Când nemernicim nenorociţi prin viaţă, plângând tot aceea ce ne făcea a iubi traiul, dacă vro arie care ne era dragă în zilele copilăriei noastre vine la auzul nostru, oh! cu ce îmbătare adunăm acoardele ce trezesc gânduri de multă vreme adormite, şi recheamă zâmbire în ochii stinşi de lacrimi! Suflarea binefăcătoare a cântărilor, auzite odinioară în ceasuri mai fericite, e asemene zefirului ce lunecă suspinând pe flori orientale pline de miroase. Adierea suspină încă, deşi florile sunt veştede şi fără viaţă; astfel, când trece visul plăcerei dulcele său suvenir învie în suflarea muzicei. O, dumnezeiască muzică! Graiul neputincios şi slab să retrage dinaintea magiei tale! Pentru ce simtimentul ar mai vorbi vrodată când tu poţi singură răsufla tot sufletul său? Adimenitoarele vorbe a prieteniei ne înşală; făgăzile amorului sunt şi mai amăgitoare; ah! numai dulcele accent a muzicei poate mângâia cu dulceaţă fără a trăda vreodată!

Melodia XXXVIII - Origina Arpei

Să zice că această arpa pe care o deştept acum pentru tine era odată o sirenă ce cânta subt mare, şi care adeseori seara trecea strălucitorile valuri ca să întâlnească pe verdele ţărm pe un june pe care-l iubea. însă ea iubea în zadar; el a lăsat-o să plângă, şi să scalde cu lacrimile sale toată noaptea lungile ei cosiţe, până ce ceriul, îndurându-să de un amor atât de tânăr şi de adevărat, prefăcu în astă dulce arpă pe vergura mărilor! Frumosul ei sân să rădică ca şi înainte, faţa sa era tot aşa zâmbitoare, trupul ei să îndoi graţios. Părul său, lăsând a cădea plânsul din tot strălucitorul creţ, acoperi braţul ei de zăpadă şi să prefăcu in coarde de aur.

Pentru aceasta, dulcea arpă amestecă atât de îndelung graiul amorului cu tristul accent a durerei până ce, despărţindu-le, tu ai învăţat cântările ei a fi numai amor lângă tine, şi durere când mă laşi!

Melodia XXXIX

Nu fugi încă, iată ceasul când plăcerea, asemenea florei miezei-nopţi care, nevoind a străluci la lumina zilei începe a se deschide pentru fiii nopţii şi fecioarele ce iubesc reveroasa luce a lunei! Frumuseţa şi luna n-au fost făcute decât spre a împodobi aste ceasuri de umbră şi de mister: atunci dulcile lor atracţii fac a să înfla undele şi împlu cupele de nectar! Oh! rămâi! Oh! rămâi! Viaţa împleteşte atât de rar o ghirlandă precum acea din astă-seară; oh! ar fi păcat a sfarmă atât de curând laţele sale. Nu fugi încă; fântâna ce izvora în vremile vechi subt umbrirea lui Ammon deşi cura răcoroasă şi înghieţată în vremea zilei, începea a străluci asemenea sufletelor vesele la apropiare nopţii. Ca şi dânsa inima şi căutăturile femeii, pre atât de reci la amiazi ca şi pâriile iernei, trebui să s-aprindă când înturnarea nopţii aduce iarăş ceasul focului sfânt Oh! rămâi, oh! rămâi! Dimineaţa va mai găsi ea vreodată ochi asemenea de străluciţi precum acei ce schânteie aici?

Melodia XL - Cânt naţional

Plângeţi, plângeţi, ceasul slavei voastre a trecut; revele voastre de slavă au perit; fatalul lanţ din nou e ferecat şi nu mai sunteţi oameni! în zadar inima eroului a sângerat; glasul înţăleptului în zadar a răsunat. Oh! Libertate! Dacă flacăra ta s-a stins odată, niciodată nu sa mai aprinde! Plângeţi, poate în zilele viitoare vor învăţa a iubi numele vostru; mai multe fapte se vor deştepta încungiurate de razele slavei, care au dormit îndelungă vreme în defăimare! şi când vor trece prin jalnica insulă unde odihnesc în sfârşit stăpânul şi robul, amiraţi vor întreba cum au putut nişte astfel de înjosite mârii domoli inimi atât de viteze?

