Perioada reformelor sociale din anii 60-70 ai sec.XIX poate fi considerată etapa finală a procesului de implementare a sistemului rusesc de administrare în Moldova de Est (Basarabia) într-o gubernie. Astfel, la 22 noiembrie 1873 Senatul a examinat raportul ministrului de interne despre transformarea Basarabiei în gubernie rusească şi despre lichidarea Consiliului regional. Această propunere a obţinut avizul favorabil al Consiliului de Stat al Rusiei şi a fost aprobată de Alexandru II, la 28 octombrie 1873.

Reformele „liberale" din anii 60-70 ai secolului al XIX-lea, ce au avut pentru Rusia o mare semnificaţie şi care reprezentau pentru ea un progres decisiv, au avut impact şi asupra Moldovei de Est (Basarabia).

Reforma agrară în Basarabia a avut particularităţile sale. În Moldova, dezrobirea ţăranilor fusese înfăptuită încă în anul 1749 de către Constantin Mavrocordat. Problema lichidării dependenţei personale a ţăranilor de stăpînirii lor aşa cum exista ea în Rusia, pentru Moldovei de Est (Basarabia) nu era actuală. Înainte de reforma ţărănească din 1861 din Rusia în Basarabia, se numărau 11.681 iobagi, dintre care doar 100 practicau agricultura. Aceştia erau ţiganii care, pînă la 1812, au fost robi, şi ţăranii ruşi aserviţi, aduşi de către moşierii ruşi după 1812 în Basarabia. Reforma ţărănească, din 19 februarie 1861, s-a aplicat în Basarabia doar asupra ţiganilor iobagi. Ei nu au fost împroprietăriţi, fiind trecuţi doar în categoria de ţărani. Pentru dreptul de a folosi pămîntul moşierilor, noii ţărani trebuiau să presteze proprietarilor boierescul şi alte obligaţii. Ei se vor elibera definitiv în anul 1868.

La 14 iulie 1868, a fost semnat decretul privind împroprietărirea ţăranilor din Basarabia. Împroprietărirea s-a făcut la o scară mai largă decît în celelalte gubernii ale Rusiei, iar terenurile au trecut direct în mîinile ţăranilor şi nu în proprietatea obştii săteşti. Mărimea suprafeţei de împroprietărire a fost stabilită în funcţie de zonă, fertilitatea solului şi densitatea populaţiei. Unei familii de ţărani îi revenea în medie 8 desetine de pămînt în judeţul Orhei şi 13,5 desetine în judeţul Akkerman. În multe cazuri, moşierii au încercat să profite de sărăcia ţăranilor, propunîndu-le „în dar” doar jumătate din terenul cuvenit potrivit legii. Răscumpărarea pămîntului, stabilită la valoarea de 1 rublă 78 copeici pentru o desetină sau 5 ruble 16 copeici pentru «nadel», s-a făcut în decursul a două decenii, atît în muncă, cît şi în sume de bani. În baza prevederilor Regulamentului şi Contractului normal din 1868, moşierul trebuia să primească de la ţăran 20% din valoarea lotului, iar 80% de la stat. Statul urma să recupereze suma plătită moşierului de la ţăran, cu dobîndă, pe parcursul a 49 de ani. Pînă la achitarea celor 20%, ţăranul era obligat să asigure moşierului vechile prestaţii.

Familiile de ţărani au primit următoarele loturi: în judeţul Hotin cîte 8,5 desetine, Soroca – 8-9,5, Bălţi – 9,5, Orhei – 8, Chișinău – 8‐9,5, Tighina – 10,5‐11,5 şi Cetatea Albă cîte 13,5 desetine. Conform datelor statistice, pe parcursul realizării reformei agrare, din diferite motive, nu au fost împroprietăriţi toţi ţăranii cu mărimea prevăzută a lotului de pămînt. Astfel, în judeţul Hotin, o mare parte a ţăranilor au fost împroprietăriţi cu loturi mai mici decît prevedea legea.

Necesitatea unor reforme de ordin administrativ a fost realizată prin introducerea zemstvelor – o instituţie reprezentativă, care avea menirea să soluţioneze problemelela nivel local. Zemstva se introduce în Basarabia în anul 1869. În competenţa zemstvei au intrat: dările locale ale populaţiei; aprovizionarea populaţiei; asistenţa socială; asigurarea clădirilor contra incendiului; sănătatea publică; învăţămîntul public. Zemstva nu era un organ al statului, dar se afla sub controlul guvernului, căci pentru soluţionarea unor probleme se cerea aprobarea guvernatorului sau ministerului de interne. Zemstvele erau structurate pe trei niveluri: zemstva gubernială, zemstvele judeţene şi cele de voloste.

Aria activităţii zemstvelor a fost restrînsă la problemele administrative şi gospodăreşti de importanţă locală. Zemstvele erau lipsite de orice funcţii politice. Sfera de activitate a zemstvelor a fost foarte strict delimitată, reducîndu-se la „nevoile şi foloasele locale”. De competenţa zemstvelor judeţene ţineau următoarele chestiuni: impozite speciale în bani şi în natură; proprietăţile şi capitalurile zemstvei; drumurile şi pădurile; poşta şi telefoanele; instituţiile medicale şi de caritate; sprijinirea agriculturii, industriei şi comerţului.

Sistemul electoral al zemstvei, avînd la bază principiile cenzului de avere şi al apartenenţei sociale, a permis ca în zemstve să predomine nobilimea.

