string(7) "library" string(8) "document"
300
1465
82
1300
1639
1310
5500
1822
1475
1775
1497
1410
1711

Extract din istoria misiilor mele politice

1 2 3 4 5 6 7 8

— O ştiu, dnule Mareşal; Maiestatea Sa împăratul şi contele Walewski m-au luminat asupra greutăţii misiei mele, însă am speranţă ca, prin ajutorul povăţuirilor ce veţi binevoi a-mi da, voi reuşi a combate prevenţiile cabinetului englez.

— Cu greu! Cauza d-voastră a fost răstălmăcită aici cu multă dibăcie de ambasadorul Turciei, dnul Musuri.

— Nu mă îndoiesc de aceasta, căci dl Musuri e fanariot, şi în toate nenorocirile ţării mele, în toate persecutările ce au pătimit românii, cei mai neîmpăcaţi agenţi au fost fanarioţii.

— Se poate, însă nu trebuie să vorbiţi astfel cu miniştrii englezi. Aici politica de simţământ nu-şi are loc. Grăiţi-le pozitiv şi cătaţi a le arăta că interesele Engliterei sunt legate cu chestia actuală a Principatelor; probaţi-le că sunteţi oameni practici şi că voiţi a respecta tractatele ce aveţi cu Imperiul Otoman, altminteri veţi pierde timpul în zadar.

— Vă mulţumesc, dnule duce, pentru aceste povăţuiri şi vă încredinţez că voi profita de ele. Convorbirea mai urmă câtva timp asupra acestui subiect, apoi îşi luă zborul spre ţărmurile Crâmului, unde văzusem întâia oară pe mareşalul Pelissier, în timpul războiului.

— Aţi fost la Crâm? mă întrebă mareşalul.

— Am fost, după luarea Sevastopolului, şi am găzduit la colonelul de Vernon în cartierul general, alăture cu locuinţa Excelenţei Voastre.

— Şi de ce nu v-aţi prezentat mie?

— N-am îndrăznit, fiindcă aveam de tovarăş un jurnalist.

— A! Dacă-i aşa... bine aţi făcut, zise râzând mareşalul Pelissier, care nu putea suferi jurnaliştii. El pretindea că un jurnalist indiscret poate să fie pernicios asemenea unui spion în cursul unei campanii; de aceea cât a comandat asediul Sevastopolului el dase ordin a nu se primi jurnalişti pe ţărmurile Crâmului ocupate de armia franceză.

Luându-mi adio de la ducele de Malacoff, mă dusei să fac o primblare în Hyde-Parc.

Acest parc întins cât o moşie şi verde ca smaraldul era plin de echipajuri strălucite cu câte doi sau patru cai înhămaţi à la Daumont, cu câte unul sau doi lachei purtând peruci pudruite; cât pentru birje nu se zărea nici una, căci Hyde-Parcul fiind o primblare aristocrată, birjele sunt oprite de a intra în el; şi prin urmare cine nu are caleaşca sa proprie se vede silit a mări numărul pietonilor ce se înşiră de-a lungul aleii Amazoanelor. Spectacol răpitor!

Cele mai frumoase fiice ale Engliterei pe caii cei mai frumoşi de călărie trec în zbor ca nişte visuri graţioase. Amazoanele, cu obrajii îmbobociţi ca nişte trandafiri, îndeamnă caii cu glasul lor armo nios, iar fugarii înfocaţi de alergare joacă în loc, nechează, se alintă sub dezmierdările mâinilor albe, şi bieţii pietoni stau într-un extaz destul de comic, în prezenţa acelui vârtej fermecător de graţii, de tinereţe şi de eleganţă.

Duminicile în Englitera sunt consacrate religiei; locuitorii se ocupă cu citirea Bibliei în sânul familiei; toate trebile încetează, toate dughenile se închid, toate petrecerile zgomotoase sunt oprite, încât oraşele, de la cele mai mici până la cele mai mari, devin triste şi nesuferite pentru un străin.

Mă agăţai, în cea întâi duminică după sosirea mea în Londra, pe un omnibus care mergea la Rişmond.

