Mănăstirea Bogdana este o mănăstire ortodoxă de călugări situată în municipiul Rădăuți (județul Suceava), pe strada Bogdan Vodă nr. 4-6. Biserica mănăstirii a fost ctitorită de către voievodul Bogdan I (1359-1365), întemeietorul statului feudal moldovean, și a avut rolul de necropolă domnească.

Ansamblul Mănăstirii Bogdana a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2004, având codul de clasificare SV-II-a-A-05603 și fiind alcătuit din următoarele 3 obiective: [1]

• Biserica "Sf. Nicolae" - datând din secolul al XIV-lea, având codul SV-II-m-A-05603.01
• Turnul clopotniță - datând din anul 1781, având codul SV-II-m-A-05603.02
• Casa parohială - datând din anul 1876, având codul SV-II-m-A-05603.03

• 1 Istoric
• 2 Necropolă domnească
  • 2.1 În naos
  • 2.2 În pronaos
  • 2.3 În pridvor
  • 2.4 În afara bisericii
  • 2.5 Moaștele Sf. Ierarh Leontie
• 3 Descrierea bisericii
  • 3.1 Arhitectură
  • 3.2 Iconografie
• 4 Odoare de preț
• 5 Imagini
• 6 Note
• 7 Bibliografie
• 8 Vezi și
• 9 Legături externe

Biserica "Sf. Nicolae" (Bogdana) este considerată a fi cea mai veche construcție bisericească de zid din Moldova [2], fiind ctitorită de voievodul Bogdan I, întemeietorul statului feudal moldovean.

Mănăstirea Bogdana datează din perioada de constituire a statului feudal moldovean. Inițial, locul unde a fost construită biserica era în mijlocul unor codri seculari. Biserica "Sf. Nicolae" a fost zidită de voievodul Bogdan I (1359-1365) în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, ca mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru izbânzile obținute în luptele purtate pentru a pune bazele unui stat liber și independent la răsărit de Carpați, în Țara Moldovei. El a ales această biserică ca necropolă domnească atât lui, cât și urmașilor familiei sale, aici fiind îngropați domnitorii Moldovei pâna în timpul lui Alexandru cel Bun, dar și rudele familiilor domnitoare.

Biserica a îndeplinit în decursul timpului un rol istoric, religios și cultural deosebit. În timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432), biserica a devenit reședință episcopală, episcopii de Rădăuți avându-și reședința în incinta mănăstirii.

Între anii 1479-1482, Ștefan cel Mare a pus pe mormintele celor șase prinți ai Moldovei lespezi frumos sculptate, decorate cu motivul obișnuit al împletiturilor, deosebite de la o lespede la alta, având inscripții în limba slavonă. La intrarea în biserică, se află o pisanie datând din perioada lui Bogdan al III-lea (1517). Domnitorul Bogdan al III-lea (1504-1517) a dăruit mănăstirii 800 de zloți, episcopii de Rădăuți obligându-se să slujească un parastas în seara din Duminica mironosițelor, iar dimineața o liturghie, cât va trăi domnitorul. După moartea sa, în fiecare dimineață trebuia să se slujească o liturghie și seara un parastas pentru mântuirea sufletului domnitorului, după cum atestă o lespede de piatră amplasată la 8 decembrie 1517 pe peretele nord-estic al altarului, lângă nișa care servește ca proscomidiar. [3]

Biserica a fost restaurată în timpul domniei lui Alexandru Lăpușneanu, care i-a adăugat un pridvor închis în față în anul 1559 și a înlocuit chenarele unor ferestre cu altele noi, de factură gotică. [2] Există o pisanie în limba slavonă lângă ușa sudică, în care sunt relatate următoarele: "Cu bunăvoința Tatălui, ajutorul Fiului și săvârșirea Sf. Duh s-a început și zidit acest pridvor bisericesc de evlaviosul și închinătorul Treimii, Domnul Io Alexandru Voievod, Domnul Țării Moldovei, în anul 7067 (=1559) luna iunie 30, sub episcopul chir Eutimie".

În secolul al XVII-lea și la începutul secolului al XVIII-lea, aici au fost copiate mai multe lucrări bisericești (un tetraevanghel în limba slavonă - 1613 etc.). În anul 1744, episcopul Varlaam (1734-1745) a înființat aici o tipografie în care a tipărit mai multe cărți bisericești, printre care și Ceaslovul din 1745 aflat și astăzi în colecția Mănăstirii. Totuși, în 1750, odată cu alegerea episcopului Iacob Putneanul ca mitropolit al Moldovei, tipografia a fost mutată la Iași.

În anul 1775, nordul Moldovei a fost anexat de către Imperiul Habsburgic în urma unei înțelegeri cu Imperiul Otoman, reprezentanții Moldovei nefiind nici măcar consultați. În anul 1781 s-a construit un turn clopotniță, dar peste numai un an, în 1782, reședința episcopală a fost transferată la Cernăuți. Ca urmare a acestor evoluții istorice, în vara anului 1783, Mănăstirea Bogdana a fost desființată, Biserica "Sf. Nicolae" a fost transformată în biserică parohială (de mir), o parte din chiliile existente în jurul bisericii au fost demolate, iar o altă parte transformate în grajduri pentru caii garnizoanei austriece staționate aici. [4] În anul 1876 a fost construită aici o casă parohială.

În anul 1918, când Bucovina a intrat în componența Regatului Român, Mănăstirea Bogdana nu a mai fost reînființată, iar Biserica "Sf. Nicolae" a rămas biserică parohială până în ultimele decenii ale secolului al XX-lea când a fost închisă de regimul comunist, fiind considerată monument istoric.

La data de 6 decembrie 1992, Mănăstirea Bogdana a fost reînființată de către arhiepiscopul Pimen Zainea al Sucevei și Rădăuților cu obște de călugări, fiind instalat ca stareț arhimandritul Teodor Pavlo. Acesta a trecut la cele veșnice în 1996, în locul său fiind ales ca stareț arhimandritul Iustin Dragomir.

Ca urmare a lucrărilor efectuate în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, s-a înlocuit în 1996 catapeteasma degradată din lemn de tei a Bisericii "Sf. Nicolae" cu una nouă din lemn de stejar, s-a finalizat în 1998 construcția unui corp de chilii cu arhondaric și a unei biserici noi cu hramul "Sf. Ierarh Leontie de la Rădăuți", care a fost acoperită cu tablă de cupru.

Tabloul votiv

Biserica "Sf. Nicolae" din Rădăuți a fost aleasă de primii domnitori ai Moldovei ca necropolă domnească, aceasta fiind dovada incontestabilă a primei biserici de piatră din Moldova. Astfel, în naos se află 7 morminte.

Pe latura estică a naosului se află patru morminte, aflate în ordinea următoare din colțul sud-estic spre cel nord-estic: Bogdan I (1359-1365), Lațcu Voievod (1365-1373), Roman I (1391-1394) și Ștefan I (1394-1399). Pe latura vestică a naosului, în colțul nord-vestic, se află 2 morminte: Bogdan, fratele lui Alexandru cel Bun și Bogdan, fiul lui Alexandru cel Bun. Între anii 1479-1482, Ștefan cel Mare a pus pe mormintele celor șase prinți ai Moldovei lespezi frumos sculptate, decorate cu motivul obișnuit al împletiturilor, deosebite de la o lespede la alta, având inscripții în limba slavonă.

Întemeietorul Moldovei, Bogdan I, se află înmormântat în colțul sud-estic al naosului, având pe mormânt o lespede cu următoarea inscripție în limba slavonă: "Din mila lui Dumnezeu, Io Ștefan Voievod, Domnul Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a înfrumusețat acest mormânt străbunicului său, bătrânul Bogdan Voievod, în anul 6988 (=1480) luna ianuarie 27. Aceste morminte le-a făcut mistr Ian". La sfârșitul inscripției s-a sculptat un scut cu un cap de zimbru în interior, având o stea între coarne.

După mormântul lui Bogdan I, pe aceeași latură a naosului, se află mormântul domnitorului Lațcu, fiul și urmașul lui Bogdan I. Lespedea funerară de pe mormântul său are următoarea inscripție în limba slavonă: "Dreptmăritorul și de Hristos iubitorul, Io Ștefan Voievod, Domnul Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a înfrumusețat acest mormânt străbunicului său Io Lațcu Voievod, în anul 6988 (=1480) luna ianuarie 20, în timpul episcopului de Rădăuți Ioanichie". La sfârșitul inscripției sunt sculptate aceleași însemne ca și pe lespedea lui Bogdan I.

De-a lungul aceluiași perete al naosului, urmează mormântul domnitorului Ștefan I, nepotul lui Bogdan I. Inscripția în limba slavonă ce se află pe lespedea funerară a mormântului său conține următoarele cuvinte: "Dreptmăritorul și de Hristos iubitorul, Io Ștefan Voievod, Domnul Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a înfrumusețat acest mormânt străbunicului său Io Ștefan Voievod cel Bătrân, care a bătut pe unguri la Hindău, în anul 6988 (=1480) luna mai 20".

Urmează apoi mormântul domnitorului Roman I, fratele lui Ștefan I și nepotul lui Bogdan I. Pe lespedea funerară se află următoarea inscripție în limba slavonă: "Din mila lui Dumnezeu, dreptmăritorul nostru domn Io Ștefan Voievod, Domnul Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a înfrumusețat acest mormânt străbunicului său Roman Voievod, Domnul Țării Moldovei, în anul 6987 (=1479) luna decembrie 5".

Între peretele sudic și al doilea stâlp al naosului, în apropierea mormintelor lui Bogdan I și Lațcu, se află un alt mormânt cu inscripția lespezii funerare ștearsă, fiind amplasat la nivelul pardoselii și nu deasupra ca celelalte. După dimensiunea lespezii funerare se presupune că aici a fost înmormântată o femeie, poate chiar Maria, soția lui Bogdan I sau Ana, soția lui Lațcu. [5] În opinia istoricului Ștefan Gorovei, în acest mormânt ar fi înmormântat domnitorul Petru I, susținând că până la Alexandru cel Bun, toți voievozii de până în 1400 au fost înmormântați în Biserica din Rădăuți, deci și Petru I ar trebui să fie înmormântat tot aici. [4]

În colțul nord-vestic al naosului este înmormântat Bogdan, fratele lui Alexandru cel Bun. Inscripția în limba slavonă ce se află pe lespedea funerară a mormântului său conține următoarele cuvinte: "Dreptmăritorul și de Hristos iubitorul, Io Ștefan Voievod, Domnul Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a înfrumusețat acest mormânt bunicului său Io Bogdan Voievod, fratele lui Alexandru Voievod, în anul 6988 (=1480) luna ianuarie 25 zile, spre veșnica lui pomenire".

Urmează apoi mormântul lui Bogdan, fiul lui Alexandru cel Bun. Pe lespedea funerară a mormântului său se află următoarea inscripție în limba slavonă: "Dreptmăritorul și de Hristos iubitorul, Io Ștefan Voievod, Domnul Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a înfrumusețat acest mormânt unchiului său Io Bogdan Voievod, fiul lui Alexandru Voievod, în anul 6988 (=1480) luna ianuarie 30".

Într-un articol din 1969, Ștefan S. Gorovei vehicula teoria că și Petru I Mușat ar fi fost înmormântat în această biserică. [6]

În pronaosul bisericii, se află 3 morminte care aparțin următoarelor persoane: Doamna Stana, soția lui Bogdan al III-lea și mama lui Ștefăniță Vodă, Anastasia, fiica lui Lațcu și episcopul Ioanichie al Rădăuților.

Pe latura nordică a pronaosului se află mormântul Doamnei Stana și al Anastasiei, fiica lui Lațcu. Pe mormântul Anastasiei se află o lespede funerară cu următoarea inscripție: "Io Ștefan Voievod, Domnul Țării Moldovei, în anul 7005 (1497) luna aprilie 11, am înfrumusețat acest mormânt străbunicii mele, cneajnei Anastasia, care a dat Coțmanul acestui locaș, fiica lui Lațcu Voievod. Ea a răposat în anul 6928 luna martie 26 (=1420)".

În partea dreaptă a pronaosului se află mormântul Doamnei Stana, soția lui Bogdan al III-lea și mama lui Ștefăniță Vodă. Lespedea funerară a fost pusă de fiul ei și are următoarea inscripție: "Dreptmăritorul și de Hristos iubitorul, Io Ștefan Voievod, fiul lui Bogdan Voievod, a înfrumusețat acest mormânt mamei mele Stana, în anul 7026 (=1518) luna ianuarie 28, fiind episcop Pahomie".

Înaintea ușii dintre pronaos și naos, pe partea dreaptă, a fost înmormântat episcopul Ioanichie, primul episcop cunoscut al Rădăuților, mort în anul 1504. Deși în prezent inscripția de pe lespede este ștearsă, pe la mijlocul secolului al XIX-lea se puteau citi următoarele cuvinte: [7] "Aceasta este piatra mormântului lui Ioanichie, Episcop de Rădăuți, ... care s-a mutat la veșnicul lăcaș în zilele dreptmăritorului Ștefan Voievod în anul 70..., luna ... ziua ...".

Lângă ușa nordică a pridvorului se află un mormânt aoperit cu o lespede funerară având următoarea inscripție în limba română: "Sub această piatră zac oasele răposatei Marii, giupâneasa logofătului Alexa Nicolescu de la Țara Românească, care s-a pristăvit aice la Rădăuți, la anul 1770, iulie 4 zile".

Lângă peretele nordic al altarului, în afara bisericii, se află o lespede funerară având o inscripție în limba română: "Sub aceastră piatră odihnește robul lui Hristos Dumnezeu ieroschimonahul (Adrian) tată după trup preasfințitului mitropolit Iacov, înmormântat în anul 7256 (=1748) luna iunie 11". Osemintele tatălui mitropolitului Iacob Putneanul, înmormântate aici, au fost strămutate de către fiul său în anul 1758 la Mănăstirea Putna, lespedea funerară rămânând totuși la Rădăuți.

Episcopul Lavrentie al Rădăuților care a păstorit aici câțiva ani în vremea domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432) s-a retras din scaun și a îmbrăcat haina schimniciei cu numele de Leontie, devenind un vestit sihastru și părinte duhovnicesc din nordul Moldovei. L-a avut ca ucenic printre alții și pe Cuviosul Daniil Sihastrul. A fost înmormântat de ucenicii săi în biserica din lemn a Schitului Laura.

Ca urmare a faptului că la mormântul său aveau loc numeroase vindecări de boli, credincioșii din Moldova au cerut mitropolitului Moldovei să accepte strămutarea moaștelor ierarhului Leontie în Catedrala episcopală de la Mănăstirea „Sfântul Nicolae“ (Bogdana) din Rădăuți. El a fost găsite în mormânt cu trupul întreg și nestricat, iar moaștele sale au fost așezate în partea dreaptă a naosului, un număr mare de oameni în nevoi venind acolo să se roage. După cum scria un vestit teolog ucrainean, ieromonahul Zaharia Kopystenski din Kiev, în anii 1621-1622: „În Rădăuți, în episcopie, Sfântul Leontie făcătorul de minuni zace cu trupul întreg..." [8] Sărbătorirea sfântului avea loc în data de 1 iulie a fiecărui an.

În anul 1639, orașul Rădăuți a fost prădat de tălhari, iar moaștele sale au fost ascuse de călugări pentru a fi ferite de profanare chiar sub locul unde erau așezate, în naos, în fața tabloului votiv al ctitorilor mănăstirii. Abia în urma cercetărilor arheologice din perioada 1974-1977 au fost găsite moaștele Sf. Leontie, ele fiind așezate într-o raclă abia în 1991, pentru a fi venerate de credincioși. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința de lucru din 20 iunie 1992, canonizarea oficială a Sfântului Ierarh Leontie de la Rădăuți și includerea sa în calendarul creștin ortodox, cu data de prăznuire 1 iulie.

Planul Bisericii "Sf. Nicolae"

Biserica Sfântul Nicolae este prima construcție religioasă de piatră din Moldova, păstrată în forma ei originală, nealterată până astăzi. Ea este înaltă, cu acoperișul țuguiat, având ziduri groase de 1,40 metri, sprijinite inițial de 10 contraforturi. Peretele sudic al pronaosului avea un contrafort și trei ferestre, pe când peretele nordic are o fereastră și trei contraforturi.

Biserica are 11 ferestre: trei la pridvor, două la pronaos, patru la naos (dintre care trei în peretele sudic și una pe peretele nordic) și două la altar cu deschideri strâmte în exterior, dar mult lărgite spre interior.

Biserica nu are turlă, acoperișul fiind înalt, cu pante repezi și o streașină largă. Ca urmare a adăugării pridvorului de către Alexandru Lăpușneanu, acoperișul a trebuit și el modificat pentru a cuprinde și pridvorul.

Clopotnița se află în prezent într-un turn construit în anul 1781, în vremea păstoririi episcopului Dosoftei Herescu, ultimul episcop care și-a avut reședința aici. Pe unul dintre clopote se află o inscripție în limba slavonă: Io Ștefan, voievodul Țării Moldovei, putând data din vremea lui Ștefan I (1394-1399). [3]

În interior, biserica se prezintă ca o sinteză a elementelor romanice, bizantine și gotice. Ea are o navă centrală și două laterale, despărțite între ele prin șase stâlpi masivi în dreptul cărora bolta navei centrale este întărită cu arcuri dublouri. Navele laterale au aceeași înălțime cu nava centrală în dreptul pronaosului și sunt mai joase înn dreptul naosului. Deasupra navelor laterale din naos au fost construite două încăperi mici, boltite în semicilindru, la care se ajunge pe o scară în spirală.

Între pridvor și pronaos și între pronaos și naos sunt pereți despărțitori străpunși de uși la mijloc.

Nu se știe când biserica a fost pictată pentru prima dată, într-un document din 1415 fiind menționate unele picturi realizate în vremea lui Alexandru cel Bun (1400-1432). Pictura a fost completată sau refăcută de către Ștefan cel Mare, apoi în 1558, în perioada domniei lui Alexandru Lăpușneanu, s-a realizat o restaurare a picturii în tehnica frescă. Un nou strat de picturi datează din perioada 1745-1750, din timpul episcopului Iacob Putneanul.

Lucrările de restaurare ale edificiului din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea au dus la o deteriorare a picturii, inclusiv a tabloului votiv. Unele picturi care datează din perioada lui Ștefan cel Mare sunt patru compoziții din altar: Cina cea de taină, Împărtășirea Sf. Apostoli cu pâine, Împărtășirea Sf. Apostoli cu vin și Spășarea picioarelor. Ele se aseamănă cu cele de la Mănăstirea Voroneț. [2]

Pictura interioară a bisericii a fost refăcută din nou în anul 1880 de pictorul bucovinean Epaminonda Bucevschi în tempera.[9]

Tabloul votiv este pictat în naos, pe peretele de sud-vest al navei. Voievodul care ține în mână biserica fără pridvor nu poate fi Alexandru Lăpușneanu, deoarece el a adăugat pridvorul. Unele opinii acreditează ideea că ar fi Bogdan I. [5] Urmează un copil, apoi un domnitor cu barba scurtă și cu un filacter în mâna stângă care ar putea fi Alexandru cel Bun, apoi un domnitor fără barbă care ar putea fi Ștefan cel Mare, dovadă că pictura a fost făcută în timpul său.

O altă pictură interesantă din biserică se află în partea stângă a pronaosului lângă mormântul Anastasiei, fiica lui Lațcu. Este un portret în care set reprezentată o femeie cu coroană cu un filacter în mână condusă de Maica Domnului în fața Mântuitorului, lângă care se află Sf. Nicolae. Se presupune că ar fi vorba chiar de Anastasia, binefăcătoare a Mănăstirii Bogdana, căreia i-a dăruit satul Coțmani.

Odoarele de preț de care a dispus Mănăstirea Bogdana au ajuns după desființarea mănăstirii la alte lăcașuri de cult. Printre acestea sunt de menționat următoarele:

• un epitaf care reprezintă plângerea lui Iisus de către heruvimi - datând din perioada lui Alexandru cel Bun și donat în 1914 Mănăstirii Sucevița
• un văl liturgic (pocrovăț) - dăruit de Ștefan cel Mare în 1493 și aflat la Mănăstirea Sucevița
• un văl liturgic (pocrovăț) - dăruit tot de Ștefan cel Mare și aflat la Muzeul de Artă din București
• o icoană a Sf. Nicolae pictată pe lemn - ferecată cu argint aurit în 1505 și aflată la Mănăstirea Sucevița
• Mineiul pe luna noiembrie - din 1504, aflat în biblioteca Mănăstirii Putna

În prezent, mănăstirea dispune de o icoană a Maicii Domnului, un ceaslov din 1745 și un manuscris din 1783.

• 

  Biserica Bogdana din Rădăuţi (Xilogravură de Rudolf Bernt, 1899)

• 

  Statuia lui Bogdan I şi Biserica Bogdana

• 

  Complexul monahal Bogdana

• 

  Biserica "Sf. Nicolae"

• 

  Biserica "Sf. Nicolae"

• 

  Biserica "Sf. Nicolae"

• 

  Pisania şi pictura de deasupra intrării

• 

  Pisania

• 

  Tabloul votiv - detaliu

• 

  Racla cu moaştele Sf. Ierarh Leontie

• 

  Mormântul voievodului Bogdan I al Moldovei (1359-1365)

• 

  Portretul domnitorului Bogdan I, aflat într-o ocniţă de deasupra mormântului

• 

  Mormântul voievodului Laţcu al Moldovei (1365-1373)

• 

  Mormântul voievodului Roman I al Moldovei (1391-1394)

• 

  Mormântul voievodului Ştefan I al Moldovei (1394-1399)

• 

  Mormântul lui Bogdan, fratele lui Alexandru cel Bun

• 

  Mormântul lui Bogdan, fiul lui Alexandru cel Bun

• 

  O lespede funerară aflată pe pardoseala din naos, a cărei inscripţie s-a şters.

• 

  Mormântul episcopului Ioanichie (+1504)

• 

  Turnul clopotniţă

• 

  Chiliile şi casa parohială

• 

  Casa parohială

• 

  Chiliile şi Biserica "Sf. Leontie"

Sursa :http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Bogdana

Biserică fortificată săsească, Biertan

Sașii transilvăneni (în germană Siebenbürger Sachsen, colocvial Sachsen) sunt o populație de origine etnică germană, stabilită în sudul și în nord-estul Transilvaniei începând cu mijlocul secolului al XII-lea.

Colonizarea sașilor în Transilvania a fost inițiată de regele Géza al II-lea (1141-1162) al Ungariei, fiind justificată, în esență, prin rațiuni de ordin economic și militar. Timp de câteva decenii, sarcina principală a coloniștilor germani a fost apărarea graniței Regatului Ungar din sudul Transilvaniei. Procesul colonizării germane în Transilvania a continuat până spre sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul veacului următor.

• 1 Nume
• 2 Biserici săsești în Țara Oltului
  • 2.1 Legături externe
• 3 Așezările medievale
• 4 Organizarea medievală
  • 4.1 Organizarea legală
  • 4.2 Organizații religioase
  • 4.3 Învățământul
• 5 Fortificarea orașelor
• 6 Clasă privilegiată
• 7 Pierderea statutului de clasă privilegiată
• 8 Al doilea război mondial și urmările sale
• 9 Evoluția demografică a sașilor transilvăneni de-a lungul secolului XX
• 10 Întâlnirile anuale ale sașilor transilvăneni
• 11 Personalități
• 12 Vezi și
• 13 Bibliografie
• 14 Note
• 15 Legături externe

Originea numelui pe care l-au purtat locuitorii în urma colonizării Transilvaniei de către coloniștii germani a căror proveniență de bază a reprezentat-o regiunea Renania, este controversată și încă nelămurită în rândul cercetătorilor.[1] Deoarece un numar relativ mic al coloniștilor erau de origine saxonă, așa cum rezultă și din studiul dialectului săsesc, se constată într-un mod surprinzător și paradoxal, că numele de "sași" a fost preluat de ei înșiși începând cu secolul al XIV-lea. Primele mențiuni documentare din secolul al XII-lea și începutul secolului al XII-lea fac referire la „Flandrenses”, „Saxones” și „Theutonici”. Documentele din arhivele papale din aceeași perioadă preferă denumirea de „Theutonici”, iar documentele arpadiene îi numește „Saxones”.[2] Mult mai rar, documentele papale fac referire la „Flandrenses” sau „Saxones”. Wilfried Loth consideră ca și majoritatea cercetătorilor că numele folosite se referă la aceeași populație.[3]

Denumirea de "sași" (Saxones) dată coloniștilor este atestată documentar doar în 1206, cînd regele Andrei al II-lea al Ungariei (1205-1235) a conferit privilegii sașilor (în latină primi hospites regni) din Cricău (Krakau), Ighiu (Krapundorf) și Romos (Rumes) și le-a asigurat un statut juridic propriu. Deoarece în cancelaria regală s-a încetățenit denumirea de "sas", germanii din Ardeal au fost denumiți în mod unitar sași.[4]

Limba vorbită de sași a fost numită de sași, în dialectul săsesc saksesch (în germană sächsisch) abia relativ de curând, în timp ce țăranii înșiși își desemnau modul de vorbire ca detsch (în germană deutsch), adică germană, în timp ce germana literară (în germană hochdeutsch) era denumită în dialectul săsesc muëseresch, adică „limba soldaților austrieci”, văzuți de ei ca străini.[5]

K.K.Klein avansează ideea că sașii nefiind „Saxones”, au primit numele de la cineva din afara Transilvaniei. În susținerea conceptului stau numele localităților întemeiate pe timpul colonizării, consemnate mai târziu, care conțin cuvântul „deutsch” (exemplu: Deutsch-Kreuz - Criț). Aceste nume au fost comparate cu „Sachsenhausen” (Săsăuși), în dialect „Sessenhousn”.[6] Cum termenul de „Sassen” este folosit în Saxonia Inferioară și îi desemnează pe saxoni, induce ideea că primii coloniști germani au fost saxoni și de aceea și-au dat ei înșiși numele de „sași” (Sassen). Cuvântul „Sassen”, în dialectul săsesc „Sessen”, înseamnă pe lângă numele lor și „locuitor” sau „încetățenit”. Cercetătoarea Annelise Thudt precizează în schimb că numele de „Untergesäss” și „Obergesäss” nu indică implicit că locuitorii acestor localități se considerau saxoni.

Cu mult timp după încheierea procesului de colonizare, s-a constatat că locuitorii au preluat numele de „sași” dintr-o pronunție nesaxonă „Sachsen”. Această proveniență a fost stabilită prin studierea foneticii dialectului săsesc, rezultând ideea că ar trebui să sune „Sasse” dar de fapt era pronunțat „Sachse”.[7] Alte ipoteze ar fi că:

• germanii din Transilvania au preluat termenul de „Saxones” din cancelariile regale.
• termenul de sas ar proveni de la particula „szász” pe care ungurii o atașau localităților locuite de către coloniști germani, chiar dacă la localitățile similare din Ungaria particula folosită era „németi”.[8]

Acest fapt susține ipoteza că în cancelaria maghiară se dorea o diferențiere netă între germanii din Transilvania și din Spiss față de cei așezați în Panonia. Această deosebire apare și în harta publicată de către Mályusz Elemér în 1939 în revista „Századok”.[9]

Stilurile arhitectonice ale bisericilor săseşti contemporane din Ţara Oltului (Altland)[10][11]

Multe din bisericile săsești care aparțin aceluiași stil au fost ridicate în localitățile mai mici cam în aceeași perioadă și au fost construite pe baza unei idei unitare[11]. Analizând stilul arhitectonic, W.Horwath trage concluzia că edificiile așezărilor indică faptul că cele mai vechi construcții romanice au fost construite în capitulul Sibiului și Cincu, după care colonizarea s-a desfășurat „radial". Pe aceste teritorii, susține W.Horwath, se diferențiază două tipuri de biserici romanice, care ar putea corespunde la două etape de colonizare, bineînțeles, făcute de două grupuri de coloniști distincte. Grupul bisericilor cu turn vestic și plan alungit (Sibiu, Șelimbăr, Cisnădie, Cisnădioara, Hosman și eventual Bradu) și bazilicile de dimensiuni mici, fără turn (Cașolț, Vurpăr, Daia, Roșia, Nocrich, Alțâna și eventual Marpod). Al doilea grup se extinde la est până la Alțâna, de unde colonizarea s-a făcut spre nord(Gușterița, Șura Mică, Șura Mare, Hamba, Slimnic, Cristian, Rusciori), la est de Alțâna facându-și apariția formele sobre ale romanicului. De asemenea poate fi urmărită răspândirea stilului romanic spre est până în capitulul Rupea și pe Valea Homorodului.

Walter Horwath este de părere că în scaunele Miercurei și Sebeșului colonizarea a început mai târziu, având ca punct de plecare cetatea Sibiului spre cursul mijlociu al Mureșului și că bisericile ridicate la Drăușeni și Orăștie, au fost făcute de abia în perioada gotică. Ca direcție principală, analizele lui W.Horwath făcute pe baza arhitecturii ecleziastice se suprapun în linii mari peste mențiunile din diploma andreană. Datările lui W.Horwath, corectate parțial de Virgil Vătășianu[12], trebuiesc privite cu o oarecare prudență, deoarece nu se știe de fapt cam câte generații de locuitori au contribuit la construirea acestor biserici.[13]

În prezent, cercetările specialiștilor au conturat ideea că edificarea bazilicilor romanice din provincia Sibiului nu poate precede anul 1200, chiar și în zonele în care colonizarea a fost timpurie. Conform acestei afirmații, dacă stabilirea unor coloniști s-ar fi făcut de exemplu în anul 1150, începerea edificării unei biserici de piatră romanice putea fi demarată abia de la a treia generație de locuitori. Este adevărat că au fost și biserici care au fost construite în deceniile 2 și 3 ale secolului al XIII-lea. Un exemplu edificator fiind biserica de la Cisnădioara a cărei datare este plasată la începuturile arhitecturii ecleziastice săsești. Conform cercetărilor făcute de arheologul Radu Heitel, această biserică care a fost donată de Gocelinus cistercienilor din Cârța în 1223, era abia începută la momentul donării sale, construite fiind doar corul și fundația navelor[14]. Bazilica din Cisnădioara a fost cel mai probabil terminată la începutul deceniului 8 al secolului al XIII-lea, iar detaliile stilistice din ultima fază a construcției nu pot da indicii la întemeierea așezării, datată de altfel în secolul al XII-lea.

Cercetările arheologice făcute la Mediaș, Gîrbova, Sebeș, Viscri și Drăușeni, au evidențiat prezența unor întreruperi în construcția bisericilor săsești timpurii, precum și mai multe faze ale edificarii acestora. Încercarea lui Horwath de etapizare a colonizării săsești pe baza studierii clădirilor ecleziastice va putea fi fundamentată de abia la încheierea investigațiilor arheologice a tuturor bisericilor din provincia Sibiului(multe dintre ele precedate de bazilici romanice), inclusiv a celor gotice.

Thomas Nägler susține că încheierea colonizării săsești în Transilvania s-ar fi produs în jurul anului 1224 și că ulterior acestei date doar un numar minor de așezări au mai fost întemeiate prin fenomenul de roire.[13]

• Unele controverse privind datarea monumentelor romanice din regiunea Sibiului
• Contribuții la cercetarea monumentelor romanice din regiunea Sibiului

Ţărani saşi din zona Sibiului în jurul anului 1900

Săsoaică din Hărman.
Începutul sec. XX

Primii coloniști - germani (franci), valoni și flamanzi - au provenit din teritoriile situate în bazinele râurilor Rin și Mozela. Pe lângă coroana maghiară, un rol important în procesul colonizării germane în sudul Transilvaniei l-au jucat Ordinul cavalerilor teutoni, mănăstirea cisterciană Igriș, din Banat precum și abația cisterciană Cârța din Țara Făgărașului. Teritoriul din sudul Transilvaniei colonizat cu germani are o suprafață de aproximativ 30.000 km².

Sub aspect teritorial-administrativ, teritoriile locuite de sași au fost organizate în Comitatul Sibiului sau Provincia Sibiului. Ulterior, în prima jumătate a veacului al XIV-lea, în perioada guvernării regelui angevin Carol Robert de Anjou, probabil între anii 1325 - 1329, sașii se vor organiza in cadrul unor scaune săsești.

Sașii au trăit conform obiceiurilor lor vechi; se autoguvernau, organizați fiind într-o unitate administrativă mare numită Königsboden. Existau însă și numeroase așezări săsești situate în afara acestui areal. Microregiunile populate de sași erau:

• În sudul Podișului Transilvaniei (de la Orăștie până la Drăușeni):
  • Altland (spațiul dintre Olt și Hârtibaciu),
  • Weinland (regiunea dintre cele două Târnave),
  • Waldland (spațiul dintre Hârtibaciu și Târnava Mare),
  • Zekeschgebiet (rom. Ținutul Secașelor)
  • Unterwald (spațiul din preajma Sebeșului și a Orăștiei)
• La est de munții Perșani
  • Burzenland (rom. Țara Bârsei),
• În nordul Podișului Transilvaniei (în nordul Ardealului)
  • Nösnerland (regiunea Bistriței - Țara Năsăudului)
  • Reener Ländchen (în preajma Reghinului).

Drepturile și obligațiile coloniștilor germani au fost incluse în așa-numitul Andreanum (în germană, Goldener Freibrief der Siebenbürger Sachsen), act emis în anul 1224 de regele Andrei al II-lea al Ungariei. Prin acest important document erau confirmate populației germane, așezată pe teritoriul cuprins intre Drăușeni și Orăștie, autonomia teritorial-administrativă, jurisdicțională și bisericească, fiind stipulate concomitent și obligatiile sale față de regii Ungariei. Comunitățile sătești erau conduse de un primar (în germană Honn, Hann, Ortsvorstand, Dorfrichter).[15]

O dată cu introducerea regimului dualist austro-ungar și cu desființarea Universității Națiunii Săsești (Sächsische Nationsuniversität) sașii și-au pierdut baza autonomiei lor. Practic, începând cu 1867 principala instituție reprezentativă pentru sași a fost Biserica Luterană, care a preluat, printre altele, administrarea învățământului săsesc. Din acest punct de vedere, situația nu s-a schimbat în 1918, când Transilvania a devenit parte componentă a României Mari. Statul român nu recunoștea drepturi corporative minorităților, astfel că Biserica Luterană a trebuit să facă mari eforturi pentru a putea susține financiar învățământul săsesc. Această situație a durat până în 1940, când autoritatea asupra școlilor a fost preluată de Grupul Etnic German din România, recunoscut ca persoană juridică în urma unui decret-lege emis la 28 noiembrie 1940 de mareșalul Ion Antonescu. O dată cu instaurarea comunismului, întreg sistemul școlar, inclusiv școlile cu predare în altă limbă decât cea română, a fost administrat exclusiv de statul român.

Pe lângă Ordinul Cavalerilor Teutoni, alte organizații religioase importante dezvoltării comunităților germane erau abațiile cisterciene de la Igriș, din Banat și Cârța din Făgăraș. Cea mai timpurie formă de organizare a sașilor a vizat viața religioasă, Prepozitura Sibiului fiind fondată încă înainte de 20 decembrie 1191. În primii săi ani de existență, prepozitura includea teritoriile capitlurilor de Sibiu, Nocrich și Brașov, adică zonele de colonizare primară a sașilor pe teritoriul Transilvaniei.

Încă din secolul al XIV-lea, sașii din Transilvania au început să înființeze școli primare, astfel că la începutul secolului al XVI-lea exista câte o școală primară în aproape fiecare comună săsească.

În 1541 s-a înființat primul gimnaziu săsesc, iar în anul 1722 s-a introdus învățământul obligatoriu pentru națiunea săsească. [1]

Regionalismele limbii săsești (germană: siebenbürgisch-sächsiche Mundart) au dus de la începutul istoriei sașilor la necesitatea unei limbi scrise care a fost și este până azi limba germană.

Invazia mongolă din 1241 - 1242 a distrus în mare parte regatul ungar. Deși sașii au făcut tot ce au putut pentru a rezista, multe așezări ale lor au fost distruse. Înaintea invaziei multe orașe transilvănene au fost fortificate și erau dezvoltate economic. Multe erau apărate de către Kirchenburgen - biserici fortificate cu ziduri masive. Expanisunea rapidă a orașelor populate de sași a dat Transilvaniei numele german de Siebenbürgen (în latină Septem Castra), făcându-se referire la șapte din orașele fortificate:

• Bistritz (Bistrița, Beszterce)
• Hermannstadt (Sibiu, Nagyszeben)
• Klausenburg (Cluj, Kolozsvár)
• Kronstadt (Brașov, Brassó)
• Mediasch (Mediaș, Medgyes)
• Mühlbach (Sebeș, Szászsebes)
• Schässburg (Sighișoara, Segesvár)

Nu se știe cu exactitate care șapte localități săsești au stat la originea denumirii „Siebenbürgen”, cele "Șapte Cetăți", existând azi opinii diferite asupra statutului pe care l-au ocupat așezările săsești care au alcătuit inițial numele (lipsesc dovezi scrise în acest sens).

