Eu creştini n-am omorât

Cât în ţară-am voinicit.

Om bogat de întâlneam

Averile-i împărţeam;

Iar de-ntâlneam săracul,

Îmi ascundeam baltagul,

Şi-n chimir mâna băgam

Şi de cheltuială-i dam.

Cântecul lui Bujor zice:

Frunză vedrde de lior,

Răsărit-a un bujor,

La ciocoi îngrozitor

Şi la săraci de-ajutor.

Voicu, întrebat de judecători şi cercetat despre averile ce adunase el în vremea hoţiei lui, răspunde aşa:

Averile nu voi da.Că pe Voicu-ţi spânzura,Şi voi galbeni-ţi lua,Cu cărţile îţi juca,Cu droştile îţi primbla,Cu muierile-ţi mânca.I-am ascuns pe la copaci,Să-i găsească cei săraci,Să-şi cumpere boi şi vaci!

Destule sunt aceste pilde ca să ne arate totodată şi caracterul voinicesc al hoţilor români, şi caracterul iubitor şi recunoscător al poporului român, şi în sfârşit caracterul original al geniului său poetic.

(Bucovina, 1849)

II

Eu fac întocmai ca neguţitorii de pietre scumpe, care când îţi arată vreun briliant minunat se simt fără voie îndemnaţi a rosti mii de laude asupră-i, deşi el însuşi se recomandă destul ochilor prin frumuseţile sale. Nu pot să-ţi trimit vreo baladă mai însemnată fără a o întovărăşi de câteva rânduri pline de entuziasm pentru dânsa. Ce să fac?... M-am înamorat de poezia poporală ca de o copilă din Carpaţi, tânără, mândră, nevinovată şi aşa de frumoasă că, după cum zice vorba românească, pe soare ai putea căta, iar pe dânsa, ba! Iată dar că, dezvelind astăzi la lumina soarelui comoara nesfârşită a poeziei româneşti, aleg din colecţia baladelor şi a cântecelor ce am adunat prin munţii şi văile Moldovei trei balade şi câteva hore destinate a apărea în coloanele foaiei Bucovinei. Cea dintâi baladă este a lui Mihu copilul.

Acest Mihu este un adevărat cavaler-trubadur din veacul de mijloc. Voinic vânturel de ţară şi gingaş cântăreţ, el trezeşte codrii vechi, trecând ca o nălucă înarmată prin desişul lor, pe la ceasul când toată suflarea doarme, pe la miezul nopţii!

Mult e frunza deasă,

Noaptea-ntunecoasă,

Şi calea pietroasă.

Zice balada, dar lui Mihu nu-i e grijă nici de fantasmele spăimântătoare ale întunericului, nici de fiarele crude ale codrului. El merge voios pe murguşoru-i mic care, când se urca la dealul

Bărbat şi călca în piatră,

Piatra scăpăra,

Noaptea lumina,

Noaptea ca ziua!

Se duce Mihul meu dezmierdând codrii prin dulceaţa unui cântec armonios, unui cântec de voinic ce suna aşa de duios, încât mult în urmă-i codrii vuiau tainic şi se clătinau ca la suflarea unui geniu nevăzut.

Şi tot merge, merge,

Ş-urma li se şterge

Printre frunzi căzute,

Pe cărări pierdute.

În zadar calul său cearcă a lăsa drumul şi a apuca colnicul! În zadar murgul năzdrăvan zice:

Că s-aţin pe-aici

Patruzeci şi cinci,

Cincizeci fără cinci

De haiduci levinţi,

Duşi de la părinţi