Nunta în viaţa ţăranului nostru moldovean este una din cele mai vesele petreceri. De aceea, când vine toamna, vremea nunţilor, aproape toţi sătenii iau parte la ele. Ţăranul a înţeles foarte bine însemnătatea nunţii pentru om şi a înconjurat-o cu obiceiuri şi rânduieli frumoase, care au înţelesul lor adânc. Aceste obiceiuri se schimbă după locuri, dar cele mai de seamă rămân aceleaşi pretutindeni (peste tot locul). Iată-le cele mai însemnate.

Logodna

Flăcăul care s-a pornit mire vine la o casă şi face întrebări despre fată, cum este ea, câtă zestre are şi altele. Apoi, împreună cu starostele, se duce la fata cu care vrea să se căsătorească.

Dac-au intrat în casă, fata se duce de se împodobeşte şi, venind, sărută mâna la toţi cei bătrâni, iar cu flăcăul dă mâna. Cineva din bătrâni îi scoate pe dânsa şi pe mire în tindă, şi ei acolo mai vorbesc. Dacă se plac unul la altul, apoi spun la bătrâni că se plac, iar dacă nu, apoi vorba se sfârşeşte şi nunta se strică. Logodna se face tot atuncea astfel: mireasa şi mirele îşi schimbă inelele şi mireasa îi dă mirelui o şalincă, iar el ei, de obicei, 3 ruble. După asta se înseamnă ziua răspunsului.

Răspunsul

În ziua însemnată, părinţii miresei se duc la mire ş-acolo se pun în cale (se învoiesc) şi-i văd gospodăria mirelui. Părinţii mirelui şi ai miresei trebuie să spuie care ce dă la fiii lor. Asta şi se numeşte „răspuns". La răspuns, neapărat sunt de faţa vreo câteva rude de ale mirelui şi ale miresei. Ele se pun ca martori ale celor petrecute în casa mirelui. Tot atunci se înseamnă şi ziua nunţii. Când au venit toţi la învoială, cineva iese afară şi dă de trei ori din puşcă sau din pistol. Apoi se toarnă vin în pahare şi toţi cei de faţă beau şi se veselesc pân' dimineaţă.

Nunta

Cu o săptămână înaintea nunţii, mirele cu tovarăşii săi vine la mireasă şi ia cămaşa de mire, cusută de mireasă. Tot mireasa le coase cămăşi şi socrilor.

Rânduielile nunţii se încep, de obicei, sâmbătă, dacă ziua cununiei este duminică, însă altfel se întâmplă foarte arareori. În ajunul cununiei, mirele şi mireasa tocmesc ţigani (muzicanţi) deosebit. Mirele joacă la casa lui cu flăcăii-tovarăşii săi, iar mireasa joacă cu fetele ce se aduna la dânsa. În aceeaşi zi se pornesc călări prin sat conocarii mirelui şi vorniceii miresei şi poftesc la nuntă. Aceşti flăcăi sunt împodobiţi cu flori la piept şi la cuşmă, unul dintre ei are un colac mare legat cu busuioc. Intrând în casă, unul zice:

— „V-a poftit cuconul mirele şi cucoana mireasa, şi cuconii socrii cei mari, şi cuconii socrii cei mici, şi noi ostenitorii, poftim, mă rog, la nuntă". Cu aceste cuvinte el toarnă din ploscă vin în pahar şi-i cinsteşte pe toţi cei de faţă. Aşa umblă vorniceii pe la toate rudele şi pe la toţi cunoscuţii.

Între acestea mirele se porneşte la mireasă cu căruţele şi cu toţi nuntaşii, înainte merge el călare cu vorniceii, iar după dânşii, căruţa cu ţiganii, care cântă tot drumul marşuri şi jocuri şi, în sfârşit, vreo câteva căruţe cu nuntaşi — rude şi cunoscuţi de-ai mirelui. Căruţele merg foarte repede, în toată fuga cailor, şi nuntaşii chiuie mereu. Când a sosit nunta, mireasa iese din casă şi-l udă pe mire cu apă.

Apoi, toţi se duc la gazda mirelui (la casa vreunui om). Acolo aşteaptă să vie vorniceii miresei să-i poftească la dânsa. Vorniceii vin pe jos cu ţiganii, îl iau pe mirele cu nuntaşii lui şi cu toţii se duc la mireasă. Intrând în casa miresei, se pun la masă. Când se sfârşeşte masa, toţi nuntaşii „ies afară cu dansul", adică se iau de mână dintâi toţi vorniceii, apoi nunul cu nună şi la urmă mirele cu mireasa şi, ieşind din casă, încep a juca. Ţiganii atunci cântă de jocul cel mare. Dacă se strică jocul, toţi iarăşi intră în casă şi de-aici se petrece partea cea mai jalnică a rânduielilor de nuntă.

Mirele şi mireasa se pun în genunchi înaintea părinţilor, iar vreun om, stând în picioare, zice „iertăciunea". În timpul iertăciunii mirele şi mireasa plâng, de asemenea, şi părinţii lor. Dacă se scoală din genunchi, mirele şi mireasa sărută mâna la părinţi.

După iertăciune, un flăcău din nuntaşi mai zice şi „conocăria", stând la uşă. Şi „iertăciunea" şi „conocăria" sunt foarte frumoase şi în diferite feluri. Conocăria

— Bună dimineaţa, cinstiţi socri-mari!

— Mulţumesc dumneavoastră, băieţi militari,

Dar ce îmblaţi, ce cătaţi?

— Ce umblăm, ce cătăm

La nime samă nu dăm,

Că multe mări am trecut,

Multe ţări am bătut,

Nime seama nu ne-a luat.

Dar cine sunteţi dumneavoastră,

Să ne luaţi sama noastră?

Dar fiindcă ne-ntrebaţi,

Să ne luaţi cu-ncetul

Şi cu binişorul,

Să ne dăm cuvântul cu adevărul,

Că de multe ce se-ndeasă,

Vom spune una mai aleasă.

Ales tânărul nostru-mpărat

Dimineaţa s-a sculat,

Faţa alba s-a spălat,

Chica neagra-a pieptănat,

Din trâmbiţă a sunat,

Mare oaste-a adunat.

Ş-a adunat o sută de feciori de gheneral,

De boieri de cei mai mari.

Ş-au plecat vânătorii să vâneze

Valea din sus,

Dinspre apus,

Pân' când juncanii au stătut

Şi potcoavele au pierdut.

A stătut toata oastea în mirare,

Unii zic că este urmă de zână,

Să-i fie împăratului cunună.

Aşa se mai chibzuiesc

Şi se găsesc alţi vânători,

Mai cunoscători

Şi zic că este umbră de căprioară,

Să-i fie împăratului soţioară.

Dar nunul cel mare

Cu grija-n spinare,

Călare pe-un cal,

Ca un Docipal,

Se ridică-n scări,

Se îmflă în nări

Şi face ochii roată

Peste oştirea toată,

Şi când încoace priveşte,

Aici zăreşte

O floricică frumoasă

Şi drăgăstoasă,

Şi văzând că nu-nfloreşte,

Nici nu rodeşte,

Nici locul nu-i prieşte

Şi mai mult se fereşte,

Ne-a trimis pe noi şase jerpani,

Călări pe patru juncani

Cu coamele-ncâlcite,

Cu frâurile zugrăvite,

Cu unghiile custurite

Şi cu cozile-mpletite,

Ca cu toţii să pornim

Şi la curţile dumneavoastră să venim,

Ca floricica s-o luăm

Şi la împarat s-o dăm.

Pornim

Şi venim

Pe faţa pământului,

Pe aburii vântului,

Bând şi chiuind

Şi din pistoale trăgând.

Caii cu rând

Pe nări flăcări lăsând

Şi nechezând,

Şi din unghii scăpărând --

Păn-am sosit

Şi v-am găsit.

Acum ori floricica să ne-o daţi,

Că nicăieri n-aveţi să scăpaţi,

C-am venit cu pocloane de-argint,

Să scoatem floricica din pământ,

S-o scoatem cu rădăcină,

S-o sădim la împăratul în grădină,

Ca acolo să -nflorească

Şi să rodească,

Locul să-i priască

Şi să nu se vestejească.

Dacă dumneavoastră, socri-mari,

Gândiţi că suntem tâlhari,

Avem şi bilet

De la al nostru împărat.

