La acest răspuns simplu, dar cuprinzător puse a cânta:

Mult mi-e drag, mult mi-e drag

Frăţiorul de ciomag,

În duşmani cu el mă bag

Şi le trag, şi le trag... etc., etc.

Vali se deşteptă din visu-i şi se apropie de grupele damelor C. ieşite în balcon. Aici se vorbea de o reprezentare ce se dase pe teatrul din Iaşi în folosul săracilor şi de talentul cu care persoanele din societatea aristocrată jucaseră rolurile lor. Frumoasa princesă Olga, sora prinţului C., rugată de toţi , cântă un cuplet vesel dintr-un vodevil francez, Le poste d'honneur, iar Vali, inspirat de armonia glasului, improviză un sonet, plin de poezia cea mai delicată. Din nenorocire, el nu de gândi a-l pune pe hârtie şi până a doua zi îl uită; însă junele improvizator se mângâia de pierderea acelui capd-operă, observând că mai bine e pentru un poet să-şi uite singur versurile, decât să le uite lumea.

A doua zi un lung şir de caleşti cu dame elegante, de brişte cu servitori, de care cu merinde, de ţărani pe jos şi de câţiva călăreţi care precedau cortegiul, se îndrumau pe valea ce duce la Ceahlău, trecând pe la schitul Hangului.

Acest schit, odinioară adăpost de călugăriţe, era acum părăsit şi începea a se degrada. Ca toate mănăstirile vechi, ascunse între munţi, era întărit cu ziduri nalte şi cu patru turnuri ridicate pe la unghiuri. Unul din aceste turnuri, sub care se deschidea poarta, servea de clopotniţă. Înlăuntrul zidurilor se găsea o biserică mică de piatră şi câteva chilii prin care şuiera vântul pustietăţii. Iarba crescuse mare în ogradă şi acoperise lespezile mormintelor de pemprejurul bisericii; câteva cruci de lemn zăceau răsturnate, prin buruieni, ca o tristă mărturie de părăsire.

Ajungând în acest loc singuratic, pe care moartea pusese acum stăpânire şi care inspira sufletului o adâncă tristeţe, damele se adăpostiră într-o chilie, iar bărbaţii se ocupară cu pregătirile de apărare. Mahmed-aga fu însărcinat să dezvolteze şi să puie în practică toate cunoştinţele sale de strategie, ca unul ce, în calitatea sa de ienicer, trebuia să fie deprins cu luarea şi cu apărarea cetăţilor. El aşeză îndată câte opt puşcaşi în fiecare turn, puse jur împrejurul schitului sentinele deştepte, alese vreo zece plăieşi voinici de-i postă ca o avangardă la 200 paşi departe de ziduri, la marginea unui rediu de movile prin care trecea drumul, iar gloata înarmată cu lănci şi cu topoare el o înşiră pe dinăuntru, de-a lungul zidului dărâmat ce era în faţă cu rediul.

-- Când s-a ivi duşmanul, zise el ţăranilor, şi a da asalt schitului, voi s[...]mproşcaţi cu bolovani. Asta artilerie este!

Ziua întreagă se petrecu în aşteptare. Un nou răvaş, din izvor sigur, aduse vestea sigură că o armată numeroasă ar fi plecat din târgul Pietrei, că ar fi şi început a sui Dealul Doamnei. Un om necunoscut se oprise câteva minute la poarta schitului, lăsând în mâna unui plăieş un sac mic plin de praf şi se depărtase repede spre Durău. Un cioban, coborându-se din vârful munţilor, pretindea că zărise în depărtare strălucind ceva care semăna cu puştile soldaţilor. Aerul era plin de veşti îngrijitoare, însă liniştea cea mai perfectă se arăta pe feţele românilor; ei păreau a nu avea conştiinţa pericolului ce-ameninţa şi continuau glumele lor ca în ajunul unei sărbători.

Cu cât însă lumina scădea, cu cât umbrele serii se întindeau pe văi, o umbră de seriozitate acoperi frunţile Hanganilor, căci amurgul aduce spiritul meditării pe aripile sale. Amurgul e pragul nopţii, anunţătorul nopţii, anunţătorul misterelor întunericului, balaurul ce înspăimântă soarele şi-l face a se retrage în grabă, cu toată pompa lui de raze aurite şi veselitoare.

