28 ianuarie 2016, 14:47 Istoria 16563

Întoarcerea la obîrșie – despre Basarabia și moldoveni în anul 1895 (Foto)

A iubi și a continua să ne cunoaștem propria Patrie, meleagul natal este de datoria noastră sacră. De cele mai dese ori omul, întorcîndu-se acasă, după o lungă absență sau călătorie, pășește prin țara sa natală ca prin una nouă, neexplorată, cunoscînd-o parcă din nou, în mod evident, acest lucru i s-a întîmplat și lui P. Crușevan, originar din satul Ghindești, județul Soroca Gubernia Basarabia (în prezent: raionul Florești, Republica Moldova). El a petrecut mai mulți ani în afara țării, din cauza unor circumstanțe obiective, iar odată întors a fost în măsură să vadă și să simtă pulsul patriei sale și a poporului său, scriind eseul Despre Basarabia și moldoveni în anul 1895.

Vă invităm să luați cunoștință de acest eseu, căci acesta constituie încă una dintre cheile pentru înțelegerea meleagului nostru uimitor, istoriei țării noastre. Acest text este o mărturie din trecut menită să recreeze imaginea reală a vieții în țara noastră la acea vreme, o sursă de informaţii indispensabilă pentru reconstituirea unor aspecte privind viaţa socială, politică şi administrative a satelor şi oraşelor, obiceiurilor şi tradiţiilor, dar și a portretelor, caracterelor strămoșilor noștri etc. Însemnările lui P. Crușevan sînt cu atît mai prețioase, cu cît reușesc să surprindă specificul național și trăsăturile caracteristice ale profilului moral și spiritual al poporului în acea epocă.

În acest context, devenim o țară atractivă atit din punct de vedere turistic, cît și, mai ales, istoric, căci toți, inclusiv, străinii pot lua contact cu o civilizaţie originală, pitorească, plină de farmec şi de contraste. În special, ținînd cont și de faptul că sîntem urmaşii tracilor, popor care a fondat mai multe civilizaţii din Europa şi Orientul Mijlociu, inclusiv, civilizaţia Romei Antice, iată de unde similitudinile observate și în notițele lui P. Crușevan cu Italia și tradițiile și limba acestora, mai ales că în lumina cercetărilor din prezent se consideră că italienii ar fi provenit de la traci, care sînt atît strămoșii noștri direcți, cît și ai lor, ba mai mult chiar, Vaticanul a recunoscut în secolul al XXI că limba latină ar proveni de la limba noastră și nu invers.

Vă invităm să ne descoperim țara, astfel împodobindu-ne mintea și oferindu-i hrană.

P. Crușevan Despre Basarabia și moldoveni în anul 1895

Capitolul XXXV

În Basarabia. Traversarea. Moldovenii din Transnistria și din preajma Prutului. Costumele, limba și obiceiurile. Mediul de viață și igiena moldovenilor. Casa mare. Caracterul moldovenilor și gradul lor de pacificare. Moșierii basarabeni și "tuciurii". "Jocul", "Hora" și alte dansuri populare. Șezătorile. Soroca. Vedere a orașului. Pelagra.

18 septembrie

Alimente pentru cîteva zile în Basarabia

Drumul șerpuiește de-a lungul malului rîului Nistru, pe la poalele stîncilor care îl înconjoară. La nord de Camenca, pe malul drept se ivește din verdeața livezilor și podgoriilor s. Napadova cu un conac moșieresc frumos, apoi s. Vertiujeni, sus de el, în preajma unei stînci abrupte − colonia evreiască, aliniată în două rînduri de case exact ca două batalioane. Colonia are un aspect foarte gol; partea de sus a stîncii e goală; nici grădini, nici copaci. Mai jos, la o distanță de circa o milă și jumătate, la poalele munților abrupți se deschide pitoreasca moșie a mănăstirii Zăluceni. Pe deal se află o biserică destul de pitorească, mai jos de ea din verdeață se ivesc case albe nostime, acoperite fie cu stuf, fie cu snopi din paie, fie cu șindrilă. Construcțiile sînt uneori din lut și nuiele unse cu lut, de cele mai multe ori din piatră; ca tip fiind foarte asemănătoare cu cele maloruse. La mijlocul fațadei – uși, în cele două părți − două ferestre; sub ele de-a lungul întregii case se întinde prispa, ca și în Malorusia. Ferestrele și ușile au ornamente-dungi albastre sau verzi cu lăbuțe pestrițe. Pe unele însă e un decor complicat. Coloanele, uneori sculptate, sînt vopsite, de asemenea, cu vopsea albastră cu dungi colorate. Înaintea casei: curtea, gradina în spatele casei. Construcțiile auxiliare sînt toate joase, cu excepția "coșului" sau "sîsîiacului" rotund, împletit din vreascuri, coșuri în care se păstrează porumbul. În curte sau după garduri speciale – armane cu căpițe de fîn, grîu și porumb. În grădini: cireși, vișini, pruni, meri, peri și viță-de-vie. Cu toate acestea, cele mai multe podgorii se aștern pe versanții dealurilor.

