Ciudat era că Ioan nu se prea mira de întâmplările lui. Mai întâi avea sentimentul că-şi pierduse în parte memoria, apoi sentimentul că cu uşurinţă poate intra oriunde voieşte, poate face tot ce voieşte, al treilea sentiment, dar cel mai energic din toate, era că toate acestea se petrec într-un vis aievea, a cărui raţiune fiziologică este o durere uşoară la tâmpla dreaptă. De astă dată el se duse întâi acasă. Alexandru dormea horăind în patul lui. Măi Alexandre, scoală-te, zise el. Alexandru se sculă speriat şi dibui prin întuneric după un chibrit.

— Ce cauţi chibrit, nu vezi destul de bine?

— Ba văd, dar trebuie să-mi ţin mâna la ochi.

Pe Ioan îl trecu atunci un fior de bucurie. El ştia prin inspiraţie că, dacă va şopti acum trei cuvinte magice, pe care le ştia cine ştie de unde, Alexandru are [să] devie ca el.

— Îţi ghicesc gândul, zise Alexandru, dar te 'nşeli. În soare trebuie să mă uit, cu mâna la ochi, pentru ca tu să mă poţi face...

Cel din urmă cuvânt Ioan nu-l auzi, căci glasul iubitei lui îl chema. Ea sosise c-o trăsură la scară.

— Hai la bal, hai la bal, zise ea, toată seara am să gândesc numai la tine. El se sui alături cu ea, îi cuprinse strâns talia şi văzu că ea plânge.

— De ce plângi, Anna? întrebă el.

— Doamne, mă mir cum mai întrebi, sărmanul meu amic. Tu nu ştii că eu am aflat?

— Ce-ai aflat?

— şut! să n 'auză nimeni, căci nimeni nu ştie.

El intră în sala de bal. Cântece, vuiet, danţ... dar mai ciudat i se părea că orice femeie îi zâmbea, ba-l lovea peste obraz cu evantaliul, chiar fetele cele mai ruşinoase nu se jenau de loc de el. Dacă una ajunsese până a-l ruga să-i încheie calţaveta, şi cu toate acestea, deşi era cea mai veselă, era însă foarte de treabă.

Când muzica reîncepu, el o acompanie cu glasul, mai întâi încet, apoi tot mai tare. Lumea era răpită, dănţuitorii de vals zburau răpiţi şi fermecaţi, muzicanţii îşi mânuiau c-o demonică măiestrie instrumentele, iar el cânta, cânta, când încet, când tare, ca un glas de vânt trecând prin arfa lui Eol.

Şi cu toate acestea nimeni nu băga de seamă că el cânta. Din contra, toată lumea se uita la un violonist beţiv si ofticos, a cărui [vioară] s-auzea într-adevăr ca un melodios ţipet de durere care inspira şi celelalte instrumente.