— Nu mai zice română, şi spune numai răspunsul; ce ai cu întrebarea? Şi se şi opintea el, într-o privire, să răspundă bine, dar degeaba; se încurca şi mai rău, începea a ofta şi-i venea să-şi spargă capul.

— Mai lasă-mă oleacă, zicea el necăjit şi, când te-oi striga, să vii iar să mă asculţi; şi de n-oi şti nici atunci, apoi dracul să mă ia! Dă, gramatica să zicem că n-o înţeleg şi s-o lăsăm la o parte; artea, asemene; corect, tiji. D-apoi română, este... ce... ne învaţă a vorbi şi a scrie bine într-o limbă parcă-s cuvinte româneşti, ce naiba! Numai şi aici trebuie să fie ceva: a vorbi şi a scrie bine într-o limbă, îndrăcit lucru! Cum să scrii într-o limbă? Poate cu limba, mai ştii păcatul? Pesemne că noi, cum s-ar prinde, las' că, de scris, talpa gâştei, dar apoi şi de vorbit, păcatele noastre, se vede că vorbim pogan şi rău de tot; nu româneşte, ci ţărăneşte... Doamne, Doamne! Învăţat mai trebuie să fie şi acel care face gramatici! Însă şi-n gramatică stau eu şi văd că masa tot masă, casa tot casă şi boul tot bou se zice, cum le ştiu eu de la mama. Poate celelalte bâzdâgănii: rostitură, artea, corect, pronunţe, analisul, sintesul, prosodia, ortografia, sintaxa, etimologia, concrete, abstracte, conjunctive: mi-ţi-i, ni-vi-li, me-teîl-o, ne-ve-i-le şi altele de seama acestora să fie mai româneşti... şi noi, prostimea, habar n-aveam de dânsele! Noroc mare că nu ne pune să le şi cântăm, c-ar fi şi mai rău de capul nostru cel hodorogit! Decât ţăran, mai bine să mori! Hai, du-te, Ştefănescule, că m-apuc de învăţat!... Şi lăsându-l, m-am dus şi eu în ciudă la fata popii, am găsit-o singură-singurică şi m-am jucat cu dânsa în ticnă până-ndeseară; căci mamă n-avea, şi tată-său ca popa, umbla după căpătat... Apoi m-am întors la câmp, cu zgărdiţa de la gâtul copilei, c-o năframă cusută frumos cu flori de mătase şi cu sânul plin de mere domneşti; şi, când colo, zărghitul de Trăsnea dormea pe hat, cu gramatica sub nas, şi habar n-avea de frig. Sărace, sărace! nu eşti nici de zeama ouălor; decât aşa, mai bine te făcea mă-ta un mânz şi te mâncau lupii, zic eu în mine.

— He! Trăsnea, mă! scoală! ştii tabla? Sare el de jos, îl ascult, clei. Haidem acasă, măi Trăsne, că m-au răzbit foamea şi frigul, şi mor de urât aicea pe câmp!

— Da, că şi eu... Ducă-se dracului gramatica! Mi s-a înăcrcit sufletul de dânsa! Şi osebit de asta, nici nu-mi e bine.

— Un fel de lene, amestecată cu slăbăciune, măi Trăsne, nu-i aşa?

— Ba chiar ai nimerit: un fel de leşin la inimă, amestecat cu întinsori, sau cam aşa ceva.

— Poate fiorile gramaticii, zic eu.

— Mai ştii păcatul? Poate că ş-aceea să fie, zise Trăsnea; căci, dracul s-o ia! cum pui mâna pe dânsa, îndată-ţi vine somn... Flecuşteţe de-aceste nu se potrivesc cu rânduiala bisericii, s-a mântuit vorba... Osmoglasnicul este ce este... Vorba tatei: Condacul umple sacul, şi troparul hambarul, măi băiate! Ce umblăm noi chinuindu-ne cu gramatica, Ştefănescule? Haidem! Şi ne întoarcem noi la gazdă pe la asfinţitul soarelui, mâncăm ce mâncăm ş-apoi rugăm pe moş Bodrângă să ne cânte; şi unde nu se adună o mulţime de dăscălime la noi, căci aici era staniştea lor; şi ne întărtăm la joc, ştii colč, ca la vârsta aceea, de nici simţirăm când a trecut noaptea. Şi aşa am scăpat, şi eu de urât, şi Trăsnea de bolborosit prin somn: ce este gramatica română, este... ce este, este..., ca alte dăţi. Însă veselia nu s-a încheiat numai cu atâta; alta şi mai şi s-a început din capăt. N-apucase moş Bodrângă a lua bine fluierul de la gură, şi iaca ne trezim cu popa Buligă, ce-i ziceau şi Ciucălău, din uliţa Buciumenii, tămăiat şi aghezmuit gata dis-dimineaţă. Dumnezeu să-l iepure! Şi cum ne binecuvântează, după obiceiul său, cu amândouă mâinile, ca vlădicii, ne şi trage câte-un ibrişin pe la nas despre fata popii de la Folticenii-Vechi: ba că-i fată cuminte, ba că-i bună de preoteasă, ba car fi potrivită cu mine, ba că are să mi-o lege tată-său de gât, şi câte ponosuri şi tâlcuri de-a lui popa Buligă cel buclucaş, pân-a început Gâtlan a-l lua cu măguleli, zicând:

— Ia las', las', cinstite părinte! nu mai umbla şi sfinţia-ta cu scornituri de-aceste chiar în ziua de lăsatul secului. Mai cântă încaltea, moş Bodrângă, un răstimp, să ne veselim de-ajuns, că părintele a fi bun şi ne-a ierta... Moş Bodrângă de cuvânt; iar începe a cânta, şi la joc, băieţi! Popa Buligă, deşi era bătrân, dacă vede că ni-i treaba de-aşa, unde nu-şi pune poalele antereului în brâu, zicând:

— Din partea mea, tot chef şi voie bună să vă dea Domnul, fiilor, cât a fi şi-ţi trăi! Apoi zvârle potcapul deoparte, şi la joc de-a valma cu noi, de-i pălălăiau pletele. Şi tragem un ropot, şi două, şi trei, de era cât pe ce să scoatem sufletul din popă. Şi aşa l-am vlăguit, de-i era acum lehamete de noi. Dar vorba ceea: Dacă te-ai băgat în joc, trebuie să joci! De la o vreme, văzând bietul popă că s-a pus în cârd cu nebunii, începe s-o întoarcă la şurub:

— Mă aşteaptă nişte fii de duhovnicie, dragii mei, şi trebuie să mă duc mort-copt, căci acesta ni-i plugul. Pavel, gazda noastră, şi pune atunci un talger de uscături ş-o garafă cu vin dinaintea părintelui Buligă, zicând:

— Ia poftim, cinstite părinte, de-ţi lua din masa noastră oleacă de gustare ş-un pahar, două de vin, ş-apoi vă-ţi duce, dacă spuneţi c-aveţi aşa de mare grabă. Sfinţia-sa, nemaipunându-se de pricină, încrucişază mâinile, după obicei, îşi drege glasul şi spune cu smirenie: Binecuvântează, Doamne, mâncarea şi băuturica robilor tăi, amin! După aceea ridică un pahar, zicând: Mă închin, băieţi, la faţa voastră cu sănătate, ca la un codru verde! Când ne-a fi mai rău, tot aşa să ne fie! Şi dă paharul de duşcă; apoi încă vro două-trei, şi peste acele alte câteva; după aceea ne binecuvântează iar cu amândouă mâinile, zicând: Ei, băieţi, de-acum liniştiţi-vă! Ş-apoi ne lasă în pace şi-şi caută de drum. Însă noi, vor ba ceea:

Nici toate-ale doftorului,

Nici toate-a duhovnicului;

De ce petreci,

De ce-ai mai petrece!

Cam pe înserate, ne luăm târâş, cu moş Bodrângă cu tot, şi ne băgăm într-o cinstită crâşmă, la fata vornicului de la Rădăşeni, unde mai multă lume se aduna de dragostea crâşmăriţei decât de dorul vinului; căci era şi frumoasă, bat-o hazul s-o bată! Ş-apoi, măritată de curând după un vădăoi bătrân ş-un lă-mă, mamă, cum e mai bine de tras la om în gazdă. Crâşmăriţa, cum ne-a văzut, pe loc ne-a sărit înainte şi ne-a dus deoparte, într-o odaie mare, cu obloane la fereşti şi podită pe jos, unde eram numai înde noi şi crâşmăriţa, când poftea, ca la casa ei. Într-un colţ al odăii, câteva mierţe de fasole; în altul, sămânţă de cânepă; în al treilea, o movilă de mere domneşti şi pere de Rădăşeni, care trăiesc până după Paşti; în al patrulea, mazăre şi bob, despărţite prin o scândură lată, iar alăture, nişte bostani turceşti; într-o putină, pere uscate şi dulci ca smochinele; mai încolo, un teanc de chite de cânepă şi de in; pe-o grindă, călepe de tort şi lânuri boite fel de fel pentru scoarţe şi lăicere; apoi câlţi, buci şi alte lucruri, zăhăite prin cele poliţe şi colţare, ca la casa unui gospodar fruntaş de pe vremea aceea. Şi cum ne aflam noi în această binecuvântată casă, crâşmăriţa iute a lăsat obloanele în jos, a aprins lumânarea şi, cât ai bate din palme, ni s-a şi înfăţişat cu o cană mare de lut, plină cu vin de Odobeşti; şi turnând prin pahare, săreau stropii din vin de-o şchioapă în sus, de tare ce era. Gâtlan, bun mehenghi, ia un pahar şi-l întinde gazdei, zicând:

— Ia poftim, puiculiţă, de cinsteşte dumneata întâi! să vedem, poate c-ai pus ceva într-însul. Crâşmăriţa cea frumoasă, luând paharul, se închină la toţi cu sănătate, râzându-i ochii, şi, după ce gustă puţin, se roagă să n-ozăbovim, că mai are şi alţi muşterii, şi bărbatu-său nu poate dovedi singur. Dar ţi-ai găsit; noi, aţiindu-i calea, o pofteam, cu stăruinţă, să cinstească de la fiecare. Şi ea tot ar fi stat mai mult cu noi, dacă n-am fi alungat-o prosteşte, mulţumindu-i câte c-o sărutare plină de foc!

— Aşa e tineritul ista, bată-l să-l bată, zise moş Bodrângă, şezând cucuiet pe nişte buci şi molfăind la pere uscate. Aveţi dreptate, băieţi, acum vi-i vremea!

— Şi cum zici, moşule, răspunse crâşmăriţa, intrând atunci pe uşă c-o strachină de plăcinte fierbinţi, c-o găină friptă şi punându-le pe masă dinaintea noastră. Şi, zău, mare pomană şi-a făcut, căci eram flămânzi ca nişte lupi! După ce mântuim de băut cana ceea, ni se aduce alta, pentru care mulţumeam crâşmăriţei tot cu sărutări, până ce se făcea că se mânie şi iar fugea dintre noi. Mai pe urmă iar venea şi iar fugea, căci cam aşa se vinde vinul, pe unde se vinde... Ori, mai ştii păcatul? Poate că nici crâşmăriţei nu-i era tocmai urât a sta între noi, de ne cerca aşa des. La urma urmelor, unde nu-i dă şi Trăsnea cel urâcios un pupoi, fără veste! Căci la de-aceste mai tot prostul se pricepe. Şi atunci, crâşmăriţa cea frumoasă curat că s-a mâniat. Dar ce să-i facem? Vorba ceea: În care cămaşă s-a mâniat, într-aceea s-a dezmânia. Că altfel n-ai cum s-o ghibăceşti. De la o vreme, prinzând moş Bodrângă la curaj, să nu înceapă a cânta din fluier o Corăbiască de cele frământate în loc? Noi, atunci, să nu ne întărtăm la joc? Şi aşa o fierbeam de tare, de nu ne ajungea casa, şi dam chiorâş prin fasole, prin mazere şi bob, şi sămânţa de cânepă se făcea oloi, pârâind sub tălpile noastre. Cam pe după miezul nopţii, văzând că moş Bodrângă ne-a părăsit, începem şi noi a ne strecura câte unul, unul, spre gazdă; eu, cu sânul încărcat de pere uscate şi c-un bostan mare, ce mi l-a dat crâşmăriţa, căci pe cât era de frumoasă, pe atâta era şi de darnică, mititica!... Şi când ajung la gazdă, ce să vezi? mai fiecare tovarăş al meu furluase câte ceva: unul mere domneşti, altul pere de Rădăşeni; moş Bodrângă paşlise o grămadă de buci pentru aţâţat focul, şi Trăsnea, sămânţă de cânepă. Iar Oşlobanu, cu ciubotele dintr-o vacă şi cu tălpile din alta, venind mai în urma tuturor, numai ce-l vedem că se pune cu creştetul pe pat şi cu tălpile în grindă, aşa încălţat şi îmbrăcat cum era; şi, ce să-ţi mai vadă ochii? Să nu spun minciuni, dar peste o dimerlie de fasole i-au curs atunci din turetce, pe care de obicei le purta suflecate, iar atunci le