Republica Moldovenească sub ocupaţie fascistă

După realizarea planului ocupării româno-fasciste, Moldova şi unele regiuni ale Ucrainei, aflate sub control românesc, au fost divizate, în plan administrativ, în trei provincii: Basarabia, Bucovina şi Transnistria. Astfel, Republica Moldovenească a fost scindată în două părţi izolate artificial una de alta de un hotar păzit de grănicerii români. La 19 august 1941, prin decretul nr.1 al lui Ion Antonescu, teritoriul dintre Nistru şi Bug a trecut în administrarea autorităților româneşti. Spre deosebire de Basarabia şi Bucovina de Nord, Transnistria nu intra formal în componenţa statului român. Pe parcursul războiului contra U.R.S.S. însă anexarea ei a devenit unul din principalele scopuri ale politicii clicii fasciste a lui I. Antonescu.

Chiar de la început activitatea autorităţilor de ocupaţie şi a colaboraţioniştilor era îndreptată spre înăbuşirea rezistenţei populaţiei regiunilor acaparate prin violenţă şi teroare. La şedinţa Consiliului de Miniştri de la 29 iulie 1941 amiralul Pais a propus: „Să instituim spînzurătoarea, fiindcă este mai vizibilă şi mai impresionantă decît împuşcarea". La aceasta M. Antonescu a răspuns: „Vă asigur că m-am gîndit la acest lucru... Această măsură este românească şi tradiţională şi vom recurge la ea" – a menţionat vice-premierul. Exterminarea cetăţenilor paşnici ai Moldovei fără deosebire de apartenenţa lor naţională se realiza în cadrul politicii de „românizare şi colonizare". I. Antonescu, la şedinţa Guvernului de la 26 februarie 1942, spunea: „Interesul ţării şi al meu este ca toţi cei care vor să plece, să-i las să se ducă, pentru că vreau să reconstitui masa curată a neamului românesc şi să scot cu pieptenele des pe toţi străinii din Ţara Românească".

Violenţa şi batjocura, schingiuirile şi asasinările cetăţenilor paşnici au fost atroce. Neobişnuit de monstruos era comportamentul ocupanţilor cu evreii. Venind pe 17 iulie 1941 la Bălţi I. Antonescu a dat dispoziţie ca cea mai neînsemnată rezistenţă din partea populaţiei să fie pedepsită cu moartea, numele celor împuşcaţi să fie dat publicităţii, populaţia Basarabiei să fie supusă unui control, iar cei suspecţi şi cei care critică autorităţile române să fie exterminaţi. În aceeaşi zi el a ordonat să-i „adune" pe toţi evreii în lagăre şi să-i ducă pe malul stîng al Nistrului pentru a-i folosi la munci fără plată.

La sfîrşitul lui iulie, convocînd guvernatorii la Tighina „conducătorul" a precizat cum trebuie realizată operaţiunea de transportare a oamenilor spre Bug. În conformitate cu dispoziţiile „führer"-ului român, guvernatorul Basarabiei Voiculescu a emis ordinul №61 despre crearea de lagăre şi ghetouri în oraşele basarabene predestinate populaţiei evreieşti. În total, conform datelor autorităţilor româneşti, în aceste lagăre au fost concentraţi circa 80 mii de oameni. Aceştia erau preponderent femei, copii şi bătrîni. Cele mai mari ghetouri se aflau la Vertiujeni – 24 mii de deţinuţi, la Secăreni – 21 mii, la Edineţ – 13 mii de oameni etc. În aceste lagăre oamenii erau supuşi unor lipsuri şi batjocuri nemaipomenite, fiind chinuiţi cu foametea, ucişi cu sutele şi miile.

La 23 iulie a fost creat ghetoul din Chişinău, în care au fost închişi aproape 12 mii de oameni. Comandantul militar al oraşului colonelul Tudose s-a adresat către cei adunaţi: „Jidanilor, o să vă păstrăm viaţa, dar cu condiţia că veţi lucra unde va fi nevoie... din ziua de azi – sînteţi robi ai României Mari... Cine se va eschiva de la muncă va fi împuşcat". Astfel, la 1 august 1941 din ghetoul din Chişinău au fost aleşi „pentru lucru" 450 de oameni, inclusiv 200 de femei. 411 din ei au fost împuşcaţi lîngă Visterniceni. Au mai trecut 6 zile şi la staţia Ghidighici au mai fost ucişi 525 de evrei. Din cei 70-80 de mii de evrei care trăiau în Chişinău pînă la război, au murit 53 de mii.