În Zăluceni se află trecerea. Vizitiul meu, moldovean, cu mîinile îndoite pîlnie, strigă, cerînd feribotul. Acesta ni se trimite de pe țărmul basarabean. Doi moldoveni înalți, smoliți, ambii în cămăși albe din pînză și pantaloni, unul în pălărie de paie, iar celălalt în pălărie neagră din lînă, cufundă în apă prăjini lungi și împing. Feribotul alunecă încet în amonte.

Moldovenii sînt sănătoși, mușchioși. Din cămășile descheiate se vede pieptul bronzat. Fețele sînt calme și concentrate. Ochii negri privesc inteligent și un pic leneș. Are ceva moldoveanul ce amintește de fizionomia malorusului; dar dacă îl privim mai atent, pe fața lui pot fi observate asemenea trăsături fine și caracteristici, care demonstrează apartenența la un neam și la o rasă străveche. În nordul Basarabiei și pe Nistru moldoveni se întîlnesc mai rar. Aici acesta fuzionează cu elementul cel slav. La nord, în preajma satelor moldovenești, sînt și multe sate maloruse; pe lîngă granița cu Austria sînt și rusini. Moldovenii de pe Nistru s-au amestecat cu malorușii din Podolisk. În timpul iernii, atunci cînd rîul îngheață, între malurile de la Podolisk și Basarabia se stabilește cea mai completă alianță de mariaj. Moldovenii își iau soții din Gubernia Podolisk, podolenii se căsătoresc cu moldovence. Din acest motiv, în unele sate din Moldova deja este prezent elementul malorus, iar în cele maloruse − moldovenesc. Pe Prut însă și în regiunile din preajma Basarabiei Dunărene s-au păstrat moldoveni tipici. Printre ei apar mereu fizionomii caracteristice de tip daco-roman, care amintesc statuile antice ale epocii lui Traian. Profil energic fin delimitat, frunte largă, deschisă, nas drept, acvilin sau roman, păr negru cîrlionțat, ochi negri, cap frumos, ridicat semeț − toate acestea ne evocă în amintire cîte o figură din Forumul Roman. Moldovencele din regiunile de lîngă Prut și-au păstrat, de asemenea, tipul roman, care amintește ba de italiencele cu ochi negri, ba trăsăturile severe ale unei matroane romane.

Pe Prut moldovenii mai poartă încă pantaloni largi asemănători cu acei din Zaporojie, cu multe falduri; ei sînt în mare parte de culori închise și puși în cizme, o scurtă numită, "mintean", de cele mai dese ori albastră, care stă mulată pe stan, sînt încinși cu un cordon roșu lat. Pe cap, uneori și în timpul verii poartă căciulă neagră de cîrlan. Moldovencele sînt îmbrăcate în fuste și bluze țesute și brodate manual, decorate cu o mulțime de mărgele și basmale viu colorate; la femeile în vîrstă acestea sînt de culoare albă, uneori din mătase brută. Pe Nistru acest costum a ieșit din modă. Bărbații deja poartă redingote, iar mantaua au modificat-o în caftan. Femeile au preluat, de asemenea, ceva de la femeile maloruse, iar restul a fost completat de civilizația manufacturilor Morozov și Țindelevsk.

