LĂPUŞNEANU
(pe jilţ)
Bine-aţi sosit la Curte, boieri prea credincioşi!
MOŢOC
Mulţi ani măriei-tale! Boierii azi voioşi,
Lăsând de ei departe şi vrajba şi gâlceava,
Se-nchină toţi lui Vodă întors acu-n Suceava.
HARNOV
Plecaţi ei se închină în faţa celui uns
Pe care sfânta cruce cu raze l-a pătruns,
De-a potolit în ţară pornirile pizmaşe,
Dând scule şi icoane la sfintele locaşe.
LĂPUŞNEANU
Mă bucur că gâlceava din ţară a pierit,
Boieri, căci e o boală ce-aduce rău sfârşit...
Dar nu zăresc pe Tomşa?
HARNOV
El n-a venit.
LĂPUŞNEANU
Cum? oare
Să n-aibă mulţumire de-a noastră sărbătoare?
E Sfântul Alexandru astăzi, e ziua mea.
HARNOV
La veselia noastră părtaş a fi nu vrea,
Se vede.
LĂPUŞNEANU
Fie!... însă nu-i nici Ciubăr nebunul?
HARNOV
(râzând)
Pereche minunată fiind ei tot ca unul.
Se cred deopotrivă meniţi între fruntaşi,
Să meargă înainte de gloate cu trei paşi.
LĂPUŞNEANU
În lipsa lor să facem, boieri, azi împreună
Ospăţ de sărbătoare, frăţesc, cu voie bună.
BOIERII
Trăiască-a ta mărire!
HARNOV
(linguşitor)
În veci slăvit să fii!
MOŢOC
Dar soarele luceşte pe munţi şi pe câmpii.
E drept ca ziua-aceasta şi la străini să fie,
Precum la toţi românii, izvor de bucurie.
LĂPUŞNEANU
E drept.
MOŢOC
Deci învoiască acum măria-ta
Lui Despot, al meu oaspe, să vie-a-l saluta.
LĂPUŞNEANU
Să vie.
(Moţoc iese prin fund.)
DOAMNA
(Anei)
Bun e Vodă!
ANA
Dar!... (în parte, zâmbind) ca nealtădată.
LĂPUŞNEANU
(în parte)
S-apropie de mine năpârca-nveninată.

SCENA VII

Cei dinainte, DESPOT, MOŢOC

MOŢOC
(pe prag)
Măria-ta slăvită... Despot! (Îl prezintă.)
LĂPUŞNEANU
Fii bun sosit
La Curte, Despot.
(Despot înaintează în mijlocul salonului.)
DESPOT
Sire!... cu sufletul uimit,
Şi tremurând m-apropii de sacra-ţi maiestate
Ca să-i aduc la rându-mi urările-mi plecate.
Să vă-mpletească cerul a gloriei cununi
Şi-n veci să le ferească de grelele furtuni!...
Eu, Despot Eraclidul, condus de-o blândă stea;
Răpit de al meu suflet curat ca spada mea,
Depun în ziua mare, ca lumea să le vadă,
Depun azi la picioare-ţi braţ, inimă şi spadă...
Părintele meu Iacob, odinioară domn,
Pân-a nu-nchide ochii atinşi de-al morţii somn,
Mi-a zis: Te du cu bine în cale depărtată
Şi mergi drept la Moldova în mari viteji bogată;
Acolo tu găsi-vei un domn măreţ, viteaz,
La pragul ţării sale veghind cu ochiul treaz,
Ş-un înger de virtute, frumoasa lui soţie
Ce mie mi-e nepoată şi vară bună ţie.
Mergi drept la ei, tu Despot, ca să le duci prinos
Lui Vodă a ta spadă şi braţu-ţi credincios,
Iar Doamnei, aste scule, şiraguri şi paftale,
Purtate de-a sa maică în ziua nunţii sale.
(Ia un scrin din mâinile unui paj rămas la uşa din fund şi vine de-l prezintă Doamnei, îngenunchind dinaintea ei.)
DOAMNA
Ah! preţioase scule!
ANA
Ce dar strălucitor!
LĂPUŞNEANU
(în parte)
O! greci vicleni în vorbe şi-n darurile lor!
DOAMNA
(lui Despot)
Prin aste suvenire mă-ndatoreşti mult, vere.
DESPOT
(în parte, sculându-se)
Când ar vedea Carmina a sale giuvaiere!
DOAMNA
Dar pot să pun pe mine comoara ce-ai adus?
DESPOT
Lumina de sus cade şi iar se-ntoarce sus.
LĂPUŞNEANU
Domniţă, aste scule străbune le primeşte
Şi-n semn de mulţumire cu ele te găteşte,
Ca să serbăm norocul ce azi ne-a dăruit
Un văr măriei-tale şi mie-un... neam iubit.

