Pieptenul
Copilului de pieptănat
Neneaca pieptene din târg au cumpărat.
Copilul foarte mult de el s-au bucurat.
Ce piepten bunişor!
Cum merge de uşor!
Mai bine de un ceas
El perişorul său prin pieptene au tras
Şi mulţămit deplin neneacăi au rămas.
Apoi s-au pus la carte,
Au învăţat frumos,
Din buchi a opta parte;
Şi iar la pieptene degrabă s-au întors.
După aceasta dând de alte jucării,
Copilul au făcut prea multe nebunii
Şi părul de pe cap de tot şi-au încâlcit.
Dădaca lui au vrut îndat' să-l netezească,
Dar pieptenul era prin casă zăhăit;
Şi el ţipa, răcnea, acela să-i găsească!
O fată, de sub pat, degrabă l-au şi scos,
Dar numai ce folos!
Că cum abia-abia de păru-i s-au atins,
Copilul de dureri au şi strigat cu plâns:
— Ce piepten îndrăcit!
Iar pieptenul au zis:
— Eu tot acelaşi sunt; ţi-e părul încâlcit.
Copilul însă, supărat
Pe favoritul său,
L-au dat într-un pârău:
Strigoaicele mai mult cu el s-au pieptănat.
Văzut-am eu
În veacul meu
Că oamenii aşa cu adevărul fac.
Cât cugetu-i curat,
El nouă este drag;
Iar cum pe cuget ai pătat,
Apoi de adevăr îndat' te-ai depărtat
Şi, ca copiii, noi de pieptănat fugim
Când capul ne-ncâlcim.