Vestea deosebitelor întâmplări ce urmaseră în ziua aceea să împrăştiase în satele de pe împrejur şi deşteptase o vie tulburare. Wilhelm era obşteşte iubit. Dulceaţa caracterului său, hărăzirea lui desinteresată pentru toate nenorocirile îl făcuse prietenul şi colibei şi castelului. Iscusinţa lui estraordinară adăogise pe lângă simtiment şi o mirare simplă,care făcea că îl privea ca pe o fiinţă deosebită. Noroadele primitive sunt asfel făcute, silite a se hrăni prin iscusinţă, a se apăra prin putere, aceste două calităţi sunt acele ce înalţă în duhul lor pe om la calitate de semizeu. Ercole, Tezeu, Castor şi Polux n-au avut alte trepte ca să se suie la cer.

Aşadar, pe la miezul nopţii au venit de au dat de veste lui Guessler că poate să se-ntâmple vreo revoltă, dacă îi vor lăsa vreme să se organizeze. Guessler socoti că cel mai bun mijloc de a o preveni era să ducă pe Wilhelm afară din cantonul de Uri, într-o cetăţuie a ducilor de Austria, la poalele muntelui Righi, între Küssnach şi Weggis. Prin urmare, socotind că călătoria era mai sigură pe apă decât pe uscat, dete poruncă să gătească o barcă, şi c-un ceas până în ziuă duse pe Wilhelm. Guessler, şase strejari, Tell şi trei vâslaşi alcătuia tot echipajul micei corăbii. Când guvernorul sosi la Fluelen, locul îmbarcării, găsi împlinite poruncile sale. Wilhelm, legat de mâini şi de picioare, era culcat în fundul barcei, lângă el, şi ca o mărturie era straşnica armă care, slujindu-i a da o dovadă atât de strălucită de adresa sa, deşteptase atâtea griji în inima lui Guessler.

Arcaşii, şăzând pe băncile de mai jos, îl privighea; amândoi vâslaşii la postul lor, lângă micul catarg, sta gata să plece şi pilotul aştepta pe mal sosirea balifului.

— Avea-vom vânt priincios? zise Guessler.

— Prea bun, în ceasul acesta, stăpâne.

— Dar cerul?

— Ne vesteşte o zi minunată.

— Să pornim dar îndată.

— Suntem gata.

Guessler se puse în capătul de sus a barcei, pilotul la cârmă, vâslaşii destinseră vela şi corăbioara uşoară şi graţioasă ca o lebădă începu a luneca pe oglinda lacului.

Însă cu tot lacul acest albastru, cu tot cerul înstelat, cu toate aceste norocite prevestiri, să părea ceva în barca asta trecând tăcută ca un duh al apelor. Guvernorul era cufundat în gândurile sale, soldaţii respecta reveria lui şi vâslaşii supuindu-se fără mulţumire, îşi împlinea trişti manevrele după semnile ce priimea de la pilot. Deodată o lucire meteorică, desprinzându-se din cer, se slobozi în lac. Amândoi vâslaşii se uitară unul la altul. Pilotul îşi făcu cruce.

— Ce este? zise Guessler.

— Nimic, încă nimic pân' acum, răspunse bătrânul marinar, însă zic că o stea ce cade din cer este o înştiinţare ce ne dă sufletul unei persoane ce ne e scumpă.

— Şi înştiinţarea e de bine sau de rău?

— He! murmură pilotul, cerul rar se osteneşte a ne trimite vestiri de bine, pentru că ştie că fericirea e pururea binevenită.

— Aşadar, steaua asta e un semn rău?

— Vâslaşii bătrâni cred că, dacă un asemenea lucru se întâmplă în ceasul îmbarcării, este mult mai bine să se întoarcă cineva de mai are vreme.

— Bine, dar dacă cere trebuinţa numaidecât a-şi urma drumul?

— Atunci trebuie să se odihnească cineva pe cugetul său şi să-şi lase zilele în paza lui Dumnezeu.

O adâncă tăcere urmă acestor cuvinte, şi barca luneca pe apă ca cum ar fi avut aripile unei pasere.

Dar, de la arătarea meteorului, pilotul îşi în turna ochii îngrijiţi spre partea răsăritului, căci de acolo era să-i vie prevestitorii relilor veşti. Curând nu mai avu îndoială de schimbarea atmosferii; cu cât se apropia ceasul dimineţii,stelile să-ngălbinea pe cer, nu întru o lumină mai vie precum le e obiceiul, ci, ca când o mână nevăzută ar fi tras un văl de aburi între pământ şi cer. Cu un sfert înaintea luceafărului de zi, vântul încetă de tot; lacul, din azuriu se făcu cenuşiu şi apa fără a fi clătită de vreun vânt, clocotea ca când ar fi vrut să fiarbă.