SCENA VIII

Cei dinainte, TOMA CALABAICANUL

TOMA
(în fund, pe prag)
Merindele-s pe masă! Noroc şi poftă bună!
LĂPUŞNEANU
Boieri! prietenia la sânu-i ne adună.
Hai să ciocnim la masă pahare de Cotnar.
Să bei frăţeşte, Despot... (în parte) paharul cel amar!
(Lăpuşneanu dă mâna Doamnei. Despot, Anei. Boierii, damelor, şi se îndreaptă spre fund.)

SCENA IX

Cei dinainte, CIUBĂR-VODĂ (se arată în fund)

CIUBĂR
Staţi!... încotro vă duceţi, boieri, făr-a mea ştire?
Ce-i astă-adunătură? Ce-i astă pregătire
De prânz şi de beţie aici în casa mea?
LĂPUŞNEANU
(râzând)
Ha, ha! Iaca nebunul Ciubăr.
HARNOV
Popa-Belea.
CIUBĂR
Dar!... eu sunt!... Ciubăr-Vodă, născut din fiu în tată
Cu tron pe cap, cu stemă sub mine aşezată!
Eu, care-n strună dreaptă prin Ştefan mă pogor
Din Cesar, ştiţi, al lumii stăpân, învingător.
Cum dar, stolnice Petre, cum dar tu, Lăpuşnene,
Te răţoieşti la soare fudul cu-a mele pene?
Mult ai să stai tu încă pe tronu-mi strămoşesc?
Destul acum, ajungă-ţi că, zău, te-afurisesc!
Ieşi din palat!... Aice eu singur, eu am dreptul
Să stau dârzoi cu capul, să stau umflat cu pieptul
Şi ca o moaşte sfântă să fiu de toţi slăvit.
Dă-mi tronul că mă mânii...
HARNOV
(râzând)
Nebunu-i mucalit.
LĂPUŞNEANU
Ba, decât să te mânii măria-ta, Ciubere,
Mai bine mergi în sală ca să te pui pe bere,
Să te măsori cu... Despot.
CIUBĂR
(înveselit)
Sub masă-l voi lăsa!
(Se întoarce spre fund şi pleacă strigând:)
Loc, loc!... feriţi, că trece Ciubăr şi urma sa!
(Cortina cade, în vreme ce toţi se îndreaptă spre fund.)

ACTUL II

Salon în casa lui Moţoc — uşă în fund, uşă în stânga, uşă în dreapta. Fereastră în dreapta. O masă lungă în stânga, planul I, cu jilţuri împrejur. O icoană în peretele din fund, cu lampă aprinsă.

SCENA I

DESPOT
Călăul, Lăpuşneanu, la masa lui domnească,
Grăindu-mi cu blândeţe, a vrut să m-otrăvească.
Dar!... am simţit amarul ucigător în teas...
Vrăjmaşa lui cercare zadarnică-a rămas,
Căci port eu totdeauna un balsam din Morava
Ce nimiceşte moartea desotrăvind otrava.
•    Iată-l! (Arată un şip.) O! rouă scumpă din plaiuri îngereşti,
•    Esenţă-apărătoare a vieţii omeneşti!
•    Dator îţi sunt cu viaţa, dar mult mai mult datoare
•    Ţi-a fi a mea gândire în zi răzbunătoare!
(Stă puţin pe gânduri.)
Călăul prepuielnic hrăneşte-un cuget rău,
Şi el o să mă piardă de nu l-oi pierde eu.
Răbdare!... toţi boierii de răzvrătire-s gata.
Moţoc, pe cât îmi pare, vrea să-şi mărite fata
Cu mine, ca prin mine, de el pe tron urcat,
S-ajungă socru mare de ginere-ntronat.
•    O! de-ar vroi norocul curând să-şi schimbe pasul!
•    Când el vroieşte, anii nu-aduc ce-aduce ceasul.
•    Aş fi pe tron, eu Despot, nălţat şi fericit,
•    Aş fi... o! vis feeric! cu Ana însoţit,
•    Cu Ana, dulce floare căzută-aici din stele
•    Să fie floarea vieţii şi a coroanei mele!...
Dar ce-a zice Carmina de care sunt iubit?...
A!... ea-i frumoasă, jună, şi Laski-mbătrânit.
Curând s-a stinge focul şi apriga-i durere
Găsind într-un alt Despot o nouă mângâiere...
(Se primblă agitat.)
Amorul pentru Ana şi glorie m-aprind...
A cărie dulci mreje mai tare mă cuprind?...
Ah! tronul, tronul, tronul!... la el de-a drept m-oi duce
Chiar de-a fi pân’ la dânsul să calc pe sfânta cruce!
(Se stinge candela icoanei.)
Ce! candela icoanei s-a stins în untdelemn!...
De-aş fi din astă ţară, aş crede că-i rău semn,
Dar omul de-o natură înaltă şi vitează
Iubit de ceruri este şi cerul îl păstrează.

SCENA II

DESPOT, MOŢOC

MOŢOC
(venind din stânga)
Ce faci, iubite oaspe, şi cum te mai găseşti
Sub sarcina de daruri a dragostei domneşti?
De când ai fost la Curte poftit la ospătare
L-ai fermecat pe Vodă.
DESPOT
O crezi?
MOŢOC
Aşa se pare,
Căci nu e zi lasată de bunul Dumnezeu
În care să nu-ţi deie dovezi de placul său.
Alaltăieri primit-ai o sabie turcească,
Ieri un caftan şi astăzi o iapă arăpească.
DESPOT
Ştiu, iapa de la Tunis pe care nici un brav
A-ncăleca nu poate?
MOŢOC
Haramu-i cu nărav.
Pe toţi mereu trânteşte şi, fără de sfială,
I-a tras lui însuşi Vodă o sfântă de trânteală.
(La fereastră.)
Ian cată prin ogradă cum se frământă-n loc!
Să juri c-a fost hrănită de zmei numai cu foc.
DESPOT
Mă duc s-o-ncerc.
MOŢOC
Mai bine o lasă că-i nătângă.
De nu ţi-ar frânge capul...
DESPOT
N-am teamă să mi-l frângă.
Deprinsu-m-am cu caii spanioli şi arăpeşti
Ce sub a lor copite au aripi vultureşti.
Ş-apoi... ceva îmi spune cu-o tainică şoptire
Că moartea respectează pe omul cu menire.
MOŢOC
Dar dacă tu n-ai teamă, eu am, căci mă-ngrijesc
De mâna lăpuşneană cu dar... prietenesc.
Cunoscător de oameni sunt eu la bătrâneţe.
Tu ai, iubite oaspe, apucături măreţe.
Boierii te admiră; poporu-ademenit
Deasupra lui te vede ca pe un domn iubit.
DESPOT
Domn!...
MOŢOC
Şi de ce nu, Despot?... Un om de naltă fire
Unit cu mine poate s-atingă-orice mărire.
DESPOT
Dar Lăpuşneanu?...
MOŢOC
Steaua-i în cer s-a stins de mult.
DESPOT
(în parte)
Mă cearcă...
MOŢOC
(observându-l, în parte)
Priceput-au?
DESPOT
(asemene)
Să-l cred?
MOŢOC
(asemene)
Dar!...
DESPOT
(asemene)
Să-l ascult?
(Se apropie de Moţoc cu o sfială simulată.)
Aş vrea... şi n-am curajul de-a te-nţelege bine.
MOŢOC
În mine ai credinţă?...
DESPOT
(cu supunere)
Fă ce-i vroi cu mine...
(Aruncă ochii pe fereastră.)
Dar uliţa şi curtea sunt pline de norod...
Să vadă de-s mai tare decât un voievod.
Mă duc... vii jos în curte? (Iese prin fund.)
MOŢOC
Vin, dar; fă înainte...
Struneşte bine gura iepei şi fii cu minte.
MOŢOC
(singur)
Despot e la părere zburdalnic şi uşor,
Dar are minte coaptă şi ochi pătrunzător,
Şi inimă-ndrăzneaţă, şi-nvăţătură multă.
Pe mine mă respectă, de mine el ascultă...
Aşa domn ne convine, aşa ginere vreu.
Domnind, el va fi braţul, iar capul voi fi eu!
(Iese prin fund.)

SCENA III

ANA, MAICA FEVRONIA (intră prin stânga)