„Soartea aşa a voit, vor zice ei; o ursită vrăjmaşă a urzit neunirea voastră: în vreme ce tiranii să unea în ura lor, pe voi niciodată dragostea nu v-a unit! Dar inimile ce trebuia să se împreune s-a depărtat una de alta; omul a pângărit aceea ce Dumnezeu îi dasă, până ce s-a văzut blâstemând altarul unde alţii în genunchi chiema ajutorul cerurilor!“

Melodia XLI - Adio la Arpa mea

Scumpă arpă a patriei mele! Te am aflat în întunece; recele tăcerei lanţ atârna de multă vreme asupra ta; plin de trufie, te am apucat, o, iubită arpă a insulei unde m-am născut! Am sfărmat legăturile tale, te am dat iarăş la lumină, la libertate şi la cântări! Arzătoarele gemete a amorului, uşoarele accenturi a fericirei deşteptară cele mai tinere şi mai vioase ale mele acoarde; dar tu ai rezis atât de ades adâncul durerei suspin, încât îl scapi şi în mijlocul bucuriei tale. Scumpă arpă a patriei mele! Adio acoardelor tale, acest dulce cânt va fi cel de pe urmă pe care coardele tale îl vor tovarăşi. Mergi, dormi! Soarele slavei strălucească asupra somnului tău, până în ceasul când o mânâ mai vrednică te va deştepta din nuou. Dacă inima patriotului, a ostaşului, a amorezului a săltat ascultând cântecele noastre, slava este a ta; eu eram numai adierea ce te desmerda trecând; căci ca şi ea deşteptam acoardele tale, a cărora sălbatică şi necunoscută dulceaţă este numai a ta!

Melodia XLII

Arpă iubită! deştept încă o dată dulcile tale acoarde atât de îndelung adormite; la al nostru din urmă adio te-am scăldat în lacrimi şi plânsurile mele te priimesc astăzi. Nici o luce de bucurie n-a strălucit asupra ta; asemenea acestor arpe a cărora cereşti acoarde au povestit robia acea ca şi a ta de posomorâtă, tu ai rămas atârnată de lungile ramuri a sălciei. şi însă, de când coardele tale au răsunat pentru cea de pe urmă dată, un ceas de pace, de triumf a sunat; mai multe inimi generoase au săltat de nădejdi, care acum sunt îngropate în ruşine. Atunci încă, când pacea, plutind pre pământ şi pre mare, cânta imnul tău de veselie, deşi ea aducea lumei bucuria şi nădejdea, ea nu aducea pentru tine decât nuouă lacrimi! Deci cine poate cere accenturi de plăcere tângâioaselor tale coarde, o, arpa mea! Vai, cântul cel vesel şi mânecat a ciocârliei a răsunat tot astfel de rău la moartea lebedei! Cum, eu, care te iubesc, care te binecuvântez, aş chiema suflarea ta pentru accenturi de libertate, când însăşi ghirlandele cu care te împodobesc sunt trist mestecate de lanţe şi de flori! Dar să ne îmbărbătăm: dacă accentul bucuriei te mai poate însufleţi, reaflă pentru mine veselele tale acoarde; arată lumei amirate cât poate fi de dulce încă muzica ta cu toate ferele şi durerea ta: cu ce uşurinţă, în mijlocul întunecelor ce te împregiură poţi încă a te deştepta la fiorul plângerii; asemenea statuiei sfărmate a lui Memnon care, din sânul ruinelor, face a să auzi dulci şi armonioase accenturi!

Melodia XLIII - Ziua naşterii prinţipului

Deşi durerile noastre sunt adânci, astăzi le vom uita; zâmbirea va străluci pintre lacrimile noastre, ca o rază a soarelui ce străluceşte pintre ploaie; nu s-ar fi mai aflat inimi dacă stăpânitorii noştri ar voi mai făcute decât ale noastre pentru recunoştinţă şi fericire!

Dar când lanţul nostru mai puţin greu a contenit de a ne face a suferi, când nădejdea îl împodobeşte cu flori, atunci o nuouă legătură vine de asupreşte sufletul nostru! Oh! bucuria ce o gustăm, asemenea luminei polurilor, este un fulger în mijlocul întunecilor, prea strălucitor ca să poată ţinea îndelung. Dar de ar fi măcar cea mai de pe urmă şi slabă schânteie a focului sufletului nostru, să o aprindem iarăş ca să sărbăm pe prinţipul nostru. Ruşine înjositului curtezan ce cutează a ne numi sperjuri! Straşnici către vrăjmaşii noştri, prietenii noştri ne vor afla credincioşi; şi cel mai nobil tribut dat unui cap rigal este dragostea unei inimi care iubeşte şi libertatea, în vreme ce mişeii care pătează slava noastră, care ne răpesc drepturile noastre, vor fugi spăimântaţi, departe de focul războaielor, verdele steag va înainta cel mai întâi. Oh, aş răspunde de credinţa noastră, pe viaţa mea! Chiemaţi la lupte, în acelaş ceas, am izgoni amarele noastre suvenire, ca să arătăm ce poate braţul vechiului Erin, armat asupra vrăjmaşului în ziua consfinţită prinţipului. El iubeşte Insula Verde şi dragostea sa e săpată în inimi care au suferit prea mult ca să uite.

Aşa, nădejdea noastră va fi încoronată, dragostea noastră va avea răsplătirea sa; Erin va videa iarăş zile curate şi strălucite!

Diamantul să sfarmă subt îndesite izbiri, dar nimic nu poate întuneca razele sale; fieşcare rămăşiţă răspândeşte pân la sfârşit vioasa ei lumină; asemenea Erin, patria mea, deşi sfărmatâ de durere, este în tine o lumină care nu va trece: un curaj care străluceşte pintre suferinţi, şi zâmbeşte la necazurile tale în astă zi slăvită!

Melodia XLIV - Junele Rev de amor

Oh! au trecut zilele unde frumuseţa strălucitoare a înlăţat inima mea cu lanţele ei, când revul vieţii, din ziori până în noapte, era amorul, numai amorul! O nuouă nădejde poate înflori, zile nuouă vor veni poate, luminate de raze şi mai dulci şi mai line, dar nu e nimic în viaţă care să fie pe jumătate atât de dulce ca cel întâi vis de amor!
Bardul poate a să înalţă la o slavă mai curată când focul juneţei a trecut; poate scoate o zâmbire de la înţăleptul ce să armá cu asprimea împrotiva lui: dar niciodată la amiaza slavei sale nu va cerca o bucurie atât de dulce ca acea pe care o gustă când a cântat, pentru cea întâi dată, frumoasei sale, arzânda sa flacără, şi a vâzut-o roşindu-se întru auzul numelui iubit atât de ades rezis! Oh! chipul acest slăvit pe care un întâi amor l-a săpat în inimile noastre, nu să uită niciodată: ea pluteşte nencetat deasupra verdilor rediuri ce lăcuia juneţa; singure rămăşiţi a primăverii în deşartele regioane a suvenirului. Acesta este un parfum ce pere cum să împrăştie înaripatul vis a dimineţii vieţii!

Aceasta e o lumină ce nu mai poate străluci pe cursul încet şi monoton a zilelor!

Melodia XLV

Asemenea unei raze a soarelui ce face a schinteia de mii focuri surfaţa apelor, în vreme ce, reci şi întunecoase, valurile curg dedesubt, zâmbetul plăcerei poate colora chipul deşi inima înghieţată curge trist la ruinarea sa. Este o fatală aducere-aminte, o amară măhniciune care aruncă umbra sa cea înghieţată totodată preste bucuriile şi preste durerile noastre, pe care viaţa nu le poate nici înnegura, nici străluci, pentru care bucuria nu are balsam şi întristarea ghimpi. Oh! acest gând stă în mijlocul veseliei ca o creangă moartă şi fără frunze care revede strălucitoarele zile a verii; razele înviindului soare în zadar sa joacă împregiurul ei; ea poate zâmbi la lumină; dar ea nu va mai înverzi!

Melodia XLVI

Unde sunt săbiile vechilor zile? Unde sunt oamenii ce le purta? înarmaţi ca să apere drepturile lor, ei să rădica înalţi şi tiranii să târá înaintea lor! Curate atunci, curţile nu înlănţasă curagiul lor; ei nu căuta alte cinsti decât ale virtuţei. Oh! căci nu avem săbiile vechilor zile! etc. Unde sunt împăraţii ce înflorea atunci? Unde e pompa ce îi încorona, când inimi şi braţe de oameni slobozi era singura lor strajă? încredinţat la suflete credincioase, tronul să împregiura cu un cerc de dragoste pe care trădarea nu cuteza a-l călca. Oh! căci nu avem împăraţii ce înflorea atunci! etc.

Melodia XLVII

Cât iubesc ceasul când se stinge lumina zilei, când razele soarelui parcă se topesc în marea tăcută! Atunci se înalţă dulcile reve a zilelor trecute, atunci suvenirul sloboade către tine suspinul său de seară! în vreme ce privesc brazdele de lumină ce se joacă pe linele valuri spre strălucitul occident, ard de a urma astă cărare plină de raze şi aurită, care îmi pare că trebui să fi ducând la vreo insulă norocită şi pacinică!

Melodia XLVIII - Balada fromoasa Kathleen

Lângă lacul acela a cărui posomorât ţărm n-a răspuns niciodată la dulcea ciocârliei cântare, unde stânca râpoasă să înalţă în văzduh, sfântul Kevin, june încă, s-a dus să caute somnul. „Aici, cel puţin, îşi zisă el cu linişte, nici o femeie nu va turbura odihna mea.“ Ah! bunul sfânt nu cunoştea acest sex viclean şi tot ce poate întreprinde! El fugea de ochii Kathleenei, ochii acei de un albastru ceresc! Ea îl iubisă cu tinereţe şi îndelung, dorind ca să fie el al ei cu totul, fără a gândi că face rău. în orice loc sfântul putea a fugi, curând auzea uşorul ei pas după el; de să îndrepta spre răsărit sau spre apus, ochii Kathleenei strălucea încă dinaintea lui. Culcat pe râpoasă stânca, în sfârşit doarme în pace, visând de ceriuri, şi încredinţat că acolo, cel puţin, zâmbirile unei femei nu-l vor urma. Dar nici cerul, nici pământul nu sunt scăpate de puterea acei ce iubeşte, în acelaş minut, când el dormitează în linişte, Kathleen plânge plecată pe dânsul. Fără frică, ea a urmat paşii săi până la locul acest sălbatec şi pustiit, şi când dimineaţa veni să lovească privirile sale, el întâlni şi dulcii ochi a Kathleenei. Ah! sfinţii aceştia au o inimă prea cumplită! Furios, sare din aşternutul său, şi cu o împingere pornită, o prăpăstuieşte din vârful stâncei plecate. Glendalug! posomorâtele tale valuri au fost mormântul frumoasei Kathleene; curând sfântul (vai, prea târziu!) a priceput amorul său şi a gemut asupra soartei sale. „De ar putea, zisă, sufletul ei să răpauseze în ceruri!“ Atunci o dulce muzică a ieşit din sânul lacului şi s-a văzut umbra sa zâmbindă lunecând pe unda fatală.