Rişmond este un rai de verdeaţă! Parcul său e vestit între cele mai minunate din lume, însă ce mi-a plăcut şi mai mult decât parcul, este amfiteatrul de culmi coronate cu case de ţară ce se ridică pe malul Tamisei. Acele case numite cottage au o arhitectură variată şi elegantă care formează un tablou încântător. Grădinile lor se coboară până în apă cu buchete de copaci, cu straturi de flori şi cu verzi covoare de gazon frumos ca o catifea. Mulţime de luntrişoare înguste pluteau pe oglinda Tamisei legănând copilaşi bălăiori şi trandafirii la faţă; altele erau conduse de tinere şi răpitoare misses, adevărate figuri de keepseak. Spectacol poetic ce încântă privirea şi face a crede la realizarea visului de perfecţie a omenirii! Cine îl vede nu se poate opri ca să dorească de a trăi şi a muri în acel loc de linişte, în sânul acelei naturi zâmbitoare! Petrecui o mare parte a zilei pe malul Tamisei, căci nu mă puteam despărţi de acea privelişte poetică, şi plecând la Londra spre seară, am vizitat în treacăt grădina botanică numită Kew (kiu), unde sunt de admirat un turn chinezesc şi mai multe sere de fier şi de cristal. În una din acestea revăzui vestita plantă tropicală Victoria ale cărei frunze sunt largi şi rotunde ca nişte mari tipsii, precum şi grădinarul ce se ocupă special de cultura ei. Acest grădinar trăieşte cu planta sa favorită într-o atmosferă de treizeci grade de căldură; el o cloceşte cu ochii pentru ca să o vadă înflorind, şi când planta răspunde la dorinţa lui, el are mulţumirea de a primi vizita întregii populaţii din Londra. Adevărul e că toţi englezii vin să admire floarea îmbobocită, însă grădinarul se măguleşte că o mare parte din admirarea compatrioţilor săi este pentru dânsul, şi astfel el se simte omul cel mai mulţumit din regatul Britaniei.

La anul 1851, când am fost cu fratele meu la cea întâi Expoziţie, Victoria se găsea în deplină înflorire. Fratele meu întrebă pe grădinar dacă planta avea nevoie totdeauna de o aşa fierbinte temperatură.

— Oh, yes! răspunse grădinarul cu un aer de profesor de botanică.
— Şi d-ta trăieşti necontenit în această atmosferă tropicală?
— Oh, yes!

— Ia seama, dnul meu, să nu creşti şi d-ta odată cu planta, fiind expus la acelaşi regim, şi tot crescând pe tot anul, să te trezeşti într-o zi mare cât un uriaş.

Grădinarul, mic de stat ca Ghemiş din baladă, trânti nişte hohote care produseră un adevărat cutremur în seră, şi de atunci el spune la toţi vizitatorii că s-a închis la căldură înadins pentru ca să dobândească proporţii gigantice; însă, departe de a creşte, sărmanul! nu face decât să scadă, şi de va urma tot astfel cu scăderea, peste câţiva ani el are să ajungă a fi piticul cel mai pitic din Englitera.

Întorcându-mă la Murley-otel, Trafalgar Square, unde şedeam, prin şirul acel de străzi care nu se mai sfârşesc şi care poartă numele de Piccadily, Regent-Street, Oxford-Street, Pall-Male etc., găsii un bilet de la secretarul lordului Malmersbury prin care mi se anunţa că voi fi primit de Excelenţa Sa dnul ministru, a doua zi la o oră după amiază, însă nu ca o persoana oficială, nefiind încă recunoscută alegerea domnitorului, etc.

Acest bilet foarte categoric mă puse pe gânduri şi îmi dete oarecum cheia politicii engleze în privirea Principatelor.

Împăratul Napoleon îmi făcuse onorul de a mă primi ca pe un ministru, lordul Malmersbury nu voia a-mi recunoaşte nici un caracter de oficialitate, ci mă reducea la rolul simplu de un trimis particular. Poziţia mea devenise foarte delicată; însă nu era loc de a da îndărăt; trebuia să merg înainte şi să sacrific amorul propriu personal în interesul cauzei noastre comune.

În sfârşit sosi ziua, sună ora întâlnirii mele cu lordul Malmersbury! Mergând la Foring-Office, secretarul ministerului mă introduse în cabinetul Excelenţei Sale. Mă găsii în faţă cu un personaj nalt, demn şi sever, cărui adresai următoarele cuvinte:

— Mylord, am fost însărcinat de înălţimea sa prinţul Cuza a vă aduce această scrisoare pe care Vă rog să o primiţi. Lordul Malmersbury pân-a nu lua scrisoarea îmi observă ca dacă mi-a acordat o audienţă a făcut-o ca pentru o persoană particulară, iar nu ca pentru o persoană oficială, fiindcă titlul de Domn nu a fost recunoscut de Puteri colonelului Cuza; că prin urmare însăşi scrisoarea ce-i prezentam o primeşte ca de la simplul colonel, şi nu ca de la prinţul Cuza.