"Curățarea" Basarabiei de evrei. Planurile anexioniste ale lui Antonescu

În Consiliul de Miniştri de la 6 octombrie 1941 „conducătorul" menţiona: „În ceea ce priveşte pe evrei, am luat măsură să-i scot definitiv şi total din aceste regiuni. Măsura este în curs. Mai am în Basarabia aproximativ 10000 de evrei, care în cîteva zile vor fi trecuţi peste Nistru, iar dacă circumstanţele vor permite, vor fi trecuţi dincolo de Ural". La 18 noiembrie 1941 guvernatorul Basarabiei a raportat că în teritoriul subordonat lui „problema evreiască a fost soluţionată". Avea perfectă „dreptate", deoarece, conform informaţiei lui, „se mai găsesc numai 118 evrei în ghetoul Chişinău... În curînd, vor fi trecuţi peste Nistru şi aceştia". În mai 1942 în ţinut au rămas doar 227 de evrei.

Planuri analogice erau urzite de către „conducător" şi contra cetăţenilor Moldovei de altă origine etnică. Astfel la şedinţa Guvernului din 26 februarie 1942 Antonescu a declarat că mai sînt şi „ceilalţi minoritari, de care vrem să scăpăm: ucraineni, polonezi, bulgari, găgăuzi, toate liftele acestea care s-au aşezat în Nordul şi Sudul Basarabiei". Platforma ideologică a „conducătorului" era susţinută şi de apropiaţii lui. Astfel, ministrul de Externe Mihai Antonescu în discuţia cu Hitler menţiona: „Numeroasa şi primitiva rasă slavă constituie pentru Europa nu o problemă politică sau spirituală, ci o gravă problemă biologică faţă de natalitatea europeană. Acestei probleme trebuie să i se găsească soluţii radicale şi serioase".

Istoricul român Fl. Constantiniu despre planurile anexioniste ale „conducătorului" vizavi de Transnistria

I. Antonescu a vrut „teritoriul dintre Nistru şi Bug – Transnistria de mai tîrziu – şi a spus-o încă înainte de intrarea României în război şi de discuţia cu Hitler din 12 iunie 1941. Ministrului României la Berlin, Raoul Bossy, Antonescu îi mărturisise, cu o zi înainte, că ştia de la generalul Hansen despre iminentul război germano-sovietic şi că, în afară, de teritoriile răpite de URSS în iunie 1940, putea «merge cît de departe înspre Răsărit», ceea ce îi va spune şi lui Hitler a doua zi: «...Bugul trebuie să ne fie frontieră, ...pentru a recupera masa românească din fosta Republică Sovietică Moldovenească şi pentru a dobîndi marele port al Odesei. Dar, odată curăţit acest spaţiu de jidovi şi ruşi, va începe o acţiune diplomatică pentru recîştigarea Ardealului pierdut». Întrucît frontierele fuseseră puse în mişcare de război, Antonescu şi-a reamintit şi de promisiunile Antantei făcute lui I. C. Brătianu în privinţa întregului Banat. Generalul... a plănuit să aibă pînă la urmă Banatul sîrbesc... Mihai Antonescu, lipsit ca întotdeauna de măsură, ar fi vrut ca România să primească Pocuţia!".

Deci, din cele expuse mai sus, devine clar că „mareşalul" intenţiona să anexeze nu numai Transnistria, ci şi alte teritorii neromâneşti.

Atitudinea românilor față de moldoveni în anii 1941-1944

În anii 1941-1944 Armata Română a participat la cel de-Al Doilea Război Mondial de partea Germaniei naziste și reprezenta un număr mare de trupe aliate din țările satelit ale Germaniei (267.727 persoane). Pe teritoriile ocupate de România: Republica Moldova, Transnistria și Ucraina, în perioada 1941-1944 au fost instituite Guberniatul Bucovinean, Basarabean și al Transnistriei. Capitala Guberniatului Bucovinean a devenit Cernăuți, al celui basarabean - Chișinău, al Transnistriei - întîi Tiraspolul, apoi Odesa. Aceste teritorii îi erau necesare lui Antonescu pentru exploatare economică. Aici avea loc o romanizare activă a populației locale.

Antonescu le cerea autorităților locale să se comporte ca și cum "puterea României s-a instaurat pe acest teritoriu pentru două milioane de ani" și a declarat că este timpul să se treacă la politica de expansiune, care includea exploatarea tuturor tipurilor de resurse de pe teritoriile ocupate. El spunea: "Nu este un secret faptul că nu am de gînd să pierd ceea ce am dobîndit. Transnistria va deveni teritoriul românesc, o vom face românească și-i vom deporta de acolo pe toți acei de altă națiune. În numele punerii în aplicare a acestui obiectiv sînt gata să port pe umeri toate greutățile".

În același timp, guvernatorul Transnistriei G. Alexianu într-o conversație cu I. Antonescu a declarat: "Ne confruntăm cu faptul că trebuie să scoatem oamenii forțat la muncă. I-am scos cu forța la muncă, iar acum au început să iasă, pentru că avem nevoie. Am rugat într-unul din rapoartele mele ca referitor la Jandarmerie să ne permiteți să restructurăm sistemul de administrare în Transnistria. Astăzi avem mare nevoie de jandarmi și armată, care ar impune oamenii să iasă la muncă".

Administrația românească le împărțea resursele locale cooperativelor, antreprenorilor români pentru exploatare. Pe teritoriile ocupate era utilizată în mod activ munca fără plată a localnicilor. Locuitorii din Basarabia și Bucovina erau folosiți pentru repararea și construcția drumurilor și structurilor inginerești. Prin decretul-lege № 521 din 17 august 1943, administrația românească a introdus pedepsele corporale pentru muncitori.

În orașe și alte zone populate, unde se ocupau cu agricultura a fost introdusă vînzarea pîinii pe cartele. Într-o zi un om putea primi între 150 și 200 de grame de pîine. În anul 1942, Antonescu a emis un decret potrivit căruia rațiile alimentare pe teritoriul Basarabiei au fost reduse la minimum (se considera, probabil, că acesta este minimul necesar de calorii pentru supraviețuire fizică), recoltarea fiind supravegheată de Poliție și Jandarmerie, inclusiv deșeurile agricole erau puse la dispoziția instanțelor locale românești.

Administrația românească ducea o politică de românizare în regiunile ocupate. A fost adoptată o serie de legi care izgoneau limbile rusă, ucraineană și altele, nu numai din sfera de afaceri, dar și din viața de zi cu zi. Astfel, din biblioteci erau confiscate obligatoriu toate cărțile în limba rusă, inclusiv, cele scrise înainte de reforma rusă. Cu literatura confiscată se proceda în mod diferit: o parte erau arse pe loc, o parte era transportată în România.

Populația de pe teritoriile ocupate era împărțită în trei categorii: etnici români, minorități și evrei, care primeau buletine de identitate de diferite culori (românii- albe, minorități etnice - galbene, evreii - verzi); toți reprezentanții aparatului de stat român (inclusiv lucrătorii din domeniul educației și preoții) trebuiau să "dovedească populației că sînt români".

În ceea ce privește populația civilă erau aplicate politicile represive, care țineau de toate domeniile vieții. Potrivit ordinilor Jandarmeriei Române urmau a fi confiscate nu numai armele private, dar și toate dispozitivele radio de la populație.

Represiuni erau preconizate chiar și pentru cîntatul în grup pe stradă. Cum recunoșteau autoritățile locale românești înseși, în realitate activitățile ocupaționale ale României erau controlate de fapt, de germani, mai mult decît atît, pentru a evita refuzul românilor de a lupta de partea Germaniei naziștii desfășurau așa-numitele "puncte de corecție a dezertorilor români", iar în spatele trupelor românești care înaintau adesea urmau detașamente ale trupelor SS.

Avea loc românizarea graduală a instituțiilor de învățămînt. În special, acest lucru se referea la Transnistria, unde locuiau mai mulți ucraineni și ruși, decît moldoveni. În școlile din regiune au fost trimiși profesori de limbă română, care se întăreau la fiecare clasă. La Chișinău a fost introdusă o lege strictă, care chiar interzicea să se vorbească în limba rusă. În plus, administrația cerea utilizarea echivalentelor românești ale numelor slave. Localnicii nu se supuneau acestor legi. Potrivit guvernatorului de Chișinău "utilizarea limbii ruse devine, din nou, obicei". Pentru încălcarea legilor românești și conservarea culturii indigene a popoarelor din Basarabia intelectualii creau cercuri clandestine. Aceste societăți erau persecutate de către Poliție, căci popularizau și răspîndeau propaganda pentru culturile neromânești ale Basarabiei și Bucovinei în rîndul populației.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, administrația română trata foarte crud populația Basarabiei. Astfel, judecătorul Șt. Mincă scria la 25 februarie 1942 d-lui Ion Antonescu: "Locuitorii din Basarabia sînt bătuți și insultați de jandarmi, care sînt dictatori în sate".

Acest lucru este, de asemenea, menționat în procesul-verbal al șefului Secției de propagandă a Comenduirii Militare românești Odesa maiorul A. Enescu cu șeful Departamentului Civil-militar de Administrare a Basarabiei, Bucovinei și Transnistriei S. Iamandi: "Ține de datoria mea să vă comunic despre faptul că jandarmii se comportă în unele sate din Moldova ... foarte rău cu populația locală, îi bat pe bărbați și pe femei, de aceea populația este foarte nemulțumită. Locuitorii sînt, de asemenea, insultați, ceea ce lasă o impresie foarte dureroasă, mai ales că s-au obișnuit să nu fie insultați pe timpul bolșevicilor".

Potrivit datelor oficiale, în anii 1941-1944 au supuși torturilor aproximativ 210 mii de locuitori din Moldova - o zecime din populație. Oamenii care au supraviețuit brutalităților de patru ani își amintesc: "Pedepsele corporale nu le putea evita nici un om. Erau bătute și femeile cu orice ocazie, chiar nesemnificativă, cu aceeași putere ca și bărbații ... Au fost uciși în bătaie 22.700 de oameni, iar 18.400 de locuitori ... cu acuzații politice au fost arestați în primul an de ocupație, cei mai mulți dintre care nu au ajuns să trăiască pînă la eliberare ... Cu o cruzime deosebită erau nimiciți țăranii activi politic, aleși în Soviete, funcționarii publici și cadre didactice".

La moartea de foame și sărăcie au fost în mod deliberat condamnați deportații. "Astfel, pentru a le elibera coloniștilor români în aprilie 1943 locuri în satele din raionului Rîbnița au fost deportați aproximativ 3 mii de ucraineni. De pe teritoriul Basarabiei de Sud au fost deportați și predați trupelor germane aproximativ 1,5 mii de polonezi. Comandamentul german a elaborat un plan de deportare a 500 mii de ucraineni de pe teritoriul Bucovinei de Nord, a circa 750 de mii de bulgari, ucraineni și ruși din Basarabia".

A amplificat genocidul politica de jefuire în masă de pe teritoriile ocupate, inclusiv Basarabia și Transnistria. "Deja către mijlocul verii anului 1941, trupele române și germane au capturat depozitele de alimente. Localnicilor le-au fost rechiziționate animalele și cerealele pentru nevoile trupelor, care au contribuit la începutul foametei în Moldova".

România a exploatat Basarabia și Transnistria pentru nevoile sale economice. Cereale din aceste regiuni arau exportate în România, populația locală era scoasă cu forța de poliție și jandarmi la muncă fără remunerare. Un timp țara a fost aprovizionată cu proviziile necesare, dar către sfîrșitul războiului cu pierderea Transnistriei, Bucovinei și Basarabiei agricultura românească s-a dovedit a fi în unul dintre primele sectoare ale economiei secătuite. Mulți țărani nu se puteau hrăni pe ei înșiși, de aceea refuzau să iasă la muncă.

În ciuda crizei, autoritățile le cereau acestora să-ți respecte cu strictețe obligațiunile. Ziarul pro-guvernamental "Universul" scria: "Ministrul Agriculturii îi încurajează pe țărani să-și prelucreze pămînturile, dar aceste chemări platoniciene rămîn fără rezultate. Credem că în ceea ce privește țăranii încăpăținați trebuie aplicate măsuri draconice".

Ocupația românească i-a provocat răni grele Moldovei. Persecuțiilor au fost supuși evreii, romii și alte minorități etnice din regiune. Multe victime ale violenței naziste au fost înregistrate și în rîndul moldovenilor, mulți au murit eroic, în rîndurile Armatei Roșii. Moldova a dat Armatei Roșii 400 de mii de soldați și ofițeri, printre care și comandanți ai regimentelor, diviziilor. În Armata Română, în care au fost început să fie înrolați și locuitorii din Basarabia după bătălia de la Stalingrad, erau de 10 ori mai puțini. Și basarabenii ca și mii de cetățeni sovietici se predau sovieticilor.

Eliberarea Moldovei de sub ocupaţia fascistă

La 20 august, pe sectorul de sud al Frontului de Est, unităţile sovietice sub comanda generalilor Tolbuhin şi Malinovski a început operaţia Iaşi-Chişinău, care s-a soldat cu zdrobirea trupelor fasciste şi eliberarea Moldovei. În ziua de 24 august 1944 a fost eliberată capitala republicii or. Chişinău. Primul a intrat în oraş batalionul căpitanului A. Beliski, iar Drapelul Victoriei a fost inaugurat pe cupola Primăriei de către pămînteanul nostru Mihail Becher. În rezultatul acestei operaţii au fost încercuite Armatele a 3-a şi a 4-a române şi Armata a 6-a germană. Aceasta din urmă, după catastrofa de la Stalingrad fiind restabilită şi a primind de la Hitler denumirea de „Armata răzbunării", însă din nou a fost încercuită şi distrusă. În prizonierat au nimerit circa 208 mii de militari germani şi români. Reuşita operaţiei Iaşi-Chişinău, intrată în istorie drept Cannes ale sec. al XX-lea, le-a deschis trupelor sovietice calea spre Balcani şi în Ungaria.

Inţelegînd că Germania a pierdut definitiv războiul şi va trage după sine în mormânt şi România, cercurile ei guvernante în alianţă cu comuniştii la 23 august au înlăturat regimul lui Antonescu şi i-au declarat Germaniei război. Din punct de vedere al intereselor naţionale ale României, reieşind din situaţia geostrategică creată, acesta a fost un pas corect, unicul posibil în acele condiţii. Alăturîndu-se coaliţiei antifasciste, ea şi-a păstrat în acele grele condiţii statalitatea, salvîndu-se de mari distrugeri. Astfel, a fost salvată viaţa multor mii de soldaţi sovietici şi români şi excluse pierderile în rîndurile populaţiei paşnice. Participarea României în război de partea coaliţiei antifasciste, fără îndoială, a apropiat biruinţa asupra Germaniei naziste. În septembrie 1944 blocul fascist este părăsit de Finlanda şi Bulgaria şi numai Ungaria mai rămâne în cadrul lui.

Originarii din Moldova pe fronturile Marelui Război pentru Apărarea Patriei

Printre milioane de oameni sovietici mobilizaţi în armată, peste 300 de mii au fost originari din Moldova, care au luptat pe toate fronturile acestui crîncen război. 85 de mii dintre ei au fost decoraţi cu ordine şi medalii. Deja în primele săptămîni ale războiului 150 de moldoveni au primit decoraţii pentru eroism. Astfel, cele mai înalte distincţii le-au meritat: chişinăuianul S. Livovschi, tiraspoleanul I. Chiriţa şi taraclianul M. Andrienco. Iar pilotul A. Socolov, originar din Chişinău, în zorii zilei de 22 iunie, a doborît în cerul sovietic primul avion german pierdut de inamic în războiul contra U.R.S.S.

În timpul apărării Odesei mitraliorul Maria Motîngă a nimicit 300 de militari inamici, iar lunetista Ludmila Pavlicenco din Chişinău – peste 200. Sub Umani cu moarte de erou a căzut comandantul diviziei a 16-a blindate colonelul M. Mîndru. În luptele de lîngă Moscova s-au distins generalul N. Lebedenco, născut în satul Crihana Nouă, judeţul Cahul, comandantul unui regiment de aviaţie D. Călăraş, originar din Otaci, tiraspolenii P. Şcerbinco şi S. Poleţchi. În timpul apărării Leningradului s-a evidenţiat pilotul unui avion de vînătoare, moldoveanul Petru Bonar, care l-a silit pe un as german să aterizeze pe aerodromul sovietic. Pentru măiestrie în luptă colegii l-au supranumit „stăpîn al cerului".

În timpul apărării Sevastopolului s-au manifestat viitorii soţi şi doctori habilitaţi în istorie Afanasie şi Lucheria Repida. Infanteristul marin A. Repida a fost grav rănit şi mult timp toţi îl considerau ucis. Însă în ultimele minute în ajunul părăsirii fortăreţei de pe Marea Neagră, fiind fără cunoştinţă, el a fost găsit de camarazii săi de arme marinari şi evacuat la Novorosiisk. Numai după o perioadă de tratament de cîteva luni el s-a reîntors în armată şi a luptat pînă la sfîrşitul războiului. Lucheria Efstafievna şi-a finisat calea sa de glorie în luptele pentru eliberarea Moldovei.

Pentru bărbăţie şi eroism, manifestate în luptele de lîngă Stalingrad, originarii din Moldova M. Diordiţă, L. Diordiţă, I. Cutcoveţchi, Z. Chiroşcă şi alţii au fost decoraţi. Iar viitorul academician, rector al U.S.M. şi parlamentar, a devenit în timpul bătăliei de la Stalingrad comandant de baterie, fiind decorat cu ordinul Războiului pentru Apărarea Patriei de gradul II. O faptă eroică în luptele de lîngă Stalingrad a săvîrşit fiica poporului găgăuz, născută în Ceadîr-Lunga, M. Slavioglo care l-a scos de pe cîmpul de luptă pe Ruben Ibarruri, grav rănit, viitor erou al Uniunii Sovietice şi erou naţional al poporului spaniol.

Un exemplu elocvent al prieteniei popoarelor în timpul bătăliei de pe Volga l-a constituit fapta eroică a doi mitraliori – a rusului Mihail Nacinkin şi moldoveanului Iurco Taracul. La intersecţia a două străzi ei au apărat cîteva zile o casă de o mare importanţă strategică. Iniţial, cîteva zeci de soldaţi germani, fiind sprijiniţi cu foc de mitralieră, au încercat fără succes să-i scoată de acolo pe apărători. Însă, suferind pierderi grave, fasciştii au supus clădirea unui atac puternic de artilerie cu aruncătoare de mine. Dar şi după aceasta, apropiindu-se de ruine, au fost întîmpinaţi cu rafale dense de mitralieră. Atunci edificiul a fost atacat masiv din aer şi completamente distrus. Însă nici acum fasciştii n-au putut înainta în adîncul poziţiilor sovietice, deoarece apărătorii acestei case legendare din subsol aruncau în ei un foc ucigător. Ambii au fost grav răniţi, însă duşmanul n-a fost în stare să-şi atingă scopul. Cînd a sosit ajutorul, ei erau deja morţi.

De nenumărate ori l-a salvat de la moarte sigură pe prietenul său evreu pămînteanul nostru, moldovean de naţionalitate, Sergiu Gherasi. Lîngă Minsk, fiind grav rănit el a nimerit în prizonierat. Împreună cu el erau şi prietenii lui pămînteni Demian Jiguli şi Simion Şpiţ. Evreii prizonieri erau scoşi din coloană şi împuşcaţi pe loc. Cînd a sunat comanda „evreii un pas înainte", S. Gherasi nu l-a lăsat pe Simion să iasă din aranjament şi l-a prezentat nemţilor „drept român". Pe teritoriul Poloniei ei au trecut prin toate chinurile iadului, însă fidelitatea prietenului l-a salvat pe Şpiţ de moarte violentă. A mai fost un caz cînd Simion a fost nevoit să se dezbrace pentru a fi verificat la circumcizie şi părea că i-a venit sfîrşitul. Dar şi de astă dată Sergiu nu s-a pierdut şi i-a convins pe fascişti că prietenul lui este tătar musulman.

În luptele de lîngă Kursk a luptat cu dîrzenie şi aviatorul A. Grecul, originar din Slobozia, viitor doctor habilitat în istorie, profesor. La curba de la Kursk a devenit Erou al Uniunii Sovietice originarul satului Hîrtop, r-nul Dubăsari Ştefan Colesnicenco. Pînă în septembrie 1943 el a doborît 20 de avioane fasciste. Însă în ziua de 2 septembrie în cerul Ucrainei, în luptă cu cinci avioane germane de vînătoare, slăvitul fiu al poporului moldovenesc a căzut vitejeşte. Pentru eroism în timpul forţării Niprului au devenit eroi ai Uniunii Sovietice pămîntenii noştri rusul M. Pavloţchi, moldoveanul I. Coval, ucraineanul P. Şcerbinco. A devenit erou al Uniunii Sovietice originarul satului Bardar, r-nul Hînceşti Mihail Plugariov. El începuse războiul ca soldat de rînd, terminîndu-l în grad de căpitan.

Lumea întreagă cunoaşte fapta eroică a organizaţiei ilegale a tineretului din oraşul Krasnodon – „Garda tînără". Membru al ei a fost şi fiul poporului moldovenesc Boris Glavan, născut în satul Ţarigrad, r-nul Drochia. Un alt fiu al popoarelor moldovenesc şi ucrainean Ivan Cudrea, născut în Borispoli, Ucraina, a fost un eminent cercetaş-ilegalist sovietic şi a murit ca erou în Kievul ocupat de nazişti.

În calitate de exemplu de vitejie şi bărbăţie fără seamăn în numele Patriei pe veci va rămâne fapta eroică a lui Alexandr Matrosov. Printre cei peste 200 de oşteni care au repetat acest exemplu a fost și slăvitul fiu al poporului moldovenesc Ion Soltîs la 11 februarie 1945 în timpul asaltului satului Luizentali (Germania). Cu o bărbăţie fără seamăn au luptat pe teritoriul Germaniei originarii Moldovei Fiodor Jarcinschi, Şabsa Maşcauţan, Serghei Poleţchi şi Grigore Sorochin, deveniţi eroi ai Uniunii Sovietice. În total 16 locuitori ai Moldovei au fost decoraţi cu această distincţie înaltă.

Însă cea mai slăvită faptă eroică a celui de-Al Doilea Război Mondial a săvîrşit-o A.I. Marinescu (numit în ruseşte A.I. Marinesco) – originar al Cahului (unde a trăit pînă la vîrsta de 8 ani), fiind după tată moldovean, iar după mamă ucrainean. La 30 ianuarie 1945 echipa submarinei S-13, comandant al căreia era căpitan-locotenentul Alexandru Marinescu, a scufundat o navă cu noua punți și cu un deplasament de peste 25 mii tone – «Wilhelm Gustlof», – se afla Cartierul General al forțelor maritime al lui Hitler şi care era numită de germani «rai maritim». Aflînd de scufundarea lui «Wilhelm Gustlof», Hitler a avut o criză de furie: căzînd pe podea, a mușcat covorul și a făcut spumă la gură. Comandantul escortei a fost împușcat. Ca și după distrugerea armatei de 300 mii oameni la Stalingrad, în Germania a fost declarat un doliu de trei zile. Iar A. Marinescu a fost declarat dușman personal führer-ului, în rînd cu Stalin, Roosevelt si Churchill. El se consideră cel mai bun submarinist al celui de-Al Doilea Război Mondial.

• Moldova în anii Primului Război Mondial
• Republica Democratică Moldovenească
• Evoluția politică a Basarabiei în perioada dintre cele două războaie mondiale
• Moldovenii din stînga Nistrului
• Constituirea și evoluția politică a R.S.S.M. în anii 1940 – 1991
• Știința și cultura în Republica Moldova