desuflecase, anume pentru trebuşoara asta... Numai văru-meu, Ioan Mogorogea, fecior de gospodar cinstit, nu luase nici un capăt de aţă. Iar Zaharia lui Gâtlan se mulţumise c-un sărutat din partea frumoasei crâşmăriţe. Mare mângâiere pentru un băiat străin, în ziua de lăsatul secului!... Şi ia acum înţeleg eu că Gâtlan, căruia-i zicea în şcoală Zaharia Simionescu, a fost mai cu minte decât noi toţi; căci el din cele aduse de noi s-a folosit; iară noi, din fericirea lui, pace! Ei, ei, toate bune şi frumoase la vremea lor; dar de-acum trebuie să ne mai punem şi câte pe-oleacă de carte, căci mâine-poimâine vine vacanţa de Crăciun, şi noi stricăm pâinea părinţilor degeaba; nimic fără cheltuială, şi banii nu se iau din drum. Unul cu altul la un loc aveam acum, la începutul postului, vro patru-cinci ulcioare de oloi, trei-patru saci de făină de păpuşoi, câteva oci de peşte sărat, perje uscate, fasole, mazăre, bob, sare şi lemne pentru câteva săptămâni; căci stam la masă toţi împreună, făcând mâncare cu rândul, fiecare dintr-al său pentru o zi. Însă Oşlobanu, care mânca cât şaptesprezece, ne cam pusese pe gânduri. Tată-său, popa Neculai, nu-i vorbă, avea de unde să-i trimită; dar Ce-i în mână nu-i minciună. Multe sunt de făcut şi puţine de vorbit, dacă ai cu cine te înţelege. Mă sfătuiesc eu într-o zi cu Gâtlan, c-aici ar trebui ceva de făcut, să putem scăpa de câţiva mâncăi, căci tovărăşia nu ni se părea dreaptă. Şi găsim un mijloc nu se poate mai nimerit: noaptea, când vor dormi toţi, să punem poştă la tălpi cui vom socoti noi; mai ales că vro câţiva adormeau duşi, cum începea moş Bodrângă a spune la poveşti. Şi după ce-am pus la cale unele ca aceste, pândim când erau ceilalţi duşi de-acasă şi ne apucăm de făcut poşte, ca s-avem pe mai multă vreme. Câteva pături de hârtie, lipite una peste alta cu seu de lumânare topit pe lângă foc, puse încet la tălpi, când doarme omul greu, şi aprinse c-un chibrit, mai sfânt lucru nici că se poate!... Şi fiindcă pe Oşlobanu toţi aveau ciudă mai mare, lui i-am făcut pocinog întâi. Şi când l-a ajuns arsura la os, a sărit din somn, răcnind ca un taur, şi nuşi găsea loc prin casă, de usturime. Dar, neaflând care-i vinovatul şi nebizuindu-se în putere a se bate cu toţi, se puse la făcut metanii şi ne blestema, de-i curgea foc din gură. Noi însă, cu toate blestemele lui, mai punându-i în alte nopţi câteva poşte şi făcându-i-se tălpile numai o rană, a fost nevoit să-şi ia tălpăşiţa spre Humuleşti, lehămetindu-se de popie şi lăsând toate merindele sale în stăpânirea noastră. Îndată după asta, Gâtlan scrise lui Oşlobanu:

Iubite Oşlobene,

Mă închin cu sănătate de la golătate, despoieţii din urmă. De n-aveţi ce mânca acolo, poftim la noi să postim cu toţii.

