26 februarie 2016, 11:21 Rubrica vizitatorilor-autori 28114

Despre Dumnezeu și evoluție

Astăzi pentru noi, cei din Moldova, este important să înțelegem nu numai acele aspecte ale vieții sociale și filozofiei care determină bunăstarea noastră financiară, ci și pe acelea care ne definesc starea de spirit.

Omul își materializează intens propria existență și conștiință. Lumea, după părerea filosofului francez Rene Guenon, se îndreaptă spre rigidizarea tuturor formelor de viață și conștiință. Planul material elimină spiritualul din toate sferele vieții și conștiinței. La mijlocul secolului al XX-lea progresul tehnologic și aspirațiile materialiste au cuprins toate aspectele vieții culturale într-atît, încît aceasta aproape a încetat să fie legată de elementele sacrale de bază ale existenței și asta după mii de ani de civilizație tradițională, profund religioasă.

Fondatorul Fenomenologiei vestice religioase Rudolf Otto în studiile sale trage concluzii interesante, acestea fiind reflectate în lucrarea sa "Sacrul", scrisă de el în anul 1917. Dînsul a decis să renunțe la noțiunea de "sacru" și a introdus un nou concept, care are o conotație ușor diferită, mult mai amplă. R. Otto scrie că, după devalorizarea în om a sentimentului sacru rămîne "numinosul". El introduce termenul "numinos" pentru a determina cele mai importante aspecte ale experienței religioase, legat de o experiență intensă a prezenței divine misterioase și înfricoșătoare. Acest factor, după părerea lui Otto, nu este reductibil la orice alt factor, acesta poate fi înțeles numai atunci cînd există experiența existențială a sfîntului. Ceva sfînt însă, după părerea omului de știință, e experiența "prezenței tainei". Această experiență și este groaza mistică (Mysterium tremendum) în fața divinității.

Ideea cu privire moartea lui Dumnezeu, exprimată de Nietzsche, idee care a făcut să explodeze lumea în ajunul teribilului secol al XX-lea, avea la bază întreaga experiență a degradării umane, devaluarea stării morale a omului, apogeul căreia devine evadarea din lumea sacră. Dispariția lui Dumnezeu din viața omului însă este o tragedie, dar nu e și finalul, căci rămîne știința despre suflet și nemurire, despre morala sfintă și tainele vieții. Degradarea și distanțarea omului de conceptul de sacru este cu adevărat un pas terifiant prin tragedia sa apocaliptică: atunci tot felul de norme și legi, orice temere de tot ce e superior și ascuns este respinsă, iar omul fără Dumnezeu devine rege încoronat al naturii. Acest rege încoronat nu mai este deja creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ci este un produs al dezvoltării logice și al evoluției maimuței, care nu are nici credință, nici nu cunoaște vorbirea. Dar, de fapt, anume vorbirea este nu doar baza gîndirii, ci și ceea ce ne leagă de Dumnezeu, căci El nu doar a creat lumea prin Cuvînt (la început a fost Cuvîntul și Cuvîntul era Dumnezeu), dar, de fapt, El, în persoana Fiului lui Dumnezeu, este Logosul, adică Cuvîntul care a creat Lumea. Odată cu pieirea a tot ce e sacru, pe avanscena istoriei intră evoluția, progresul materialist și moralitatea lipsită de spiritualitate a societății moderne. Un alt aspect, și, în același timp, o consecință a eliminării mentalității sacre a societății umane este atrofierea bazelor morale, care se manifestă, astăzi, în mod clar, în multe țări înalt dezvoltate.

Acest lucru se întîmplă din cauza că sacrul a dispărut din viața noastră, iar acesta era analog cu tot ce înseamnă bun și divin.

În rezultatul dispariției bunătății și educației etice a venit înrăirea, agresivitatea față de acei care mai mult decît alții sînt capabili să deprindă "învățătura socială" și creativitatea. Astfel, persoana ghinionistă începe să urască pictorul și poetul, frumusețea și valorile estetice clasice, iar un bandit cu pistolul în buzunar se duce direct să comită un jaf, căci fără conceptul moral, conștiința și voința sa sînt ghidate doar de cele mai josnice motive materiale. Din partea ideologică rămîne doar sentimentul de clasă și rasă, care, în secolul al XX-lea mai poate încă avea influență asupra minților oamenilor. Drept consecință, în lume intră în forță xenofobia, șovinismul, respingerea celorlalte opinii și valori.

Aceste probleme vor fi rezolvate acum de persoane care nu au o conștiință morală și etică înaltă. Vor decide radical și cu cruzime, căci acolo de unde pleacă sacrul, dispare și bunătatea. Odată cu atrofierea sentimentului bunătății din om este dezrădăcinată și orice compasiune. Rămîne doar tinderea către lucrurile materiale, alimentată de agresiunea față de realitatea înconjurătoare. Revoluția a devenit un element major al unei astfel de perspective. Apologeții acesteia au mers mai departe de materialiști și darwiniști, începînd duelul cu Dumnezeu și proiectul său istoric. De fapt, cîmpul de luptă propriu-zis rămîne omul, tot el este obiectiv al luptei, pentru că în el din cele mai vechi timpuri a existat asemănarea cu Dumnezeu. De aceea, asupra lui Dumnezeu și a fiului său pămîntean a fost aplicată lovitura, care l-a transformat pe Om din Fiu al lui Dumnezeu într-un rob al sistemului-matrice, care distruge omul. În legătură cu aceasta să amintim aici de cîțiva apologeți ai materialismului militant. Tineretul poate nici să nu-i cunoască pe acești corifei lipsiți de spiritualitate. V.I. Lenin (Ulianov), în clasa a cincea, aruncîndu-și cruciulița și devenind apoi conducător al celei mai mari țări din lume, iată ce scria despre cele expuse. "Fiecare idee religioasă despre orice Dumnezeu, orice flirt cu ceva de genul lui Dumnezeu este o mizerie de nedescris ... cea mai periculoasă mizerie, cea mai periculoasă molimă». Și încă ceva: "Energia electrică i-l va înlocui pe Dumnezeu țăranului. De acum înainte țăranul rugîndu-se electricității va simți mai mult puterea autorității centrale, în loc de înaltul Cerului".

În anul 1917 Rusia, condusă de acest corifeu al gîndirii, după epurările totale și execuțiile în masă a început distrugerea a tot ce avea legătură cu Dumnezeu și tradiția sacră a poporului rus. Bisericile, catedralele sînt distruse, sînt arse cărțile, elitele vechi sînt stîrpite. Sînt organizate procese de acuzare a clerului, care a fost supus unor hărțuiri constante și terorii. În lupta împotriva religiei, Lenin nu a fost singur. La această acțiune dezgustătoare au participat activ cei mai apropiați asociați ai săi: Sverdlov (Rosenfeld), Stalin (Djugașvili), Troțki (Bronstein), Zinoviev, Kamenev, Dzerjinski și alții.

Un alt celebru luptător contra lui Dumnezeu − Karl Marx. Iată cîteva perle ale filosofiei sale: "Religia este suspinul creaturii oprimate, inima unei lumi fără inimă, la fel cum este aceasta la rîndu-i suflet al normelor fără suflet. Religia este opiul poporului". Anume ipocrizia se ascunde după Dumnezeu, fără să creadă în realitatea acestuia, anume această idolatrizare a propriei persoane pune propria mîntuire mai sus de mîntuirea întregii societăți". Mai jos sînt citate următoarele cuvinte ale așa-zisului său prieten și confident, starea căruia reflectă starea spirituală și intelectuală a gînditorului progresiv, apologet al evoluției materiale și al darwinismului: "Cu cît mai "sacru ", adică mai neomenesc este orice lucru cu atît mai puțin sîntem în stare să-l admirăm ". Și, desigur, L.Troțki. Anume acest om, în rezultatul cruzimii inumane și a terorii a cîștigat, practic, războiul civil în Rusia, a învins Garda Albă și a vrut să transforme întreaga populație a marii țări într-o armată muncitoare gigantică. "Religia − un sinapism, o prelungire inutilă. Religia este otravă, anume în epoca revoluționară și epoca dificultăților nejustificate, care apar după cucerirea puterii".

Acest lucru îl înțelegea un asemenea contrarevoluționar al simpatiilor politice și psiholog profund ca Dostoievski. El spunea: "Ateismul este de neconceput fără socialism, iar socialismul – fără ateism. Religia neagă nu numai ateismul, ci și socialismul".

Așadar, în rezultatul conspirației seculare s-a reușit demontarea lumii vechi cu reperele sale morale și spirituale înalte. Nouă ni se insuflă ideea progresului. Dar cu ce e mai deștept rapper-ul zilei de astăzi, decît Seneca sau Virgiliu, cu ce e mai înțelept politicianul actual, decît regele Așoka, Cirius sau Cicero, Solon și Pericle? Cu ce sînt oamenii noștri de știință mai inteligenți, decît Buddha, Pitagora, Platon sau Confucius? Prin nimic, iar nouă ni se impune sistematic adevărul despre un oarecare progres sau evoluție. Este ciudat, dar noi astăzi, trecuți prin secole de evoluție, nu sîntem în măsură să creăm astfel de obiecte de arhitectură nemuritoare ca piramidele lui Keops, Chephren, Baalbek, Marele Zid Chinezesc. Picturile noastre nu sînt cu nimic mai minunate, decît cele găsite în Pompei și Herculaneum, iar Venus din Milo rămîne a fi un model de frumusețe în orice timpuri. Deci, nu există nici un progres. Iar dacă acesta nu există, atunci fie totul stă pe loc, fie totul degradează. Compararea picturilor lui Raphael și ale lui Rubliov cu creațiile lui Malevici și Picasso ne vorbesc despre faptul că arta ca întruchipare a spiritualității a devenit mult mai slabă, decît în urmă cu 500-700 de ani.

Ce se întîmplă? Are loc degradarea omului, căci acesta, după cum scria M. Eliade, este rupt de modelul arhetipal al Providenței Divine și trimis într-un viitor fără suflet și demențial, unde i s-a insuflat că el însuși își creează propriul drum. Nimic adevărat în acest sens.

Nici un sistem nu lucrează pentru propria distrugere. Ceea ce se întîmplă astăzi cu omul înseamnă autodistrugere. Probabil, aceasta este calea istoriei − calea de la Dumnezeu către o grimasă umila, către acel care va putea să parodieze doar misiunea Lui divină. Într-adevăr, astăzi criza spirituală a mers deja atît de departe, încît multe minți au rămas pe gînduri, de ce ne-am refuzat și care e motivul că ne-am împotmolit și batem pasul pe loc. În argumentele cu privire la distanțarea de Dumnezeu începem să observăm unele sclipiri ale raționalului și veșnicului. În ultimul timp oamenii de știință, implicați în studierea teoriei "marii explozii" ajung tot mai des la concluzia că la baza dezvoltării Universului se află un program sacru, iar acesta este imposibil fără voința Creatorului.

Astronomul Fred Hoyle, care a inventat termenul "marii explozii", a declarat că cele mai recente date privind dezvoltarea Cosmosului au zdruncinat serios convingerile sale ateiste. Mai tîrziu, el a scris: "Interpretarea acestor fapte, în baza bunului simț sugerează faptul că inteligența superioară se joacă pur și simplu cu fizica, precum și cu chimia și biologia. Cifrele calculelor în baza acestor fapte uluiesc într-atît, încît o astfel de concluzie mi se pare incontestabilă".

Fizicianul-teoretician Paul Davies menționează că "dovada concepției inteligente este pur și simplu minunată", iar profesorul de la Oxford, John Lennox a declarat: "Cu cît mai multe aflăm despre Universul nostru, cu atît mai convingătoare, în calitate de explicație a cauzelor existenței noastre, devine ipoteza existenței Creatorului".

Cum de s-a putut întîmpla că noi am detronat din mintea noastră chipul Creatorului și ne-am îndepărtat de proiectului său? Iar proiectul a fost din start universal. Wilhelm Schmidt, marele teolog german, a scris o lucrare de căpătîi de circa 11.000 de pagini − "Originea ideii de Dumnezeu". Aceasta este dedicată problemelor monoteismului original. În ea autorul demonstrează că, practic, toate popoarele au avut la începutul căii sale istorice credința într-un singur Dumnezeu, dispuneau de învățăturile despre el și păstrau legea măreață atemporală prescrisă a vieții. M. Eliade scria în acest sens: "Schmidt a încercat să demonstreze că credința în Marele Zeu se confirmă la cele mai străvechi niveluri, în timp ce totemismul era caracteristic numai pentru cele mai tinere triburi, din punct de vedere cultural... Schmidt concluzionează că la început peste tot exista un fel de monoteism original (Urmonotheismus), dar dezvoltarea ulterioară a societății umane a diminuat și în multe cazuri a dus la anularea convingerilor inițiale".

Aceleași păreri le împărtășesc și multe alți oameni de știință. Astfel, spre exemplu, Robert G. Loui, Paul Reden considerau existența credinței în Dumnezeul suprem potrivită doar pentru societățile arhaice.

La Nietzsche, Schmidt și Lang este accentuată ideea referitor la responsabilitatea istoriei față de degradarea, uitarea și moartea unui singur Dumnezeu. Mulți oameni de știință din acest cerc, care considerau că Dumnezeu este o consecință a adaptării sociale a omului, susțineau că omul, ca ființă istorică, l-a ucis el însuși pe Dumnezeul din interiorul său și că în urma acestui act este nevoit să trăiască, exclusiv, în cadrul istoriei.

De aceea, după părerea unui șir întreg de orientaliști britanici, India, în Evul Mediu, a ieșit din istorie și a intrat în cercul mitologic și ritual, căci îndepărtarea de istorie este întoarcerea la Dumnezeu și vice-versa. Gîndirea istorică este, în mare măsură, în opoziție cu gîndirea sacrală, căci ea este rațională și liniară. În schimbul unui Dumnezeu unic a venit doctrina despre mulți zei, dar apoi și aceste credințe au fost înlocuite forțat de puncte de vedere mai materialiste.

Materialismul, spiritismul și raționalismul din diferite părți au subminat bazele societății tradiționale și suprastructurile sale, sistemul credințelor și viziunilor. Apoi au venit noii apologeți. S. Freud, spre exemplu, a văzut esența morții lui Dumnezeu în dezvoltarea arhetipului "paricid", întreaga sa psihanaliză bazîndu-se pe raționamentul acestui complex uman originar. Și de aceea nu mintea se opune credinței, ci complexele subconștiente și inconștiente ca rămășițe ale lumii haosului, la încălcarea tabuurilor și fundamentelor societății dau buzna în viața omului, distrugînd întreaga sa ființă și aspectul principal, axa cosmică – doctrina despre Marele Zeu.

Așadar, pe măsură ce se îndepărtează de înțelegerea lumii, omul alunecă tot mai departe în iadul materialist, transformînd procesul istoric din act de creație și dezvoltare a complexului de matrice în lucru pe conveier. Istoria a devenit conveier, acest lucru poate fi observat din faptul că nici starea morală, nici estetică, nici chiar starea cognitivă a omului nu se îmbunătățește și nu s-a îmbunătățit în ultimele secole, triumful aparținînd civilizației materialiste. Concluzia este una. A-ți reîntoarce conștiința la cea numinoasă. A te readuce pe tine însuți la presentimentul prezenței lui Dumnezeu și a puterii lui în Tot: în natură și frumusețea ei, armonia cuvintelor și sunetelor, în manifestarea estetică. A te reîntoarce la perceperea lumii divine și realizarea rolului primatului lui Dumnezeu în toate evenimentele și fenomenele din istoria civilizației umane. Atunci ni se va deschide tezaurul comorilor spirituale și cel al cadourilor generoase din partea lui Dumnezeu. Nouă copiilor săi risipitori, Dumnezeu le va dezvălui secretele lumii pămîntești și pe cele ale Universului...

Veaceslav Matveev