— Binevoiţi, îi răspunsei, a o primi ca de la colonelul Cuza, scrisă pe tron.

— Mă iertaţi, replică lordul, convenienţele diplomatice nu-mi permit a considera încă pe colonelul Cuza decât ca simplu colonel, nici a privi această scrisoare decât ca scrisoarea particulară a unui colonel.

— Fie, zisei; aveţi însă bunătate a o primi pentru ca să nu fiu silit a o duce înapoi la Moldova.

Excelenţa Sa o luă, însă nu o deschise dinaintea mea, ci o puse într-o cutie, lăsând un colţ al scrisorii ieşit afară, şi mă încredinţă că o va citi mai târziu cu toată luarea-aminte. După această operaţie, mă invită să mă pun pe un scaun şi se aşeză pe jilţul de lângă biroul său.

Se făcu o scurtă tăcere, după care lordul luă cuvântul cu un ton foarte sever şi zise:

— Domnul meu... cele de pe urmă evenimente din Principate au avut un caracter de neorânduială şi de dispreţ pentru Convenţie, care ne-au surprins din partea unui popor ce invocase protecţia puterilor occidentale. Sub înrâurirea unui partid violent, voturile Camerelor s-au rătăcit din calea prescrisă şi au ridicat acelaşi Domn pe ambele tronuri ale Principatelor, act contrar Convenţiei care stipulează că fiecare Principat va avea prinţul său stăpânitor! Acest act nu poate fi aprobat de guvernul Maiestăţii Sale Regina Engliteriei, căci afară de caracterul său ilegal, el ţinteşte la lovirea intereselor Curţii Suzerane; el ameninţă integritatea Imperiului Otoman prin o lucrare tainică şi revoluţionară ce caută a dezlipi Principatele de acest imperiu. Domnul meu, românii au comis o mare greşeală politică, căci prin nerăbdarea lor, prin dorul de independenţă ce-i domină, prin visul de cuceriri cu care se îngână, ei nu numai că nu vor câştiga nimică, dar încă vor pierde simpatiile Europei. Englitera, de a cărei bunăvoinţă Principatele au avut bune dovezi, se vede astăzi silită a face mari rezerve în privirea lor, fiindcă ele au trecut peste limitele prerogativelor acordate lor, alegându-şi un singur Domn şi pregătindu-se, pe cât ştiu, a proclama Unirea lor definitivă. Rapoartele ce am primit de la Constantinopol nu-mi lasă nici o îndoială despre spiritul revoluţionar ce animă pe români şi vă declar, domnul meu, că Englitera nu poate suferi dezvoltarea unui asemenea spirit periculos întrun stat aliat; de aceea nu e dispusă a recunoaşte alegerea colonelului Cuza ca Domn pe ambele provincii.

În faţa unei asemenea formale declarări, inspirată de cuprinsul unor rapoarte calomniatoare ţării mele, mă cuprinse o dureroasă indignare. Îmi ridicai fruntea privind drept în ochii ministrului şi răspunsei cu o linişte perfectă:

— Mylord, rapoartele de la Constantinopol cuprind acuzări foarte grave în contra naţiei mele, dar nu mă miră fiind venite de la Constantinopol, unde chestia Principatelor e rău înţeleasă. Daţi-mi voie dar a răspunde la acele învinovăţiri pe care le-am dispreţui dacă ele nu ar fi de natură a ne lipsi de simpatia şi protecţia Guvernului binevoitor al Engliterei. Acei ce au interes a compromite cauza noastră au răspândit vorbe mari, pentru ca să fie crezuţi mai bine, şi au atribuit românilor planuri gigantice, care, norocire pentru noi, sunt astfel de rău inventate încât ele cad şi dispar sub ridicol. Ei au zis că ne hrănim cu visuri de independenţă absolută, că ţintim la răsturnarea Imperiului Otoman, că avem proiecte de mari cuceriri şi celelalte. Pentru ca să susţie asemenea idei, negreşit ei trebuie să creadă că noi nu am avea nici o cunoştinţă de interesele noastre, şi tocmai aceasta probează sărăcia imaginaţiei lor. Toate popoarele au un simţ instinctiv de nevoile şi de conservarea lor. Românii asemenea au acel simţ mântuitor şi cred din vechime într-acest adevăr politic, adică: că soarta lor e strâns legată cu soarta Imperiului Otoman, că integritatea ţării lor e atârnată de integritatea teritoriului turcesc. Pieirea ce i-a ameninţat pân-acum nu se află peste Dunăre, şi prin urmare ei s-au arătat totdeauna credincioşi Curţii Suzerane. Istoria însăşi o probează: la 1821, când a intrat Ipsilanti în Moldova ca să înceapă revoluţia grecească, din porunca împăratului Alexandru al Rusiei, luat-au românii armele împotriva turcilor? Nu, deşi proclamaţiile lui Ipsilanti erau redactate în numele religiei şi al independenţei. Din contra, ei se răsculară contra grecilor care sub steagul libertăţii făceau prădăciunile cele mai barbare. Mai târziu, la 1828, când Rusia a declarat război Turciei, când armiile sale au cuprins Principatele, luat-au parte românii la acel război în contra suzeranului? Nu, ei au suferit în tăcere toate relele unei ocupaţii de şapte ani. Douăzeci de ani mai pe urmă, la 1848, când toată Europa, afară de Englitera, a fost zguduită de paroxismul revoluţionar, care a fost caracterul mişcării din Principate? Românii au ars în piaţa publică Reglementul Organic impus de Rusia şi au strigat: jos protectoratul moscălesc şi să trăiască Sultanul! Divanul adhoc, la care a asistat Sir Henry Bulwer, comisarul englez, manifestata vreo dorinţă contra intereselor Turciei ? Nicidecum; el a cerut Unirea cu un Domn străin şi respectarea tratatelor cu Înalta Poartă. În sfârşit acum, cu prilejul alegerii Prinţului, care a fost cea întâi lucrare a Camerelor? Cererea de investitură la Constantinopol! Ce probează toate aceste acte? Spiritul revoluţionar al românilor împotriva Sultanului sau dorinţa lor de a sta lipiţi de Imperiul Otoman pe baza tratatelor? Judece însăşi Excelenţa Voastră.

Că românii au visuri de independenţă, cine poate să-i mustre? Este oare oprit unei naţii deştepte de a dori îmbunătăţirea soartei sale, şi încât acea naţie se poartă cu înţelepciune şi nu atacă interesele nimănui, merită ea oare de a fi osândită? Iar că românii visează cuceriri, această invenţie e cu atât mai sublimă că de la sublim la ridicol nu e decât un pas.

Cuceriri? Cu ce? Cuceriri? Care? Nu cumva ei voiesc să încorporeze Rusia sau Austria, sau Turcia Europei, de care sunt înconjuraţi, ca un pitic intre trei uriaşi? Poate că ţintesc mai departe? La cucerirea Parisului, a Londrei? Cine ştie? Pe o asemenea cale de glumă toate presupunerile sunt permise. Lordul Malmersbury începu a zâmbi, şi-mi făcu semn să urmez, dând o mare atenţie la cuvintele mele.

— Intr-adevăr, mylord, urmai după o scurtă pauză, este o cucerire la care aspirăm cu o vederată ambiţie, mai cu seamă de la anul foametei Irlandei; singura cucerire despre care negreşit Musurii din Constantinopol şi din Londra nu au pomenit în rapoartele lor; vreau să zic cucerirea bogăţiilor noastre teritoriale, cucerirea deplinei libertăţi de a dezvolta lucrul pământului nostru, cu gând de a schimba produsele agricole ale ţării româneşti pe acelea ale manufacturii engleze. La 1846, când foametea Irlandei a fost uşurată prin ajutorul grânelor din Principate, Parlamentul britanic a răsunat de un mare adevăr; s-a zis atunci că Principatele Dunării sunt magaziile de abundenţă ale Engliterei! Noi voim a consacra acest adevăr şi a profita de rodul pământului nostru spre a introduce la noi, prin canalul schimbului comercial, confortul civilizaţiei reprezentat de produsele minunate ale industriei engleze. Dacă o asemenea ambiţie, dacă un asemenea dor de cuceriri sunt simptome revoluţionare, apoi merităm în adevăr a pierde simpatiile şi protecţia Guvernului Graţioasei Sale Maiestăţi. Lordul Malmersbury avu bunătatea a răspunde că încât românii se vor ocupa de îmbunătăţirile dinlăuntru şi de dezvoltarea comerţului lor, Englitera le va conserva stima ce merită oamenii practici; însă, adăugă lordul:

— Cum se face că un popor insuflat de idei sănătoase s-a alunecat a uita respectul cuvenit unui act oficial european, al Convenţiei, alegând un singur Domn pentru ambele Principate ?

— Mylord, răspunsei, actul alegerii săvârşite de români este din contra cel mai mare semn de respect al lor către Convenţie şi către înaltele Puteri ce au subscris-o.

— Cum asta? întrebă ministrul zâmbind.

1 2 3 4 5 6 7 8