Al tău voitor de bine,

Zaharia,

Mare căpitan de poşte

Peste vro câteva zile am mai tăiat gustul de popie unuia, care venise în gazdă la noi din proaspăt; Nic-a lui Constantin a Cosmei, din Humuleşti, se duse şi el cu tălpile băşicate pe urma lui Oşlobanu. Şi cu atâta mai bine, căci tot îşi pierdeau vremea în zadar. Iar Trăsnea, fiind mai chilos şi mai tare de cap, rabdă el cât rabdă şi, dacă vede că-l răzbim cu poştele, se mută la altă gazdă, luându-şi partea de merinde. Şi cu astă rânduială, am rămas noi acum numai trei la Pavel ciubotarul: eu, Gâtlan, văru-meu Ioan, poreclit Mogorogea, şi moş Bodrângă pe deasupra. Văru-meu, care văzuse de patima celorlalţi,luase obicei în toată seara, la culcare, a-şi coase mânecile contăşului şi, vârându-şi picioarele într-însele, dormea fără grijă. Vorba ceea: Paza bună trece primejdia rea. Aproape de Crăciun, Pavel făcu o pereche de ciubote de iuft vărului meu Ioan, cu care era prieten unghie şi carne. Doi icusari plătise Mogorogea lui Pavel pentru ciubote. Dar, ce-i drept, făceau paralele acele, căci pusese piele bună, talpă de fund, şi erau cusute de tocmală. Numai scârţ uitase Pavel să pună... şi pentru asta rău i s-a stricat inima lui Mogorogea! Noroc mare că era o iarnă geroasă, şi omătul ajuta la scârţâit. În vacanţă ne duceam acasă, ş-apoi, vorba ţiganului cu Crăciunul sătulul... Costiţe de porc afumate, chişte de buft umplut, trandafiri usturoiaţi şi slănină de cea subţire, făcute de casă, tăiate la un loc, fripte bine în tigaie şi cu mămăliguţă caldă, se duc unse pe gât. Mai face el ţăranul şi alte feluri de mâncări gustoase, când are din ce le face. Şi, mulţumită Domnului, părinţii noştri aveau de unde, căci sărăcia nu se oploşise încă la uşa lor, pe când ştiu eu. Şi să nu-mi uit cuvântul! Petrecem noi sărbătorile frumos la părinţi, în Humuleşti, şi după Bobotează ne întoarcem iar în Folticeni, la Pavel, gazda noastră. Pe la şcoală mai dam noi aşa, câteodată, de formă. Dar, drept vorbind, nici n-aveam ce căuta, căci bucheaua poate s-o înveţe şi acasă cine vrea. Iar cine nu, ferice de dânsul! Şi eu, unul, eram dintr-acei fericiţi: când e vorba de credinţă, ce-ţi mai trebuie învăţătură? De la moş Bodrângă zic şi eu că aveai ce învăţa: fluierul său te făcea să joci fără să vrei, şi poveştile lui nu-ţi dau vreme de dormit. Afară de asta, mai aveam noi cu ce ne trece vremea când voiam: ţencuşa, ba tăbăcăreasca sau concina, ba alteori, noaptea, ne puneam la taclale până se făcea ziua albă. Iar în sărbători, o luam hăbăuca prin cele sate, pe unde ştiam că se fac hore. În Rădăşeni, sat mare, frumos şi bogat, am jucat la trei jocuri într-o singură zi: unul de flăcăi tomnatici, la care venise fetele cele mai tinere; altul de flăcăi tineri, la care venise fetele cele stătute; iar al treilea, de copilandri, la care venea cine poftea... Flăcăii abia se legănau în joc, şi hora se învârtea foarte încet. Fetele nu seaşteptau rugate, ca pe-aiurea, ci fiecare desprindea mâinile a doi flăcăi, unde-i venea la socoteală, spunea bună ziua! şi urma jocul înainte. Văru-meu, fudulindu-se cu ciubotele cele nouă, juca numai lângă fata vornicului, soră cu crâşmăriţa cea frumoasă din Folticeni. Şi Gâtlan, care juca lângă mine, îmi spuse la ureche:

— Las' că-i vedea tu ce-am să-i fac lui Mogorogea; de i-a ticni ziua de azi, păcat să-mi fie!

— Taci, măi, zic eu, ce mai vorbeşti în bobote, că s-a mânia omul şi s-a duce şi el acasă.

— Ei, ş-apoi? Ce mare pagubă? Vorba ceea: Dacă s-a da baba jos din căruţă, de-abia i-a fi mai uşor iepei. Şi jucăm înainte. Seara ne întoarcem la gazdă, şi Mogorogea, băiat grijuliu, îşi curăţă ciubotele frumos şi le pune la uscat pe vatră, deoparte, cum făcea totdeauna. A treia zi după asta, ciubotele văru-meu se rup hăbuc în toate părţile... Şi el, supărat la culme, se leagă de Pavel să-i facă altele în locul acelora, ori să-i dea banii îndărăt numaidecât.