Limba moldovenească, în pofida multor cuvinte slave și în parte turcești, este, fără îndoială, o ramură caracteristică a dialectelor romanice. Filologii găsesc în ea, împreună cu cuvintele latine vechi și etrusce, care au dispărut demult chiar și din limba latină literară. În viața populară s-au păstrat o mulțime de obiceiuri, smulse, parcă, din viața Romei Antice. Unele ceremonii păstrează urme ale lumii păgîne. Moldovenii răpesc pînă în prezent sabine: și chiar la acele nunți la care căsătoria se face cu acordul părinților, se joacă scena răpirii miresei. Mai mult decît atît la masa mare de la nuntă, toți oaspeții le oferă în mod obligatoriu bani mirilor, ceea ce face posibilă recuperarea cheltuielilor de nuntă. Există un obicei care seamănă mai mult cu Saturnaliile și Vachanaliile romane − o serbare a femeilor în a doua zi de după nuntă, sărbătoarea cu ocazia aderării miresei la clan. Aceasta este însoțită, de obicei, de cîntece, băuturi și dansuri. Cine a vizitat Italia, în special, adîncul țării, o provincie îndepărtată, a observat mereu mai multe în comun cu moldovenii, chiar cu națiunea italiană modernă. Aceleași obiceiuri, aproape aceeași mîncare, în care „polenta" joacă un rol important, aici − mămăliga; aceleași instrumente agricole, aceleași care și trăsuri trase de boi, același covoare, ornamentele cărora, într-un fel neînțeles, transmițîndu-se din generație în generație, au venit de pe malurile Tibrului spre malul Dunării și Nistru. Mi-au fost arătate cu cîțiva ani în urmă covoare, cumpărate în Campania, desene care și după culori, și după dimensiuni corespundeau perfect cu desenele covoarelor moldovenești. Dar și mai bine poveștile populare și legendele care s-au păstrat pînă în prezent, ca o oarecare adiere a unei lumi demult dispărute, cu simplitatea și naivitatea de multe ori infantilă a acesteia. Am auzit de multe ori povești populare și anecdote, fabula cărora pînă la cel mai mic detaliu corespunde cu scurtele povești ale lui Boccaccio. Există și "Gries Lady" și "Le trou du diable», precum și alte subiecte, căci Boccaccio, după cum se știe, se inspira din basmele populare, oferindu-le culoare modernă și aducînd în ele portrete ale contemporanilor săi.

Moldoveanul are stofă de poet și artist. Chiar și în stepe, unde natura e săracă în teme artistice, el încearcă să înfrumusețeze viața, măcar interiorul casei. Există sate în care, în ciuda climatului favorabil și solului fertil, nu se vede nici un copac. În jur cît vezi ochii, pînă la orizont e stepă, fără vreun semn de pădure sau grădină. Încă din timpul domniei turcilor, atunci cînd Moldova a cunoscut pagini sîngeroase și sumbre, toate ororile jugului tătar, iar moldoveanul, de multe ori avea nu avea certitudinea zilei de mîine, se îndoia de dreptul lui de a deține o bucată de pămînt, pierdea dragostea pentru plăcerile vieții, care, mai ales, în timpul secetei necesitau jertfe enorme. El totuși planta livezi în apropierea pădurilor și în acele locuri unde natura însăși îl ajuta, fără cheltuieli suplimentare și muncă, fructele cărora le putea distruge la dorința turcilor.

În schimb, în atmosferă casnică, acest popor simplu încearcă să ajungă la potențiala frumusețe, artistism, și, chiar, confort. Și nu cunosc popor care și-ar putea aranja în acest sens mai confortabil și, poate, mai poetic casa. Chiar și la țăranii săraci casa este împărțită neapărat în două jumătăți; în una încape familia, în alta se află Casa mare încăpătoare pentru oaspeți. În ultima de-a lungul peretelui sînt bănci, acoperite cu covoare țesute din lînă de oi; deasupra băncilor, uneori pînă în tavan, tot covoare; pe podeaua de argilă sau scîndură iar covoare groase sau din pînză groasă. Ferestrele mici, uneori cu un rînd de sticlă, sînt drapate cu perdele din muselină sau bumbac. Pereții și cuptorul sînt vopsite casnic, în mare parte, cu fărîme albastre cu lăbuțe roșii, uneori cu figurine, cu ghivece mici cu flori și ornamente. Într-un colț se află o ladă, covoare strînse și perne înfățate cu fețe de pernă albe, pînă la plafon. Acesta este zestrea miresei, care se face an de an. În alt colț, vizavi de masă, icoane, de asemenea, drapate cu perdele și alături portrete ale împăratului și a împărătesei. Eu aproape că nu am văzut casă, în care să nu fie portrete ale acestora, uneori chiar două sau trei exemplare total identice, fie oleografice, fie de Suzdal. Iar mai jos de ei − o întreagă galerie de artă. Aici e și "Ziua Judecății" și cum "Șoarecii îngroapă pisica" și zeci de alte picturi pline de culoare, destul de neîndemînatice. În cameră miroase a ierburi aromatice. De obicei, în grinzile de la tavan se pun mănunchiuri de mentă, cimbru și alte plante aromatice. În cealaltă jumătate, unde locuiesc proprietarii, casa e amenajată simplu. În Casa Mare curățenia este ideală. Nu e nici urmă de ploșnițe. Moldoveanca spală, mătură, deretică de zeci ori pe zi.

Despre faptul că ar fi fost posibil, de exemplu, ca în Belarus, să trăiască și să doarmă în aceeași colibă cu vițeii și porcii, în noroi, printre căpușe și gîndaci, nu se poate vorbi, nimeni de aici nu are nici idee de așa ceva. Se pare că un popor mai curat, cu excepția germanilor, este dificil să găsești.

Ca caracter moldovenii sînt calmi și binevoitori. În acest sens, între ei și maloruși e o mare asemănare. Au încă o trăsătură comună sînt neserioși. În ceea ce privește lenea, care dintr-un anumit considerent e considerată caracteristica dominantă a caracterului lor, mi se pare că aceasta este negată de realitatea însăși. De la introducerea nadelelor în Basarabia, populația în unele sate s-a dublat sau chiar s-a triplat. Există sate în care două treimi din țărani, care nu au pămînt, îl închiriază. Și totuși, acei fără pămînt nu trăiesc mai rău, decît acei care au nadel; ei au aceleași case, gospodărie proprie și vite pentru muncă. În satele moldovenești, aproape că nu am întîlnit săraci, cu excepția romilor. Cu toate acestea, moldoveanul nu lucrează atît de aprig ca velicorusul sau cu energia, perseverența și hărnicia dezavantajatului belarus. Natura îl răsfață prea mult. El a strîns de pe cîmp porumbul, iar în primăvară fără să are, seamănă ovăz sau orz, numai cu boroana prelucrînd pămîntul; privești, și orzul se face cîte douăzeci de pătrimi pe acru. O mulțime de porumb, grîu, de asemenea, vin propriu de casă, ce poți avea mai mult? Deși în ultimii ani a fost criză, ani neroditori și beția, care afectează tot mai multe persoane, au început să submineze bunăstarea lor.

Au basarabenii moldoveni încă o caracteristică deosebită: ei sînt deosebit de pașnici. Este oare acesta un semn de oboseală a unei rase vechi, războinice care aflîndu-se în stare de război a simțit brusc o aversiune față de războiul fratricid, aceasta dezvoltîndu-se în rezultatul pasivității forțate sub jugul turcesc, dar ei nu mai au nici entuziasm războinic și nici aplomb. Acest lucru nu înseamnă că moldovenii sînt lași de natura lor. Dimpotrivă, întreaga istorie a Moldovei este plină de eroi naționali remarcabili și pagini eroice în care alături de numele bărbaților se întîlnesc nume ale femeilor războinice. Printre moldovenii basarabeni sînt mulți cavalerii ai ordinului Sf. George. În armată ei au reputație de cavaleriști iscusiți.

Basarabia a fost alipită la Rusia acum optzeci și ceva de ani. Dintre toate teritoriile periferice aceasta este aproape singurul care nu a costat poporul rus nici o picătură de sînge (vorbesc despre momentul alipirii sale, fără a ne referi la acea parte a Basarabiei care i-a fost luată Rusiei și apoi recucerită). Și în toți acești optzeci de ani basarabenii moldoveni, chiar și în asemenea momente dificile pentru Rusia, ca anii 1853-1855, nu a prezentat nici un fel de ostilitate și tendințe separatiste.