MAICA
Şi Vodă a fost vesel, zici tu, ca niciodată?
ANA
Dar!... cât a ţinut masa, cu fruntea-nseninată
Măria sa pe Despot zâmbind l-a ascultat...
Era cu Vodă-n faţă la masă aşezat,
Plăcut, isteţ la vorbă, purtând mărirea-n sine
Sub haina spaniolească ce-l prinde-atât de bine!
Încât, zău, de m-ai crede, maicuţă, între noi,
Adevăratul Vodă părea dintre-amândoi
El, Despot!... Lângă dânsul, la spate, în picioare
Sta Toma, vel-paharnic, ţinând două ulcioare
Din care-i dregea singur vin dulce în pahar,
Făcând turceşti talâmuri, cât poate un bulgar.
MAICA
Dar spune-mi: Doamna, Doamna era şi ea voioasă?
ANA
Voioasă, fericită, la faţă luminoasă,
Căci ea vedea pe Vodă prin Despot fermecat
Şi pe-al ei văr, pe Despot, de lume admirat.
MAICA
(zâmbind)
De lume şi... de tine?
ANA
(exaltându-se)
Şi cum să nu-l admire?
El ne-a făcut de viaţa-i o lungă povestire,
O halima întreagă şi plină de minuni
Ca cele de pe timpul vitejilor străbuni.
Ne-a spus a sale lupte şi trecerile sale
Prin câmpuri sângeroase, prin curţi imperiale,
Când simplu om de oaste, când prinţ adevărat,
Recunoscut de Carol, augustul împărat.
•    Ne-a spus cum el, viteazul, a risipit îndată
•    Cu cavalerii negri a frâncilor armată
•    La Renti, Valenciena, Hezdin şi Teruan
•    Sub contele de Schwarzburg, vestitul căpitan;
•    Şi ce-a vorbit cu-a lumii puternică treime,
•    Regi, filozofi şi Papă... şi altele-o mulţime.
Apoi ne-a spus de ţărmuri scăldate-n aer cald
Ce sunt cu drag încinse de-o mare de smarald
Şi au fructe de aur, şi zile-n veci frumoase,
Şi nopţi de încântare ca ziua luminoase.
Ah! ce să-ţi zic, maicuţă?... Mesenii încântaţi
Rămas-au, ascultându-l, flămânzi şi însetaţi,
Atât era de vie şi de atrăgătoare
Vorbirea lui!
MAICA
Nepoată, aş pune o prinsoare
Că dintre toţi mesenii cel mai cu drag răpit
Ai fost tu, Anicuţa.
ANA
(uimită)
Eu?
MAICA
Tu... vezi? te-ai roşit...
Ascultă-mă, copilă: Tu eşti o dulce floare
Ce n-a văzut sub ceruri decât zile cu soare
Şi nici măcar visează de zilele cu nori
Amare, furtunoase, cumplite pentru flori.
Alină, înfrânează a ta închipuire,
C-ades ne rătăceşte a inimii pornire
Şi când, din fermecare cercăm să revenim,
În braţele durerii cuprinse ne găsim.
Nu zic că Despot este om rău... Doamne fereşte!
El e creştin, se-nchină, pe Dumnezeu slăveşte
Şi mie totdeauna mâna-mi sărută, dar,
Ca să nu-ţi fie lipsă dumnezeiescul har,
Gândeşte, copiliţă cu blândă inimioară,
Că pasărea ce cântă e pasăre ce zboară.
Străin e Despot...
ANA
(repede)
Despot?... ah! maică, nu-i străin.
E văr cu Doamna noastră, e conte palatin,
E cavaler de aur, e prinţ de la Elada,
Distins de Papa-n Roma, de Carol în Grenada
Şi de al meu părinte, iubit... într-un cuvânt,
El e oaspele nostru ş-un oaspe... ştii că-i sfânt.
MAICA
Sfânt, sfânt, nu totdeauna. (În parte.) Curată nebunie,
Cu fată mare-n casă asemene-ospeţie.
(Tare.) Ah! scumpă nepoţică, tu faci un vis frumos,
Dar visul...
(Zgomot de glasuri în curte.)
ANA
(alergând la fereastră)
Ce s-aude? ce zgomot?
MAICA
Unde?
ANA
Jos.
Priveşte ici în curte.
MAICA
(apropiindu-se de Ana)
Ce?
ANA
O mulţime mare
Se uită-n fund spre poartă cu spaimă şi mirare.
MAICA
Ce-i oare?... Vai de mine!... o fi iar vreun bunt?
ANA
Ba nu; în depărtare nu vezi lucind un punt?
El vine şi tot creşte... dar e un om călare...
Ce văd?... e însuşi Despot!... Ah! Doamne, sare, sare
Chiar peste zidul curţii!...
MAICA
(speriată)
Sărmanul!... s-a zdrobit?
ANA
(veselă)
Ba nicidecum.
MAICA
Nu?
ANA
Iată-l... în loc el a oprit
Fugarul alb de spume şi, vesel, cu mândrie,
Se-nchină-n dreapta,-n stânga, la toţi zâmbind, şi... mie!
Ah! pare că-i un rege!
MAICA
Fugi, dragă, din fereşti.
Nu stă o fată mare în ochii bărbăteşti.
(Glasuri zgomotoase afară.)
GLASURI
Ura! — Trăiască Despot! — Frumos viteaz el este! —
Să juri că-i Sfântul Gheorghe!— Chiar zmeul din poveste!
DESPOT
(sub fereşti, în curte.)
Na, oameni buni! Voi astăzi să beţi în cinstea mea,
Şi-n sănătatea Doamnei să beţi!
GLASURI
Vom bea, vom bea,
Ura!
MAICA
Fugi din fereastă, fugi... Despot intră-n casă.
Hai în camara noastră.
ANA
Ba, vină lângă masă.
(Merg de se pun pe jilţuri lângă măsuţa din dreapta)

SCENA IV

ANA, MAICA FEVRONIA, DESPOT (intră prin fund)

