Câte lacrimi ţi-am iertat!

Ani întregi am fost departe

De al ţării dulce sân,

Numai ca să ai tu parte

De un trai plăcut şi lin.

Ani întregi, ascuns în mine,

Plâns-a gingaşul meu dor,

Fără-a cere de la tine

Nici o jertfă de amor!

N-am dorit eu altă-n lume

Decât, până ce-oi muri,

Să mă-nchin la al tău nume,

Să mă laşi a te iubi.

Ah! din raiul nălucirii

Pentru ce m-ai deşteptat?

Din locaşul fericirii

Pentru ce m-ai alungat?

Adio! rămâi ferice!

Şterge din inima ta

Pe cel ce adio-ţi zice,

Deşi-n veci nu te-a uita!

Te-am iubit cu dor fierbinte,

Ş-astfel te iubesc... că vreu

Să văd stins din a ta minte

Întreg suvenirul meu!

(Cântecul e întrerurpt prin năvălirea în salon a mai multor cavaleri ce vin să poftească damele la contradans. )

UNUL DIN CAVALERI: Ştiţi ce s-a întâmplat mai dinioarea?

TOŢI: Ce?

CAVALERUL (în taină): Să rămâie între noi... Domnul D. grăia cu Rochia de crep şi îi zicea vorbe foarte plăcute, judecând după zâmbetul graţios cu care acele vorbe erau primite, când deodată Aghiotantul, ce sta lângă Rochia de catifea, se apropie de bărbatul Rochiei de crep, ce era ocupat a-şi mânca cealaltă jumătate de mustaţă, şi-i zise cu un ton tragic:

Deşteaptă-te, sărmane! şi lasă cea mustaţă,Căci soarta îţi atârnă de la un fir de aţă!

Bărbatul tres[...]nspăimântat şi întrebă ce este? Aghiotantul îi arătă pe domnul D care tocmai atunci se plecase la urechea Rochiei de crep pentru ca să-i spuie... că salonul e foarte bine ceruit! La această privire Bărbatul se face Dunăre, îşi smulge trei peri din mustaţa ce-i rămânea, se repede, lunecă şi se arată ca o fantasmă între femeia lui şi domnul D.

-- Domnule! îi zice el cu un glas răguşit de mânie, femeia mea nu-i surdă; n-ai nevoie să-i vorbeşti la ureche.

-- Nu te înţeleg, domnul meu, îi răspunde D. cu mirare.

-- Te credeam mai priceput, adăugă bărbatul cu un aer râzător.

-- Pricep, în adevăr, că îmi cauţi pricină, dar nu-mi pot închipui pentru ce?

-- Pentru ce?... Du-te de întreabă pe vărul meu, Aghiotantul, el e însărcinat să-ţi dea toate tălmăcirile ce vei vroi.

-- Foarte bine! răspunde D. şi, închinându-se la Rochia de crep, care sta îngălbenită şi speriată de această scenă, se apropie de

Aghiotant şi, după o scurtă convorbire cu dânsul, îi zice: Mâine dimineaţă secondanţii mei se vor înţelege cu d-ta despre locul întâlnirii mele cu vărul d-tale şi despre condiţiile duelului.

DAMELE: Iar un duel? Ce nebunie!