Să te primbl-în luntrea mică ş.c.l.

Nu sfârşi bine versul de pe urmă al barcarolei, şi pe balcon se ivi o altă umbră mai mare, care, plecându-se pe canal, împreună finalul cântecului cu un hohot de râs răsunător!... B Mandolina căzu din mâinile contelui, glasul i se tăie pe loc, şi el rămase ca un om trăsnit de fulger, în vreme ce umbrele amândouă din balcon se făcură nevăzute.

-- Amalteo! Amalteo! strigă deodată contele, ameninţând balconul deşert cu stiletul său; Amalteo! râs-ai tu de mine, dar te-oi face eu să plângi amar! Rostind această ameninţare în turbarea ce-l cuprinsese, nenorocitul conte pică obosit pe perinele gondolei şi se depărtă de acel loc, făcând şi desfăcând o sută de planuri de răzbunare asupra lui Amalteo. Cine era însă acest Amalteo?

Amalteo Peroni se trăgea din una din cele mai mari familii din Neapoli; tânăr, frumos, elegant şi bogat, el venise de vro două luni în Veneţia şi se făcuse favoritul tuturor damelor prin delicateţea purtării sale, prin gustul distins ce prezida la toate faptele lui şi prin o gingăşie copilărească, de care era întipărită natura sa delicată. El era iubit de multe patriciene, pe cât nobile pe atât frumoase, dar mai cu seamă era iubit de fata ducăi Orloni, care îl cunoscuse la Neapoli.

Asemene Amalteo admira multe frumuseţi veneţiene, dar mai cu deosebire el adora pe Letiţia, căci Letiţia le întrecea pe toate cu minunile îngereştii sale figuri şi cu încântările spiritului său.

Toţi străinii îi priveau pe amândoi cu o mulţumire adevărată şi îi admirau, aşteptând ziua nunţii lor ce era să se facă în curând.

Contele Foscari singur le purta pizmă şi căuta mijloace de a dărâma fericirea lor!

A doua zi după scena balconului, el se duse la palatul ducăi Orloni şi, suind scările cu repejune, se găsi deodată faţă-n faţă cu Letiţia, în cel întâi salon. La vederea lui, tânăra copilă îngălbeni, tremurând de spaimă; iar contele Foscari, pierzându-şi minţile, se aruncă în genunchi dinaintea ei, cu mâinile întinse spre dânsa.

-- Letiţio, Letiţio, îi zise, ia stiletul şi mă ucide, căci fără tine viaţa-i o pedeapsă nesuferită... Toate chinurile iadului le simt în sufletul meu de când te iubesc, căci te iubesc cu desperare, cu gelozie, cu nebunie...

Cum declama însă aceste cuvinte deşănţate, o mână străină se înaintă pe deasupra lui şi îi puse în faţă o oglindă mică.

Contele se v[...]ntr-însa cu tot ridicolul poziţiei sale, îşi întoarse iute capul şi zări pe Amalteo! Înfuriat la vederea rivalului său, el răcni ca un tigru rănit şi se izbi crunt asupra lui. Tânărul căzu jos, străpuns de stiletul contelui, iar contele, din ziua aceea, se făcu nevăzut din Veneţia.

Un an după această întâmplare, pe locul unde arde acum focul ce vedeţi aici chiar, erau aşezaţi vro doisprezece hoţi înarmaţi din cap pân-în picioare. Toţi stau grămădiţi împrejurul căpitanului lor, Marco Brojio, care de o bucată de vreme împrăştia spaimă în toată partea aceasta a munţilor Apenini şi în văile îmbelşugate ale Lombardiei.

Nu era pe atunci vorbă în toată Italia decât despre sumeţiile şi cruzimile lui Marco Brojio. Unii ziceau că el era nalt cât un brad de munte, că avea braţe groase de uriaş şi o barbă neagră ce îi acoperea obrazul întreg; alţii spuneau că el era mic de stat, cu ochi de veveriţă, cu buzele subţiri şi galbene, cu părul roş ca para focului. Iar deşi opiniile asupra acestui hoţ vestit erau deosebite, nime nu-i pomenea numele fără a-şi face cruce!

În noaptea ajunului de Crăciun, Marco Brojio, precum am spus, sta lungit cu tovarăşii lui pe iarba verde ce acoperea locul din care acum ies limbi de foc. Nori negri se întinseseră pe ceruri, aducând groază şi împrăştiind o întunecime cumplită în lume; tunetul vuia din vreme în vreme în partea munţilor despre Giogo; iar fulgerele se alungau pe faţa norilor ca nişte săgeţi înflăcărate şi acopereau codrii, munţii, prăpăstiile cu o lumină fantastică.

O mare furtună se pregătea!... Dar Marco Brojio părea că nici însemna ameninţările cerului. El răspundea la tot tunetul prin un răcnet îngrozitor şi deşerta câte o cupă de vin de Monte-Fiasconi în onorul fiecărui fulger. Fizionomia sa lua o expresie mai diavolească, cu cât furtuna lua o întindere mai mare; şi cu cât vântul vâjâia mai fioros, cu atât glasul hoţului răsuna mai puternic prin munţi, cântând aşa:

,,Varsă-n cupa mea de aur

Acest vin ce desfătează

Şi m-aprinde, mă turbează,

Precum sângele pe taur!

Varsă, varsă tot aice,

Şi când eu destul voi zice,

Pe-al meu cap trăsnetul pice!

Beţi, voinici! până la moarte!

Şi-n ceas vesel de plăcere,

Să uităm orice durere,

Orice chin al relei soarte!

Beţi, copii, toţi după mine,

Şi-nchinaţi cupele pline

L-a fulgerelor lumine!

Cerul tună şi răstună,

Munţii urlă, Satan râde;

Iadul acum se deschide

Şi cu noi cântă-mpreună!

Vântul geme, vâjâieşte,

Lumea-ntreagă se-ngrozeşte,

Inima-mi saltă şi creşte!

Tremure-se tot în lume

Cât va fierbe sânge-n mine!

Facă-şi cruce şi să-nchine