DESPOT
(râzând)
Ce vesel a fi Vodă când teafăr m-a vedea!
A! dona Ana! (Se-nchină Anei.) Maică... (Sărută mâna Fevroniei.)
ANA
(în parte)
Cum bate-inima mea!
MAICA
De ce-i atâta lume în curte adunată?
DESPOT
Ca să mă vadă-n luptă cu-o fiară blestemată,
O iapă tunisiană ce-n fugă pân-acum
A dus pe ceea lume vro zece oameni.
ANA
Cum?
Ş-ai îndrăznit?...
DESPOT
Mai bine era s-arăt sfială
Decât să vadă lumea că-s om cu îndrăzneală?
Ş-apoi... cum de n-ar trece prin foc chiar cei fricoşi
Când sunt cu-nduioşire priviţi de ochi frumoşi?
Şi cum, prin ce cuvinte aş spune a mea fală
Văzându-te prezentă la lupta-mi triumfală
Atunci când mii de oameni stăteau cu ochi deschis
Să mă privească-n curte ucis de-un cal?
ANA
(înfiorată)
Ucis!
MAICA
Fereşte, Doamne sfinte!
DESPOT
În Spania, se spune
Că Linda Raia, fiica lui Boabdil, minune
Ascunsă în Alhambra, la lume s-arăta
O dată pe an numai, ş-atunci soarele sta
Pe cer ca s-o admire, uitând de a lui cale,
Şi mii de flori frumoase ieşeau pe-a Vegăi vale,
Şi inimile-n sânuri ca ele înfloreau.
Şi maurii în lupte sub ochii săi mureau
Crezând că merg în raiul lui Mahomed, ferice...
(Apropiindu-se de Ana.)
O altă Lindă Raiă, de la fereşti, de aice
S-au arătat azi mie, ş-atunci când te-am zărit,
Mă jur pe-astă icoană, chiar rege m-am simţit.
MAICA
(cu spaimă)
Dar candela e stinsă!... Vai! candela e stinsă!
Semn rău!... nenorocire!... de groază sunt cuprinsă.
(Merge la icoană, ia candela şi iese în stânga.)

SCENA V

ANA, DESPOT

ANA
(îngrijată)
Semn rău?
DESPOT
Ce-mi pasă mie!... O candelă s-a stins,
Dar alta mai cerească în mine s-a aprins,
Ce luminează tainic o gingaşă icoană.
ANA
(zâmbind)
Icoana unei sfinte?
DESPOT
Dar.
ANA
Care?
DESPOT
Sfânta Ană.
ANA
Patroana mea slăvită?
DESPOT
Şi zeitatea mea
Ce mă conduce-n lume precum îi conducea
Luceafărul pe magii din răsărit şi care,
Ca să ajung la dânsa, mă-ndeamnă a fi mare.
(Ana voieşte a se retrage.)
DESPOT
(oprind-o)
O! dona Ana, lasă pe-un biet nenorocit
S-apropie altarul de care-i despărţit
Şi tremurând să-ţi zică: angelică madonă,
Căci nu pot a depune pe frunte-ţi o coronă!
ANA
(râzând)
Cum? o coroană mie?
DESPOT
Dar, suflet îngeresc!
Eşti visul fericirii mele.
ANA
Eu?
DESPOT
Te iubesc!
ANA
(veselă, în parte)
El! Despot mă iubeşte!
DESPOT
Iau martor Provedinţa
Care-mi cunoaşte gândul şi-mi vede conştiinţa.
Iubesc în tine cerul şi naltul Creator,
În tine iubesc lumea, prezent şi viitor,
În tine am credinţă, în tine îmi pun traiul.
El făr de tine-i iadul... Ah! dar cu tine-i raiul!
(Îngenunchează.)
ANA
(în parte)
O! Doamne, îmi pierd mintea... Ce-aud? Ce-am auzit?
DESPOT
Ană,-un cuvânt...
ANA
Ah! Despot, mi-e sufletul uimit,
Mi-e mintea tulburată... În casa părintească
N-a îndrăznit nici unul mie-astfel să-mi grăiască.
Cum... mă iubeşti pe mine?
DESPOT
Dar!... te iubesc pierdut,
Mai mult şi decât ţara în care m-am născut,
Mai mult şi decât tronul!
ANA
(cu glas solemn)
Despot, aste cuvinte
Le-aude cerul!...
DESPOT
(apucând-o de mână)
Ană, prin mii de jurăminte
Mă leg eu către tine...
(Moţoc apare în fund.)