Așezarea germanilor în regatul medieval al Ungariei
(după Wilfried Krallert)
Cărămiziu: zone colonizate în evul mediu cu germani, încă locuite de aceştia în secolul XX;
Haşurat vertical cu roşu: zone colonizate în evul mediu cu germani, depopulate în secolele XVI-XVII.

Biserica evanghelică şi şcolile sale în anul 1904

Împreună cu nobilimea din Transilvania, cu cler și cu secui, sașii au fost membri ai Unio Fraterna, cunoscută mai ales (în mod greșit) ca Unio Trium Nationum, încheiată în 16 septembrie 1437 în contextul Răscoalei de la Bobâlna conduse de Antal Nagy Budai. Prin această înțelegere cele patru națiuni (în sensul medieval al termenului) și-au promis sprijin mutual împotriva primejdiilor din afară (expansiunea otomană) și dinăuntru (răscoalele țărănești), fapt care a dus la excluderea tacită a românilor, evreilor, grecilor și armenilor de la viața politică a Transilvaniei.

De-a lungul reformei protestante, majoritatea sașilor au trecut la Lutheranism. Principatul Transilvaniei fiind unul dintre cele mai tolerante state europene în privința religiei, sașii și-au putut păstra religia. Habsburgii au promovat catolicismul în țările controlate de ei, însă în rândul sașilor nu au avut loc treceri semnificative spre acea confesiune. În schimb au avut loc treceri ale unor comunități săsești la calvinism, ceea ce a dus pe termen lung la introducerea limbii de cult maghiare și asimilarea comunităților săsești respective (ex. la Cluj, Dej, Lona Săsească, Feneșu Săsesc etc).

Războaiele purtate de Ungaria și Monarhia Habsburgică împotriva Imperiului Otoman în secolele XVI-XVIII au dus la scăderea numărului sașilor transilvăneni și depopularea unor zone locuite anterior de sași (vezi harta alăturată). Odată cu intrarea Principatului Transilvaniei sub conducere habsburgică, grupul sașilor a început să se revitalizeze. Pe de altă parte, în sec. al XVIII-lea, Curtea de la Viena a colonizat în fundus regius, protestanți austrieci, așa numiții landleri. Dintre sașii transilvăneni numeroși au făcut carieră ca ofițeri și înalți funcționari ai Imperiului Austriac și, apoi ai Austro-Ungariei.

Aşezări săseşti în Transilvania (recensământul din 1890)

Împăratul Iosif al II-lea a încercat să desființeze Unio Trium Nationum la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, în efortul său de modernizare a imperiului și de înlăturare a organizării medievale. Deși acțiunile sale nu au avut efectul scontat, la intelectualitatea săsească a apărut conștiința minorității, ponderea numerică plasându-i pe sași într-o poziție de inferioritate față de naționaliștii unguri și români, care începeau să afirme argumentul demografic.

Pe durata Revoluției de la 1848 unii intelectuali sași au sprijinit încercările românilor de a obține drepturi politice. Astfel pastorul Stephan Ludwig Roth, care sprijinea idealurile române de obținere a unor drepturi politice, a fost executat de revoluționarii maghiari în timpul revoluției.

Deși încercarea forțelor maghiare de a obține un control mai mare asupra Transilvaniei a fost înfrântă de forțele austriece și ruse în 1849, Ausgleich-ul dintre Austria și Ungaria din 1867 a avut efecte negative asupra drepturilor politice ale sașilor. Pe perioada Austro-Ungariei, burghezia maghiară a declanșat o vastă politică de maghiarizare pentru a combate naționalismul tuturor celorlate grupuri etnice din partea maghiară a regatului.

La finalul primului război mondial, majoritatea sașilor au sprijinit unirea Transilvaniei cu Regatul României.

Aşezări germane în Transilvania de Sud şi Banat în 1940

Politica celui de-al Treilea Reich față de România a avut o influență nemijlocită asupra sorții populației germane trăitoare aici. Ca urmare a semnării Pactului de neagresiune germano-sovietic, pe 26 iunie 1940 Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia și Bucovina de Nord, incluse de Hitler într-un protocol secret spre a intra în sfera de influență sovietică. Înainte de intrarea trupelor sovietice, mulți germani din aceste teritorii au fost strămutați forțat în teritorii ale Reichului (Danzig din Prusia Răsăriteană - în prezent Gdańsk în Polonia -, Wartheland, Silezia Superioară, grupuri mai mici în Protectoratul Boemia și Moravia (Protektorat Böhmen und Mähren), Regiunea Sudetă, și în Lorena- Luxemburg (Lothringen-Luxemburg), în cadrul programului numit Heim ins Reich. Ulterior, guvernul de la Berlin a convenit cu cel din București și strămutarea germanilor din Bucovina de Sud și din Dobrogea, precum și din Vechiul Regat al României. Au fost afectate, în total, 214.630 persoane.

Ca urmare a Dictatului de la Viena, Transilvania de Nord a fost anexată Ungariei. Cu această ocazie, pentru prima dată în istorie, teritoriile locuite de sașii transilvăneni au fost despărțite și circa 70.000 de germani au (re)devenit cetățeni ai Ungariei. În urma tuturor acestor schimbări teritoriale, și prin strămutarea populației, numărul de etnici germani care locuiau în România a scăzut cu mai mult de o treime.

