Savanţii nu au o părere unică cu privire la spaţiul geografic de unde au pornit cele mai vechi populaţii indo-europene pentru a popula vastul areal de la Atlantic pînă în Peninsula Hindustan. Unii sînt de părerea că vatra indo-europenilor se afla în regiunea Munţilor Ural, alţii la nord de Marea Neagră, mulţi cercetători identifică vatra indo-europenilor cu regiunile de la nord de Dunăre.

Potrivit unei ipoteze, cele mai vechi limbi indo-europene s-au constituit mai bine de 5000 de ani în urmă, datorită separării populaţiilor, care vorbeau diferite dialecte, şi a migraţiilor care le-au dus uneori la mari depărtări de vatra comună.

Cele mai vechi mărturii ale unor limbi indo-europene (apelative şi nume proprii) se întîlnesc în izvoare egiptene şi akkadiene din mileniul al III-lea î.Hr.

Cu timpul, apăreau noi limbi indo-europene, unele au ajuns pînă în prezent, altele au dispărut fără urme. Cele mai timpurii sînt imortalizate în scrierile din prima jumătate a mileniului al II-lea î.Hr. (hitită, miceniană, greacă), altele – abia în urmă cu cîteva secole (albaneza în secolul al XV-lea, lituaniana şi letona în secolele XV-XVI); majoritatea oferă un material documentar bogat, dar unele (traca, ilira, frigiana, lidiana, liciana) sînt insuficient cunoscute din cauza sărăciei mărturiilor scrise descoperite la moment, fiind consemnate mai ales prin antroponime, toponime notate într-un număr redus de inscripţii.

La sfîrşitul mileniului al III-lea î.Hr. şi în cursul mileniului al II-lea î.Hr. indo-europenii au invadat succesiv Orientul mediteranean, iar în mileniul I î.Hr. – Europa Centrală şi Occidentală.

Hitiţii

Printre indo-europenii care s-au afirmat în istoria antică au fost hitiţii ce au creat, la începutul mileniului al II-lea î.Hr., în partea estică a platoului central din Asia Mică, un stat puternic cu o cultură dezvoltată.

Hitiţii sînt pomeniţi în Vechiul Testament sub denumirea „fiii lui Heth” sau la forma de plural Hittim; în egipteană, numele lor era notat cu hieroglifele Ht, iar ei îşi spuneau „locuitori din ţara Hatti”.

Hitiţii au pătruns în Asia Mică din regiunea balcanică, din apropierea Dunării, în valuri succesive, trecînd prin strîmtorile care leagă Marea Marmara de Marea Neagră şi Marea Egee.

Există numeroase argumente care confirmă provenirea hitiţilor dintr-o regiune nordică de pe malurile Mării Negre. Astfel în textele hitite apare o rugăciune către zeul Soare, în care se afirmă că astrul răsare de peste mare, imagine arhaică, anterioară mileniului al II-lea î.Hr., păstrată, datorită caracterului conservator al textelor sacre şi pronunţată într-o epocă în care ea nu mai corespundea realităţii geografice a ţării hitiţilor din Asia Mică. Această situaţie se explică prin prezenţa anterioară a hitiţilor într-o regiune mai nordică, pa malurile Mării Negre.

De asemenea, este de menţionat că limba hitită prezintă asemănări cu aproape toate limbile indo-europene vechi, mai ales cu cele italice, celtice şi arice. Este reprezentativ textul hitit, datat cu începutul secolului al XVII-lea î.Hr., care conţine o formulă străveche privitoare la păstrarea focului sacru (credinţa veche indo-europeană): sintagma hitită ḫašši paḫḫur paraišteni „întreţineţi focul în vatră” îşi află corespondenţa în formula din limba oscă aasal purasial, de pe una din cela mai vechi inscripţii italice (în ambele se regăsește termenul indo-european de gen inanimate pentru „foc”) şi ar putea proveni din vremea unităţii indo-europene în regiunile din apropierea Dunării.

Statul hitit este distrus către 1200 î.Hr., în acelaşi timp ca şi Troia, în urma invaziei „popoarelor mării” o coaliţie a populaţiilor din regiunea Balcanilor sudici şi a Mării Egee. După 1200 î.Hr. Imperiul hitit se prăbuşeşte. O parte din hitiţi migrează spre vest trecînd în Peninsula Balcanică împreună cu aheii, populaţie de origine indo-europeană care, la mijlocul mileniului II î.Hr. (către 1400), au apărut pe coasta de vest a Asiei Mici în vecinătatea nemijlocită a tracilor şi hitiţilor.