SCENA VI

ANA, DESPOT, MOŢOC

MOŢOC
(simulând indignarea)
De când pe-acest pământ
Trădarea neagră calcă şi spurcă pragul sfânt
Al ospeţiei?
ANA
(speriată, în parte)
Doamne!
MOŢOC
Ce?... nici o respectare
Nu mai există-n lume?... şi oarba desfrânare
Răpeşte azi copiii sub ochii părinteşti!
(Anei.) Cum de-ai uitat, sărmană nebună, cine eşti?
Cum de-ai uitat de muma ce te-a născut, copilă
Lipsită de ruşine?...
ANA
Iertare!... fie-ţi milă!
MOŢOC
Cum de-ai uitat de mine?
ANA
(desperată, cade-n genunchi)
Ah! tată, îl iubesc!
DESPOT
Nu ne-osândi, Moţoace, cu glasu-ţi părintesc.
Iubirea e un înger ce-n casă când păşeşte
Şi pragul şi căminul cu pasul lui sfinţeşte.
Iubesc pe a ta fiică şi de soţie-o vreu.
Primeşte-mă în braţe ca pe copilul tău.
MOŢOC
(vesel, în parte)
Al meu e Despot!... planu-mi ia zbor acum mai tare.
DESPOT
(rugător)
Moţoace...
ANA
Tată...
MOŢOC
(după o pauză)
Fie!... şi binecuvântare,
Copiii mei.
ANA
(aruncându-se în braţele tătâne-său)
Ah! tată!
MOŢOC
(sărutând-o)
Trai bun şi cu noroc.
DESPOT
(în parte)
E scară de-nălţare un socru ca Moţoc.
MOŢOC
(Anei)
Acum mergi de te roagă, copila mea, în pace
La Cel-de-Sus ce toate le face şi desface.
(Ana pleacă în stânga. Despot o conduce până la uşă.)
DESPOT
Când te-i ruga, iubito, la sfântul Dumnezeu...
ANA
(cu dragoste)
Gândi-voi tot la tine.
MOŢOC
(în parte)
A! Despot e al meu!

SCENA VII

MOŢOC, DESPOT

MOŢOC
Acum suntem noi singuri!... să ne privim în faţă.
Norocul, ştii, atârnă de la un fir de aţă
Slab omului nemernic, bun celui iscusit
Şi tare ca odgonul pentru cel hotărât.
Despot! a sosit timpul ca să cercăm norocul
Noi doi!... cu sumeţie în vânt s-aprindem focul.
Te uită drept în ochii-mi şi-mi spune: Eşti bărbat
În stare să-nfrunţi moartea cu gând nestrămutat?
Eşti om în stare-a merge de-a drept către mărire
Pe margini de prăpăstii călcând făr-oţerire?
DESPOT
Sunt!... tron sau moarte!... Iată deviza ce-am înscris
În falnicul meu suflet, în pieptul meu decis.
Venit-am în Moldova cu gândul şi cu planul
Din scaunul domniei s-alung pe Lăpuşneanul
Şi de pe ai săi umeri hlamida să smuncesc.
Sunt gata!
MOŢOC
Gata?
DESPOT
Gata să mor sau să domnesc.
MOŢOC
Bine... Acuma, Despot, mă lasă... timpul trece...
De-a ţării boierime cei mai fruntaşi, vro zece,
Aici au să s-adune spre a ne concerta.
(Îl conduce până la uşa din dreapta şi-i dă mâna.)
Dea Domnul să-ţi pot zice curând: Măria-ta!
MOŢOC
(singur)
Moţoace, vâlva lumii e râu cu nalte maluri...
Faci bine, nu faci bine să te azvârli în valuri?
Şi oare căzând tronul pe mâna lui Despot,
Nu ar cădea şi ţara cu-ai săi boieri, cu tot?
(Stă pe gânduri.)
Oricare înălţime sub cer se prăbuşeşte,
Tot surpă şi doboară ce-n cale-i întâlneşte...
Gândeşte-te, Moţoace... (Hotărât.) A! fie cum va fi.
Nu are parte cine nu ştie-a se jertfi.
(Uşile din fund se deschid.)
Dar vin boierii... Iată-i!... La lucru-acum, Moţoace.