Dimpotrivă, ei îi iubesc pe ruși și sînt mîndri că s-au unit cu măreața Rusie. Ei își trimit copiii la școală cu binevoință, iar în Basarabia toate școlile, atît ministeriale, cît și de district sînt pline cu copii moldoveni. Tinerii chiar cu mîndrie se înrolează în armată și întorcîndu-se acasă, vorbesc în limba rusă, deși nu foarte bine.

În Basarabia nu au fost niciodată sclavi, dar nici iobagi; oamenii însă au gustat din plin jugul iobăgiei și zeciuiala sau "dijmele." Numai cu primirea nadelurilor și desființarea iobăgiei, populația a revenit la viață și a început să trăiască în pace.

Clasele superioare din Basarabia au fuzionat demult timp cu Rusia. Reformele din anii șaizeci au făcut ca în rîndurile tinerilor basarabeni, care au fost instruiți la universitățile rusești, să apară personalități proeminente. Datorită acestui lucru, Zemstva Basarabiei și-a cucerit o poziție de vază printre alte zemstve, chiar și printre acelea cu element sută la sută rus. Dar și nobilimea basarabeană, după eliberarea țăranilor, a trecut dificil printr-o epocă grea de sărăcire, cînd "tuciuriul" cuceritor a început să-o intimideze. Aici rolul acestuia l-au îndeplinit nu Razuvaevii și Kolupaevii ruși, ci o mulțime de oameni nou-veniți, veniți aici asemenea unui flux de căutători de aur din California, ei au început să exploateze cu nerușinare această suburbie bogată.

Deja la începutul anilor șaizeci, alături de evrei pe aceste pămînturi s-au așezat cu traiul greci, care se ocupau cîndva numai cu comerțul; apoi s-au așezat aici hoarde de armeni din Austria și această țară fertilă a fost dată pradă veneticilor străini de Rusia, diverșilor escroci, invadînd-o cu asignații false și începînd a se îmbogăți în baza acestora, ca apoi să constrîngă contingentul moșierilor locali, legat de interesul și față de pămînt, și față de popor, și față de Rusia. O moșie după alta dădeau faliment. Vechile familii nobile sărăceau, iar pe cenușa cuiburilor nobilimii au crescut averile personajelor dubioase, diverșilor evrei, greci și armeni.

Gospodăria era dusă prin metode care presupuneau prădarea. De-odată se seamănă vreo cinci-șase mii de acri de grîu, care arată ca un covor unic întins pe mile distanță. Opt mașini de treierat cu abur, cîteva luni la rînd lucrau neîncetat, pentru a treiera o asemenea cantitate de grîu. Acesta era un capital de milioane, iar în alți ani acesta brusc, în două trei zile de secetă se pierdea.

Moldovenii se uitau la perindarea oamenilor din conacul boieresc, scărpinîndu-se la ceafă. Fostul "boier", vreun oarecare Isacesco, Boerescu sau Domati a fost mai aproape de el, i-a intrat mai mult în situație, în cele din urmă era unul de-al nostru; boierii actuali: Srul Moșkelizon Karapet Agop, sau grecul Panaite îi sînt complet străini, el i-a văzut în tavernă, ei au început cu acest lucru; acum, însă el trebuie să-și scoată pălăria în fața lor, spunîndu-le "domnule", știind în același timp că el nu va fi cruțat și că i se vor stoarce toate sucurile. Moldoveanul a rămas departe de noul său boier și nicăieri, posibil, nu există un decalaj mare între conacul boieresc și sat, între proprietari și țărani, ca aici.

Feribotul vine la mal. Echipajul merge alene pe străzile întortocheate, pe lîngă grădini și case albe confortabile. Starostele și jandarmul auzind sunetul ies în întîmpinare și se închină. Țăranii care stau pe prispe se ridică, de asemenea, în picioare și se închină.

În mijlocul satului, lîngă una din case e o mulțime pregătită de sărbătoare. Fetele în basmale și rochii colorate, flăcăii în caftane, pălării și cizme cu blaturi mari noi. Acest "joc" e balul țărănesc. Muzicienii romi stau pe "prispe". Unul cîntă la cobză, celălalt la vioară, un al treilea la clarinet, un al patrulea, la trompetă, la bariton. Moldovenii iubesc foarte mult dansurile. Nu numai în timpul iernii, dar și vara de sărbători băieții pun mînă de la mînă și năimesc muzica și organizează pentru fetele lor balul. "Trepakul" este interpretat nu rău de unii "soliști". Dansul național e "hora". Băieți și fetele, luîndu-se de mîini, formează un cerc și încet, încet, se leagănă ușor, făcînd pași de dans ba la dreapta, ba la stînga, la măsuri speciale. Acest dans de gală și ceremonial, dans pentru toate vîrstele, cum ar fi polonezul. Din cele ușoare, foarte plin de viață e dansul "ruseasca", adică, rus, asemănător cu "polca" și "bulgarul" - de bravură și extrem de original. Dar cel mai eficient, plin de grație și frumusețe, o adevărată capodoperă coregrafică este - "Urma Dracului". Foarte bine dansează moldovenii din preajma Prutului. Fetele nu participă la acest dans. Băieții aliniați în costume frumoase, cu brațul stîng în jurul taliei vecinului, ținîndu-se de centura vecinului, întreg acest zid viu se mișcă rapid într-o direcție, apoi cealaltă, încercînd să danseze împreună în tact unele figuri complicate cu picioarele, apoi cad într-un genunchi, apoi lovesc cu piciorul, apoi scot din cap căciulile de oaie și le aruncă în pământ cu bravadă și sfidare. Ceva asemănător cu un balet.

Moldovenii ca și malorușii organizează petreceri. Este un club de iarnă a tineretului, în care băieții își aleg, de obicei, sufletul pereche pe viitor, fetele la șezători lucrează ceva manual, băieții povestesc ceva. Uneori, ei stau tîrziu în noapte, ascultînd povestiri din trecutul îndepărtat, de pe timpurile opresiunii turcești. Seratele, șezătorile moldovenești, aproape complet similare, au fost prezente indiferent de viața națională și temperament. Poporul pretutindeni e popor.

Acolo unde omul se află în comuniune directă cu natura și unde sufletul său este cultivat sub respirația stihinică a naturii, el aproape întotdeauna creează aceleași forme elementare de comunicare cu satisfacerea nevoilor spirituale. Și aici poezia populară este plină de superstiții naive, basme populare, epopei și eroi legendari și cavaleri puternici, eroi în care poporul și-a realizat visele. Moldovenii sînt la fel de muzicali, ca și maloruși, dar cîntecele lor sînt mult mai jalnice și mai monotone.

Echipajul, cu osia huruind, urcă dealul. Nistrul și Zălucenii sînt deja jos. În fața noastră se deschide deluroasa stepă basarabeană, toată acoperită cu covorul verde a culturilor de iarnă, ba cu dungile de porumb, ba cîmupri negre cu scîrte de paie galbene. Mai departe de la Nistru, mai rar la orizont, se pot vedea margini ale pădurii, și, în sfîrșit dispare cu totul. Oriunde te uiți, dealuri și stînci nu foarte înalte pînă la marginea ondulată a cerului. Ocazional în valea din apropierea lacului, ca o oază, apare cîte un sat și iarăși stepă, covorul verde al cerealelor de iarnă, după care urmează tocul boieresc. Grămezi lungi de grîu aliniat în două-trei rînduri asemenea unor case. Alături de aceasta un munte de paie aurie, piramida "stodoli", hambarul acoperit cu stuf, în care sînt turnate cerealele, o mașină cu motor cu o țeavă mare de treierat și corpul din cărămidă a treierătoarei.

Seara oprindu-ne pentru o noapte într-unul din satele libere situate de-a lungul Răutului, afluentului Nistrului. Tăcerea profundă a stepei. Satul pașnic este cuprins tot mai mult de o ațipire adîncă. Pe ici colo, în ferestre arde lumină. Deasupra străzii se așterne un văl subțire de fum. Miroase a bălegar. Acesta este stocat în formă de tizic cuburi și piramide de-a lungul gardului. Din grajduri și de la stîne se aude behăitul oilor, uneori, în depărtare, se aude lătratul cîinilor.

La "Casa de obște" (apartament, care trebuie să fie în fiecare sat pentru funcționari), unde m-am și oprit peste noapte, stăpîna agitată a pus samovarul și pregătește patul cu un întreg morman de perne. În curte, la un rug nu foarte mare, stă stăpînul, fiii lui și cele două fiice. Deasupra focului, pe un trepied e un ceaun. În el fierbe terciul de porumb de culoarea canarului. Acolo se pregătește mămăliga. Una dintre fiice pregătește tot aici o masă rotundă joasă, o acoperă cu o față de masă, pune un castron cu borș, o strachină cu brînză de oi, apoi răstoarnă mămăliga din ceaun; aceasta cade pe fața de masă exact ca baba din formă.

