string(7) "library" string(8) "document"
1300
1646
1401
1497
87
1476
1310
1200
1385
1410
1467
1812
1639

Negru pe alb (scrisori de la un prieten)

12 13 14 15 16 17 18 19 20 21

Într-o zi, pintre alte hârtii, logofătul al doile îi înfăţişă o anafora a Divanului pe vro trei-patru coale hârtie.

După ce îi ceti vro două părţi din ea:

— Ce-i aceea? întrebă vodă.

— O anafora a Divanului în pricina unor bani ce pretinde Stoica de la Mihali.

— Cine-s aceia?

— Doi neguţitori de aice din oraş.

— Şi ce zice Divanul?

— Zice că deşi Stoica are dovadă că are să iaie o sumă de bani de la Mihali, dar Mihali întâmpină că acei bani erau ... fiindcă... pentru că... Să văd ce zice.

— Ceteşte dintăi, zise Ghica.

Logofătul al doile începu a ceti anaforaua. Domnul asculta.

Acum era pe la a şasa faţă.

— Am uitat câte ai spus păn-aice, logofete, zise vodă.

Începe dintăi.

Bietul funcţionar, vărsând sudori, reîncepu cetirea, care acum merse pănă la închierea ce se sfârşea cu obicinuita formulă: "Iar desăvârşita hotărâre rămâne la înţelepciunea m.tale".

— Şi ce hotărâre să deie înţelepciunea-mea, zise Ghica, când toate zisele şi deszisele lor, n-am înţeles nimic? La început are dreptate Stoica, la mijloc Mihali, şi la coadă şi Stoica şi Mihali. Aferim! buni judecători am!

— Şi de câtă vreme se lănţuieşte pricina asta?

— De patru ani.

— Patru ani! Şi pentru ce n-a trimis-o în cercetarea starostilor de isnafuri, dupre cum e obiceiul între breslaşi?

— Nu ştiu.

— Buiurdiseşte-o cătră starostii breslelor ca s-o cerceteză, s-o puie la cale, şi să-mi facă de-a dreptul mie anafora.

Funcţionarul făcu ce i se porunci.

Piste două zile, logofătul al doile înmână o anafora pe jumătate coală hârtie, în care erau următoarele:
"Măria-ta!

Am cercetat şi am hotărât: Stoica să plătească cinci sute lei lui Mihali; pentru care am şi băut adalmaş la cârciuma lui Badaca

*

Plecate slugile m.tale."

(Urmau iscăliturile.)

— Maşalla! strigă Ghica-vodă, smuncind hârtia din mâna logofătului, şi sărutând-o. O! de s-ar sfârşi aşa toate judecăţile din domnia mea! Ascultă, logofete! Scrie îndată aice pe hârtia asta că întărim această hotărâre, şi poruncim să nu se strămute în veci.

După ce-a scris logofătul, domnul iscăli, şi muhurdarul puse pecetea.

Actul acesta se păstrează şi astăzi în arhivele Ţării Româneşti. Badaca avea pe atunce cea mai vestită cârciumă în Bucureşti.

Scrisoarea XXVIII

(Pelerinagiu) Octombrie 1852

— Haide, băieţi! încălecaţi şi luaţi seama la hopuri.

— Unde mergem?

— La Ocnă.

Surugiii s-au uitat lung la mine. Sărmanul! — vor fi zis în gândul lor — oare ce-a făcut de-l trimit la Ocnă? Apoi au încălecat şi chiuind şi plesnind, am purces într-un galop furios care a ţinut tocmai — două minute! Pe urmă, cu toate opintirile, bicele, strigătele, am început a merge, zicând ca cucoana Ghiriţa: Of! mări frate, De ai păcate Cu cai de poştă să te porneşti, De multă trudă, De multă ciudă, Te vezi cu poşta că-mbătrâneşti. Căci dacă pleacă, Colbul te-neacă, Glodu-ţi lipeşte benghiuri pe nas, Biciul pocneşte De te-asurzeşte Şi caii poştii alerg la... pas.

Cahin, caha am trecut prin Roman, am găsit Bacăul, şi am înaintat spre Târgul-Ocnei. Cum am agiuns în valea Călugărei, caii s-au oprit de la sine. Am întrebat pre surugii care e pricina? Ei îmi răspunseră că de mult caii de poştă nu merg decât deshămaţi păn-în valea Petricicăi, şi că trebui să pun boi la trăsură. Fiind dar că obiceiul pământului ajunge prin întrebuinţare a se face lege, ca unul ce sunt supus legilor, am tocmit boi cu care m-am suit şi m-am coborât în vro şasă ceasuri pănă în valea Orăşei, întovărăşit de surugii, care duceau caii (ce erau acum numai un obiect de lux) în pohod.

De la Călugăra, răcoreala atmosferei, sănineţa orizonului, vioşia verdeţei îmi arătă că intru în regiunea munţilor.

Cu cât de ostenicios este drumul, cu atâta e şi pitoresc. Munţii vineţi ce se văd în depărtare, coastele dealurilor coperite cu buchete de fagi, arini şi brazi; Tazlăul ce şerpuieşte pe vale înfăţişează un peisaj romantic. Înaintând, am început a videa şi sătenii în costumul muntean. Femeile îşi înfăşură capul cu un ştergar, a căruia capete atârnă dinapoi. Găteala aceasta seamănă mult cu a călugăriţelor dominicane. Am băgat de seamă însă că sângele la munte păstrează încă tipul cel frumos strămoşesc, şi na degenerat ca la câmp.

Când făceam observaţiile aceste fiziologice, înaintam încet-încet spre ţelul călătoriei mele. După ce deci, ca din poveste, am mai trecut un deal, o vale ş-o limbă de pădure, am zărit în depărtare Târgul-Ocnei, închis între munţi, aşa fel încât se pare că în văgăuna aceea se sfârşeşte lumea.

12 13 14 15 16 17 18 19 20 21