SCENA VIII

MOŢOC, TOMŞA, HARNOV, SPANCIOC, STROICI, TOROIPAN

(şi alţi cinci boieri intră prin fund, dau mâna cu Moţoc şi merg de se aşează împrejurul mesei; Tomşa în capătul din stânga, Moţoc în capătul din dreapta)
MOŢOC
Poftim, boieri, prieteni! poftim, veniţi încoace
Şi v-aşezaţi pe jilţuri ca sfetnici înţelepţi,
Pe cât viteji la lupte, pe-atât la cuget drepţi.
STROICI
Dar unde-i Despot, tovarăşul semeţ
Ce a mirat oraşul ca neaoş călăreţ?
Noi l-am văzut călare pe zmeul arăpesc
Zburând cum zboară văzul din ochiul omenesc,
Şi sub fereastra Doamnei, venită ca să-l vadă,
Silind să steie iapa şi pe genunchi să cadă,
Apoi sărind cu dânsa trei buţi de Odobeşti
Sub ochii cei de pardos, sub ochii lăpuşneşti.
SPANCIOC
Se zice că în vreme ce gloata striga ura,
De ciudă Lăpuşneanu cumplit îşi muşca gura.
El s-aştepta ca Despot, slăbind ca un mişel,
Cu iapa s-o păţească cum a păţit-o el.
STROICI
Doar un fecior ca dânsul de zmei grijă nu are.
Voinic e din picioare, voinic şi de călare.
TOROIPAN
Aşa-i şi precât Despot pe cal e îndrăzneţ,
E şi armaş de frunte.
HARNOV
(cu entuziasm comic)
Sumeţ... măreţ... isteţ!
UN BOIER
Şi e mintos.
ALTUL
Şi darnic.
ALTUL
Şi de înaltă viţă.
ALTUL
Stejarul bun şi trainic dă trainică mlădiţă.
MOŢOC
Boieri, îmi pare bine că vă aud pe rând
Pe Despot, al meu oaspe, cu toţii lăudând,
Fiind de lumea-ntreagă iubit, apreţuit,
Căci am o bună veste cu voi de-mpărtăşit...
Cu fiica mea, cu Ana, vrea Despot să se-nsoare.
HARNOV
(linguşind)
Pereche minunată!... Ea lună şi el soare!
Şi când e cununia?
MOŢOC
Când? Voi sunteţi chemaţi
A hotărî şi ziua şi...
TOŢI
Noi?
MOŢOC
Voi!... ascultaţi:
Ne-am plâns în multe rânduri de Vodă... măcelarul,
Şi-n orice întâlnire ne-am revărsat amarul
Prin vorbe şi blestemuri întocmai ca muieri.
Ba Lăpuşneanu-i aprig şi rău pentru boieri,
Ba Lăpuşneanu-i tiran, ba-i fiară făr’ de nume,
Ba-i hoţ, călău, urgelnic, ba-i ciumă pentru lume.
Aşa-i?
BOIERII
Aşa!
MOŢOC
Ei bine, ce suntem noi aici?
Stăpâni pe soarta noastră, sau robi plecaţi sub bici,
Ca, fără de păsare şi fără sânge-n vine,
Noi să răbdăm pe tronul acestei ţări, pe cine?
Pe-un tiran, un făţarnic, o ciumă, un viclean,
Un duşman al Moldovei, un hoţ, un Lăpuşnean?
Răspundeţi: se cuvine ca noi să fim o turmă
Şi el cu ghioaga-n mână de noi să râdă-n urmă?
BOIERII
Nu, nu!
MOŢOC
Ce dar să facem?
STROICI
Din tron să-l răsturnăm!
MOŢOC
Juraţi pe cea icoană că vreţi?...
BOIERII
(se scoală şi întind mâinile spre icoană)
Jurăm, jurăm!
MOŢOC
Juraţi, boieri, că-n ceasul când eu v-oi da de ştire,
Voi veţi sări la goană cu toţi într-o unire?
BOIERII
Jurăm!
MOŢOC
(către cer)
Atotputernic! Tu, Doamne, sfânt, sfânt, sfânt!
Primeşte la altaru-ţi al nostru jurământ.
Şi pentru-al ţării bine din cer ne luminează
Şi inimile noastre acum le-mbărbătează!
BOIERII
Amin!
(Se pun iar pe jilţurile lor.)
SPANCIOC
Amin, dar!... însă întreb iar pe Moţoc:
Dând jos pe Lăpuşneanu, urcăm pe cine-n loc?
MOŢOC
Pe-un om viteaz şi darnic, de viţă strălucită,
Armaş, călăreţ ager, cu minte iscusită,
Precum aţi spus-o însuşi... Pe-un om ce-au învăţat
De la-mpăraţii lumii a fi chiar împărat;
Pe-un om ce are dreptul la tron ca să aspire
Şi prin iubirea noastră şi prin a lui rudire.
SPANCIOC
Dar unde-i?
(Moţoc se duce la uşa din dreapta, o deschide şi aduce pe Despot.)

