Petru Rareş a domnit în Moldova de două ori – 1527–1538; 1541–1546. Venirea la scaunul Moldovei a acestui domnitor este învăluită de legende. Este fiul nelegitim al lui Ştefan cel Mare cu Maria, descendentă din neamul boierilor Cernat, stăpînitori ai zonei lacului Brateş, cu nenumăratele-i iezere, iezărcane, gîrle. Conform tradiţiei orale, Petru a fost în tinereţe negustor de peşte, pe care о transporta cu maje (nişte care mari, trase de patru sau şase boi). De aici şi porecla de Petru Măjerul. S-a ridicat în domnie prin voinţa predecesorului său Ştefăniţă Vodă, care, aşa cum scria Grigore Ureche fiind “bolnav la Hotin au lăsat cuvîntul, că dacă va săvîrşi el, să nu puie pre altul la domnie, ci pre Pătru Măjariul, ce l-au poreclit Rareş, despre numele muierii ce au fost după alt bărbat, tîrgoveţ din Hîrlău”.

În aprilie 1530 domnul s-a căsătorit cu Elena-Ecaterina Brankovici, fiica despotului sîrb Iovan Brankovici (mort în 1502). Cu Elena Petru a avut mai mulţi copii: Iliaş, Ştefan, Constantin şi Ruxandra.

Petru Rareş, a urmat politica părintelui său Ştefan cel Mare, urmărind consolidarea autorităţii centrale, îngrădirea puterii marilor boieri, întărirea ţării. Pe plan extern, Petru Rareş a desfăşurat o largă activitate diplomatică. Dacă raportăm domniile sale la perioada de ascensiune a Porţii Otomane, cînd relaţiile dintre Regatul Polon şi Imperiul Otoman erau de pace şi înţelegere, am putea fi mai îngăduitori faţă de Petru Rareş. În martie 1527 Petru Rareş încheie un tratat de alianţă cu Polonia. Drept urmare a încheierii acestui tratat, domnul Moldovei îl susţine pe aliatul Poloniei Ioan Zapolya în lupta pentru coroana Ungariei. În ianuarie - februarie 1529 Petru Rareş întreprinde o campanie în Transilvania în scopul supunerii secuilor şi garantării stăpînirii domeniilor sale transilvănene. Ca urmare a victoriei moldovenilor în lupta de la Feldioara Zapolya a recunoscut vechile posesiuni Bistriţa, Ungurașul şi Valea Rodnei, cu o mulţime de sate. Domnului Moldovei i se confirmă dreptul de posesiune asupra Ciceiului şi Cetăţii de Baltă, pe care încă Ştefan cel Mare le primise de la Matei Corvin.

Pentru a determina Polonia să ia atitudine antiotomană, Rareş ocupă Pocuţia la sfîrşitul anului 1530, dar în august 1531 armata moldovenească suferă două înfrîngeri, la Gvozdiek şi Obertyn. La 1538 otomanii în frunte cu sultanul Soliman Magnificul atacă Moldova, din nord atacau ţara polonii, dinspre Nistru au năvălit tătarii. Petru Rareş încheie o înţelegere cu polonii, îi respinge pe tătari. Însă hoardele otomane ocupă Suceava. Timp de cîteva zile ţara a fost prădată de turco-tătară. Cronicarul Macarie scria în letopiseţul său: “Oastea barbarilor purta război crunt cu Moldovlahia, prădînd casele şi înveselindu-se cu prăzi.

Atunci şi preafrumoasa cetate a Sucevei s-a supus turcilor şi ca o mireasă împodobită, ca o roabă au ruşinat-o... Turcii au pus mîna pe bogăţiile domnilor şi pe rîuri de averi. De acolo s-a întors ca mare învingător, acel trufaş stăpînitor al turcilor şi s-a dus la cetatea împărătească, lăsînd ca stăpîn al domniei pe un oarecare Ştefan”. Trădat de boieri, în septembrie 1538 Petru Rareş se retrage în Transilvania, reuşind să ajungă în cetatea Ciceului, după ce trecuse munţii prin locuri greu accesibile.

Basarabia (= Bugeacul) şi Tighina, rebotezată de turci „Bender”, sînt alipite Imperiului Otoman. Sultanul numeşte domn în Moldova, fără a consulta Sfatul domnesc, pe Ştefan Lăcustă. Toate aceste acţiuni ocupante marchează instaurarea dominaţiei otomane în Moldova, care va dura 339 de ani (pînă în 1877) în Moldova „turcească” şi pînă în 1806, adică 268 de ani, în Moldova Răsăriteană, dintre Prut şi Nistru.

După un refugiu de peste un an şi jumătate la Ciceu, Petru Rareş pleacă la Istanbul. Aici el reuşeşte să redobîndească tronul, cu mari sume de bani, acceptînd suzeranitatea efectivă a sultanului. În februarie 1541 Petru Rareş revine în scaunul domnesc. În a doua sa domnie s-a arătat tot atît de energic, ca şi în prima. Mai întîi, a pedepsit crunt pe boierii care l-au trădat, apoi a organizat o expediţie în Transilvania (1541-1542), dar fără succes. Voievodul reuşeşte să recapete o parte a teritoriului dintre Prut şi Nistru, inclus în raiaua Bender. Dar turcii refuză să-i restituie prin răscumpărare cetatea Tighina (rebotezată în Bender) şi localităţile din preajma ei. În vederea luptei cu otomanii a semnat o înţelegere cu Habsburgii, care însă „nu i-a fost de folos”.

La ordinul sultanului el îl trimite în calitate de ostatic la Istanbul pe fiul său mai mare Alexandru, iar după moartea acestuia în 1544 la curtea otomană este trimis un alt fiu al său, Iliaș Rareș, viitor voievod al Moldovei. Ulterior trimiterea ostaticilor la Istanbul devine o tradiție, care asigura credința domnilor față de Poartă.

A fost un mare credincios şi un mare sprijinitor al bisericii ortodoxe. Din vremea domniei lui ne-au rămas mănăstirile Rîşca, Pobrata, Moldoviţa (reclădită), a refăcut biserica mănăstirii Căpriana, bisericile din Baia, Suceava, Hîrlău, Tîrgul Frumos ş. a. Elena Rareş, soția voievodului a fost ctitor a edificiilor religioase ridicate la Suceava şi Botoşani. Pictorii epocii lui Petru Rareş au lăsat minunate picturi exterioare, vestite în toată lumea. Dintre ele pot fi admirate și azi frescele de la Probota, Sf. Gheorghe – Suceava, Humor, Baia, Moldoviţa, Bălineşti, Sf. Dumitru – Suceava, Coşula, Arbore, Voroneţ.

Slăbit de boli, Petru Rareş se stinge din viață la 3 septembrie 1546 şi a fost înmormîntat la ctitoria sa – mănăstirea Probota. Gr. Ureche scria despre acest vrednic voievod: “Cu adevărat era ficior lui Ştefan Vodă cel Bun, că întru totul simăna cu tătîne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbîndea, lucruri bune făcea, ţara şi moşia sa ca un păstor bun o ocrotea, judecată pre dreptate făcea. Altmintrilea de stat era om cuvios şi la toate lucrurile îndrăzneţu şi la cuvîntu gata, de-l cunoştea toţi că iaste harnic să domnească ţara”.