Turma şi câinele
Am să vă spun de-o turmă şi cele întâmplate
La stână; dar întâi vreau să vă amintesc
Că binele şi răul, prin lupte ne-ncetate,
O lume cârmuiesc.
Că element, om, fiară, fiinţi nenumărate,
Prin lupte se nutresc,
Că oaia şi cu capra, deşi sunt o făptură,
Nu sunt de o natură.
Oaia, precum o ştiţi,
E blândă-ascultătoare,
Iar capra-i şugubeaţă, şi nu vă îndoiţi
Că-i şi cam săritoare.
Deci la o turmă bună, unde era oi mii
Şi capre două, trii,
S-au auzit odată
O ceartă prea ciudată,
Căci oile ziceau
Cam astfel între ele,
Zbierând mereu:
— Voi, caprelor, în turmă sunteţi nişte lichele;
De ce dar ne conduceţi ş-adese ne purtaţi?
Prin curături, ogoare, voi faceţi stricăciune,
Voi despoiaţi copacii, pe garduri vă-agăţaţi,
Iar noi păţim ruşine;
Şi oare nu-i mai bine
Să aveţi voi turma voastră şi singure să fiţi?
— Nu — zise lor dulăul — voi, oilor, nu ştiţi
Că lupul totdeauna din turmă dijmuieşte
Şi turma fără capre mai greu o risipeşte?
Iar unde-s frunte ele, eu încă am un dar:
Păzindu-vă din urmă, nu latru în zadar.
Credinţa câinelui pe oaie o păzeşte;
Dar ce va face omul cu-a lui societate
Când ea va fi legată ca turma, din păcate?
Găsi-va câine credincios
Să o asigureze de lup primejdios?..
Căci o societate în veci nu e întreagă,
Cât de un gând şi cuget nu sunt cei ce-o încheagă.