SCENA IX

Cei dinainte, DESPOT

MOŢOC
Iată-l!
BOIERII
(sculându-se)
Despot?
MOŢOC
Despot!
(Tomşa se ridică indignat, răsturnând jilţul său.)
TOMŞA
Un bizantin!
Un grec!... Ce! oare-n ţară nu creşte decât spin?
Ce! tot pământul nostru e în aşa sterpire,
Şi neamul nostru ager e în aşa-njosire
Cât pe moşia noastră să nu găsim un pom
Şi pentru tronul ţării să nu găsim un om!
Unde-am ajuns, o! Doamne? Ce ţi-am greşit noi ţie
Ca un boier de-ai ţării, un moldovan să vie
C-un zvânturat de mână, să ni-l arunce-aici
Ca domn, cum se aruncă pomana la calici!
Ruşine, fărdelege, batjocură, trădare!
MOŢOC
Minţi, Tomşo!
TOMŞA
O! Moţoace, mă jur: păcatul mare
Că n-ai intrat, bătrâne, de viu chiar în mormânt
C-un ceas mai înainte de-a zice-acest cuvânt!
Vrei greci tu la domnie?... deci sufletu-ţi răspundă
De răul care-n ţară prin greci o să pătrundă?
MOŢOC
(stăpânindu-se)
Tu aiureşti, sărmane... Eu nu-s hain, nebun,
Când vi-l aduc pe Despot şi domn eu vi-l propun.
Mi-e inima amară precum îţi e şi ţie
De a vedea Moldova un cuib de anarhie
În care tot smintitul se crede-un om prădat
Când vede tronul ţării de altul ocupat.
Mi-e inima atinsă de-a morţii grea lovire
De a vedea Moldova un câmp de jefuire
Pe care toţi aleargă turbaţi, neodihniţi,
Ca să ajungă tronul din care-s îmbrânciţi.
Au ochi ca să nu vadă, urechi să nu audă,
Căci inima lor stearpă cu cârtiţa e rudă,
Şi toţi vecinii, duşmani acestei mândre ţări,
Gătesc a ei cădere prin chiar ai săi boieri,
Hrănind în al lor suflet o poftă de domnie
Ce-aduce lor pieire şi ţării calicie.
Destul!... vreau pace-n ţară domnind sub cer senin,
Şi iată de ce, Tomşo, propun un domn străin.
TOMŞA
Cuvântul tău, Moţoace, mai rău te osândeşte,
El laudă străinul şi neamul tău huleşte!
(Despot înaintează cu multă demnitate.)
DESPOT
(grav)
Viteze Tomşa!... Despot, de tine-aici respins,
Respectă tulburarea din sufletu-ţi aprins,
Şi-n tine el admiră virtutea strămoşească
Ce vrea coroana ţării pe-o frunte românească,
Dar dacă prin mânie acum n-ai fi orbit,
De-ai fi, cum se cuvine, cu gândul liniştit,
Ai înţelege, Tomşa, că naştere şi nume
Sunt jocuri de-ale soartei care domneşte-n lume.
Nu, Tomşa, nu e locul ce face pe-un bărbat
Străin sau fiu al ţării, om rău sau lăudat,
Căci omul mare-n suflet, moşnean, străin el fie,
În suflet poartă lumea întreagă drept moşie!
Nu, Tomşa, nu-i cu dreptul de-a zice că-i străin
Acel care doreşte la toţi noroc deplin
Şi care pentru ţara ce l-a priimit cu bine
E gata să jertfească tot sângele din sine.
Străin este acela crunt, orb, nelegiuit,
Ce-nfinge-n rana ţării cuţitul otrăvit!
Străin este acela ce, orice nume poartă,
Nu-i pasă de-a lui ţară chiar de-ar vedea-o moartă!
Nu dar eu, văr cu Doamna, străin aice sunt,
Ci Lăpuşneanu, duşman acestui drag pământ!
HARNOV
Jos Lăpuşneanu!
STROICI
Moarte hainului!
TOROIPAN
Sfârşească
Şi viaţa-i şi domnia!
HARNOV
Şi Despot să trăiască!
BOIERII
(afară de Tomşa)
Dar, dar!
TOMŞA
(către cer)
Sunt orbi, o! Doamne, din cer nu-i asculta!
DESPOT
Boieri, recunoştinţa...
TOMŞA
Recunoştinţa ta?
Pe cine vrei să-ntuneci?... Cum noi s-avem credinţă
În vorbele-ţi viclene ş-a ta recunoştinţă
Când tu, chiar văr cu Doamna, făţarnic ca un hoţ,
Vrei să răstorni din culme pe ea şi pe-al ei soţ?
A! şarpe, vrei să luneci sub mantia domnească?
În lături!
DESPOT
Lăpuşneanu a vrut să m-otrăvească!
În cupa lui perfidă eu moartea am băut
Şi, făr-a mea ispită, de mult aş fi pierdut.
El vrea a mea pieire?... deci gheară pentru gheară!
El zice: piară Despot!...! eu, Lăpuşneanu piară!
MOŢOC
Se va-mplini cuvântu-ţi, poporul e cu noi.
TOMŞA
Cu voi poporul?... fie!... eu nu mai sunt cu voi!
Mă duc, vă las orbirii, las ţara-n seama voastră.
Să daţi seama de dânsa!
(Trece măreţ pe dinaintea boierilor şi se îndreaptă spre uşa din fund.)
DESPOT
Eşti dar în contra noastră?
Boieri, Tomşa ne lasă... El are-ntru nimic
Lui Vodă să ne vândă.
TOMŞA
(cu dispreţ)
Pribeag cu suflet mic!...
Românul vieţuieşte şi moare, când se jură,
Cu arma albă-n mână, nu cu trădarea-n gură.
Învaţă de la dânşii a fi român de poţi.
Boieri! gândiţi la muma ce v-a născut pe toţi!
(Iese. Boierii rămân pe gânduri. Despot şi Moţoc grăiesc încet deoparte.)

SCENA X