Privegherea ostaşului moldovan
stând în viglă pe râpa Dunărei, când din altă parte urma epidemia egipteană, la 1837
Meditaţie
Pe a muntelui verzi plaiuri a ei umbre noaptea-ntinde,
De tăcerea cea adâncă orizonul se cuprinde;
A pădurei tristul freamăt, râul care murmura,
Prin acordul melancolic pe natură-adormita;
Dar pe-o stâncă înălţată singuratic priveghează
A Moldovei militarul pentru-a ţărei sale pază.
A lui arme lucitoare prin tuneric fulgerau,
Şi a coifului său coame de zefir se legănau;
Pasul lui în tact şi graiul: cine vine? mpregiur tună
Şi eho în depărtare la puternic ton răsună.
Deş-aiure cruntul Aris mii soţii a văduvit,
Iar Belona cu făclie secerişuri a stârpit,
A lor furie-nvărvărită, buciumul cel de aramă,
Pe-a Moldaviei junime la resbel încă nu cheamă,
Că pământul ce-n pericoli în vechime a stătut
Se acopere acuma cu-a ostaşilor săi scut.
Chiar ca tânăr pui de vultur, ce-n esemple se îndeamnă
A sumeţei sale maice la zbor drumul când însamnă
Stând în viglă, este-ostaşul celor răi înfrânător
Ş-a Igeei europee credincios apărător,
Că-n obeze ferecate p-egipteanul monstru ţine,
Ce mugind se zbuciumează pe a Dunărei arine
Şi din gură-nveninată vărsând moarte-nfricoşat
De mii sfere inocente undele s-a încruntat.
Priveghind ostaşul postul în a nopţei tunecime,
Aripata sa gândire se întoarnă la vechime,
La eroii ce stătură în strămoşilor pământ,
Ale cărora cenuşă zace-acuma în mormânt.
De respect plin de mirare cugetează l-a lor nume
Şi esemple de virtute care-a făptuit în lume.
Dac-a soartei grea povară multe veacuri a purtat
Şi a patriei mântuire cu sânge-a răscumparat,
Răzămându-să în Pronie ş-a părinţilor credinţă,
Prin ei dacă ţara încă a păstrat a sa fiinţă,
Nu-i virtute mai puţină, pentru cugetul mărit,
A-ndrepta în pace patria cătră scopul cel dorit,
Între mii cărări străine nemirita a alege,
A domni cu dreptul cuget, prin energie şi lege,
Şi-n temeiul de legi nouă a urzi un nou popor.
La aceste nalte fapte când ostaşul cugetează,
Iacă soarele revarsă scânteioase-a sale rază,
Şi-n luceafărul luminei văzând scris acea menire
Cum că Pronia decretează a Moldovei fericire,
Umilit de cunoştinţă, cu un suflet înfocat,
Plecând arma sa, ostaşul ceste rugi a înălţat: