Iată ce învăţ eu de la dascălii mei, de la albine — în şcoală la ele văd că suntem umbre fără voinţă, automaţi care facem ceea ce trebuie să facem şi că, pentru ca jucăria să nu ne dezgusteze, avem această mână de creieri care ar vrea să ne dovedească că într-adevăr facem ce voim, că putem face un lucru sau nu... Aceasta-i o înşelare de sine în care mulţimea de probabilităţi e confundată cu ceea ce suntem siliţi a face.

Viaţa internă a istoriei e instinctivă; viaţa exterioară, regii, popii, învăţaţii, sunt lustru şi frază şi, cum de pe haina de mătasă pusă pe un cadavru nu poţi cunoaşte în ce stare se află, astfel de pe aceste vestminte mincinoase nu poţi cunoaşte cum stă cu istoria însăşi.

Eu, mulţămită naturii, m-am dezbrăcat de haina deşertăciunii. Ştiu că tu eşti pân-acum frate laic. Nu te călugări, copilul meu... nu te preface în rasă şi comanac din ceea ce eşti, un băiat cuminte. Am fost sihastru, nu călugăr. Aş vrea ca cineva să-mi ieie locul în această sihăstrie, căci sunt bătrân şi poate curând să-mi bată ora mântuirii. Vină tu, dar numai după ce voi muri... pe cât trăiesc scuteşte-mă şi tu. Am trebuinţă de singurătate. Bătrâneţea este o moarte înceată, ce încet bate inima mea acum, ce iute bătea înainte de 60 de ani... Lume, lume! Şi într-o zi va bate din ce în ce mai încet, apoi va înceta, căci s-a sfârşit undelemnul candelei. Ştiu că n-am să simt c-am să mor. Va fi o trecere molcomă şi firească, de care nu mă tem. Voi adormi... de nu m-aş trezi numai iar... Îţi sărut fruntea,

Euthanasius

IV

Pe când Ieronim ieşea cu Onufrei dintr-o veche zidire, îi văzu Francesco şi intră în vorbă cu cel dintâi, ca să-i steie model pentr-un tablou al său. Acesta, văzând că n-avea ce găsi de împotrivit bătrânului maestro, se-nvoi şi plecară tustrei spre locuinţa lui. În drum, părintele Onufrei, dând ca din întâmplare de mâna pictorului, care conţinea vro câteva piese de aur, crezu că ce-i găsit îi bun găsit şi, strângând cu multă amiciţie şi intenţie luătoare mâna acestuia, gândi că are multă cauză de-a se depărta, mai ales că tablele de la crâşmă l-invitau cu dragoste — deci pretestă ce pretestă şi se duse.

În vremea asta Cezara, curioasă şi neastâmpărată, cotrobăia prin odaia pictorului. Ea s-apropie de tabloul acoperit c-o pânză, o ridică şi se uită întrucât înaintase lucrarea "Căderei îngerilor". Cu faţa de o senină seriozitate întindea Arhangelul Mihail spada sa de foc în aer. Pletele lui blonde fluturau împrejurul capului său alb ca marmura şi a frunţii boltite şi ochii lui albaştri străluceau pare că de putere şi energie. Braţu-i se întindea spre haos... aripile lungi şi albe păreau a se ajunge într-o elipsă deasupra umerilor lui şi deasupra frunţii se-ncovoia un cerc de stele albastre. Fondalul era haos, în sus străbătut pe ici pe colea de câte-o stea murind, jos întunecos şi rece. Dar în dreptul spadei îngerului era lăsată o dungă cenuşie de loc gol pentru figura demonului urmărit.

Ea auzi paşi în tindă. Un paravan ascundea patul artistului... ea s-ascunse după el... şezu pe pat... şi se uită. Intră Francesco cu tânărul călugăr. Inima-i bătea în pereţii pieptului de credea că voieşte să i se spargă. Artistul îi arătă lui Ieronim tabloul şi locul ce are să-l ocupe chipul său pe acea pânză; apoi intrară amândoi într-un cabinet. Cezara nu se mişca din loc... tăcea ca peştele.

Francesco reveni, îşi căută paleta, pensulele, lăsă peste fereastă o perdea de matasă albastră, încât camera se umplu de un aer vioriu... aşeză la un loc potrivit un piedestal negru de lemn, uşa cabinetului se deschise... şi... Cezara era să răcnească... dar îşi astupă gura c-o mânuţă şi cu alta ochii. Să vorbim încet... cel puţin lectorii mei închipuiască-şi că le vorbesc la ureche... ia să vedem, rămas-a mâna Cezarei tot la ochi? Sânii îi crescuse într-atâta de bătăile inimii încât sărise un bumb de la pieptăraşul cam îngust de catifea neagră... de ce-l şi încheiase? Dar cine ştia că inima ei o să aibă asemenea turburări? Ea-şi dezbumbă pieptarul, sânii ei albi ca zăpada se eliberară din închisoarea lor de catifea şi ea răsuflă adânc, deşi încet. Apoi îşi puse iute mâna la ochi iar, până ce i se răcori sufletul... Apoi ridică un degeţel, ... cel mic, deasupra ochilor şi se uită printre degete... Văzu un cap frumos pe nişte umeri largi şi albi, pe un bust ce părea lucrat în marmură... Acum era să-i plesnească colanul... ea-l descheie din sponci şi, răsuflând din ce în ce mai liniştit, începu să privească întregul acel model frumos, din a cărui muşchi şi forme respira mândria şi nobleţa... Mâinile ei îi căzură-n jos, căci era obosită de emoţiune, dar nu sătulă de-a privi. Tremura cu toate astea ca varga şi i-ai fi auzit clănţănirea dinţilor dacă n-ar fi ţinut gura strâns încleştată.

Penelul pictorului zbura pe spaţiul gol ce şi-l lăsase pe pânză şi sub mână-i se născură formele lui Ieronim, din sus în jos, formă cu formă până la umeri, pe care pictorul schiţă două lungi şi strălucite aripi negre... Şedinţa era lungă. În vremea aceea Ieronim stătea pe piedestal drept, nemişcat, mândru ca un antic Apollo în semiîntunericul vânăt al odăii, pe care pictorul îl făcuse anume pentru a nimeri tonul fundamental al figurii.

— Ieronim! întrerupse Francesco tăcerea ce domina în sală. Cezara se sperie la aceste sunete. Îi veni ideea ciudată că pictorul are de gând să deie paravanul într-o parte... atunci ea era descoperită... cu toaleta ei dezordonată, cu părul vâlvoi, cu ochii aprinşi în cap şi cu faţa roşie ca sângele... Dar nu era asta.

Pictorul zise: "Am ajuns la cap. Trebuie să te fi îndoit vreodată în viaţa ta de ceva. Reaminteşte-ţi acea situaţie, ca să văd ce expresie va lua faţa ta".

Ieronim îşi rechemă în minte scrisoarea bătrânului Euthanasius şi o zâmbire rece, sceptică, îi descleştă puţin buzele. O, de ar fi înmărmurit astfel! Era o durere mândră în faţa lui, şi bietei Cezare îi ieşi o lacrimă în ochi.

— Da, da! asta-i expresia! zise Francesco inspirat. Ochii lui se entuziasmară şi penelul său schiţă în fugă acele trăsături de-o dureroasă amărăciune în faţa întunecatului său geniu infernal.

— Ce nenorocit trebuie să fi fost când reamintirea îi schimbă faţa — gândi Cezara şi o duioşie dulce şi liniştită îi umplu sufletul... Ea nu mai era aceeaşi. Din tremurătoare deveni lină — acuma-l iubea. În acea frumoasă statuă de marmură albă, în acel Adonis încremenit ea presupunea un suflet... Îi venea să plângă acum... buzele ei se descleştară c-o dulce expresie de durere şi de amor, ea-şi înclină capul în perini şi-şi închise ochii. Simţea că plânge fără să vreie.

— Mi-ar trebui încă câteva şedinţe, zise Francesco. Cezara-şi deschise ochii, dar... Francesco trăsese perdeaua şi ea-l văzu din nou pe Adonis al ei în lumina cea plină a soarelui. Îşi astupă iar ochii şi auzi cum pictorul şi Ieronim se depărtaseră în cabinetul alăturat. Ea sări repede, tiptil, încet, se repezi pe uş-afară în buduarul ei, s-aruncă pe pat, ş-ascunse faţa în perini şi boţea tot ce încăpea în mâini. Când Francesco intră în odaia ei, ea s-aruncă în gâtul lui, îl strânse spasmodic, îl dezmierdă, îl sărută...

— Ce-i, copila mea?
— Nimic.
— Îţi place? Ea şopti ceva neînţeles, cu ochii plini de lacrimi şi dorinţă.

V

Cezara către Ieronim

Iartă dac-o femeie îţi spune că te iubeşte. O femeie frumoasă şi tânără, căci ştiu că sunt frumoasă. Dar ştiu eu... tu eşti atât de mândru, ştii a privi atât de rece...Ah! cum aş topi gheaţa ochilor tăi cu gura mea -iubite! De ce să mai îmbrac amorul cu vălul ruşinii... când te iubesc, când aş primi să fiu servitoarea ta, numai să mă suferi într-un colţ al casei în care vei locui tu, să suferi ca să sărut perina pe care va dormi capul tău. Vezi tu ce copil supus, umilit, este amorul? Tu crezi că sunt o neruşinată, o rea, o femeie de defăimat: dar cugetă un lucru, că aş fi un miel, că n-aş vorbi un cuvânt, că aş tăcea privindu-te, dacă m-ai iubi şi tu pe mine. Ştiu eu cum e inima ta? Pot eu şti? Vin de-mi spune cum este... Ce se petrece în acea cămăruţă unde-aş vrea să locuiesc eu... numai eu. Şi ştii tu cum mă cheamă?

Cezara

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ieronim cătră Cezara

Că eşti frumoasă, cred; că mă iubeşti, îţi mulţămesc; că-mi oferi tot ceea ce tu crezi că m-ar face fericit, mă face să fiu în stare de-a-mi jertfi viaţa pentru tine. Îţi sărut mâna pentru voinţa ce ai de-a mă face fericit, deşi te înşeli când crezi că amorul tău de femeie m-ar putea face. Amorul este o nenorocire şi fericirea ce mi-o oferi, venin. Că n-o ştii aceasta este împrejurarea care te face adorabilă. Dac-ai avea pentr-un moment ochii mei, ce altfel ţi s-ar arăta această lume în care tu cauţi şi speri a găsi ce nu-i în ea — fericirea. Tu zici să te iubesc. Dacă te-aş putea iubi ca pe-o stea din cer... da! Dar dacă suspin, dacă doresc... n-aud eu din toate părţile aceleaşi suspine ordinare, aceleaşi doruri... ordinare; căci care-i scopul lor? Plăcerea dobitocească, reproducerea în muşinoiul pământului de viermi noi cu aceleaşi murdare dorinţe în piept, pe care le îmbracă cu lumina lunii şi cu strălucirea lacurilor, aceleaşi sărutări greţoase, pe care le aseamănă cu zuzurul zefirilor şi cu aiurirea frunzelor de fag. Este aşa, sau nu?

Priveşte-ţi-i, acei tineri cu zâmbiri banale, cu simţiri muieratice, cu şoapte echivoce, vezi acele femei care le răspund prin ochiri voluptoase şi mişcându-şi buzele — vezi! împrejurul acestui instinct se-nvârteşte viaţa omenirii... Mâncare şi reproducere, reproducere şi mâncare!... Şi eu să cad în rolul lor?... Să cerşesc o sărutare? Să fiu sclavul papucului tău, să tremur când îţi vei descoperi sânul... sânul care mâini va fi un cadavru, şi care după fiinţa sa este şi astăzi? Să mă frizez ca să-ţi plac, să-ţi spun minciuni ca să petrec mintea ta uşoară; să mă fac o păpuşă pentru... cine o şi mai spune pentru ce? Nu! nu mă voi face comediantul acelui rău care stăpâneşte lumea; mi-e milă de tine, de mine, mi-e milă de lumea-ntreagă. Mai bine mi-aş stoarce tot focul din inimă, ca să se risipească în scântei, decât să animez cu el o simţire pe care o cred nu numai culpabilă, ci ordinară... Lasă-i să se mângâie în simţirile lor, lasă-i să se iubească, lasă-i să moară cum au trăit: eu voi trece nepăsător prin această viaţă, ca un exilat, ca un paria, ca un nebun!... numai nu ca ei. Sâmburele vieţii este egoismul şi haina lui minciuna. Nu sunt nici egoist, nici mincinos. Adesea, când mă sui pe o piatră naltă, îmi pare că în creţii mantalei aruncate peste umăr am încremenit şi am devenit o statuă de bronz, pe lângă care trece o lume ce ştie că acest bronz nu are nici o simţire comună cu ea... Lasă-mă în mândria şi răceala mea. Dacă lumea ar trebui să piară şi eu aş putea s-o scap printr-o minciună, eu n-aş spune-o, ci aş lăsa lumea să piară. De ce vrei tu să mă cobor de pe piedestal şi să mă amestec cu mulţimea? Eu mă uit în sus, asemenea statuii lui Apollo... fii steaua cea din cer — rece şi luminoasă! — ş-atunci ochii mei s-or uita etern la tine!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ieronim părăsise mănăstirea după sfatul lui Euthanasius şi trăia izolat într-o chiliuţă din oraş, pe care şi-o împodobise cu flori şi cu schiţe zugrăvite de el. În această sihăstrie primea adesea vizitele lui Francesco. Într-o zi el îi arătă acestuia scrisoarea Cezarei.

— Ei, ai de gând să zici ba?

— Iată ce zic, răspunse arătând pe a sa.
— Fă ce vrei, dar astăzi vino-n atelierul meu, căci tabloul mi-e gata. Plecară şi veniră — la Cezara acasă.
— Domnişoara Cezara, recomandă Francesco când intrară.
— Cezara? murmură Ieronim uimit şi se uită lung, serios, în faţa ruşinoasă şi roşie a bietei fete. Ieronim se aşeză în colţul unui divan şi părea rău dispus... Francesco ieşi; iar Cezara... s-aruncă la picioarele tânărului cu mâinile unite, tremurând şi aproape plângând.

— O! zise ea încet, ca şi când s-ar fi temut de ceea ce zicea, şi apucându-i o mână o duse la buzele ei — poţi suferi amorul meu? să-l suferi numai... căci nu pretind să mă iubeşti; dar să te laşi iubit... ca un copil... Am auzit că eşti urâtor de femei, singuratic şi am desperat iubindu-te...

El îi cuprinse talia, o ridică încetinel de la pământ, o aşeză lângă el; apoi îi puse mâna după cap şi se uită drept şi lung în ochii ei... Îi era ciudat... nu-i venea să creadă ceea ce vedea cu ochii.

— Drept vorbeşti? întrebă el. Ea-şi plecă fruntea-n jos. Văzuse zâmbetul lui şi văzuse destul pentru a nu spera nimic. Ah! gândi în sine, ce plăcere poate găsi un om ca el într-o păpuşă uşoară, în această mască de ceară a mea? Se înţelege... Alt bărbat s-ar simţi măgulit, el... nici măgulit nu-i... Ştie că i se cuvine amor şi mă-ntreabă numai, precum un dascăl pe eleva lui, amicabil însă destul de rece; "Adevărat vorbeşti?"

O altă femeie, mai mândră de frumuseţea ei, ar fi ieşit vânătă de mânie şi jignită de moarte din casă. Nu se oferă o femeie spre a fi refuzată. Ea? Era tristă. Ar fi plâns... ar fi plâns de-ar fi murit, dar nu putea fi supărată pe el.

Şi el, cu cât o privea mai mult, cu atâta o găsea mai frumoasă. Avea milă de ea, deşi nu voia să-i inspire speranţe deşarte, precum ar fi făcut orice bărbat în locu-i.

— Nu că nu eşti frumoasă, Cezara. Să vorbim încet... te voi numi tu, căci îmi eşti scumpă, deşi nu te iubesc în felul în care aş dori eu însumi. Ascultă. Eu n-am iubit niciodată şi poate că nici nu sunt în stare. Dar un lucru crede. Nu iubesc pe nimeni, dar dacă aş iubi, sigur că tu ai trebui să fii amanta mea. Simt o adorare în inima mea pentru tine care poate ar deveni amor... dacă... ei bine, dacă nu m-ai iubi tu pe mine. Eu singur nu ştiu cum să-ţi descriu simţirea ciudată care-mi răceşte inima, adică nu mi-o răceşte atâta cât mi-o face somnolentă. Nu am dorinţe şi tu m-ai învăţat de-a le avea... Îţi pare ciudat asta... dar şi mie. Pare că te-aş săruta... dacă nu m-aş teme că mi-ai da sărutarea înapoi; parcă te-aş iubi... atunci când ai fi supărată pe mine.

— Nu pot fi... nu mă pot preface... în nimic, zise ea. E trist, adaose liniştită şi cu glasul puţin mai adânc, căci de la amorul tău atârnă fericirea vieţii mele întregi... Acuma Castelmare are jocul liber... nu am cauze de-a mă opune căsătoriei cu el, căci tu nu vrei să ştii nimica de mine. Nu mai voi să fug de la tatăl-meu, căci trebuie să caut a-mi uita nenorocirea, de se poate, prin o altă nenorocire... Sunt femeie... am crezut că sunt frumoasă... n-o mai pot crede... am crezut că am dreptul de-a dispreţui amorul unui om ce mă iubeşte... mi s-a răsplătit cumplit acest dispreţ cu aceeaşi măsură.

— Cezara, zise el încet şi înduioşat... mă laşi tu să cuget asupra acestui lucru? Am o inimă şi o minte ciudată. Nimic nu pătrunde în ele nemijlocit. O idee rămâne la mine zile întregi pe suprafaţa minţii; nici mă atinge, nici mă interesează. Abia după multe zile ea pătrunde-n fundul capului ş-atunci devine, prin altele ce le-a fi găsind acolo, adâncă şi înrădăcinată. Cezara, ... simţirile mele sunt tot astfel. Pot vedea un om căzând mort pe uliţă şi momentul întâi nu-mi face nici o impresie... abia după ore reapare imaginea lui şi încep a plânge... plâng mult şi urma rămâne neştearsă în inima mea. Tu spui să am milă de tine? Eu îţi zic: ai milă de mine... căci dacă vrodată iubirea ar pătrunde în inimă-mi, aş muri de amor. Tu nu mă-nţelegi, numai simt că amorul şi moartea mea vor fi foarte aproape una de alta. Ceea ce am nemijlocit este simpatia... aceasta o ai întreagă. Iubeşte-mă de voieşti, dacă — lasă să-ţi spun acest dulce cuvânt — dacă ai îndurarea s-o voieşti. Tu gândeşti că eu nu te-aş putea iubi? Te înşeli... Lasă-mi numai timp... ca icoana ta să pătrundă adânc în inimă, să mă familiarizez cu această idee, eu, care n-am fost iubit, nici am iubit pe nimenea... şi gândesc cum că tot aş putea nebuni iubindu-te.

El o sărută pe frunte şi ieşi... Ea surâse. Luă un joc de cărţi şi le meni, ca să vadă dac-a veni mâini, şi zise lin, înşirând cărţile:

— Dac-a veni mâini, l-oi iubi; dacă n-a veni, atunci... atunci asemenea l-oi iubi