Un vrednic călăreţ
Avea un cal prea blând şi bine învăţat;
Iar singur el semeţ
Şi despre cal încredinţat,
Au vrut să facă o cercare:
Ca fără frâu, călare
Să iasă la primblare.
Deodată calul au pornit
La pas, încetişor;

Dar când au înţeles că n-are frâu strunit,
Au prins a mai juca, a merge mai uşor.

Apoi, luându-şi vânt,
Sărea, zvârlea fugând,

Încât pe călăreţ l-au trântit el jos,
Iar singur au plecat la fugă mai vârtos

Pe văi, pe dealuri, prin ponoare
Şi, dând de-o râpă mare,
S-au zdrumicat de tot.

Stăpânul au aflat în urmă calul mort.
Ş-au zis: Sărmane cal, prea cruda ta pieire

Eu însumi ţi-am gătit.
Tu sub povăţuire
A frâului strunit,

Erai prea blând şi bun şi nici nu mă trânteai,
Nici capul nu-ţi rupeai.

Şi slobozenia cât e de desfătată,
Dar când la un norod nu are
A sa măsură înţeleaptă,
Se face primejduitoare.