Cine ştie carte latinească

Să vie să ne-o citească,

Iar cine nu ştie

Să nu vie,

Ci ca de foc să se ferească.

Să ne aduceţi, socri-mari,

Oameni cărturari:

Vreun popă cu barba deasă,

Să ne citească carte-aleasă;

Ori vreunul cu barba rară,

Să ne ţie pân-în seară,

Ci unul cu barba ca fusul,

Să ne deie curând răspunsul.

Răspunsul nostru este-aşa:

Şase pahare de vin,

Şase mahrame de in

De care se găsesc aici,

Cusute cu fluturi şi cu arnici.

Las' să fie şi de mătasă,

Numai să fie de-aici din casă,

De la cinstita mireasă,

Să nu fie de la vecine,

Să păţim vreo ruşine,

Că atunci va fi cinstea noastră

Şi ocara dumneavoastră.

Socri-mari, ascultaţi

Şi în urechi băgaţi:

Când va da soarele -ndesară,

Mare oaste vă-mpresoară,

Dacă nu-ţi avea bucate de ajuns,

Să va căutaţi loc de ascuns,

Să aveţi buţi cu vin,

Car cu fân,

Vaci lăptoase,

Fete frumoase.

Să mai aveţi, socri-mari,

Şi lăutari;

Să vie şi tot satul,

Ca să se veselească -mpăratul,

Când va fi soarele îndeseară,

Mare oaste vă-mpresoară.

Să lărgiţi casa, că vine împaratul

Îndată cu oştirea lui toată:

O sută cincizeci şi cinci

Din cei mai voinici

Cu feţele alese.

Noi nu suntem ciobani de la oi,

Să descălecăm în gunoi,

Nici morari beţi,

Să descălecăm prin scăieţi,

Ci suntem boieri mari,

Ghenerali,

De lângă mare,

De unde soarele răsare.

Nouă să ne aduceţi scaune de argint,

Să descălecăm aici pe pământ

Sau să întindeţi covoare,

Să descălecăm în pridvoare.

La cai să daţi fân,

Zizdeu verde,

Cosit din noaptea Sfântului Gheorghe,

Cu roada neluată,

Cu floarea nescuturată,

Strâns în sărbători

De două fete surori.

Caii noştri să mănânce

Şi din capete să nu mişte;

Caii noştri să beie

Şi din capete să nu deie.

Noi am descăleca,

Am mai sta,

Am mai ura,

Dar ni-i frică că vom însera

Şi avem de trecut stânci,

Văi adânci,

Munţi cu brazi mărunţi

Şi întunecoşi,

Bine v-am găsit sănătoşi!

Pune plosca la gură, socru-mare,

Ce s-a făcut s-a făcut,

Nu mai este de desfăcut,

Să dai numai opt boi

Şi şapte vaci,

Şi apoi să rabzi şi să taci.

Ţine, socru-mare,

Îţi dau plosca,

Ia astă rădăcină uscată,

La şezut crăcănată,

Pe-aicea lată, pe-aicea lată.

Ia închina, soacră, o dată,

Să nu o săruţi tare,

Că şi căciula din cap îţi sare.

Să o săruţi mai binişor,

Să-ţi paie mai dulcişor.

Poftim de beţi şi vedeţi

Că rachiu-i de la Piteşti,

Iar nu ţuică de-a dumneavoastră,

Când bei multă,

Te umfli în burtă,

Faci burta dobă,

Intri după sobă

Şi stai cu greierii la vorbă.

Tot urând, socri-mari,

Vedem că toţi au rămas

Cei de la spate

Cu gurile căscate.

Cei dinainte

Cu gurile înţepenite.

Aduceţi dar un vas cu prune uscate,

Să aruncăm la ieste guri căscate;

Un putinoi cu lapte bătut,

Să le turnăm pe gât;

O strachină cu poame,

Să dăm la ieste cucoane,

Că vedem că au slăbit de foame.

Şi vreo câţiva căţei de usturoi,

Să dam pe la aceşti ciocoi,

Fiindcă au poftit pe la noi,

Mulţi, înalţi, luminoşi,

Bine v-am găsit sănătoşi.

Conocăria adusă mai înainte, precum şi altele, care tot sunt în felul ei, arată ce însemnătate mare dă poporul nostru nunţii şi petrecerilor ei şi cât de frumos îşi spune el simţirile puse în inima lui la căsătorie.

Conocăria, după cum se poate de văzut, este o zugrăvire a rânduielilor nunţii făcută în chipuri foarte atrăgătoare. Fiecare trebuie s-o spuie, că mai rar găseşti în orişice scriere aşa chipuri ca acelea ce sunt date de popor în conocărie. Să trecem la obiceiurile care urmează după rostirea conocăriei. Îndată ce s-a spus conocăria, mireasa prinde a se găti de plecare. Toţi nuntaşii flăcăi scot zestrea ei din casă ş-o pun în căruţă. Fiecare lucru scos, flăcăii îl joacă aruncându-l în sus; când ajung la ladă, fraţii cei mici şi surorile miresei (dacă îi are) se iau de mâna şi nu-l lasă pe mire să ia lada, zâcându-i:

— „Nu-ţi dăm lada, răscumpără pe leliţa". Mirele dă vreo câteva copeici, şi lada se pune-n căruţă cu celelalte lucruri de-ale zestrei. Ş-apoi toată nunta se porneşte la mire acasă.

Înaintea pornirii, soacra cea mică (mama miresei) îi leagă pe nun, pe nună şi pe rudele lor cu şervete. Dacă nunului şi nunei nu le place cu ce îi leagă, apoi ei azvârl într-o parte şervetele şi cer altele. Mirele o aşază pe mireasă şi cu nuna în căruţă, şi miresei se pune-n spate un văl alb împodobit cu horboţele şi lucrat de ea însăşi. După asta, mirele înconjoară de trei ori căruţa miresei şi o loveşte uşor cu harapnicul. Acest obicei înseamnă că mireasa de la părinţi trece sub stăpânirea bărbatului pe care trebuie să-l asculte toată viaţa.

În sunetele muzicii se duc nuntaşii la mire. Acolo îi întâlneşte soacra cea mare cu pâine şi cu sare, cu dulceţuri şi-i pofteşte în casă. Mirele o ia pe mireasă din căruţă şi toţi intră. Aici iarăşi şed la masă şi beau binişor. Apoi, nuntaşii cei ce-au adus mireasa, se împrăştie pe-acasă şi rămâne numai mirele, mireasa, socrii şi nunii. În curând nunii pleacă şi ei acasă şi pe dânşii îi petrec toţi nuntaşii, cu ţiganii, care nu încetează şi tot dau din scripce, cobze şi fluiere. Vorniceii se pornesc prin sat şi, după ce vin, se duc la nuni şi-i aduc iarăşi. Toate acestea se petrec seara. Mirele şi mireasa se pun în capul mesei, alăturea cu dânşii şed nunii. Încep a veni oameni „cu colacii". Fiecare dintre ei aduce câte-o pereche de colaci sau nişte rachiu şi vin. Cele aduse se pun pe masă, iar omul dă mâna cu mirele, pe când un vornicel, ce stă lângă masă, toarnă vin în pahar, îi da mirelui, şi mirele cinsteşte pe om. Acelaşi lucru face şi mireasa, iar omul pune pe masă zece sau cinsprezece copeici, după starea lui.

Când se isprăveşte rânduiala asta, pe care-o fac toţi oamenii poftiţi, ei iarăşi ies afară şi joacă jocul cel mare. Sfârşind jocul, toţi nuntaşii se culcă şi dorm, ca să se scoale în ziua cununiei mai dimineaţa. Adăuza se duc toţi de dimineaţă la biserică ca să fie la toata slujba bisericească de la început (atunci, când se cunună duminica). Unii pân' la cununie nu mănâncă nimic, afară de prescură. Asta dovedeşte destul de limpede că ţăranul nostru basarabean socoteşte căsătoria ca o taină mare de care trebuie să te pregăteşti cu sfinţenie.

Când nunta după cununie se întoarce acasă, pe tineri îi udă cu apă, iar mirele aruncă pentru asta bani. Udarea în obiceiurile nunţii înseamnă dorinţa celor ce udă să fuga tot răul şi toată nevoia de cei tineri, precum fuge apa.

Venind de la biserică, nuntaşii îndată se pun la masă, iar după masă încep jocurile care ţin toată ziua şi se strică numai cu asfinţitul soarelui. Părinţii celei tinere nu iau nici o parte la rânduielile petrecute în casa mirelui, nici la nuntă. Fiica lor, după cununie, se socoteşte dezlipită cu totul de casa părinţilor săi, şi ei nu pot decât de departe să-i vadă nunta. După ce se isprăveşte jocul, vorniceii din nou pleacă prin sat pentru a chema la masa cea mare. Când se întorc, îi hrănesc bine, îi cinstesc şi ei se duc pe-acasă. Slujba lor e sfârşită.

Masa cea mare

Masa cea mare se face în seara acelei zile când se cunună tinerii. Ea este serbarea nunţii de către oamenii mai în stare, de către oamenii însuraţi. La masa cea mare fiecare gospodar poftit trebuie neapărat să fie cu femeia sa. Toţi oaspeţii intră în casa cea mare şi se pun perechi de şed la masa. În mijlocul mesei se începe închinarea colacilor. Ea se face în felul următor: Vreo bătrână ia câte o pereche de colaci acoperiţi c-un prosop sau o basma şi le dă oaspelui cu închinăciune. Iar vreun căsaş (din cei ce se afla în casă), cunoscut ca om vesel, glumeţ şi copt la minte, de obicei spune vreo glumă pe socoteala celuia cui i se închină colacii, râzându-l cu vreun neajuns ştiut de toţi. De pildă, dacă oaspetele este beţiv, glumeţul zice:

— „Am auzit, oameni buni, că este la noi în sat cutare om care nu-i prea obişnuit cu vinul şi rachiul şi cică nu-i prea plac băuturi de astea".

Şi aşa-i trece pe toţi oamenii prin glumele sale, pe când se închină colacii. Închinarea se începe de la nuni. Nunul sărută colacul, iar nuna ia cosinca de pe colac şi se uită cât e de frumoasă. Luând colacii, nunul pune pe un talger vreo 3 sau 4 ruble. Alţi oameni fac aceeaşi, fiecare dă cât poate. După fiecare închinare, mesenii se cinstesc şi bat din palme.

Când se isprăvesc toate, cineva îi cheamă în casă pe tineri, îi cinstesc şi, la urmă, nunul le dă într-o legăturică banii strânşi la masă şi zice cam aşa:

— „Ei, să deie Dumnezeu să trăiţi, să gospodăriţi, să fiţi sănătoşi, şi de la noi puţintel, iar de la Dumnezeu mai mult". Tinerii sărută mâna nunului, a nunei şi la toţi musafirii, ş-apoi ies din casă. Iar veselia mesei celei mari ţine pân-a doua zi dimineaţă, şi vinul din garafe nu se mai isprăveşte, precum şi jocurile, cântecele şi chiotele.

Îndulcitul tinerilor

Adăuza după masa cea mare are loc aşa-numitul îndulcitul tinerilor. Rânduiala, despre care este vorba, constă în următoarele: Pe tineri îi aduc în casa cea mare, îi pun în capul mesei, iar nuna se apropie de dânşii cu o bucăţică de pâine întinsă în miere şi le dă să guste şi la unul şi la altul. Nu e greu de ghicit ce vrea să zică obiceiul despre care spun: el înseamnă că viaţa tinerilor trebuie să fie bogată şi rodnică ca pâinea şi dulce ca mierea. Apoi, aceeaşi nună piaptănă pe tânără şi-i leagă capul aşa cum se leagă nevestele, în semn că ea trebuie toata viaţa sa fie legată de bărbat cu cele mai strânse legături de iubire, de împărţirea tuturor celor bune şi celor rele şi de ajutor.

În urma acestei rânduieli toate femeiele (căci la îndulcitul tinerilor iau parte numai femei) dau cu tinerii mâna, pun pe un talger bani, îşi iau ziua bună şi se duc pe-acasă.

Iar cele ce au mai rămas pornesc aşa-numitul „hostropăţ" (sau păsăţel), un joc (danţ) la care asemenea iau parte numai femeile. Acest danţ constă într-aceea că femeile se duc la nună, jucând şi cântând cu garafe de vin în mână. „Hostropăţul" înseamnă bucuria femeilor din sat că numărul lor s-a înmulţit prin adăugirea tinerei neveste, care din ziua ceea s-a făcut tovarăşa lor.

După cum am spus mai înainte, adăuza după nuntă se porneşte „hostropăţul" sau jocul femeilor. „Hostropăţul", început de dimineaţă, ţine toată ziua. Femeile umblă de la socrii cei mari (părinţii mirelui) la nuni, o aduc pe nună la socrii cei mari, o duc înapoi, iarăşi o aduc şi aşa mai departe. În vremea asta ele joacă cu şipuri de vin în mână, sar în sus şi cântă. Îndeobşte, „hostropăţul" se joacă cu multe fel de fel de obiceiuri, şi aceste obiceiuri se schimbă şi sunt în alt fel mai în fiecare sat. Însă ele n-au prea mare însemnătate.

Seara, toţi nuntaşii gospodari se adună în casa cea mare la socrii cei mari. Aici se face o masă la care şed, afară de musafiri, şi părinţii miresei. Aşadar, cea dintâi întâlnire a socrilor celor mici cu cei mari se petrece la masa asta, care, deci, poate să fie numită „masa socrilor". În mijlocul mesei, socrii cei mari scot aşa-numitele „cămăşi de socru", nişte cămăşi de pânză, albe şi lungi, cusute de mireasă înaintea nunţii.

Socrul şi soacra cea mare îmbracă cămăşile şi încep a juca. De obicei, soacra cea mare zice din gură:

„Nici n-am ţesut, nici n-am ghilit,

Da bine m-am împodobit".

Ş-apoi cântă:

„Frunză verde busuioc --

S-au-ntâlnit cuscrii la un loc --

Una râde

— foc aprinde --

Una plânge

— focul stinge".

Toţi mesenii la aceste cuvinte râd, glumesc, joacă şi beau. Când se sfârşeşte masa, oaspeţii se scoală, mulţumesc socrilor celor mari şi pleacă, iar nunii se duc acasă cu ţiganii care le cântă tot drumul.

Acasă, nunul le face ţiganilor masa şi cu asta se isprăvesc rânduielile nunţii.

Facerea căei

Peste vreo săptămână după nuntă are loc aşa-zisa „facerea căei". Nuna se găteşte de mai înainte cu demâncat, şi în ziua anumită îi pofteşte pe tineri şi pe rudele lor la masă, „ca să le facă cale tinerilor", cum zic moldovenii noştri. Nunii îi ospătează pe tineri şi-i cinstesc. Într-acestea şi constă „facerea căei". Tot atuncea, de la nuni, îi poftesc şi pe dânşii rudele lor şi, de asemenea, îi pun la masă. Aşa ei umblă pe la toate rudele şi pe la toţi cunoscuţii, şi asta se cheamă că ei „umblă de cale primare".

Umblatul acesta, de obicei, începe de la părinţii miresei. Este uşor de priceput ce înseamnă „calea primare". Prin acest obicei frumos tinerii intră în viaţa lor cea nouă de gospodari şi de soţi, şi, ca gospodari şi soţi tineri, ei sunt povăţuiţi de nunii lor, oameni păţiţi şi cunoscători într-ale vieţii. Prin umblarea lor pe la rude şi cunoscuţi, ei le vestesc lor şi întregului sat că se despărţesc de-acuma de tinerime şi trec în rândul oamenilor, datoria cărora este a umbla întotdeauna cu grija în spate şi a munci la toată munca ţărănească, pentru agonisirea şi zidirea vieţii lor şi a copiilor lor.

„Calea primare", în mintea moldoveanului, este lunga şi spinoasa cale a vieţii sau, mai bine zis, începutul acestei căi. Acest început îl fac tinerii sub povăţuirea nunilor şi a părinţilor miresei, la care se duc tinerii de la nuni.

Vorbind îndeobşte despre obiceiurile nunţii la moldovenii din Basarabia, nu se poate de trecut cu vederea că în multe locuri din ţara noastră, alături cu logodna şi cu răspunsul, mai este obicinuit şi alt chip de făcut nunta, anume prin furatul miresei.