Melodia XLIX - Cânt sacru

O, Dumnezeule, viaţa şi lumina acestei lumi minunate! Strălucirea zilei, zâmbirea nopţii de la tine vin. Spre orice parte vom înturna privirea noastră, pretutindine slaba ta schânteie şi tot ce este frumos şi strălucit de la tine vine! Când ziua sloboade o rază de adio pintre norii serii, în mijlocul cărora iubeşte a să opri, când alte ceruri ne să arată pintre aceste portice aurite, aceste văpsele atât de dulci, atât de radioase, care înseamnă apusul soarelui, vin de la tine, Doamne! Când noaptea cu aripile negre şi semănate de stele întunecă cerul şi pământul, asemene frumoasei paseri a căreia posomorâte pene schânteie de ochi nenumăraţi ; această sfântă întunecime, aceste focuri dumnezeieşti, măreţe, nesfârşite, vin de la tine, Doamne! Când primăvara, pururea jună, sloboade parfumele sale, duhul tău încălzeşte îmbâlsămitele ei suspine ; şi toată floarea ce încununează vara e născută subt ochiul tău cel luminos. Spre orice parte vom înturna privirea noastră, pretutindeni slava ta scânteie; tot ce este frumos şi strălucit de la tine vine!

Melodia L - Cânt sacru

Tronul tău e căzut, o, Israile! tăcerea domneşte pe dropiile tale; lăcaşele tale sunt pustii, fiii tăi plâng în lanţuri. Unde este maica care te hrănea pe sterpele ţărmuri a Etamului? Focul cerului ce te povăţuia nu mai luminează singurateca ta potică.Doamne! Tu iubeai Ierusalimul; odată el era al lui cu totul; dragostea lui era cea mai frumoasă a ta moştenire, puterea ta, tronul slavei tale, până în minutul ce duhul răului a venit de a vestezit verdele tău oliv şi când altarele Salemului s-au aprins pentru alţi Dumnezei.

Atunci s-a întunecat steaua Solimei; atunci au perit zilele sale de slavă, ca iarba câmpului pe care vântul deslănţat o smulge şi o împrăştie. Dumbrăvile prin care îmbla odată cei puternici ai pâmântului sunt mute şi pustiite. S-au afundat acele vinovate turnuri unde Baal împărăţea ca Dumnezeu! Mergiţi, o, izbânditorilor, zisă Domnul! Muiaţi săbiile voastre în sângele lor, şi surpaţi zidurile sale pe care Domnul nu le mai apără! Fiicile Sionului părăsite calce în picioare oasele părinţilor lor, şi valea uciderei din Enom să nu poată încăpea pe toţi morţii!

Melodia LI - Purcederea

Măcar că văd cu durere fugind dinaintea ochilor mei iubitul ţărm a Erinului, însă lângă tine voi afla pretutindeni Insula Verde.

În exil, sânul tău va fi patria mea, şi ochii tăi lumina ce va străluci locurile unde vom nemernici. Voi fugi cu prietenul meu în vrun pustiu posomorât, pe ţărmul rece încungiurat de stânci ameninţătoare, unde ochiul streinului nu ne va ajunge. Viforul în furia sa e mai milostiv decât vrăjmaşul mânios pe care îl lăsăm în urma noastră. Voi privi auritul tău păr care încoronează graţioasa ta frunte; cu capul răzemat pe dulcea ta arpă, o voi auzi slobozind sălbatecele ei acoarde, fără a mă mai teme că saxonul cu inima înghieţată va rumpe o coardă de la arpa ta sau o cosiţă din părul tău.

Melodia LII

De câte ori Benschee a ţipat! De câte ori moartea a desfăcut legăturile strălucitoare pe care slava le a alcătuit! De câte ori ea a deslegat dulcile lanţe a amorului!