Filaret — Eugenie

FILARET:

Prietenul meu, spune-mi de ce eşti întristat?
Te văd la faţă galben, iar ochii îţi sunt roşi,
Pare că noaptea-ntreagă nu ai dormit? Pe gânduri
Stai tocmai ca acela, ce vrând a fi episcop
Îşi dărui zadarnic a sale herghelii.
Tu poţi ca să te primbli cu patru cai în şir,
Să porţi bogate haine, şi slugile să-ţi fie
Înfăşurate-n aur. Au doar vinaţe scumpe,
Sau cărţi pe la dughene n-au mai rămas de joc?
Rudeniile, maica-ţi se află sănătoşi,
Norocul te adapă din cornu-mbelşugării,
Nimic nu te opreşte de-a vieţui-n odihnă.
De ce dar taci ca muţii şi nu zici un cuvânt?
Nu ştii cât preţuieşte un sfat prietenesc,
Şi câtă mângâiere ne-aduce-n mâhniciune
Când neopriţi de patimi păzim a lui urmare?

A! înţeleg pricina de ce eşti supărat.
Damon în aste zile se-naintă în rang,
Trifon primi cordonul, şi Tulie o moşie;
Iar falnicul tău nume şi slava strămoşească
Râvnirea-ţi acea multă spre binele obştesc,
Oricare vrednicie, uitate au rămas;
Zavistnic nu eşti însă ca popii la soboare.

EUGENIE:

Ai cam ghicit în parte. Deşi n-am gelozie,
Dar simt câtă ruşine, cât de cumplit afront
E pentru noi boierii, când văd un prost ţăran
Ce poartă semnul muncii pe mâinile-i asprite,
Când văd pre altul care mergea la târg cu sacul,
Sau cela ce deunăzi vindea la lumânări,
Ori plăcintarul care striga ieri: La covrigi!
Cum au ajuns să fie în cele mai mari trepte,
Iar vechea mea nobleţe tânjeşte amărâtă,
Şi nu pot s-aduc ţării nici cel mai mic folos!
Din vremea Olgăi încă avem strămoşi magnaţi;
De-atunce până astăzi ei fură tot în slujbe,
Ţiind cele-ntâi posturi ale împărăţiei.
Vezi diplomele mele, urice, spiţe lungi;
Mai jos decât namesnic nici un străbun nu am.
Erau isteţi în pace şi vrednici la războaie,
Cu armele şi duhul odată strălucind.
Priveşte sala noastră şi vezi-i pe pereţi

Tării, cetăţi cum sfarmă şi pre vrăjmaşi alungă.
În judecăţi ei iarăşi cu mâinele curate
Ocrotitori dreptăţii, pe-asupritori goneau,
Şi azi jeluitorii nu uită mila lor,
Iar vârful tuturora a fost al meu părinte:
De când el nu mai este, rămase-mpărăţia
Chiar fără mâna dreaptă. El când se arăta,
Oricare se da-n lături, i se-nchina plecat,
Mulţime de-aleşi oameni se tăvăleau pe urmă-i.
Cum se ivea de ziuă, la uşa lui grămadă
Sta cei pre care-acuma norodul îi cinstesc,
Ş-a cărora favoruri noi astăzi aşteptăm!
Pre slugi rugau cu daruri mijlocitori să fie;
Iar dacă-al meu părinte cuvânt le adresa,
Uimiţi de bucurie ce-or face nu ştia;
În lacrimi tuturora spuneau de norocirea
Ce-avură să vorbească cu omul acel mare;
În casa lor atunce se bucurau cu toţi,
Părea că vro comoară ascunsă au găsit.
Deci judecă tu însuţi cum trebuie să-mi pară,
Când sunt din aşa neamuri slăvite şi înalte,
Să văd c-am ajuns astăzi necăutat să fiu,
Şi nebăgat în seamă ca cel mai ne-nsemnat?

FILARET:

A supărării tale am înţeles pricina.
Acuma să-mi dai voie să-ţi spun a mea părere,
Vestindu-ţi mai-nainte că eu dispreţuiesc
Minciuna, linguşirea, viclene însuşiri,
Şi ruga mea rosteşte ce inima îmi spune.

