Acela este numai ferice în viaţă,
Ce ştie a petrece în linişte şi pace,
Şi cu puţin ce are se află mulţumit.
De cugete deşerte ce tulbură pre mulţi
Ferit în toată vremea, păşeşte cu pas sigur
Pe calea faptei bune pân-la sfârşitul vieţii.
Să şed într-o căsuţă la moşioara mea,
Din care să-mi pot scoate tot ce îmi trebuieşte,
Să aib-o masă bună, prielnice zăbăvi;
Ca un cinstit prieten cu mine potrivit
Să depărtez urâtul în prisoselnici ceasuri;
Să-mi pot petrece vremea, departe de-orice zgomot,
Cu grecii şi latinii din timpurile vechi;
Să cercetez efectul lucrărilor; să-nvăţ
A şti şi a cunoaşte din pildele străine,
Ce au urât în ele şi ce au de plăcut,
În traiul meu pe lume eu nu doresc mai mult.
Averi, înalte ranguri ce strălucesc în ochii
Prostimei ne-ncercate, aduc supărări multe
Şi celor ce le cată, şi celor ce le au.
Cine n-a râde oare de-un om ce asudând
Se caţără pe-un munte stâncos, înalt şi aprig
A cărui culme este atât de ascuţită,
Încât oricât voieşte a se ţinea pe ea,
Nu poate sta-n odihnă, şi vântul cel mai mic
Îndată-l îmbrânceşte în groaznice prăpăstii?
Asemene acestui ambiţiosul este.
Prea rareori norocul ridică pre un om
Pe aripile sale suindu-l la grad nalt;
Şi dacă favorează mai mult pre oarecare,
Nu stă-ndelung statornic; curând îl şi azvârle
Departe cu piciorul şi-l sfarâmă de tot,
Căci fără ajutoru-i silinţa-i un necaz,
O trudnică răbdare pentru un rod vremelnic.
Din zori de zi te scoală, îmbracă-te, porneşte
La casă de la casă, spre a te curteni;
Aşteaptă-n anticameri cu slugile vorbind,
Şi stă tot în picioare. Să nu tuşeşti; nici nasul
Să nu cutezi să-ţi sufli. Asemene viaţă
Urmează după masă pân-ce va însera.
Apoi în grijă noaptea petrece gândind unde
Se cade s-alergi iarăşi cum s-a ivi de ziuă,
Şi înaintea cărui spinarea să-ţi îndoi;
Ce dar să dai la slugă, ce oare la stăpân?
Să spui minciuni adese, să crezi orice himeră,
Precum acea că marea poţi măsura c-o scoică
Trufia unui mare să suferi şi să rabzi,
S-adevereşti că neamu-i e vechi şi cunoscut,
Începe c-un an numai încoace de Vladimir
Deşi-ţi aduci aminte că tatăl său în viaţă
Purta o haină sură; iar pre nevasta lui
Oricât de slută este Veneră s-o numeşti;
Copiii lui obraznici să zici c-au isteţie;
Să nu caşti când înşiră cuvinte nesărate,
Şi să numeşti adese de binefăcător
Pre cela de la care vrun bine n-ai văzut.
Cu cuşma-n mână iarna să umbli după dânsul
Să faci că nu bagi seamă a slugilor ocară.
Pe lâng-aceste-ţi trebui să poţi a depărta
Zavistia şi ura ce împotrivă-ţi stau.
Aceste trude-n urmă te lasă cu nădejdea,
Sau poate-ţi vor aduce o slujbă ne-nsemnată.
Atunce datoria te duce sau pe câmp
Să fii rănit în lupte, să stai cu pieptu-n foc;
Sau cu o pană-n mână să suferi a şicanei
Necaze zgomotoase; dorind cu îngrijire
Să nu cumva scapi ceasul de slujbă hotărât,
De-a purure cu frică sentinţele să-nchei,
Să nu jigneşti prin ele vreo persoană mare.
Ori stând pe lângă curte din ziuă pân-în seară,
Să ţii balanţierul cu ochii neadormiţi.
De frică să nu scapeţi de pe frânghie jos.
Ambiţia-n ureche atunce îţi şopteşte
Că cine cată slavă nu trebui să s-oprească.
Cine a călcat odată pe treapta cea de-ntâi,
Aşa îndoind trudă, treizeci de ani umblând
Şi petrecând o viaţă săracă, ticăloasă,
Alţii treizeci ani îţi trebui să-ţi poţi ajunge scopul;
Când eşti acum cu totul de vârstă gârbovit.
În cea mai naltă treaptă să zicem c-ai ajuns
Şi numai ţarul este mai mare decât tine;
Ca viermii la picioare-ţi norodul se târăşte;
Cu o căutătură împrăştii întristări,
Cu alta fericire şi bucurii reverşi,
Şi toţi ca pre un idol te roagă, te tămâie,
Se tem precum se teme un corb de-o matahală.
Un gust ş-o iscusinţă palatul îţi zidi,
În care se adună acele rarităţi
Ce pot produce China, Italia şi Franţa,
Şi care-aduc mirare la oricine le vede;
Tot trupu-ţi e în aur şi pietre-nfăşurat.