Zemstvele nu erau finanţate de stat. Pentru a-şi acoperi cheltuielile, zemstva a fost abilitată să colecteze taxe şi impozite locale. Veniturile zemstvei erau formate din impozitarea veniturilor întreprinderilor industriale şi comerciale, precum şi din taxele percepute pentru averea mobilă şi imobilă.

Una dintre funcţiile zemstvei ţinea de asistenţa medicală şi serviciul veterinar. Aceasta se ocupa de înfiinţarea spitalelor şi selectarea cadrelor medicale. În 1872, pe lîngă Spitalul din Chișinău, a fost deschisă o şcoală de moaşe. La 1873, din cele 27 de spitale existente, 15 erau patronate de zemstve.

Zemsvtele au sprijinit financiar întemeierea unui număr relativ mare de şcoli de diverse tipuri. Sub îndrumarea zemstvei în Basarabia au fost deschise primele şcoli de vinificaţie, au fost studiate porţiunile navigabile ale Nistrului.

Implementarea reformei judiciare în Moldova de Est (Basarabia) s-a realizat în baza statutului judiciar din 1864. Acesta avea la bază principiul egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii, crearea instituţiilor de judecată unice pentru toţi cetăţenii, indiferent de originea şi statutul social. Procedura juridică era publică, judecătorii inamovibili. A fost introdusă instituţia avocaturii şi curtea cu juraţi. Guvernatorul militar al Basarabiei s-a pronunţat pentru desfăşurarea procedurii de judecată în limba rusă. În schimb nobilimea basarabeană propus ca limba oficială în judecătoriile locale să fie limba moldovenească, motivînd decizia prin faptul că, pînă în 1828, aceasta a fost limba oficială şi că majoritatea populaţiei nu cunoştea limba rusă.

În Basarabia, reforma judiciară a fost aplicată din anul 1869, determinînd o nouă restrîngere a sferei de acţiune a legilor moldoveneşti. Procesele urmau să se desfăşoare exclusiv în limba rusă. În scurt timp, cele cîteva funcţii de traducători existente pe lîngă Judecătoria din Chișinău au fost lichidate.

Cu toare acestea, limba moldovenească nu a fost dată uitării, nu a dispărut. Cu toate că nu era folosită în sfera publică (administraţie, justiţie), ea trăieşte prin purtătorii săi, etnicii moldoveni. şcolile elementare care se deschid în număr mare la finele secolului al XIX-lea în mediul rural au ca limbă de instruire limba moldovenească. Aşa cum peste 90% a populaţiei trăiesc în sate, anume aceşti ţărani sînt purtători ai limbii moldoveneşti. Următoarele trepte ale învăţămîntului, gimnaziul, liceul se fac în limba rusă, însă cea mai mare parte a populaţiei nu ajunge să fie instruită în aceste instituţii. Mediul rural, conservator prin tradiţie, a fost cel care a păstrat limba moldovenească, obiceiurile şi datinile strămoşeşti.

Reforma orăşenească a fost implementată în Moldova de Est (Basarabia) cu începere din anul 1871, după ce fusese adoptată în Rusia. Conform Regulamentului urban, în oraşe se creau dume şi uprave orăşeneşti ca organe elective alese de orăşeni. În duma orăşenească aveau dreptul de a alege şi a fi alese numai persoanele care plăteau impozite. Duma era organul deliberativ, iar uprava – organ executiv. Uprava era alcătuită din doi sau mai mulţi membri, prezidaţi de şeful oraşului (gorodskoi golova). La Chișinău şeful oraşului era confirmat de Ministerul de interne, iar în celelalte oraşe – de guvernator. La 23 martie 1871 s-a deschis Duma orăşenească la Chișinău. La Bălţi şi Orhei a fost organizată o administraţie simplificată, compusă din primar numit golova şi doi ajutori. Ulterior, reforma orăşenească s-a extins asupra oraşelor Akkerman, Bender, Hotin, Soroca.

Competenţele dumei şi upravelor orăşeneşti ţineau de gospodărirea şi aprovizionarea oraşului, amenajarea pieţelor şi tîrgurilor, întreţinerea spitalelor, chestiunile învăţămîntului, dezvoltarea comerţului şi a industriei locale, măsurile contra incendiilor, înfiinţarea burselor şi caselor de credit, deschiderea teatrelor, bibliotecilor, muzeelor. Guvernatorul avea dreptul de a stabili şedinţele dumei orăşeneşti şi de a controla gestionarea banilor dumelor.

Reforma orăşenească în Basarabia a extins principiile de organizare şi activitate a zemstvelor şi asupra oraşelor, administrarea lor nimerind, în mare parte, – ca şi zemstvele – în mîinile nobilimii. Astfel, în anul 1910, din cei 51 de membri ai Dumei orăşeneşti din Chișinău, circa 60% erau nobili, iar în 1913 peste 53%.

În 1892 a fost adoptat un nou Regulament urban care limita autoadministrarea oraşelor, stabilind cenzul de avere pentru alegătorii din oraşe în locul celui fiscal. Din acest motiv în componenţa dumelor orăşeneşti după 1892 au intrat şi mai mulţi nobili.

Reforma militară. În anul 1874, guvernul rus a reorganizat serviciul militar, prin care s-a încercat modernizarea armatei ruse după modelul german. Noua lege a introdus obligativitatea serviciul militar, înlocuind vechiul sistem de recruţi. Durata serviciului militar pentru soldaţi a fost micşorată, de la 25 la 6 ani. În 1812 locuitorii Moldovei de Est (Basarabia) au fost scutiţi de serviciul în armata imperială. Din 1874 ei sînt recrutaţi în armata rusă, participînd în războaiele purtate de Rusia.