Nobleţea cum că este a slujbelor răsplată

Nu este îndoială; folosul ei cunosc.
Asemenea cinstire îndeamnă pre cei mulţi
Spre fapte lăudate; căci oamenii averea,
Plăcerile vieţii şi traiu-n desfătare,
În vremile de astăzi atâta nu doresc,
Ca numele deşerte ş-al slavei pustiu fum.
Dar în zadar sunt toate, când cel ce le pretinde
Nu se va face însuşi la merite străbune
Destoinic cum se cade, prin osteneala sa.
Urice de viermi roase nu sunt mărturisiri
De vrednicia noastră; virtutea este numai
Dovadă de nobleţea acea adevărată.

Spune-mi, lăsându-ţi lenea, povara de oştean
Purtat-ai vreodată? Gonit-ai pre vrăjmaşi?
Asigurat-ai ţara lăţind a ei putere?
La masa judecăţii uitat-ai părtinirea?
Norodul uşurat-ai de dări, de asupriri?
Sporit-ai cu-al tău merit al statului venit?
Cu pilda ta-ndemnat-ai pre oameni la virtute
Stârpind prin sfaturi bune năravurile rele?
Ştii a-ţi păstra curate şi cugetul şi mâna?
Nu-ţi sunt supărătoarea celor săraci lacrimi?
De eşti drept, nezavistnic, îndurător şi blând,
De crezi că e ca tine fieştecare om,
Atunci cu bună seamă poţi zice că eşti nobil,
Poţi crede că cu Ector şi cu Ahil eşti rudă;
Cezar şi Alexandu şi toţi bărbaţii mari
Că-ţi sunt strămoşi socoate-i de-ţi plac şi de-i voieşti.
Dar nu te foloseşte de-ai fi chiar fiu de rege,
Când n-ai întru năravuri de-un câine osebire.
Pe Neibuş îl întreabă şi-ţi va mărturisi

Că-i place berea foarte, iar drojdiile nu;
Cunoaşte el prea bine că nu este în drojdii,
Nici gustul, nici dulceaţa care era în bere.
E mare osebire din nobili să te tragi
Şi însuţi să fii nobil. În slobozi şi în robi
Acelaşi sânge curge; şi toţi au trup şi oase.
Cuvinte înşirate pe lâng-un falnic nume
Nu pot să tăinuiască a noastre răutăţi.
Iar relele năravuri la cei înţelepţi şterg
Aducerea aminte de învechita slavă;
Şi cioara lăudată cu penele străine,
Rămâne fără ele de jale şi de râs.

Nu este cu dreptate nici trebui-a uita
Şi slujba strămoşească la strănepot de merit;
Întunecat e însă al nostru duh atunce
Când toată temelia pe spiţă răzemăm.
Împovăraţi de vreme se darmă stâlpii vechi,
De nu le vom da sprijin când cere trebuinţa.
Strămoşii îţi lăsară fântâni de apă limpezi,
Dar ca să bei din ele-ţi trebui vas curat,
Şi să te pleci, căci apa în gură-ţi n-a veni.

Tu însuţi zici că slavă au câştigat străbunii
Prin fapte lăudate şi prin năravuri bune:
Întru războaie unul a tras nevoi şi răni,
Pe mări s-a luptat altul cu valuri, cu vrăjmaşi,
Iar celălalt dreptatea a cumpănit-o bine,
Şi toţi deosebite au arătat talente.
De imitai acelor, cuvânt tu ai avea
Să strigi de ce ca alţii nu eşti recunoscut.

Ca aurul pre piatră, te cearcă tu pre sine
Să-ţi vezi a tânguirii ş-a sângelui dreptate.
Pe când cucoşul cântă la revărsat de zori,
Când soarele pe dealuri începe-a străluci,

Strămoşii tăi cu oastea ieşeau la câmpul slavei,
Iar tu subt adamască cu sufletul, cu trupul,
Acufundat în pufuri sălbatic horăieşti,
Şi tocmai dup-amiază deschizi umflaţii ochi,
Tragi o căscare lungă, mai dormi înc-o bucată,
Te scoli, te-ntinzi, trei ciferturi; aştepţi ca să-ţi aducă
Cafeaua, ciocolata, sau ceaiul chinezesc.
Din aşternut îndată drept la oglind-alergi;
Aici apoi e grija şi truda cea mai mare.
Spinarea îţi acoperi c-o haină femeiască,
Zulufii după reguli în rânduială-i pui,
Îi încreţeşti pe frunte, pe rumenii obraji,
Ş-o parte după ceafă în săculteţ s-ascunde.
De astă iscusinţă se miră cei ca tine,
Iar tu te-ncânţi de sine precum un nou Narcis.
În strâmt pantof piciorul cu sila grămădind,
De bătături durerea te face-olog să umbli.
Ţi-ai pus o haină care plăteşte o moşie,
Şi slugile asudă până ce te gătesc.
Când statul lor romanii au vrut să-ntemeieze,
Atâta osteneală eu cred că n-au avut,
Cât cei ce au s-aleagă colorul hainei tale,
Caftanul cum să fie cu moda potrivit,
Cu vârsta şi cu locul, cu timpul ce va fi.
În târg nu suferi verde, nici vara catifeaua,
Nici iarna să lucească nu vrei mătăsăria,
Ci toate să-şi păzească a sale legi şi rând.
Precum păzeşte popa a toacei ceas ştiut.

Călătoria-ţi lungă prin ţările străine,
Cu-atâtea cheltuiele şi trudă ne-ncetată,
Se-ncheie într-acestea, că banii cheltuind
Ai învăţat cum straiul pentru a fi frumos
Trebuie s-aibă falduri şi late şi vârtoase;

De buzunări, de mâneci, ştiinţă ai deplină,
Şi decât Reks mai bine tu ştii să potriveşti
Croiala după modă, colorul după timp.
Iubeşti acele mese sătule şi beţive,
Unde o ceată mare de mincinoşi prieteni,
Cu-ademeniri viclene auzu-ţi măgulesc;
Iar tu în îngâmfare, cu capul ameţit
Te umfli ca beşica, crezând că nici subt umăr
Nu-i vrednic să-ţi ajungă oricare om pre lume.
Dar uită-te, o viţă de-atâţia mari boieri!
Cum toţi aceşti prieteni ce-n faţă te slăvesc
Îndată ce-s afară, te râd şi te defaimă.
Curând va sosi vremea să-şi bată joc de tine
Şi-n faţă, când tu banii din pungă vei sfârşi.
De buzele viclene şi vorbe dulci mă tem!
Iar tu grăbeşti sosirea acestei vremi fatale,
Căci cărţile pestriţe nu-ţi mai lipsesc din mână
Cu ambe mâini împrăştii un bine-agonisit,
Cu muncă şi sudoare, de vechii tăi strămoşi.
Nu-i cea întâi moşie şi cea întâi gireadă
Trecute de la tine la mâna econoamă,
Ce se hrănea-nainte cu foi şi cu ciocan.
Infierbântat de patimi, de-a lor dureri cuprins
Adeseori obrajii puind pe braţe albe,
Petreci şi zi şi noapte în moală verşunie;
Şi numele acelor ce stau pe-ai tăi pereţi
În cadre aurite abia le poţi citi.
Îţi trebui înlesnire de ochi străini şi minte
Să poţi numi tu şanţul acel de apărare
Ce sapă la cetate ostaşul iscusit,
Să poţi cunoaşte unde e zidul zdruncinat
De straşnica izbire a boambelor aprinse
Şi unde spart de mină s-a prăbuşit pământul;

De ce aici o parte de oaste în carré
S-aşează, iar dincolo se cere ajutor.
La cetele rărite de plumburi ucigaşe,
Şi-n ce putere încă se bizuie vrăjmaşul.
O mare iscusinţă şi multe însuşiri
Să aibă se cuvine un vrednic comandir.
C-o singură ochire el trebui să străbată
A duşmanului planuri şi câmpul bătăliei.
(Un ceas de ne-ngrijire e primejduitor!)
Să-ntâmpine oricare viclene uneltiri;
Ostaşii lui să fie întru îndestulare,
Şi către el să aibă iubire iar nu frică.
Pătruns de-a sa blândeţe, norodul mulţumit
Părinte să-l numească, de binefăcător;
De el să se-ngrozească ai ţării numai duşmani.
Împodobit cu minte, ştiinţă, vitejie,
Să fie cu răbdare un lucru începând
Pre care să-l sfârşească cu grabă şi curaj,
Precum din fulger cade înflăcăratul trăsnet.
Smerit în norocire, statornic în nevoie,
Nădejdea să nu-şi piardă când soarta-l va lăsa.
Atâte ştiinţi nalte, atâte mari virtuţi
A cărora nici nume n-ai auzit vrodată,
Socoţi că-i greu să-ncapă în tidvă muritoare,
Precum e greu vătaful să nu fie tâlhar,
Să nu mănânce bine un gros judecător.

Cum să-ţi încredinţeze corabie, când barcă
N-ai cârmit vrodată? Pe iezuşor la ţară
Abia te sui în luntre şi te întorci la mal,
Căci apa lui cea lină te umple de fiori.
Acel ce-ntâia dată călători pe mare,
Statornic avu suflet şi inimă de-aramă!
Împrejurat de moarte de pretutindeni eşti!

C-o scândură subţire de dânsa osebit
Când sufletul tău cere mai mare despărţire;
Ideea morţii numai în tremur te aduce.
Iar martori vitejiei nu ai decât pre robi,
Ce nu-ţi întorc cuvântul şi cred orice le spui.
Mai multe daruri trebui un bun cârmaci să aibă,
Deprins din crudă vârstă cu unda-nşelătoare,
Cu-atât mai mult se cade să fie îndrăzneţ,
Cu cât talazul mării e mai primejdios.
Când Creatorul vecinic a sa înţelepciune
Au insuflat-o lumii, şi toate-n armonie
Au rânduit să fie, el cerul presără
Cu stele luminoase spre a călăuzi
Pre călători pe ape cu acul cel magnetic,
Prin care sigur calcă a mărilor adâncuri,
Luând călăuzire din cerul înstelat.
Când spaima îngrozeşte pre prostul marinar,
Cârmaciul vrednic ştie de stânci să se ferească,
De ţărmurile-acele ce sunt primejdioase,
Şi scapă de furtună în portul cel dorit.
A urmări pre duşman şi vântul a-i lua,
A se lupta cu dânsul la vreme priincioasă
E iarăşi vrednicie a celui ce comandă
Corabia pe mare ca oastea pe uscat.
Tu n-ai visat în viaţă ochiană şi compas,
Precum nu ştii ce este atacul şi asaltul.

A lui Adam urmaşii să judece e vrednic
Acel ce are suflet şi cugetul curat,
Ce nu se cârmuieşte de mârşav interes,
Şi nu socoate banii dovezi neprihănite.
De frică sau nădejde el nu se stăpâneşte,
Nu face osebire între frumos şi slut,
Bogatul şi săracul, cel înţelept sau prost,

Ţăranul şi boierul la el sunt deopotrivă;
Dreptatea-i este numai iubită şi aleasă.
Şicana veninoasă şi bunul ei prieten
Diacul viclean, lacom, nu-l pot ademeni,
Deşi ei cu-amăgire orbesc pre orice om.
Judecătorul vrednic trebui să privegheze
Ca văduva săracă să nu se asuprească,
Nemernicul, orfanul, să afle ajutor,
Iar cel ce-i împilează să fie pedepsit.
De legile naturii ştiinţă are bună,
Aşezământul ţării desăvârşit cunoaşte;
Ucazele lui Petru care ne-au re-nnoit
Din mână nu le lasă; drept pravăţ îi slujesc.
Asemene plecare în tine nu se află:
Săracul varsă lacrimi, tu râzi de-a lui durere,
Baţi robul fără milă cu suflet împietrit,
Pentru greşeală mică: Au nu-i ca tine om?
Au nu ştii că cruzimea la fiare este dată?
Deşi tu nu strângi banii, dar către ei eşti lacom;
Risipitorul are iubire de argint,
Şi chipuri legiuite după a lui păreri
Sunt care pot să-i umple cu aur seaca pungă:
El are trebuinţă de bani în toată vremea,
Căci fără ei degrabă plăcerile-i se sting;
Cuvintele drept, lege, îi par arabiceşti.

Ei bine, zici, destoinic nu sunt de-acele locuri,
Dar nu pot purta oare ca Clit cheia de aur?
Ce merite el are? Ce slujbe a făcut?
Şi dintre sfera noastră cu ce s-a osebit?

Pe Clit lumina zilei în aşternut nu-l află;
El cască cu răbdare şezând prin anticameri;
Spinarea nu îşi cruţă făcând închinăciuni
Chiar muştelor ce zboară la nasul celor mari.

Clit are isteţie şi vorbele-şi măsoară;
Pre toţi îi măguleşte, pre nimene nu crede,
În trebi numai ş-arată adevăratu-i gând.
El nu se tânguieşte oricât de-ar osteni;
Neobosit, statornic, la ţelul lui aleargă.
Norocul îi ajută, ş-acesta-i singur merit,
Pre care el îl cere de la iubiţii lui.
Clit însă are-n sine ceva de imitat,
Pentru acela care doreşte să petreacă
Viaţa lui la curte, căci altfel lângă foc,
Aripile de ceară în grabă se topesc.
O gură mai păzită, o faţă ce uşor
Se poate din tristeţe schimba în bucurie,
Aşa precum prilejul sau trebuinţa cere;
Prieteşug oricărui în faţă arătând,
Smerenie, agerime, şi duh pătrunzător,
Aceste-s atributuri ce trebuie la curte.
Iar cea mai lăudată a celuia e cale,
Ce fără de sfială vorbeşte adevăr,
Măcar c-adese trebui să-l ţie mistuit,
Să nu-l îmbrace însă cu hainele minciunii.
Ferice cine ţine măsura cea de mijloc!
Cu minte cumpătată, la vorba lui plăcut,
Purtare delicată, de-a pururea având;
Nu sfătuiesc pre nime ca să se linguşească
Dar mi-e urâtă foarte deşarta fudulie.
La tine îns-aceste să caut nu cutez,
Am bună-ncredinţare că n-oi să le găsesc.

În scurt, zadarnic este a înşira mai multe
Când tu nu ai nici unul din darurile-aceste.
Îndreaptă-te, drăguţă, de vrei a fi ştiut,
Iar până-atunce rabdă şi nu te supăra.
Defecturile tale subt strămoşeasca umbră,

De-ai fi în orice treaptă, nu pot să se dosească.
Curat trebui să fie acel ce s-a suit
La locul unde lumea se uită ne-ncetat.

Să zicem c-ale tale purtări şi vrednicie
Destoinic te arată de-naintări, de slavă;
Deci carii cu nedreptul de ele te lipsesc
Sunt de jelit că-n tine folosul nu pricep,
Dar nu trebui să judeci, a lor greşeală-i oare,
Sau tu te crezi pe sine mai mult decât ai merit?

Nu prinde gelozia pre un boier de neam,
Precum nu prinde şeaua şi frâul pe măgar.
Ar fi mai de iertare la unul de acela
Atunce să se plângă când vede pe-un nevrednic
Tâmpit întru năravuri, precum şi întru neam,
Ce n-are vrun alt merit decât un orb noroc,
Ce nu-i iubit de nime, nici ţării de vro treabă.
Dar când din împotrivă pre un bărbat găsesc
Care prin fapte bune înalţă neamul său,
Atunci să-i pară bine de vrednicia lui.
De ce dar să te superi când vezi înaintarea
Lui Tulie, lui Trifon? De ce să te mâhneşti?
Ei prin purtări cinstite şi prin credinţa lor,
Ştiură să aducă la patrie folos.

Strămoşii lor, ce-i dreptul, nu sunt din vremea Olgăi,
Senatori şi namesnici puternici nu stătură;
A lor cu-a ta nobleţe nu pot asemăna.
Dar asta nu-i nimică, căci ei şi-au început
Nobleţea de la sine, precum în vremea veche
Străbunii tăi, când ruşii de greci se creştinară.
Ei nu erau atunce cum mai apoi au fost;
Şi cel întâi dintr-înşii ce nobil s-a numit
Avea mai mică slavă şi nume decât Trifon.

Adam boieri pre lume nu a născut nici unul;
Doi fii avu, din care unul era păstor,
Iar altul în sudoare cu sapa se hrănea;
Şi Noe când potopul a înecat pământul
Scăpă plugari ca dânsul ce-aveau năravuri bune;
Dintr-înşii toţi ne tragem. Şi unul mai curând
Lăsă cimpoiul, sapa, iar altul mai târziu.