Ce India le scoate şi vin de la Peru,
Încât nu poate ochiul delung să te privească.
Pe aur dormi, în aur cu toţii îmbrăcaţi.
Chiar însuşi blondul Febus când te-ar putea vede
Ţi-ar pizmui suita, caleasca strălucită.
Dar eşti liniştit oare? Nicicum. O casă mare
Îţi ia odihna toată; nu gustă dulce somn
Acela ce se culcă în aurit crivat.
În inimă bogatul în veci repaos n-are;
Nici marea răscolită din ale sale-adâncuri
De cel mai straşnic vifor nu se izbeşte-atât.
Zavistia asupră-ţi cârteşte ne-ncetat,
Măcar că nu cutează a s-arăta în faţă;
Deşi ai vrednicie şi merite înalte,
Ea tot te îmbrânceşte, te-oboară în sfârşit,
Fără să poţi şti însuţi de ce eşti vinovat.
Ambiţia în tine crescând tot cu puterea,
Nu ştii ce mărginire să pui dorinţei tale;
O dulce melodie nu bucură pre surd;
Pe-un bolnav de podagră băi nu îl folosesc;
Cinstirea şi averea nu liniştesc pe-acela
Ce se munceşte vecinic de frică şi nădejde.
Când două sau trei veacuri viaţa noastră-ar fi,
Nu ne-ar părea atâta oamenii de nerozi
Văzându-i cum urmează nebunele lor pofte.
O mică parte-a vremii vrând să-ntrebuinţeze
În lucru şi în muncă, ar fi prea folosiţi;
Şi zile îndestule atunci le-ar rămânea,
În care să-şi îndrepte purtarea cea trecută.
Dar cum se naşte omul, abia găseşte vreme
A se uita-mprejur şi intră în mormânt!
Şi din acest trai încă scurtează de ajuns
Copilăria, boale şi triste bătrâneţe,
Iar timpul care zboară în veci nu se întoarce!
Deci pentr-o mică plată de ce atât necaz?
De ce-aşa scumpe zile să pierdem în zadar?
Să nu cercăm mai bine ca să stârpim sămânţa
Năravurilor rele din inimile noastre?
S-umblăm după zadarnici măriri şi bogăţii,
Ca câinele povestei ce carnea lepădă
Voind să se arunce dup-o deşartă umbră?
A noastră cea mai mare podoabă e virtutea.
Apoi o liniştire a duhului doresc,
Dar însă libertatea o preţuiesc mai mult.
Acela ce petrece în slavă şi avere
De aste trei mari bunuri lipsit purure este,
Deşi că le va pierde el grijă n-ar avea.
Noi încă din pruncie suntem obicinuiţi,
A crede sărăcia ca răul cel mai mare;
Aceasta ne îndeamnă a căuta avere,
Lăsând măsura dreaptă ce trebui să păzim.
Dar orice trebuinţă îşi are-al său hotar:
Greşeşte cine-l trece şi cine nu-l ajunge.
Şi dascălul lui Neron ce-avere grămădise
Trăind în sărăcie, fu numai un nebun;
Şi cel ce într-o bute vieţuia flămând
Voind a-şi da un nume de filosof cu fală,
La şasezeci ani tocmai era un prunc la minte
Şi trebuia să-l bată un pedagog cu vergi,
De mârşave deprinderi să-l poată dezbăra.
Silven când vindea untul într-un paner pe piaţă
Era mult mai ferice şi se hrănea mai bine;
De frica sărăciei nu se-ngrijea atât,
Pre cât se îngrijeşte acuma când adună
Averi şi stare mare, umblând din ţară-n ţară
Prin foc, prin ger, prin apă, cu-atâte ostenele,
Şi-n vecinic neastâmpăr tot traiul petrecând,
Să strâng-atâta aur, comori şi avuţii
De nu-ncap în palatul şi sipetele sale.
Se poate trăi bine şi fără bogăţie,
Şi poţi căpăta slavă într-un ungher smerit
Îmbătrânind în pace, deşi pe urma ta
Nu târâi gloată multă; deşi nu-şi ia căciula
Norodul înainte-ţi, şi nu umbli-n călească
Sau haine aurite, ş-o slugă numai ai.
Fireasca-nţelepciune ne-nvaţă a trăi
Întru îndestulare şi fără averi multe,
Când însă lăcomia nu ne munceşte gândul.
Greu nu e să-ţi poţi face un măsurat venit
Cu starea ta, dar trebui atunci să te opreşti,
Să lepezi lăcomia, zavistia de-o parte.
Să nu te miri de ranguri, de titluri strălucite
Şi de averi înalte; trăieşte liniştit,
De pravăţ având cinstea, sileşte ne-ncetat
Să îndreptezi năravul din alţii şi din tine.
Atunce a ta slavă va fi în veci neştearsă
În oamenii de bine. Iar dacă vei muri
Neavând un nume mare, şi lumea te-a uita
Căci n-ai putut învinge zavistia greţoasă,
Răsplata muncii tale nu este prăpădită
Urmând virtuţii calea, lăsând un nume bun,
E cea-ntâi răsplătire ce poate-un om dori.