Iată care este felul obişnuit de furat mireasa. Cu câtăva vreme mai înainte, flăcăul şi fata se învoiesc binişor când şi cum să se facă furatul. Aflând de la flăcău toate, fata se pregăteşte, îşi leagă legătura cu straiele cele mai de nevoie şi-l aşteaptă, într-o noapte de toamnă, flăcăul vine cu tovarăşii lui, bate la fereastră şi fata, auzindu-i pe flăcăi, iese afară cu legătura ei. Flăcăii o pun în căruţa cu care au venit, dau în cai ş-apoi puţin depărtându-se încep a chiui cât le ia glasul. Chiuitul înseamnă că fata-i furată.

Dacă o aduc la mire, ea intră în casa, sărută mâna părinţilor mirelui ş-apoi toţi mănâncă câte ceva şi se culcă. Fata rămâne la părinţii mirelui şi se găteşte împreună cu dânşii de nuntă. Adăuza după asta, mirele şi cu mireasa se duc la părinţii miresei şi cer iertare. Negreşit că asta se face mai mult ca să îndeplinească obiceiul, şi ei primesc iertarea cerută. După asta, amândouă părţile fac toate rânduielile spuse mai sus, şi nunta urmează ca de obicei.

Se înţelege că furatul miresei are loc mai mult atunci când fata şi flăcăul se iubesc unul pe altul şi când ceva îi împiedică să facă răspuns şi logodnă.

Dar, trebuie s-o spunem că adeseori furatul se face şi curat, numai pentru îndeplinirea obiceiului. Rânduiala asta este foarte veche şi s-a văzut la multe popoare (noroade) din cea mai adâncă vreme. Este greu de spus ce a însemnat furatul miresei la dânsele; se prea poate că fiecare norod a pus în acest obicei înţelesul lui, potrivit cu credinţele ce se moştenesc la toţi oamenii din tată în fiu. La moldovenii noştri el s-a păstrat tot într-acest fel, ca o aducere aminte a vremilor de mult trecute, dar, fără îndoială, că şi la străbunii noştri furatul miresei a însemnat ce-a însemnat vreodată. Iar acum obiceiul furatului încă se mai petrece pe unele locuri între celelalte rânduieli, moştenite din neam în neam, neavând nici o însemnare.

Ca rămăşiţă a trecutului, acest obicei s-a mai păstrat şi la alte noroade, ca, de pildă, în unele locuri la ţăranii ruşi, la unele popoare sălbatice din Siberia, la tătari şi la alte neamuri. Vedem dar că rânduiala asta a fost odată obişnuită la mai multe noroade, dacă nu chiar şi la toată lumea ce-a trăit înaintea noastră.

• * *

Din arătarea obiceiurilor de nuntă ale moldovenilor basarabeni, făcută mai sus, se poate de aflat că toate aceste obiceiuri sunt foarte frumoase şi nu-i chip de zugrăvit mai bine simţirile ce le stârneşte nunta în sufletul moldoveanului şi văjnicia nunţii în viaţa ţăranului nostru, cum o pricepe el singur, decât cum se oglindesc acestea în toate cele petrecute la nunta ţărănească. Şi rar se pot găsi la vreun alt popor aşa frumoase şi meşteşugite lucrări de minte, precum sunt „conocăria" şi „iertăciunea" moldoveanului basarabean, care se rostesc mai la fiecare nuntă. Dar ne rămâne inima îndurerată când vedem că în multe sate ale Basarabiei noastre aceste frumoase obiceiuri şi cântece, la un loc cu graiul, portul moldovenesc şi limba strămoşească încep, puţin câte puţin, a pieri şi a se da la uitare, fiind înlocuite cu alte rânduieli cu totul străine şi necunoscute păn-acuma moldovenilor. Nu-i nimic mai primejdios decât lepădarea obiceiurilor, care s-au moştenit de la străbuni. Asta înseamnă lipsirea poporului de puterile vieţii, căci în limbă şi obiceiuri stau puterile unui norod. Şi cu cât mai mult vom păstra şi vom ţine nestrămutată moştenirea strămoşilor, cu atât vom fi mai tari şi mai voinici în lupta noastră pentru viaţă.