— Mi-ai pus piele scoaptă, cârpaciule, zise Mogorogea înfuriat; aşa fel de prieten îmi eşti? Haiti! alege-ţi una din două, căci altfel dai cinstea pe ruşine; îţi trântesc scroambele de cap! Auzitu-m-ai? Pavel, neştiindu-se vinovat, zise cu dispreţ:

— Ia ascultă, dascăle Mogoroge, nu te prea întrece cu vorba, că nu-ţi şede bine. Pe cine faci cârpaci? După ce-ai purtat ciubotele atâta amar de vreme, umblând toată ziua în pogheazuri, şi le-ai scrombăit pe la jocuri şi prin toate corhanele şi coclaurile, acum ai vrea să-ţi dau şi banii înapoi, ori să-ţi fac pe loc altele nouă? Dar ştii că eşti ajuns de cap?! Nu-ţi e destul că m-ai ameţit, punându-ţi sfârloagele pe calup, trăgându-le la şan, şi ungându-le aici, pe cuptor, la nasul meu, în toate dimineţile? Ba de câte ori mi-ai pus şi poşte la picioare, şi eu, ca omul cel bun, tot am tăcut şi ţi-am răbdat. Îmi pare rău că eşti gros de obraz! Ei, las' că te-oi sluji eu de-acum, dacă ţi-i vorba de-aşa!

— Ce spui, cârpaciule? zise văru-meu; şi tu mă mogorogeşti? D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? Încă te obrăzniceşti? Acuş te-oi otânji, cu ceva, de nu te-i putea hrăni în toată viaţa!

— Până ce mi-i otânji, zise Pavel, eu acuş te cinătuiesc frumuşel cu dichiciul; înţeles-ai? Văzând noi că era cât pe ce să se încaiere la bătaie, ne punem la mijloc şi-i împăcăm cu mare greu: Ioan să mai dea un irmilic lui Pavel, iar el să-i căputeze ciubotele, şi pace bună! Mai glumeau ei după aceasta câine-câineşte, dar lui Mogorogea nu-i ieşa de la inimă afrontul ce i-l făcuse Pavel. În săptămâna hârţii, sau cârneleaga, moş Vasile, venind la Folticeni, între alte merinde, aduce feciorului său şi trei purcei grijiţi gata.

— Bine-ai venit sănătos, tată, zise Ioan, sărutându-i mâna. Aşă-i că ne-ai nimerit?

— Bine v-am găsit sănătoşi, măi băieţi, răspunse moş Vasile. D-apoi, vorba ceea: Nimeresc orbii Suceava, şi eu nu eram să vă nimeresc? Apoi, din vorbă în vorbă, ne întreabă:

— Ei, ce mai zice Mecetul despre popia voastră? Are gând să vă dea drumul degrabă? Căci eu, drept să vă spun, m-am săturat deatâta zdruncen şi cheltuială.

— Nu se zice mecet, ci catihet, tată, răspunse Ioan ruşinat.

— Na, na, na, măria-ta! parcă asta grijă am eu acum!... vorba ceea: Nu-i Tanda, şi-i Manda; nu-i tei-belei, ci-i belei-tei... de curmei. Şi ce mai atâta înconjur?... Mecet, Berechet, Pleşcan, cum s-a fi chemând, Ioane, ştiu că ne jupeşte bine, zise moş Vasile. Şapoi cică popa-i cu patru ochi!... Ia mai bine rugaţi-vă cu toată inima sfântului hărăşc Nicolai de la Humuleşti, doar v-a ajuta să vă vedeţi popi odată; ş-apoi atunci... aţi scăpat şi voi deasupra nevoii: bir n-aveţi a da, şi havalele nu faceţi; la mese şedeţi în capul cinstei Ierarh. Atestat şi mâncaţi tot plăcinte şi găini fripte. Iar la urmă vă plăteşte şi dinţăritul... Vorba ceea: Picioare de cal, gură de lup, obraz de scoarţă şi pântece de iapă se cer unui popă, şi nu-i mai trebuie altceva. Binear fi, Doamne iartă-mă, ca feţele bisericeşti să fie mai altfel!... dar... veţi fi auzit voi că popa are mână de luat, nu de dat; el mănâncă şi de pe viu, şi de pe mort. Vedeţi cât de bine trăieşte mecetul, fără să muncească din greu ca noi... Numai... dă!... darul se cinsteşte!... Ioane, eu ţi-am şi ochit un potcapic, zise moş Vasile, la pornire. Cată de nu te lăsa pe tânjală, pune mâna pe afiştat mai repede şi vin-acasă; căci Ioana lui Grigoraş Roşu, de la noi, aşteaptă cu nerăbdare să-ţi fie preoteasă. Mai rămâneţi cu sănătate, dascăle Zaharie şi nepoate, că eu m-am dus!...

— Mergeţi sănătos, moş Vasile, zicem noi, petrecându-l până mai încolo, şi vă rugăm, spuneţi părinţilor, din partea noastră, că ne aflăm bine şi-i dorim. După ce se duce moş Vasile, eu zic lui Ion cu binişorul: