Un sărăiman poet odat-au reclamat
Asupra unui om prostuţ, dar prea bogat;
Iar jaloba-i era în chipul următor:

— Tu, al Olimpului atotstăpănitor,
Şi preste zei mai mare zeu,
O, Joe preaslăvite!
Ascultă glasul meu,

Ia sama la a mea smerită rugăminte:
Cu ce ţi-am greşit eu,
De mă găsesc atât
De soartă prigonit,
Încât nu am nici casă,
Nici lingură, nici masă.
Şi singura-mi avere
E numai în părere;

Când dimpotrivă, văd, cu toată-a lui prostie,
Bogatul în trufie,
De-a lui închinători făţarnici ocolit
Şi pentru interes adesea măgulit,
În desfătare el se află tot voios,

Gras, gros şi sănătos;
Iar eu, ca vai de mine,

Sorb inspiraţie şi-o mistuiesc cu rime
Prin care, cum au zis un frate-n poezie,
Nu poţi scăpa măcar de-o mică datorie.

— Destul! Am înţeles,

Lui Joe au răspuns,
De jaloba-i pătruns.

Dar cum nu jedeci tu, că singur ţi-ai ales
Din bunurile lumii
Al slavei falnic nume,

Şi scrierile tale în veacuri viitoare
Vor fi nemuritoare;
Iar desfătarea lui e numai pe viaţă.
Şi când el ar avea o minte mai isteaţă,

Atuncea ar cunoaşte
Şi-ar plânge mai amar a sa nimicnicie;
Fiindcă cel ce naşte
Plăcuta poezie
E mult mai însemnat
Decât un nătărău bogat.