Când ziua luminile-şi stinge
Şi cele din urmă-n câmpii le aruncă,
Ţăranii, veniţi de la muncă,
Îşi cântă viaţa şi glasul le plânge.

Îşi cântă necazul cel mare,
Îşi cântă nevoile lor în robie,
Şi cântecul plânge-n câmpie,
Suspină şi cântă în versuri amare.

Şi cântă obidele sale,
Iar seara albastră-i ascultă-n tăcere,
Şi cântecu-i plin de durere,
Şi inima-n piept ţi se zbate de jale.

Îşi varsă tot dorul şi focul
În plângeri prelungi de robie şi chin,
Şi stelele serii rămân
În jale. Şi robul îşi plânge norocul.

Şi greu deznădejdea se lasă,
Şi neagră, ca noaptea ce vine, întinde
Aripile, satul cuprinde,
Şi ţărănimea-n aripi o apasă.

Dar iată de-odată s-aude:
Un glas de flăcău din ţărani se desparte,
Puternic — se duce departe,
Deşteaptă câmpiile, văile mute.

Şi cântecul sună-n ogoare
Şi, mândru, vorbeşte de drepturi şi voie,
Şi-ţi pare aprinsă a ţării nevoie
De versuri cu foc arzătoare.

Chişinău, 13 februarie 1907