În februarie 1942, respectiv în mai 1943, Germania a încheiat înțelegeri cu Ungaria, respectiv cu România, în urma cărora etnicii germani apți pentru serviciul militar, deși cetățeni ungari (în Transilvania de Nord, intrată în componența statului ungar prin Dictatul de la Viena) sau cetățeni români (în Transilvania de Sud, rămasă în componența României), au putut fi încorporați în unități militare germane regulate, în Waffen-SS, în întreprinderi cu producție de război ori în Organizația Todt (o unitate specială care a avut în timpul războiului misiunea de a construi buncăre și de a executa alte lucrări de geniu). Ca urmare a acestor acorduri, aproximativ 95% din etnicii germani din România (sași transilvăneni și șvabi bănățeni) s-au înrolat voluntar în unitățile Waffen-SS (în total, aproximativ 63.000 persoane), câteva mii servind în unitățile speciale de intervenție ale Serviciului de Securitate SS (SD-Sonderkommandos ), dintre care cel puțin 2000 etnici germani s-au înrolat în unitățile de pază ale lagărelor de concentrare (KZ-Wachkompanien ), dintre care cel puțin 55% au servit în lagăre de exterminare, preponderant în Auschwitz și Lublin.[16] Aproximativ 15% din etnicii germani din România care au servit în armata germană au murit în război. Din supraviețuitori s-au întors în România numai câteva mii.

Biserica fortificată din Felmer și ruinele fostei școli luterane

După 23 August 1944, când trupele sovietice au ocupat România, mulți din sașii din Transilvania de Nord, în special cei din Țara Năsăudului, ca și șvabii din Banat, au fost evacuați de Germania, astfel că circa 100.000 dintre ei au fugit din calea Armatei Roșii.

Pentru cei rămași în România au urmat încadrarea în Detașamente de muncă obligatorie [17] și deportări în Uniunea Sovietică și în Bărăgan. Sașii rămași nu au fost expulzați de guvernarea comunistă. Statul român s-a remarcat însă prin așa-numită "vindere" a minorităților, care i-a afectat pe etnicii germani din România, ca și pe evrei. Practic, guvernul federal german plătea o anumită sumă de bani pentru fiecare etnic german care primea acordul autorităților de la București de a emigra.

Fiind considerați Auslandsdeutsche ("germani din străinătate") de către guvernul german, sașii din Transilvania au primit dreptul la cetățenie germană. Cei mai mulți dintre ei au emigrat în Germania, atât înainte de căderea comunismului, cât și în primii ani de după 1989. Ca urmare a emigrărilor masive, numărul sașilor din România a scăzut foarte mult.

În general, ajunși în Germania, sașii veniți din Ardeal s-au așezat compact, în zone care seamănă cu Transilvania. Lângă Köln există o zonă deluroasă similară cu relieful ardelean, iar acolo s-a stabilit o comunitate destul de mare de sași. La fel s-a întâmplat și în alte părți din Germania. Mulți sași emigrați se întorc să viziteze zona din care au plecat. Deoarece vin mai ales în timpul concediilor de vară, s-au ales cu supranumele de Sommersachsen (sași de vară).[18]

Conform datelor recensământului din 1930 unitățile administrative cu pondere săsească importantă au fost:

• Județul Târnava Mare
  • Plasa Mediaș: 48,1% (români 44%, maghiari 4,6%)
  • Plasa Sighișoara: 42,1% (români 45,1%, maghiari 9,1%)
  • Plasa Agnita: 39,2% (români 56,3%, maghiari 3,3%)
• Județul Târnava Mică
  • Plasa Dumbrăveni: 41,5% (români 32,2%, maghiari 19,7%)
• Județul Sibiu (interbelic)
• Județul Brașov (interbelic)
  • Plasa Bran
  • Plasa Săcele
• Județul Făgăraș
• Județul Mureș (interbelic)
  • Plasa Teaca
• Județul Năsăud

Întâlnirile tradiționale ale sașilor transilvăneni au loc de Rusalii la Dinkelsbühl (începând din anul 1951), respectiv toamna la Biertan (din 1990). În anul 2008 întâlnirea sașilor a fost inițial programată să aibă loc la Mediaș, însă ca urmare a trecerii primarului Mediașului de la FDGR la PDL,[19] întâlnirea avut loc pe 20 septembrie 2008 tot la Biertan.[20]

în ordine alfabetică:

• Johann Michael Ackner, arheolog și naturalist
• Arthur Arz, general, ultimul șef al Marelui Stat Major al armatei imperiale cezaro-crăiești
• Valentin Bakfark, muzician renascentist
• Wilhelm Georg Berger, compozitor, muzicolog, violist și dirijor
• Franz Binder, explorator
• Samuel von Brukenthal, guvernator al Transilvaniei, colecționar de artă
• Günther Bosch, antrenor de tenis
• Martin Bottesch, politician
• Otto Dahinten, arhitect
• Ricky Dandel, solist vocal
• Christa Depner, opozantă a regimului comunist
• Hermann Fabini, arhitect, istoric de artă și politician
• Carl Filtsch, pianist
• Franz Friedrich Fronius, profesor, biolog și etnolog
• Arnold Graffi, oncolog
• Josef Haltrich, pedagog, filolog, preot și etnograf
• Johann Martin Honigberger, medic și farmacist
• Johannes Honterus, gânditor umanist, reformator religios
• Klaus Johannis, politician, primar al Sibiului
• Michael Klein, fotbalist
• Peter Maffay, cântăreț, compozitor, actor și producător
• Hans Mattis-Teutsch, artist expresionist: pictor, sculptor, grafician
• Adolf Meschendörfer, scriitor
• Harald Meschendörfer, pictor și grafician
• Eduard Morres, pictor, topograf artistic
• Dieter Nisipeanu (după mamă), șahist
• Hermann Oberth, fizician
• Oskar Pastior, poet și scriitor
• Erhard Plesch, politician german
• Stephan Ludwig Roth, cărturar, reformator al învățământului, om politic
• Iancu Sasul (mamă săsoaică), domnitor al Moldovei
• Christian Schesaeus, poet umanist
• Christian Tell, jurist
• Eginald Schlattner, scriitor
• Hellmut Seiler, poet, traducător și scriitor satiric de limbă germană
• Martin Siebenbürger, primar al Vienei
• Georg Soterius, umanist
• Georg Daniel Teutsch, episcop evanghelic
• Rudolf Wagner-Régeny, compozitor și apoi profesor și decan al conservatorului din Rostock
• Carl Wolff, economist
• Albert Ziegler, pilot, constructor și instructor aviatic
• Walter Ziegler, ciclist de performanță
• Doris Schmidts, câștigătoarea concursului Miss Germany 2009
• Hans Bergel, scriitor și jurnalist
• Erich Bergel, dirijor

 Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sa%C8%99i