Costumul popular al oricărui popor este adaptat în funcţie de condiţiile climaterice, influenţat de materia primă şi factori social-economici, devenind pe parcursul timpului un semn etnic de recunoaştere.

Concomitent cu funcţiile sale practice costumul popular mai are un şir de alte funcţii: etnice, semnificative, comunicative, sociale, ritualice, etc., de care trebuie să se ţină cont atunci, cînd sînt valorificate componentele lui.

Una din legităţile de bază în realizarea costumului popular a fost respectarea echilibrului şi armoniei, a logicii lucrurilor între: raţional şi frumos, între tradiţie şi inovaţie, între opinia colectivă şi gustul estetic propriu.

Cu tehnologiile ţesutului vestimentar se îmbinau un şir de puncte de cusătură: la cămăşi, ii naţionale, iar cele mai răspîndite erau „cruciuliţa”, „punctul bătrînesc”, înaintea şi în urma acului, broderia netedă pe fire numărate numită şi „butuc” etc.

Meşteriţe iscusite de ţesături de lînă pentru haine se întîlneau pe lîngă mănăstiri, curţile boiereşti unde lucrau la comandă.

Despre larga răspîndire a ţesutului pentru haine vorbesc şi denumirile meşteşugarilor: ţesător, sumănar, postăvar, piuar, abager, alesătoare de brîie.

Cum are loc valorificarea tradiţiilor vestimentare?

Astăzi tradiţiile costumului tradiţional moldovenesc sînt valorificate de unii meşteri la cererea ansamblurilor etnofolclorice.

Dacă e să ne referim la cămăşile bărbăteşti – „cămaşa cu poale”, apoi la aceasta se cosea: gulerul, pieptul, poalele, manşetele şi pe umăr. În opinia sătenilor, bărbaţii trebuie să fie puternici, „laţi în spete”, de aceea şi broderia venea în două făşii pe umeri, unde se încheie mîneca cu stanul. Multe ansambluri, însă, au cămăşile bărbaţilor cu o broderie lată puţin mai sus de cot. Astfel această dungă lată intersectează mîneca şi o împarte în două şi în loc să-l facă pe participant înalt, zvelt, îi „segmentează” mînecile.

Ornamentica de pe cămăşile bărbăteşti era geometrică sau fitomorfă, dar stilizată, geometrizată şi nu cu flori naturale mari.

Cromatic, cămaşa bărbaţilor atingea un înalt nivel de fineţe, fiind brodată în una, două, mai rar în trei culori. Pantalonii băieţilor nicicînd nu au fost brodaţi, cum se prezintă unii artişti. Şi bondiţele bărbaţilor nu erau cu flori naturaliste şi de multe culori.

O atenţie deosebită se acorda realizării costumelor femeieşti, fiindcă după frumuseţea, calitatea şi măiestria de realizare se judeca despre talentul fetelor şi al mamelor acestora. Prin croiala, compoziţia desenului, culoare se accentua starea, statutul purtătoarei. Cu culori ,,vesele” sau deschise, „aprinse” se cosea pentru fete tinere, iar cu culori întunecate – pentru femei în vîrstă.

Pentru figurile pline se făceau rîuri drepte în faţă la piept şi pe mînecă, pentru o figură slabă - liniile pe mînecă se făceau oblice, iar pe piept se lăsa o depărtare între rîuri, ca să creeze impresia de volum.

Analizînd costumele diferitor ansambluri de astăzi, constatăm următoarele: ia cu rîuri drepte pare a fi valorificată în mare parte corect. Provoacă nedumerire proporţiile în realizarea celor trei componente – „altiţa” de pe umăr, „încreţul” şi „rîurile”. „Încreţul” aproape întotdeauna era de o singură culoare deschisă. Dungile oblice deseori sunt cusute greşit, ele trebuie să vină în aşa fel, că atunci cînd femeia ridică mîinile în părţi să formeze desenul sau compoziţia – „omul ca pomul” la care liniile oblice să formeze ramuri.

De cele mai dese ori putem vedea ia, ca fiind cea mai răspîndită. Au rămas absolut nevalorificate de ansambluri celelalte grupe de cămăşi femeieşti: cămaşa bătrînească, cămaşa cu piepţi, cămaşa de nuntă, cămaşa cu platcă, deşi sînt tipice şi foarte frumoase.

Merită atenţie şi una dintre cele mai reprezentative grupe de ţesături manuale – cea a catrinţelor (local li se zice şi fotă) cu forma dreptunghiulară, cu care se acoperă corpul de la talie în jos. Această formă vestimentară poate fi văzută la ansamblurile etnofolclorice, însă ea se asemănă mult după ornament şi culoare la multe colective. Catrinţa sau fota sînt fixate pe corp cu brîie sau cu cingători lungi de 3-3,5 m şi înguste de 5-7 cm.

Pentru bărbaţi, de asemenea, se ţeseau brîie late de 15-16 cm şi lungi de 3,5 m. Tehnica de realizare – „ales cu fusul” era una din cele mai complicate, însă brîiele obţinute erau foarte frumoase şi calitative, îndeosebi cele cu două capete cu desene geometrice diferite. Astăzi brîiele bărbaţilor şi chingile femeilor sînt unificate la cele mai multe ansambluri.

În partea de sud a Moldovei se ţeseau mai des brîie lungi de 3 m şi late de 0,4 m, de culoare roşie sau verde, care se îndoiau în două şi se înfăşurau de cîteva ori în jurul taliei. Unii bărbaţi purtau chimire de piele cu cîteva buzunare.

Adevărate opere de artă ale ţesăturilor manuale, care au rămas nevalorificate, necătînd la frumuseţea lor irepetabilă, sînt „maramele” şi „ştergarele de îmbrobodit”, ţesute manual − piese ale costumului naţional ţesute manual, cu care femeile îşi acopereau capul.

În trecut costumul popular al fiecărei persoane era irepetabil, purtînd amprenta creaţiei individualizate, fiindcă fiecare creatoare tindea spre originalitate, ferindu-se de repetări sau copieri, care erau criticate de opinia publică. Fiecare femeie era implicată în concurenţa din sfera de creaţie, din lumea frumosului, avînd un interes deosebit de a-şi menţine onoarea de creatoare a noilor valori, dar în cheia tradiţiei. Costumul se confecţiona manual şi în dependenţă de vîrstă, funcţie, culoarea ochilor, părului, înălţimea persoanei, starea socială ş.a. Astfel, costumul respecta anumite tradiţii seculare locale, demonstrînd o imagine a gîndirii şi a gusturilor estetice ale realizatorilor lui.

Cu regret, costumul popular reprezentat prin multiple variante, menţionate mai sus, au rămas demult pagini de istorie, în colecţii muzeistice şi parţial în ansamblurile etnofolclorice. Comparativ cu marea bogăţie etnografică a costumelor ţesute şi cusute sau brodate manual, astăzi costumele scenice se execută din materiale industriale şi deseori cu broderie de maşină sau ţesătură artistică în loc de broderie.

O mare problemă este necunoaşterea materialelor etnografice locale despre costumul popular nici de cei, care-l comandă şi nici de meşterii producători. Astfel li se le propun variante asemănătoare cu ale altora, cu mici modificări, fără a se face cercetări la faţa locului şi, mai ales, fără să se evidenţieze particularităţile costumului. Din această cauză, costumele ansamblurilor de la sud seamănă cu acelea de la nord. Prin anii 90 ai secolului trecut, în republică s-a desfăşurat o activitate specială de reanimare a tradiţiilor costumului tradiţional.

Unul dintre motivele serioase că astăzi ne confruntăm cu problema costumului, cu dispariţia lui totală din mediul rural, cu folosirea lui numai pe scenă şi la diferite întruniri oficiale, este necunoaşterea lui, lipsa interesului faţă de păstrarea lui ca matrice a continuităţii şi a identităţii etnice, ca indicator etnic vizual şi estetic, care are funcţii comunicative de informare despre nivelul de cultură, gusturi, potenţialul creativ şi talentului poporului. Pentru valorificarea costumului este necesară cunoaşterea tehnicilor de ţesut, de cusut şi de brodat a cămăşilor, a principiilor compoziţionale şi decorative, a tipologiei pieselor vestimentare.

Aici am încercat să punem doar unele accente în ce priveşte destinul tradiţiilor costumului popular moldovenesc, pentru a conștientiza marile valori patrimoniale şi neexploatate astăzi, avînd la îndemînă multiple posibilităţi, materiale, braţe de muncă libere, tehnica modernă etc.

Un model de valorificare a tradiţiilor costumului popular femeiesc şi bărbătesc este realizat cu succes pînă ce de întreprinderea individuală „Casa Cristea”, care este una din cele mai reuşite experienţe în acest sens.

Cele menţionate mai sus nu presupun, că trebuie să ne întoarcem la modul de producere manual de pe timpuri. În costumele scenice, care ar respecta tradiţia populară, este important să fie aplicate principiile asociative, simbolice, punîndu-se accent pe caracterul ornamentului, al culorii, facturii ţesăturilor, acoperirea spaţiilor compoziţionale etc. În concluzie ţinem să menţionăm că costumul naţional trebuie păstrat, cercetat, valorificat şi desăvîrşit ca şi dansul, muzica.

Datorită originalităţii şi frumuseţii sale, tradiţiile legate de costumul popular moldovenesc merită să devină o bază pentru inspiraţie, idei inovatoare în crearea noilor modele de haine: moderne, de gală, de ceremonii, de port pentru fiece zi, de sărbătoare. Îndemnul nostru este să nu neglijăm acest mare potenţial de valori autentice, să le valorificăm cu înţelepciune.