— Coborâţi vela, strigă pilotul.

Amândoi marinarii se sculară lângă catarg, dar până a nu apuca să facă porunca ce li se dase, valuri mici încununate de spume venea iute despre Brunen drept spre barcă.

— Vântul, vântul, strigă pilotul. Daţi jos tot!

Dar, sau nevrednicie din partea acelor căror era adresate aceste porunci, sau că vreun nod rău făcut împiedeca manevra, vântul sosise până a nu se coborâ vela. Barca surprinsă tremură ca un cal ce aude zbieratul unui leu, apoi începu a sări ca şi el; în sfârşit, se în turnă de sine, ca cum ar fi vrut să fugă de strânsorile unui asfel de puternic luptător; dar în mişcarea asta înfăţişă coastele către vrăjmaş. Vela se îmflă deodată ca cum ar fi vrut să se spargă, barca se plecă încât puţin lipsi să se răstoarne, în momentul acesta pilotul tăia cu cuţitul frânghia ce o ţinea, vela flutură un minut ca un steag în vârful catargului unde se mai ţinea încă; în sfârşit, legăturile ei se rupseră şi ea se râdică ca o pasere de suflarea vântului şi barca se îndreptă. Cele întâi raze a zilei se arătară. Pilotul se puse iar la cârmă.

— Bine ai zis, îi zise Guessler, că vestea era adevărată şi întâmplarea n-a zăbovit.

— Gura lui Dumnezeu nu e mincinoasă ca a oamenilor, şi greşaşte cine nu ascultă înştiinţările sale...

— Socoţi c-om fi scăpaţi cu atâta sau avem a cerca vrun vifor?

— Se întâmplă uneori că duhurile văzduhului şi a apelor se folosesc de lipsa soarelui ca să facă asfel de sărbători fără voia Domnului; şi atunci, întru lumina zilei, vânturile tac şi fug, ducându-se unde se duc întunericele. Dar cele mai adeseori este glasul Domnului care a zis viforului să sufle. Atunci el trebuie să-şi împlinească solia sa întreagă şi vai de acei asupra căror e trimis.

— Nu vei uita, nădăjduiesc, că este şi viaţa ta în primejdie, precum şi a mea.

— Aşa este, stăpâne, ştiu că noi suntem toţi deopotrivă înaintea morţii, dar Dumnezeu este atotputernic, el pedepseşte pe cine va să pedepsească şi scapă pe cine va să scape.

El a zis apostolului să meargă pe apă şi apostolul a mers ca cum ar merge pe pământ. şi oricât de legat şi de ferecat este greşitul măriei tale, el e mai sigur de mântuirea sa, dacă va fi în mila Domnului, decât orice om slobod subt blestemul său.

— Vâsleşte, Frantz, vâsleşte, să îndreptăm prora spre vânt, căci nu ne-am mântuit încă; iată, iar vine asupra noastră...

În adevăr, valuri mai nalte şi mai spumoase decât cele ce întâi alerga amerinţit oare şi, deşi barca înfăţoşa prea puţin loc, vântul care le urma o făcu să lunece înapoi cu aceeaşi răpejune ca o piatră lată pe care un copil o face să salte pe faţa apei.

— Dar, strigă Guessler, încetând a înţelege primejdia, dacă vântul ne este împrotivnic ca să mergem la Brunnen, ne va prii ca să ne înturnăm la Altorf.

— Aceasta am gândit-o eu, urmă pilotul şi iată pentru ce mai de multe ori m-am uitat într-acolo. Dar, uită-te la cer, stăpâne, şi vezi norii ce trec între Dodiberg şi Titlis, vin despre St. Gothard şi urmează cursul Reussei; acesta e o suflare împrotiva acelii ce râdică aste valuri şi le împinge, şi până în cinci minute o să se întâlnească.

— Şi apoi, atunci?

— Atunci e ceasul unde va trebui ca Dumnezeu să gândeascâ la noi sau noi să gândim la Dumnezeu.

Proorocia pilotului n-a zăbovit a se împlini. Amândouă vijăliile ce înainta una asupra altia se întâlniră în sfârşit. Un fulger străluci, şi un tunet straşnic vesti că lupta începuse.

Lacul n-a întârziat a se împărtăşi de această revoltă a elementelor: valurile sale, pe rând împinse şi respinse de împrotivite suflări, se umflără ca când un vulcan subtmarin le făcea a clocoti şi barca părea că nu le e mai grea decât unul din fulgii care zbura albi pe creştetul lor.