De la curtea unui sat,
Prin preluca cea umbroasă.
Întristat-au alergat
Fata-Irina cea frumoasă ;
De plîns ochiu-i roura,
În vînt păru-i flutura.

Cînd din luncă a trecut
Unde-un rîu în lac s-afundă,
Fata-Irina a stătut
Şi, uitîndu-se la undă,
A ei dalbe mîni a frînt
Şi a zis acest cuvînt :

„Voi, ce-n ist palat undos
Locuiţi, o, surioare,
Bocetul meu cel duios
Ascultaţi ş-a mea plînsoare !
Cel ce-amorul mi-a giurat,
Aleu, azi m-a îngînat.

Pe al nostru domnişor
Am iubit cu duioşie,
Trainic mi-a giurat amor,
Că m-a lua de soţie ;
Dar credinţa a calcat.
De soţ ala ş-a luat.

Fie deci el fericit
C-o mai nobilă soţie,
Ce ambiţi-a sortit,
Dar la mine să nu vie,
Să derîdă-acum şi ea
Plînsul şi durerea mea !

Pentru-o fată ce-a perdut
Fericirea-n astă lume,
Nu am decît să mă mut
În al apei voastre spume,
Să m-ascund, însă, aleu,
Ce-o să facă fiiul meu !”

Cînd plîngînd aceste-a spus,
Cu adîncă suspinare,
Mîna preste ochi şi-a pus.
De pe mal în apă sare.
Şi apoi s-a cufundat
În a zînilor palat.

Dar în curtea celui sat
Mii de oaspeţi se adună
Lumini mii a fulgerat
Şi armonia răsună ;
Cupa umblă împregiur
Toţi urează bun ogur.

Cînd, prin vuietul vuios,
Din prelucă parcă cheamă
Plînsul cel mai dureros
Unui prunct ce-i făr' de mamă,
Că un casnic îndurat
În braţ pruncul a luat.

Lîngă lac el a stătut
Cu cea sarcină duioasă,
Unde ramura-a ţesut
O camară-ntunecoasă
Şi format-au un ascuns
De razile nepătruns.

În tăcut acel tufariu
Plînge, cheamă : „Amar mie,
Ah, l-acest sărman sugariu
Cine mamă va să fie ?
Fată-Irino, dă-mi răspuns,
Unde, unde te-ai ascuns ?”

„Iacă-mă-s chiar în cest fund,
Un şopt din lac i răspunde,
Eu petrec aici pe prund
Tremurînd în rece unde
Şi cu ochiul lăcrămos
Nu-mi văd fiiul cel frumos.

Valul repezit de vînt
Tot mă poartă-n a sa cale,
Ş-atunci cînd flămîndă sînt,
Eu gust mursa de corale ;
Roua dimineaţa beu,
Papura e stratul meu !”

Dar bătrînul casnic iar
Repetează : „Amar mie,
La acest sărman sugariu
Cine mumă va să fie ?
Eh, Irino, dă-mi răspuns,
Vino d-unde te-ai ascuns !”

Că sub apă s-a mişcat,
Pe încet, nu-ş' ce, se pare
Apele s-a turburat ;
Iată că acum răsare,
Frumuşel, din a lor sin
Un peşte de tot străin.

Precum junii cînd pe lac,
În a lor gioc de la ţară,
Bour cu o piatră fac,
Care luciul apei ară,
Aşa peştele-a săltat
Şi pe apă-a lunecat.

De-aur pete străluceau
Pe spinarea-i delicată
Ş-aripioarele aveau
O coloană-mbrilantată ;
Din cap, ca aluna mic,
Luceau ochii lui pitic.

Dar cel peşte minunat
D-îndată a sa făptură
În femeie a schimbat
Cu angelică figură ;
De pe capul cel frumos
Se deştinde-un păr undos.

Pre-a ei feţe şi pre sin
Răsărit-au la videre
Două roze preste-un crin
Şi mănoase două mere ;
De la brîu rămasă-n jos
Forma peştelui solzos.

De mal al acestui riu
Sirena s-apropiază,
Luă-n braţ pe al ei fiiu
Şi la sîn îl tupilează ;
„Nani, nani, dorul meu,
Nani, a ta mamă-s eu !”

După ce au încetat
Copilaşu-a lui plînsoare,
În leagăn l-a aninat,
Preste ramurile-uşoare
Şi schimbă figura sa
În un peşte, cum era.

Ea se-nveste-n solzi de tot,
Aripioarele-i răsar,
Unda o despică-n not,
Prefăcută-n peşte iar ;
Apa-n giur s-au înspumat,
Ea la prund s-a cufundat.

Dar de cîte-ori a purtat
Casnicul în a lui braţe
Pe-a ei fiu, a înlăptat
De sară şi dimineaţă,
Preschimbînd a ei corp mic
În femeie, din pitic.

În minutul cel tăcut
Cînd în ceriu răsare luna,
Acum oara a trecut,
Dar la lac, ca totdeauna.
Casnicul cel duioşitî
Cu copilul n-a venit.

Prevenit de un prepus,
Nu trecu pe cea carare,
Că-nsurăţeii s-a dus
Pe-acolo la preumblare,
Pentru că-n rediul tufos
Paserea cînta frumos.

De departe i-a urmat
Şi, ascuns în cea camară,
El aici i-a aşteptat
După prînz, pănă în sară,
Ca să vadă pe-amîndoi,
Să se-ntoarne înapoi.

Însă-n urmă, îngrijit,
El din palmă-şi face-ocheană ;
Printre degete-a privit,
Dar acum a zilei geană
De pe munte a trecut
Şi pe nime n-a văzut.

Mai aşteaptă după-apus
Pănă-n ceriu văzut-au stele ;
Cercetează-n jos, în sus,
Şi, plin de prepusuri rele,
Tremurînd, cu pas încet,
De lac s-a apropiet.

Dar la ochi naintea sa
I s-arată o minune :
Unde apă-ntăi era,
De arină-amu-i genune ;
Pănă-n fund lacul e sec,
Pe-unde lupi şi şerpii trec.

În fundul acestui lac
Vede cu nedumerire
Vestimente două zac,
Dar nu poate nicăire
Vre o urmă a afla
De boier şi soaţa sa.

Din acel adînc troian,
Între umbra tunecoasă,
Ieşea un gros bolovan
Cu o formă fioroasă,
Ce vederea-nspăimînta
Ş-o figură semăna.

De spaimă atunci cuprins
Pentru cele ce n-ar crede,
Parcă viaţa-n el s-a stîns,
Nimic n-aude, nici vede,
Şi mult timp n-a mai trecut
Păn-a vorbi a putut.

„Irino, iar a strigat
Dar ego răspunse : — Irino !
De ce lumea ai lăsat ?
L-al tău fiu, o, mumă, vino !
Teme-te de Domnul-zeu,
Nu lăsa pre fătul tău !”

Dar bolovanul cel mut
I varsă sudori pe frunte,
Căci pre soţ a cunoscut
În acele forme mute,
Ce cu capul clătinau
Şi ambi parcă suspinau.

Casnicul, de spaimă plin,
Copilaşul iè în braţe
Şi cu un adînc suspin,
Ca ceara galbăn la faţă,
Sînte rugi a repetat
Ş-acasă s-a înturnat.

Bolovanul fioros
Stă şi azi de mărturie
C-un amant necredincios
N-a să intre ani o mie
În a morţilor liman,
Ce s-a face bolovan !