Confruntările daco-romane (secolele I-II d.Hr.). Înaintarea Romei în Peninsula Balcanică aduce legiunile la Dunăre, iar confruntarea între romani şi daci devine inevitabilă. În anul 66 sau 67, guvernatorul Moesiei, T. Plautius Silvanus Aelianus, a strămutat la sud de Dunăre peste 100.000 de „transdanubieni" (geţi, sarmaţi, bastarni) pentru ca aceştia să muncească pămîntul şi să presteze tribut. Profitînd de frămîntările de la Roma survenite în urma morţii lui Nero şi de faptul că frontiera dunăreană rămăsese neapărată, geto-dacii au atacat Moesia în primele luni ale anului 69 d.Hr.

Etapa decisivă a luptelor, care au durat două decenii, are loc în vremea domniei regelui Decebal. În anul 85, dacii trec la sud de Dunăre şi înving armata romană. În anul 87, o armată romană sub conducerea lui Cornelius Fuscus trece Dunărea pe un pod de vase. La Tapae romanii sînt atacaţi prin surprindere de daci. Legiunea romană este nimicită, dacii capturează steagurile şi maşinile de război, iar Cornelius Fuscus este ucis în luptă. Un nou contraatac roman în anul 88 se încheie cu victoria lor la Tapae, în Banat, ceea ce îl determină pe Decebal să solicite pacea cu romanii. Decebal este recunoscut rege al dacilor, primeşte subsidii anuale, arme şi meşteri pentru construcţii militare. Această pace de fapt înseamnă recunoaşterea oficială a statului dac de către Imperiul Roman ca forţă pe care romanii nu putea s-o ignore. Creşterea puterii dacilor îl determină pe împăratul Traian (98 – 117) să atace Dacia. În urma războiului din 101 – 102, Decebal obţine pacea care însă îngrădea mult puterea statului dac, aliniindu-l intereselor Romei. Este o pace care impune condiţii foarte grele pentru daci:

— Decebal cedează toate teritoriile ocupate de romani în anul 101-102: Banatul, Ţara Haţegului, Oltenia, Muntenia, S-E Transilvaniei, sudul Moldovei, pînă la gura Nistrului (Tyras);
— Decebal predă lui Traian armele şi maşinile de război şi este obligat să extrădeze specialiştii şi dezertorii romani;
— se obligă să nu primească fugari sud-dunăreni şi să nu angajeze militari romani.

Decebal, conştient de faptul că Traian nu a renunţat la planul cuceririi Daciei, a încălcat condiţiile păcii. O nouă confruntare (105 – 106) se încheie cu înfrîngerea dacilor, Decebal preferînd să se sinucidă decît să ajungă prizonier la romani. În anul 106 o parte din statul dac este transformată în provincie romană. Principalele izvoarele istorice care contribuie la reconstituirea celor două războaie daco-romane sînt Columna lui Traian de la Roma şi fragmentele operei lui Cassius Dio.

Romanii au atacat Dacia pentru bogăţiile de care dispunea ea şi din dorinţa de a înlătura statul care constituia o ameninţare serioasă pentru interesele Imperiului Roman. Ei au luat o pradă uriaşă care le-a permis să-şi dezvolte economia şi să ridice mai multe monumente comemorative, printre care se remarcă Columna lui Traian. De menționat, că nu a fost o altă victorie care să fi fost celebrată de romani cu atît fast ca cea asupra dacilor.

După terminarea războiului, în 106 d.Hr., romanii înfiinţează pe teritoriile cucerite ale Daciei o provincie, menţionată pentru prima dată într-o diplomă militară descoperită la Porolissum și datată cu 11 august 106 (dar eliberată abia în anul 110). Teritoriul provinciei romane Dacia cuprindea o parte a fostului Regat Dacic (cca 20%), adică Banatul, majoritatea Transilvaniei şi vestul Olteniei, celelalte teritorii dacice au rămas sub stăpînirea dacilor liberi. Provincia Dacia era condusă de un reprezentant al împăratului cu reşedinţa la Ulpia Traiana Augusta Dacia Sarmizegetusa, construită în apropiere de fosta capitală dacă.

În timpul lui Traian Dacia era o provincie unitară, avînd staţionate pe teritoriul său trei legiuni. Ulterior, în 118 – 119 d.Hr., ea a fost împărţită în Dacia Superior şi Dacia Inferior, ca mai tîrziu să fie divizată în Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis.

Prezenţa romanilor la nord de Dunăre era asigurată de o puternică armată. În Dacia sînt aduse trupe din diferite regiuni ale Imperiului (Iberia, Macedonia și Siria). Armata era alcătuită din cetăţeni romani (organizaţi în legiuni) şi provinciali care nu dobîndiseră încă cetăţenia romană, dar sperau să o dobîndească servind în trupele auxiliare. Trupele staţionau în zeci de castre.

Cea mai mare parte a locuitorilor provinciei o constituia populaţia autohtonă - dacii, deşi romanii, pentru a-şi consolida dominaţia, au adus colonişti din diferite colţuri ale Imperiului, la care se adaugă administraţia romană, soldaţii şi veteranii. De asemenea, pe parcursul secolelor II – III d.Hr. romanii au adus în provincie locuitori autohtoni din vecinătatea provinciei, proces confirmat de numeroase categorii de materiale arheologice de factură dacică. Drept exemplu poate servi grupul de origine daco-sarmatică din zona de sud a Moldovei adus de romani în teritoriul provincial.

Viaţa economică avea ca sectoare principale agricultura, creşterea vitelor,exploatarea minelor şi minereurilor, meşteşugurile şi comerţul.

În timpul domniei împăratului Aurelianus (270 – 275) romanii părăsesc provincia Dacia sub presiunea dacilor liberi.