Potrivit unor cercetători rămăşiţele populaţiei hitite şi descendenţii vechilor troieni au migrat spre vest iar către sfîrşitul mileniului II – începutul mileniului I î.Hr. ar fi colonizat, în mai multe etape Italia, participînd la formarea etruscilor şi a populaţiilor indo-europene din peninsula Adriatică. Potrivit cercetătorilor limba etruscă este înrudită strîns cu limbile indo-europene din Asia Mică, în special cu hitita şi lidiana. Ea reprezenta, de fapt, un stadiu tardiv al hititei, elementele ei neindo-europene fiind aceleaşi ca şi în hitită – adică hatice şi hurite.

Italicii

Potrivit unor cercetători patria comună a „proto-italicilor ” sa-r fi aflat în zona Dunării de mijloc. Din această regiune italicii pătrund în valuri succesive, în perioada cuprinsă între secolele al XV-lea şi al IX-lea î.Hr., spre peninsula Apenină: ei pătrund dinspre zona Dunării de mijloc, prin cea a Padului inferior, pe versantul adriatic al peninsulei.

Potrivit altei teorii, susţinută mai ales cu ajutorul datelor arheologice, strămoşii italicilor au migrat spre peninsula Apenină dinspre răsărit, în valuri succesive, nu pe calea uscatului prin nordul peninsulei, ci peste mare, din Illiria şi Dalmaţia.

„Calea răsăriteană” de pătrundere a italicilor în peninsula Apenină este confirmată nu numai de sursele arheologice dar şi de cele lingvistice. Astfel vocabularul limbii italicilor în special cel ce ţine de domeniul sacru şi juridic este strîns legat de cel din aria indo-iraniană (rex, ius, flamen, credo etc.).

În Peninsula Apenină se vor produce procese complexe de interacțiune între populaţiile indo-europene nou-venite și populația autohtonă. Latinii din centrul peninsulei, care vor contribui la dezvoltarea statului-oraș Roma, creat de etruci, s-au constituit în urma asimilării de către invadatorii indo-europeni din epocile bronzului și fierului a populațiilor preindo-europene întîlnite aici. Dialectul latin vorbit la Roma a evoluat în limba latină.

Grecii

Grecii s-au constituit ca popor în urma unui îndelungat proces de interacţiune dintre populaţia autohtonă din sudul peninsulei Balcanice, insulele Mării Egee, coastele Asiei Mici (pelasgi, lelegi, carieni etc.) şi triburile protogreceşti (ionieni, aheeni, eolieni şi dorieni) care au migrat în cursul mileniului al II-lea î.Hr. din nordul Peninsulei Balcanice.

La începutul mileniului I î.Hr. atestăm mai multe dialecte greceşti răspîndite în diferite regiuni ale lumii elene: ionic-atic, arcado-eolian, dorian. Cu timpul, dialectul atic, sprijinit de rolul de metropolă spirituală jucat de Atena, devine limba poeziei epocii clasice. În baza aceluiaşi dialect, în perioada ce va urma expediţiei lui Alexandru cel Mare, se constituie o limbă greacă comună – koine, care va asimila restul dialectelor greceşti.

Indienii

În mileniul III – prima jumătate a mileniului II î.Hr., cele mai vechi civilizaţii din cîmpiile Indusului, reprezentate de mai multe oraşe-state, precum Harappa şi Mohenjo-Daro, au fost constituite de strămoşii dravidienilor. Începînd cu mijlocul mileniului al II-lea î.Hr., în partea de nord-vest a peninsulei Hindustan pătrund triburile indo-europene ale arienilor care, cu timpul, au asimilat populaţia autohtonă, preluînd o parte din tradiţiile culturale ale localnicilor. În regiunile din nord-est şi nord s-au cristalizat limbile indiene arhaice – pracrita, sanscrita. În urma unui proces complex de interacţiune între diferitele etnii de pe teritoriul Indiei se cristalizează un şir de elemente caracteristice întregii societăţi din Peninsula Hindustan: instituţii religioase, dreptul, divizarea societăţii în patru categorii. Caracterul polietnic al Indiei se va menţine şi în timpul marilor imperii de la începutul mileniului I d.Hr.