Având tovărăşie
La o negustorie,
Câţiva prieteni pe viaţă

Au câştigat mulţime de bani gheaţă.
Şi adunându-se la casa lor obştească
S-au apucat folosul să-mpărţească.

(Dar sunt cam rare împărţele
Fără gâlceve sau smintele.)

Şi-ai mei prieteni buni, câştigul împărţind,
S-au întărtat la sfadă.
Când, iată! deodată,

Aud strigând:
— Săriţi! săriţi! foc! casa arde!
— Lăsaţi şi ne vom socoti pe urmă;
Dar trebuie să ştiţi că mie mi se cade

Din cea de faţă sumă
O mie încă şi mai bine,

Au zis dintre tovarăşi unul.
— Iar mie în tot bunul
Vro două mi se vine,

Le zise lor un alt.
— Aidem însă! — Ba staţi,
Şi dreaptă partea mea îmi daţi,

Strigară celalalt.
— Da pentru ce? Şi cum?..

Sfădindu-se aşa, prietenii văd fum
Cu pălălaie-n casă,
Şi neputând să iasă,
Au ars ei toţi, cu bani, cu tot.

Aici a zice pot:
Că la un rău obştesc, când cere trebuinţa
Ca să-l întâmpinăm puind unit silinţa;

Adeseori pierim obşteşte,
Când fieştecare
Strigând cu gură mare,

La interesul său în parte aţinteşte.