Am stat mult acasă, într-o atonie monotonă şi moartă. Între grinzile casei găsisem o carte cu scoarţe de piele roase de molii, cu marginile roşii — în ea erau nişte poveşti manuscrise cu litere bătrâne, iară literele începătoare paleografate cu roşu... desigur vro reminiscenţă de-a preotului celui bătrân, ce murise de mulţi ani. Cu cartea aceea în mână, stăteam zile întregi lungit pe prispa casei la umbră şi descifram maşinalmente slovele cele bătrâne orăiî priveam cu ochii drept în grinzile afumate ale streşinii, până ce-mi simţeam capul ridicat şi pus în poale. Mi-întorceam ochii peste cap... era Finiţa, ce-şi aşezase capul meu pe poalele ei şi-ncepea a-mi povesti ba cimilituri, ba basme, ba-mi cânta cu vocea jumătate câte-o horă orăiî câte ăoî chiuitură cu vorbe cu tot. Astfel şedeam lungit seri întregi cu capu-n poalele ei, pe când vitele se-ntorceau mugind greu de prin munţi, iar talancele de la gâturile vacelor cu ugerul greu de lapte sunau alene şi melancolic prin atmosfera cea dulce a serii.

Revoluţiunea ardea în câmpia Transilvaniei, dar mie ce-mi păsa de toate. Pentru realitate eu eram omorât... Nepăsare leneşă, lene de-a cugeta, lene de-a simţi, abrutizarea cea mai adâncă şi mai idioată, iată ce făcuse din mine amorul unei femei. Însuşi numele ei, Poesis, nu putea să excite nici un simţământ în mine. Era ceva ce murise de mult pentru mine ce-o uitasem de mult — lucru de care îmi era greu să-mi aduc bine-aminte; căci nu cugetam să-mi fi ucis inima şi să-mi fi omorât inteligenţa... şi cu toate astea tocmai aceea era ce nici nu-mi trecea prin minte.

Venise toamna şi-ngălbenise codrii din umerii bătrânilor munţi, pe vârfurile lor negurile deveneau mai dese — în fine, într-o zi ne pomenirăm cu cei întâi fulgi de zăpadă înecând cu puful lor de argint aerul neguros şi rece al munţilor. Prin sate colinda vestea cum că se ridicase românii împotriva ungurilor şi Împăratul Codrilor bătrâni şi a munţilor suri şi sterpi aduna pe vulturii din vizuinile lor stâncoase împrejurul flamurii româneşti. În creierii împietriţi ai munţilor şi-n aerul lor cel rece, flutura tricolorul, trăia libertatea Transilvaniei.

Într-o noapte am văzut un spectacol măreţ. În culmile munţilor, pe frunţile lor de piatră, care de care mai înălţate, se aprindeau, unul câte unul, focuri mari, părea că munţii înşişi se apriănîsese. Împrejurul focurilor vedeai şezând cete întregi de oameni, lăncile culcate pe umere străluceau în aer... lănci de coase care-n urmă erau să devie spaima inamicilor. Din creştetele munţilor românii slobozeau roţi înfăşurate-n paie şi aprinse, care se rostogoleau cu o repejune demonică până se pierdeau hăulind în prăpastiile adânci, în inima pământului. Buciumele sunau din vârfuri astfel încât ţi se părea că sufletele de aramă a munţilor se trezise şi sunau a moartea lumii. Culme cu culme ardea, atâţia uriaşi ochi roşii, câte unul pe o frunte de deal. Codrii bătrâni trosneau amorţiţi de iarnă, stelele şi luna erau mai palide-n cer, cerul însuşi părea mai sur. Era unul din acele spectacole măreţe, din acele tablouri uriaşe pe care numai Dumnezeu le poate zugrăvi pe tabla întinsă* a lumii înaintea ochilor uimiţi şi a inimii înfrânte.

Revoluţiunea pătrunsese-n munţi. La noi, care eram mai în poalele munţilor, veneau honvezii ca să recruteze oameni tineri, însă aceştia o apucase de mult la Iancu. Oamenii mai maturi aşteptau ca eu să mă fac pribunul (tribunul) lor, însă eu, în starea în care eram, am fost nesimţitor şi impasibil pentru aceste cauze mari. Cu toate astea satul era adeseori vizitat de către tribunii lui Iancu, adesea cete întregi găzduiau peste noapte pe la noi, spre-a pleca înspre ziuă iar, fără ca honvezilor să le fi trecut prin minte ca să-i surprindă cândva. Însă într-o noapte auzii împuşcături prin vecini. Speriat, sar din aşternut, ies afară şi mă sui pe gard, ţinându-mă de parii lui, astfel încât dominam cu privirea asupra unei părţi din casele vecine. Văzui o casă înconjurată de honvezi şi pe unii trântind cu paturile puştii în uşa casei, pentru a-i sforţa intrarea. Dar în momentul acela văzui fulgerând prin ferestrele casei împuşcături şi ăauziiî vaietele celor ce-o înconjurase, uşa se sparse cu repejune şi dinăuntru ieşi ăun juneî cu capul gol, cu sabia-n dinţi şi mâinile-narmate de pistoale-ntinse, pe care le slobozi drept în capetele celor ce stăteau în uşă. În urma lui o ceată de oameni înarmaţi cu lănci împungeau în dreapta şi-n stânga şi, răzbind prin ei, fugiră mereu până în risipiturile unei stânci, prin care pierzându-se nu vedeai în lună decât oţelul ţevilor întinse şi împuşcăturile trimise în cei ce acuma cotrobăiau prin casă.

Dar pe acel june palid, cu capul gol, îmi părea că-l cunosc. Deşi-l văzusem numai la lumina fulgerelor din puşte, totuşi îmi părea că nu putea să fie altul decât Ioan. Mă-ntorsei în casă şi mă culcai iar; însă mi-era cu neputinţă să mai închid ochii de gânduri. Dacă acela va fi fost Ioan... iată ceea ce-mi umbla mereu pin cap... căci de va fi fost el, deciziunea mea era ca şi luată... trebuia să-l urmez.

Astfel zvârcolindu-mă în patul meu, părea că demonii toţi intrase în sufletul meu cel turburat, asemenea unor visuri aievea... unor visuri cu ghearele de fier. În toate părţile mă întorceam, spre perete... dar peretele părea zugrăvit cu chipuri roşii ca acelea ale icoanelor de lemn din bisericele bătrâne — mă-ntorceam spre cuptor, dar cărbunii ce ardeau vineţi pe vatră păreau roşi ochi de demoni care se întorceau cumplit, iar în fumul cel verde ce se înălţa în sus păream a vedea fluturând părul despletit şi sur al unei furii crâncene. Îmi închideam ochii ca să alung toate visurile acestea... Un somn părea că mă cuprinsese, însă somn cu durere de cap şi cu bătăi de inimă. Creierii mei părea că-i stoarce o gheară de lemn, pieptul meu părea apăsat ca de-o piatră, părea că e cineva pe mine care-mi stinge suflarea, care m-apucă cu braţe lungi şi teribile şi m-aruncă într-un abis întunecos unde cădeam mereu, mereu... Astfel între cer şi iad văd piscul cel de piatră sfărmată a unei stânci pe care mi se părea c-am să cad. C-un ţipet teribil mă smuncesc parecă din cursul ce-l luase corpul meu în jos, dar în momentul acela ajung de stâncă, o durere cumplită... îmi spărsesem corpul de ea... Mă pomenii. Căzusem într-adevăr...* dar de pe pat jos. Focul licărea încă şi înaintea mamei durerilor ardea candela cea mică, luminând faţa ei cea sântă. Îmi făcui o cruce şi mă sculai drept în picioare.

Era cu neputinţă să mai dorm sau să mai rămân; ci decisesem de-a urma primei mele impresiuni, aceea de-a mă duce-n lume, unde mă vor duce ochii. Băgai vreascuri în foc, care începură să trosnească vesel şi să arunce scântei cu pară. Apropiai de foc un scăunaş scund, luai dintr-un colţ al bordeiului coasa tatei şi şezând pe scăunaş începui, la lumina focului de vreascuri, c-un cuţit de brâu, să cioplesc cu băgare de samă coasa şi s-o prefac în lance. Făcui ca coasa să steie drept în vârful mânerului şi-apoi, luând o cute de piatră, începui a o freca de ascuţişul şi mai cu deosebire de vârful coasei, până ce se ascuţi ca un brici, încât, suflând c-un păr deasupră-i, s-ar fi tăiat în două. Din norocire tatăl meu dormea aşa de dus încât n-a auzit nici cum ascuţeam coasa, nici cum apoi, luând două pistoale lungi şi ruginite de sub pat, le încărcai cu praful de puşcă dintr-un corn de bou, mi le pusei în brâu, luai o ţundră veche pe umere, o căciulă de oaie-n cap, lancea de-a umere şi ieşii afară din casă. Afară era rece, însă o lună frumoasă plutea în câmpia cea albastră a aerului. În casa cea vecină, unde sentâmplase lupta, uşa era căscată cu desăvârşire, în mijlocul casei, la pământ, ardea un foc mare ce-l aprinsese soldaţii, pe când ei înşii şedeau trântiţi pe fân, cu puştile puse alături, cu lulele aprinse-n gură; la foc fierbea o oală mare, iar ei, vorbind din când în când, scuipau când în foc de-a dreptul, când alături. Feţele lor erau sălbătăcite, îndobitocite. Caii lor cei înşelaţi erau legaţi afară, de parii gardului — ci mai încolo de toţi era un cal sur, cu gura nepusă-n zăbală, căci mânca dintr-o legătură de fân ce i se pusese-nainte. Înconjurai casa pe din dos, astfel încât venii lângă calul sur fără de a trece pe dinaintea uşii deschise. Iau cuţitul din brâu şi tai repede curelele legate de gard, pui mâna-n coama calului şi-ntr-o clipă sunt pe el şi-l izbesc de-i răsună coastele. Ca turbat azvârle din copite, nechează una, dar o şi rumpe de fugă, încât zburam prin noapte ca purtat de-un duh-spaimă, fără să mă uit în urmă. O împuşcătură auzii în urma mea, glonţul îmi vâjâi pe la ureche, dar lăsând ăcalulî fără frâu, izbindu-l numai în coaste, el fugea, spărgând cu corpul lui fierbinte şi fumegând de sudoare aerul cel rece al nopţii. Zguduitura cumplită ce-mi da fugind mă cutremura în toate fibrele corpului. Lancea ce-o ţineam de-a umere fulgera la lumina lunii şi sfâşia aerul nopţii, pe când cremenea de munte de sub copitele de fier a calului zburând scânteia trosnind şi trezind ecoul cel adormit al munţilor. Calul mă ducea mereu, astfel încât în urmă nici să părea că aş călări, ci că aş pluti între cer şi pământ, dus de-un geniu nevăzut, mereu înainte, răpit de-un balaur din poveste, de-un zmeu, c-o falcă-n cer şi una-n pământ. Cât oi fi zburat astfel nu ştiu, numai deodată simţii cum că calul poticneşte una ş-apoi începe a merge mai încet şi mai greu, suflând greu cu nările şi gura pline de spume. Fără s-o fi băgat de seamă, eu ieşisem din munţi şi mă aflam pe şes.

Până aicea mersesem ca prin somn. Câte făcusem până acuma, toate le făcusem pe neştiute, dominat de-o dorinţă pe care eu singur nu mi-o puteam defini, de-un impuls întunecos şi fără sens. Acum îmi frecai ochii şi începui a privi în jurul meu. Dindărătul meu munţii, înaintea mea, departe, Mureşul, într-o parte un orăşel care, aprins din multe părţi, începea a arde. Departe era cam cale de două ceasuri. Calul era obosit şi nu mai putea merge decât în pas. Îl îndreptai spre orăşel. În curând însă suflarea cea limpede a aerului de noapte începu a deveni mai rece şi mai iute. Deşi cerul era senin, ace mici de ninsoare începură a-mi izbi faţa şi fruntea, îi dedei un impuls nou calului, care-o începu în treapăt. Din ce în ce vântul creştea şi prindea aripi, până ce, mai repede decât treapătul calului meu, începu să mă pătrundă cu frigul lui pin toţi porii vechilor mele haine. Oraşul se aprindea din ce în ce mai mult, cu-atât mă apropiam, păream a distinge vaiete slabe şi depărtate, calul fugea mai uite, vântul începu a vâjâi şi a fluiera, astfel încât vedeai cum cu el creşteau aripile flăcărilor ce se-nălţau la cer. Din ce în ce m-apropiam, din ce în ce vedeam cuămî vântul s-arunca cu furie în braţele mării de foc care creştea în toate părţile, prinzând din vântul cel rece şi barbar mii de mii de suflete nouă şi repezi. Vaietele şi bocetele s-auzeau cumplit, astfel încât pietrele s-ar fi sfărmat de durere auzindu-le, oraşul înflăcărat prin foc şi vânt se unise cu cerul, căci între cer şi pământ nu mai era deosebire. Flacăra zbura piezişă după îndreptarea vântului... aerul ardea cu fum cu tot, cerul se dogorise, astfel încât albastra lui boltă ameninţa a se ăaîprinde şi a se nărui. Prin nori de fum roşii vedeai amestecate, ca ochi de aur, stele timide şi tremurătoare. Pământ, aer şi cerul asupră-le erau cuprinse de acelaşi foc... Calul meu, fără preget şi îmboldit, zbura poticnindu-se. Aproape de oraş mă coborâi de pe el... pusei lancea în şanţul de-alăturea drumului împărătesc, înfipsei de căciula mea o pană roşie şi, suindu-mă pe cal, intrai în stradele aprinse din amândouă părţile ale oraşului. Vuietul cel sălbatec al tobelor inamice, casele năruindu-se mistuite de flăcări, prin ferestrele plesnite ieşind flacăra neagră-roşie cu fum negru... astfel şirele caselor păreaăuî pusăeî în ordine de bătălie cu capetele arzânde, cu ochii cei plini de flacără şi fum. Oamenii alergau şi ţipau, stradele negre foiau asemenea muşinoiului de furnici, unii cărau şi duceau lăzi, cu faţa speriată şi ochii holbaţi la soldaţii ce nu ştiau ce urmări... prăzile ce fugeau, femeile ce, pe jumătate goale, alergau pe strade despletite şi palide asemenea stafiilor. Bărbaţii lor, care aruncaţi sub roţile carelor sau izbiţi cu capetele de murii caselor arzânde, ăcareî* trântiţi pe pietrişul stradei, gemeau pe ici pe colo, morţi sau pe jumătate morţi... copiii ţipau cu ochii plânşi şi îngânau nearticulat numele mamelor lor. Cu pistoalele-n mână, cu cocoşul tras, îmboldii calul de trecu prin strade, peste cadavre de oameni, peste căruţe sfărmate, peste lăzi sparte din care curgeau haine şi unelte, peste mobile rupte, peste animale ucise -treceam ca sălbatec prin acest cumplit spectacol, prin această dramă teribilă şi sfâşietoare iluminată de focul cel larg al incendiului. Într-o parte şi-n alta şirurile de case arzând, pavajul de pietre mărunte şi albe acoperit de cadavre şi umplut de sânge negru, lumea toată cuprinsă de vaiet... jos omorăulî şi noapte, sus nouri şi fum! Iată întregul acestui spectacol înfricoşat.

Ştiam aicea casa unui preot; trebuia să mă duc la el. Cât mă bucurai când, ieşind în suburbiul întunecos şi plin de grădini al oraşului, văzui cum că acolo nu arde nimic. Grădinile înconjurate de un hăţiş des şi tufos, deşi scuturat de toamnă, se-ntindeau alături cu strada, pe când după acel hăţiş, ascunse-ntre arbori, se vedeau casele. Ajunsei şi înaintea casei preotului. Poarta era deschisă şi răzimată-n amândouă părţile. Ferestrele erau deschise, ci pin ele s-auzeau vaietele cele slabe ale unei femei. De-a intra astfel cum eram în casă era a mă expune pericolului vădit. Mă apropiai aşadar de fereastră şi privii înăuntru. Dar ce văzui, D-zeul meu!

Casa plină cu oameni care de care mai beţi şi mai sălbateci care şedeau râzând şi chiuind înaintea unei buţi de mărime mijlocie desfundată. În peretele din dreapta ferestrei pe care mă uitam era un oblon în fundul căruia era icoana de lemn a maicii Domnului, dinaintea căreia ardea o candelă mică, jumătate cu untdelemn, jumătate cu apă. Pe oblon şi deasupra, în cuie, era aşezat busuioc uscat şi flori galbene, care asemenea se uscase. Sub oblon era masa cu cărţile bisericeşti ale preotului, legate în piele, vechi, risipite, unele căzute pe jos. Oblonul cu icoana erau în peretele dintre camera aceasta şi alta, mai mică, alături. Preotul era spânzurat de-un cui mare de fier deasupra uşii... Ochii lui erau întorşi cumplit, din gură, peste barbă, curgea spuma cea vânătă a morţii, mâinile sale erau dinainte legate. Alături c-un perete sta răzimată fata lui, palidă ca varul, cu marii ei ochi negri înfundaţi, înconjuraţi cu mari cearcăne vinete, rătăciţi ca ochii unei nebune. Buzele vinete şi apăsate, părul negru ca noaptea, despletit, ce flutura împrejurul gâtului ei alb ca marmura cea moartă... haina lungă şi neagră de mătase îi dădea aspectul unei furii a durerii, unei dureri înmărmurite. Ochii erau seci şi priveau într-o disperare demonică şi nebună asupra acelor oameni roşii de beţie, cu ochii străluciţi şi murdari, care, tăvălindu-se pe pământ, o priveau c-o ardoare sălbatecă şi neumană.

— Hoho!... răcni unul din ei, cu fruntea mică, cu faţa grasă şi roşie, cu ochii mici şi verzi, cu părul roşu ca focul... Oho! frumoasă fată... ce cauţi aşa... ce! c-am spânzurat pe tata-tău... popa blestemat! Râzi tu de el... Ce-ţi pasă ţie... tu cu noi ai să trăieşti... ai să fii ibovnica mea, puiule! Hehehe! zise el râzând şi abia ţinându-se pe picioare... Cum îţi par eu, fata mea? Frumos, hai?... frumos băiat... chipos m-a făcut mama... roşu colo... hehehe! şi-i place băiatul frumos şi roşu fetei celei albe... aşa-i că-i place?...

Cu astea se apropie de fată, a cărei buze se cascase de spaimă şi care tremura ca varga... El vrea să pună mâna pe ea... dar ea cade în genunchi... Dezolată şi frumoasă, ea îndrepta ochii ei mari, ce-ar fi putut mişca o inimă de aramă...

— Te rog, zise ea, omoară-mă! Omoară-mă şi pe mine, ca pe tata, căci îţi voi mulţumi.

— Hehehe! nerozie!... Ce? să mori, auzi! Auzi, Istvan, să moară ea! Nu, nu, nu! adaogă el râzând prosteşte, tu nu trebuie să mori.

— Nu trebuie să moară! adaogară toţi râzând care dincotro, ea-i nevasta noastră a tuturora... Nu trebuie să moară.

— Eu am căzut întâi la sorţi, zise canibalul, lăsaţi-mă cu ea singur!...

Ceilalţi se sculară spre a ieşi din casă... C-o deciziune teribilă, sărmana fată se repezi cu furie, izbindu-se cu creştetul capului de perete, însă, numai leşinată, ea recăzu în braţele canibalului care, c-o strânsoare murdară, cu hainele dehamate şi cămaşa descheiată la piept, astfel încât i se vedea pieptul plin de păr roşu — el voi să apese gura lui murdară şi cu musteţi roşii, rare, pe buzele ei cele vinete ca porumba... O simţi ea aceasta şi cu o ultimă sforţaăreî se rupse din braţele lui... Eu întinsesem pistolul pin fereastră în momentul când ea deschise ochii... Era să fugă pe uşă şi văzând arma-ntinsă... ea rămase dreaptă, o-nmărmurită statuă a desperării sublime, cu mândrie de leoaică în faţă, c-o strălucire sălbatecă şi vergină în ochi. Cu mâna sigură, slobozii drept în pieptul ei... nimerisem bine căci, c-un surâs ce deveni angelic ca a unei martire, ea căzu de-a lungul pe pământ. În momentul acela ungurul scăpase din mână, la pocnetul armei mele, sfeşnicul de lut c-o lungă lumânare de său. Deodată intrară şi ceilalţi colegi ai lui, aprinseră lumânarea şi se apropiară, abia ţinându-se pe picioare, cu ochii holbaţi şi miraţi, de cadavrul întins drept pe pământ, cu mâinile-ncrucişate pe piept, a bietei copile moarte. Era pericol să mai stau la fereastra aceea, înconjurai casa, intrai pe-o altă fereastră în camera de-alăturea aceleia în care se-ntâmplase catastrofa şi care era despărţită numai prin o uşă (din norocire închisă cu cheia) de locul acelei barbare crudelităţi. În camera d-alăturea găsii lesne oblonul cu icoana maicii Domnului. Pe partea de dincoace era un geam de fereastră. Îl deschisei şi luai iute icoana răzemată de geam, luând totodată şi candela şi stingând-o în clipă. După obiceiul caselor de ţară, între amândouă casele era un oblon mic de sticlă prin care puteam observa iarăşi toate. Frică nu-mi era, pentru că n-am ţinut niciodată mult la viaţă, şi-apoi eram decis de-a mi-o vinde cam scump în cazul unei lupte.

— Hehe! zise hâdul cel roşu, ai murit, bată-te-ar Dumnezeu, fată de popă! şi-o izbi una cu piciorul.

Într-adevăr ea era moartă... Haina ei cea neagră se răslăţise pe pământ... ochii cei mari se-nchisese şi, cu toate durerile, un zâmbet amar, dar sublim, înseninase faţa ei cea moartă, fără sânge, albă ca pânza linţoliului. Mâinile, unite drept asupra acelei inimi ce-o rupsesem c-un glonte, nu lăsau a se vedea rana, şi pe haina cea neagră curgea un şir de picături de sânge. Era frumoasă astfel... acea martiră sântă, albă şi vergină, zăcând întinsă pe pământ alături cu acele figuri satanice şi dobitoceşti totodată.

Unul din ei da vânt preotului şi-l clătina de picioare într-o parte şi-ntr-alta, altul i-atinse lumânarea de barba lui cea albă, care prinse foc şi începu a arde-n sus... Pielea cea vânătă de pe faţa bătrânului începu să plesnească, genele albe şi lungi se aprinsese, pieliţa de pe ochi, arzând, se trase-n sus, astfel încât ochii încă lucii se holbau sălbateci şi-ntorşi cătră acei oameni stupizi. Într-adevăr era un spectacol cumplit şi înfiorător! Barba arsă, faţa negru de pârlită, ochii întorşi şi înfundaţi, gura deschisă, plină de spume ce fierbeau la arsura focului... în fine, un cap de mort schilod care-şi îndrepta ochii săi, ce părea a vorbi cu toată cumplenia faptelor, către acei oameni ce râdeau şi care-n tâmpirea lor nu puteau înţelege rânjitul cel sec al mortului.

— Hehe! zise Ianoş, voi râdeţi de popa, eu de fata popii. Ce, crezi că moartă a scăpat de mine?... Nu, nu, nu! Ehei, fată, scoli, că Ianoş vrea să te sărute.

Şi cu asta, ăo duseî târând-o de braţ din casă, astfel încât praful podelelor umpluse şi albise hainele ei cele negre. Deşi nu înţelegeam bine pe canibal, însă o idee nefastă-mi trecu prin minte. Dacă acei oameni într-adevăr ar fi putut să fie aşa de sacrilegi ca să violeze până şi cadavrul unei vergine. Dar, deodată cu această idee, scânteie în capul meu şi ideea unei răzbunări înfricoşate.

A fost fapta unei minute să mă descalţ şi, pe din dosul casei, să car, pe-o scară ce suia în podul casei, o mulţime de paie uscate, pe care, răspândindu-le în tot întinsul podului, le dedei foc. Mă scoborâi iute şi, fiindcă uşa de la tindă era cu cheia în ea pe dinafară, o trăsei în clanţă şi întorsei cheia, fără ca cei morţi beţi în casă să poată băga de samă ceva. Numai fereastra cea deschisă era loc de ieşire. Dar, c-o furie supraumană, eu adusei o claie întreagă de paie sub fereastră şi apoi, ridicând poarta cea mare a curţii din ţâţâni, o trântii peste fereastră, iar sub ea aprinsei paiele care, uscate şi-n vânt, începură a arde. În momentul acela cei din casă părură a se trezi, căci c-o furie teribilă începură a izbi în uşă. Dar uşa era îndoită, de brad uscat şi bătută pestetot cu teribile cuie de fier. Săriră la fereastră, însă poarta-n fereastră se aprinsese, şi eu pusesem asupra-i şi-a doua poartă şi înc-o claie de paie. În momentul acela acoperământul prinse foc, grinzile începură a trosni, vântul, nuntindu-se* cu flacăra ce arsese pânăacuma închis, o înzeci într-un moment, şi urletele fioroase ale canibalilor îngropaţi în flăcări se auzeau asemenea vaietelor celor osândiţi la focul Gheenei.

M-aruncai pe cal desculţ cum eram şi, izbindu-l în coaste, începui să iau drumul înapoi pin oraş — flăcările erau mai domoale, stradele
— pustii, şi cadavrele erau pe-alocurea aşezate claie pe grămadă. Călării repede până ieşii din oraş afară, unde, la drumul împărătesc, luându-mi lancea din şanţ, scoţându-mi pana roşie din căciulă şi dând-o vântului, o apucai călare îndărăt spre munte, deşi nu-nspre satul meu.

Dedei de-o cale de munte pe care-ncepui de-a-mi mâna calul care, încet şi poticnind, suflând greu, pocnea alene cu copitele bolovanii mari de prin încovoiturile cărării dintre stânci. Din ce în ce mă-nfundam mai mult în munţi, din ce în ce aerul devenea mai liber şi mai rece, dar din ce în ce cerul devenea mai senin şi luna spărgea cu faţa ei cea galbenă vălul argintiu al norilor. Capul meu era aşa de pustiu ca amestecul fără-nţeles a unor colori varii, roşu, negru, verde, galben, toate amestecate pe unul şi-acelaşi loc, în fine, un nesens absurd ce semăna cu gândirile unui idiot, iată ceea ce se-nvârtea în capul meu. Impresiunea ce-o făcuse asupră-mi toate scenele precedente era acelea ale unui om nedormit de mai multe zile, cu creieri turburi de insomnie, care, umblând printre oameni, visează aievea şi mintea lui croieşte pe faţa oricărui cunoscut trăsuri adânci, grime întunecate, proiecte funeste, care vede pe pereţi umbrele lungindu-se şi primind conture umane, ochilor căruia i se pare că apa limpede, privind la ea, se coloră — o dispoziţiune a sufletului, în fine, în cuprinsul căreia nici un concept priceput de simţuri nu intra neturburat, neparodiat la cunoştinţa internă. Îmi părea că trecusem printr-o poveste cu zmei şi crudelităţi, dar în a căror cuprins, pe alte locuri şi pe alte ţărmuri, amanţii rătăcesc de-a lungul lor în umbra şi verdele dumbrăvilor, cu feţele argintite de lumina unei palide lune ce zâmbeşte prin nori şi înseninate trist de plăcutele visări ale amorului. Era noaptea aceea un roman cavaleresc fără înţeles, din evul mediu, dar în care nu mai eram în stare de-a transpune tablourile colorate cu sânge, cu foc şi cu negrul vânăt roşu al fumului, care trecuse turburi cu hidoasele lor feţe de mort, cu satanicele roşii feţe vii ce trecuse pe dinaintea ochilor mei. Toate astea s-amestecau în sufletul meu cel turbure şi din acest amestec se născu o tâmpire cumplită a organelor de cugetare şi simţire care-mi obosea capul, astfel încât simţeam că mi-e somn înainte de toate. Naturile cele tari dorm mult înainte de o catastrofă — eu cred că ele dorm mult şi adânc şi după o catastrofă, căci nimic nu tâmpeşte şi nu face nesimţitor pe un om decât astfel de spectacole teribile. Ajuns în culmea unui deal, prin care stanele de piatră stau risipite asemenea oilor albe, dorminde cu argintia lor lână în lumina albă a lunii, eu mă coborâi de pe cal şi-l legai de ramurile cele strâmbe şi noduroase ale unei tufe cu frunze galbene şi mâncate de frig. Eu singur, în nesimţirea cea mai mare, trăsei căciula de oaie peste urechi şi ochi, îmi aşezai capul pe-o piatră şi corpul pe-un morman de frunze uscate şi adormii. Visul — o lume senină pentru mine, o lume plină de raze clare ca diamantul, de stele curate ca aurul, de verdura cea întunecoasă şi parfumată a dumbrăvilor de laur — visul îşi deschise auritele lui gratii şi mă lăsă să intru în poeticele şi etern junele lui grădini. Într-adevăr că muntele pe care dormeam mi se păru una din acele grădini pandante ale Semiramidei, grădini a cărei treaptă de sus unită cu cerul răsfăţa în lumina cea etern neturburată a soarelui un eden frumos, cu largi alei de palmieri, cu cărări acoperite cu nisip alb, cu avulsuri de raze lungi şi diamantice, cu stânci zdrobite de smirnă, prin săpăturile cărora ciorăiau şi picurau curate ca cristalul, dar îngreuiat* de dulceţile şi mirosul ambrei: nectarul cel adormitor al Orientului. Şi toate acestea asupra norilor! Cerul era senin ca o boltă de smarand susţinută în orient şi occident, cu bolta ei puterănîică, de oglinzile cele verzi şi multunde* ale mărilor... numai într-un loc cerul părea dogorât şi ars şi o mare gaură-n cer din care cădeau la pământ pietre şi risipături de muri, ce ardea într-un loc. Acele pietre, căzând una câte una pe pământ, formau parecă lângă Mureş ruinele unui oraş pustiu, nelocuit de nimeni, ars, pătruns prin ferestrele pustii şi negre de fluierele cele sălbatece ale vânturilor reci.

Dar deodată păru că lumea se-nsenină, că gaura în cer începe deă-aî deveni din ce în ce mai mare şi mai largă, încât prin ea se vedea asupra boltei albastre ce-mbrăţişează pământul o altă boltă cu mult mai naltă, cu mult mai largă, însă de-un aur curat şi limpede ca lumina cea galbenă ăaî soarelui, astfel încât întreagă acea boltă părea un soare mare care îmbrăţişa o lume, lumea deasupra cerului. Aerul tot era de lumină de aur, totul era lumină de aur, amestecat cu geamătul lin şi curat al arpelor de argint în mâinile unor îngeri ce pluteau în haine de argint, cu aripi lungi, albe, srălucite, prin întinsul acel imperiu de aur. Pluteau ca genii abia văzute, umbre mai transparente, cu pieliţa vânătă ca marmura ce pare moale, cu ochii mari albaştri, cu lungi bucle negre ce-nconjurau faţa lor albă şi cădeau pe gâturile marmoree şi pe hainele de argint în falduri lungi ce muiau corpurile sublime cu albeţea şi moliciunea lor.

Prin acei îngeri albi şi cu ochii mari, albaştri, văzui unul cu mari ochi negri, alb ca şi ei, însă cu faţa slabă şi muiat în lungi şi strălucite haine negre, cu mânile unite pe piept: el plutea prin aerul aureu ăcuî ochii mari îndreptaţi în sus şi plini de lacrimi. Eu îl cunoşteam... Acel păr negru şi despletit eu îl văzusem, acea tristeţe adâncă şi sublimă eu o văzusem, acea desperare fără margini a cărei unică stea e Dumnezeu îşi gravase trăsurele ei adânci într-o faţă ăceî dinaintea mea şi eu o văzusem. Cerul era senin şi vesel, un singur înger era trist... Era Maria, fiica acelui preot bătrân, divinizată, schimbată la faţă... mie însă mi se părea că e geniul martirii naţiunii româneşti, geniu palid şi plâns a cărui singură speranţă: Dumnezeu, a cărui singură tărie: cerul.

Dar bruma rece a nopţii se aşezase asemenea unor urdori de argint sur pe genele mele lungi şi negre, ochii îmi răciră în cap* şi se treziră. Luna apusese de mult, cerul era mohorât... şi în orient, departe, răsărea o auroră murdară şi somnoroasă ăcareî abia roşea cerul cel vânăt-sur. Îmi scuturai corpul cel plin de frig... îmi ridicai căciula de pe ochi, trezii calul care se trântise şi el pe brânci la pământ şi închisese ochii lui cei mari şi cuminţi. El sări de jos, eu îl încălicai şi începui a traversa înainte munţii. Cu cât mergeam înainte, calul îndoia paşii săi, căci mersul îi părea şi lui o binefacere, pentru că-l încălzea. Curând răsări şi soarele, şi din ce în ce se suia pe cer, cu-atâta tomnatecele sale raze deveneau mai calde şi mă ardeau în spate. Mă coborâi de pe cal — lancea mea lucea-n soare — eu alături cu calul traversam desculţ prundul cel mărunt acum al căilor de munte.

Pe-un creştet de stâncă văzui şezând în soare, cu lancea înfiptă-n pământ, cu picioarele-ntinse şi c-o lulea printre dinţi o avangardă de român care păzea munţii. Mă apropiai de el.

— Bun găsit, voinice, zisei eu, puind mâna pe gâtul neted al calului, n-aş putea găsi pe-aicea pe cutare şi cutare (numii numele lui Ioan).

— Ba cum să nu. L-găseşti, că-i pribun la noi, zise omul meu, scuturându-şi lula cea arsă de pământ, astfel încât căzu din ea toată cenuşa.

— N-ai putea să mă duci la el? zisei eu.
— Nu, zise el, scoţând dintr-o pungă albă şi strânsă la gură nişte tutun verde-negru şi apăsându-l cu degetul cel mic de la mână în lula lui. Nu pot să-mi las locul, zise el, trebuie să stau de pază aicea, dar uite, apucă-nspre deal, c-apoi dai de loghar.

Cu asta scoase din chingă o sulă subţire şi străpunse tutunul, aprinzându-l c-un lemnuş alb la capăt. Când începu să tragă din pipă, mustăţile cătau în jos a oală, şi ochii se holbeau naiv la gura lulelei cu atenţiunea cea mare de-a o vedea curând arzând ca un cărbune. Căciula creaţă de oaie i se lăsase pe ochi.

O apucai tot mereu mai la deal şi acolo văzui, pe lângă focuri mari şi aprinse-n lumina soarelui — focuri ce lingeau cu galbenele lor limbe lungi aerul cel senin şi rece — şezând roată de jur împrejur cete de români, iar pe frigări lungi frigând berbeci şi oi, chiuind, cântând, horind — într-o parte unii jucau pisând pământul pietros cu opinca cea uşoară, pe când unul şezând pe-un bolovan fluiera în fluier de soc. Chiuiturile vesele, fumul înălţându-se din focurile multe, feţele cele curioase cu ochii lor cei vii, care de care mai mari — în fine, acolo-l vedeai pe român, cu faţa arsă dar adâncă, cu ochii căprii şi vioi, cu pletele lungi, creţe, negre strălucit, care-ncadrau frunţi largi şi netede, mustaţa neagră, nasul de vultur, bărbia cam ieşită, ca a războinicilor străbuni. Sumanele cafenii ce spânzurau pe umere, cămaşa cea albă ce, slobodă, dezvălea pieptul cel ars de soare ce ascundea inimi libere, cioarecii cei strâmţi şi albi, opincile cu vârful îndoit şi legate de picior cu sfoară de lână neagră, brâul cel verde şi chinga cea roşie cu cuţit, amnar şi cremene, în fine, căciula de oaie naltă şi lăsată asupra ochilor pătrunzători, iată tipul ce-l vedeai repetându-se, în felurite variante, în toţi aceşti copii ai munţilor.

Întrebai pe unul din ei de Ioan, el îmi arătă cu mâna un foc mare, dar cam depărtat de celelalte... el îmi spuse cum că pribunul era acolo, deşi era cam bolnav. Mă dusei înspre focul acela, în care ardea cu fum mult trunchiul unui arbore putred şi găunos; alături cu focul stătea lungit pe-un pătul de frunze uscate Ioan, cu picioarele goalentinse-nspre foc, cu sucmanul tras peste cap, astfel încât faţa nu i se vedea. Lancea era-nfiptă-n pământ cu vârful de fier în jos. Îmi legai calul de lancea-nfiptă şi, îngenunchind lângă capul lui, trăsei încet cu mâna sucmanul ce acoperea faţa. Ochii lui mari erau închişi, astfel încât pin pieliţa cea fină şi albă a ochilor se vedeau clar vinele cele fine şi albastre; cearcănele adânci şi mari împrejurul ochilor din vinete devenise arămii, faţa era palidă ca totdeauna. Şezui cu desăvârşire la capul lui şi mă uitam lung la el. În fine îl scuturai încet de braţ, încât îşi deschise ochii. Cam somnoros, el mă văzu şi, cu lenea cea melancolică pe care numai somnoroşia o răspânădeşteî pe faţă, el îmi înconjură gâtul cu braţul lui şi surâzând alene zise:

— Tu aici? Surâsul cel liniştit arăta pe-un om fără pasiune, faţa lui era sântă, ca să zic aşa — se cunoştea că-n inimă se stinsese orice lumesc.

— Cum vezi, zisei eu întunecat, strângându-i mâna cu putere într-a mea! Cum vezi.

— Nu te mai credeam capabil de-a-ţi iubi poporul, aşa te tâmpise amorul pentru o femeie nedemnă de tine, zise el înfăşurând picioarele în obiele albe de lână şi trăgând peste ele opinca roşcată de piele de viţel.