Încă o clipă şi cerul se întunecă, şi munţii luară forme fantastice, şi codrii începură a răsuna de nişte urlete bizare. Toate buhnele şi cucuveicile se treziră între ruine, chemându-se cu ţipete înfiorătoare. Ţăranii îşi făcură cruce.

-- Semn rău, observă unul.

-- Semn de moarte! adăugă altul.

Tocmai atunci se ridică în văzduh şi urletul lung al unui câine, afară din ziduri.

-- Măi, alungaţi haita ceea, strigă un puşcaş din clopotniţă.

Nu auziţi cum urlă a morţiu?

Câţiva flăcăi se alungară după câine, aruncând cu pietre după dânsul, însă câinele fugea pe-mprejurul schitului şi iar se oprea şi iar urla cu jale.

-- Al cui e câinele? întrebă prinţul C.

Nu sfârşi bine întrebarea şi deodată se auzi o împuşcătură într-una din chilii. Prinţul C. şi amicii lui alergară iute la acea chilie şi găsiră împlântat în sânge pe un biet leah care, voind să-şi descarce arma, se rănise cumplit. Nenorocitul expiră după o jumătate de oră.

Câinele ce urlase atât de jalnic era al lui, el presimţise moartea stăpânului său!

Această nenorocită întâmplare produse o impresie descurajatoare în spirite.

-- Sărmanul om! ziceau ţăranii; cum a murit de grabnic departe de ţara lui, f[...]mpărtăşanie, fără lumânare!

-- Rău început! Cine ştie dacă n-om pieri şi noi tot astfel!

-- Ce sunteţi proşti! spuse Creţul cu glas puternic. Nu vedeţi voi că urletul câinelui şi vaietul cucuveicilor au fost o prevestire pentru bietul leah? Primejdia ce zbura prin văzduh s-a strecurat ca fulgerul pe capul lui.

-- Bine zice Creţul; adăugă Udrea bătrânul. Ne facem spaimă degeaba, ca nişte copii; cui a fost scris să moară a murit. Dumnezeu să-l ierte!

-- Amin! ziseră cu toţii.

-- Ian vezi dracul! observă cimpoierul; leahul tot cu cap; el a răposat spre înviere cu nădejde ca s[...]nvie dintre morţi la miezul nopţii, odată cu Domnul Hristos.

-- Taci, afurisitule, strigă Creţul indignat, nu te atinge de cele sfinte că-ţi sfărm capul cu ghioaga.

-- Ştii una, măi Creţule? replică cimpoierul; de mureai tu în locul leahului, mi-aş fi durat un cimpoi nou cu pielea ta... Numai asta-i dracu că o fi sunat a dogit.

Ţăranii râseră cu hohot la această observare, dar râsul lor fu curmat prin sunetul clopotului care cheamă pe creştini la biserică.

Un preot de la schitul Durăului deschisese altarul părăsit şi începuse celebrarea serviciului divin. În curând biserica se umplu de credincioşi veniţi ca să asiste la sacrul mister al învierii Domnului.

În faţă cu altarul se închina venerabila prinţesă C., înconjurată de numeroasa ei familie; în strane, culcaţi pe mici saltele, dormeau trei copilaşi ca nişte îngeri, obosiţi de calea depărtată a cerului, iar fundul bisericii era ocupat de ţărani pierduţi în umbră.

Tăcerea adâncă ce domnea în locaşul dumnezeiesc avea un caracter misterios, cu atât mai impozant că din vreme în vreme era întreruptă prin strigătele sentinelelor din afară. Toate capetele stau plecate, toate sufletele stau pătrunse de uimirea dulce a rugăciunii, toate gândurile îşi luaseră zborul către plaiurile cereşti.

Deodată altarul se deschise!... preotul apăru pe prag cu sf. cruce în mână şi glasul său răsunător vesti îndeplinirea marelui mister.

-- Hristos a înviat!

-- Adevărat a înviat! strigară cu bucurie toţi creştinii.

Pe loc biserica se lumină ca prin un efect magic şi prezentă un spectacol de un caracter cu totul nou. Prinţesele aprindeau zâmbind, una de la alta, lumânări de ceară albă şi poleită, iar din mijlocul bisericii şi până în fund mulţime de plăieşi, rezemaţi pe armele lor, ţineau cu mâna stângă lumânările mici de ceară galbenă. Figurile lor expresive, pletele lor lungi, costumul lor pitoresc, topoarele, lăncile, puştile ce străluceau printre ei, compuneau un tablou demn de penelul unui mare artist.