Învăţătorul şi urmaşii săi
Alegorie
Cătră-apostolii săi zis-au dinioară Domnul lor:
Cel ce vra a fi cu mine de-astăzi fie-mi următori.
Calea noastră va să fie
Spre cerească-mpărăţie...
Un stol mare, strigând, vine:
Unde-i merge, noi cu tine!
Cu un zâmbet Domnul pasă
Înainte prin pustiu,
Călătorii se îndeasă
Să s-adăpe la vreun riu.
Vântul cald, focosul soare
A lor frunte a umplut
De arine, de sudoare,
Deşi nu prea le-au plăcut,
Pănă-n seară a suferit.
Umbra când i-a răcorit,
Doar aicea vom mânea,
Între dânşii toţi şoptea.
Însă Domnul urma-n cale
Preste râpi şi preste vale,
Pe loc unde rareori
A păşit cu călători.
Următorii suspinau,
De spini unii s-aninau,
Zicând: Pasă cel ce-a vre
Pe această cale gre!
Altul şede peste-o piatră
Cugetând la a sa vatră,
Unul pe iarbă s-întinde,
Altul gustă a lui merinde,
Din drum alţii se abat,
Însă Domnu-i neschimbat;
În tunericul pământ
Nici le zice vrun cuvânt
Apoi când s-a luminat,
Faţa sa a înturnat.
Din câţi vrură a se-ntrece,
Văzu numai doisprezece.
Adevărul vouă zic,
Zis-atunci cu duioşie,
În astă călătorie
Numărul nostru e mic.
Mulţi chemaţi, aleşi puţini!
Cel ce-n cale se-ngreuiază
Pintre stânci şi pintre spini
Şi cuvântu-mi nu urmează,
Niciodată va să vie
În cereasca-mpărăţie!