Vizitiul meu și toată familia se așează pe pămînt în jurul mesei și cinează. Flăcările rugului luminează figurile lor sănătoase, de la care vine o pace profundă a sufletelor simple cu conștiința curată. Deasupra lor, asemeni unei catifele negre, brodată cu paiete, se întinde cerul înstelat întunecat.

Se lasă o liniște și mai mare, lumea în care natura s-a cufundat mai adînc. Doar uneori tăcerea este ruptă brusc de sunetul vioi melancolic al clopoțelului faetonului.

21 septembrie

În depărtare, la marginea stepei, se arată din nou malurile stîncoase ale Nistrului. Echipajul iese pe autostrada Soroca, care coboară ca o panglică șerpuitoare în valea, prin care unduiește rîul. În stîngă, pe părțile defileului adînc se situează satul, în dreapta este pădure. Deasupra Nistrului un bloc-bolovan ieșit în afară, abrupt, inaccesibil din piatră albă. În el o deschizătură întunecată alungită sub formă de ușă. Aceasta este chilia tăiată în stîncă a unui sihastru. Pe Nistru sînt o mulțime de astfel de chilii și chiar mănăstiri, tăiate în stînci, care sînt inaccesibile. Odată acolo se ascundeau de persecuțiile turcilor creștinii. Lîngă șosea rîul cotește brusc spre nord. Faetonul huruie pe podul Bekirov (denumire rămasă din timpul turcilor) și merge pe panglica îngustă a drumului, sus de Nistru. Pe malurile Podoliskului, pe o suprafață imensă înclinată se întinde localitatea Țechinovca. În stînga pe șosea se înalță pilonii falnici ai munților verzi și podgoriile de pe stînci. Înainte se deschide panorama Sorocii – cetatea, o masă cenușie, construită în stil genovez, cu cinci turle, înălțîndu-se înfiorător deasupra suprafeței oglinzii rîului. Orașul este mic, dar foarte pitoresc. Nistrul, șerpuind pătrunde în partea basarabeană. El pare o seceră gigantică, postată pe partea de jos a coșului verde. Pe părțile laterale ale coșului livezi și vii se întinde orașul-amfiteatru, la zidurile austere ale cetății se aglomerează asemeni pigmeilor, mulțimea de case-cuburi care o înconjoară și cotesc departe de-a lungul țărmului, în rînduri ordonate de-a lungul cîtorva străzi.

Pe dealurile stîncoase sînt împrăștiate cabane. Pădurile și grădinile s-au rumenit de purpurul viței-de-vie sălbatice și de buchetele stacojii ale arbuștilor. Orașul e ca orice oraș districtual din Rusia de vest, unde jumătate din populație o constituie elementul evreiesc.

La intrare – ba case din piatră, ba din lut cu nuiele, în cea mai mare parte cu un etaj se aliniază de-a lungul străzilor principale și parcă se urmăresc reciproc una cîte una de ferestrele sale.

În centru piața și neapărat cetatea-închisoare, mai departe strada comercianților cu magazine evreiești aglomerate, unde Miurii și Merilizii, Simhii și Mordkii locali asigură tot județul, începînd de la beau monde pînă la țărani, cu tot ce doriți, cu un dram de defecțiune de la fabricile de la Varșovia, Lodzinski și Bialostoțk.

De menționat faptul că în Soroca, cu o populație de cincisprezece mii, nu există nici un magazin creștin. Literalmente niciunul. Hotelul în care intru din piață; este un pic mai bun decît acel de la Rogaciovsk "Ancora de aur" și mult mai prost decît "Franța" din Petrovsk-Daghestan. Acolo camerele cu vedere la Marea Caspică, aici − spre închisoare și piață. Piața este aglomerată cu căruțe, care trase de boi și căruțe. Moldovenii și moldovencele înoată ca o mulțime densă și zgomotoasă pe piață. Poporul este unul sănătos, puternic, bronzat, cu fețe cărămizii.

Mă îndrept spre club. Se află aproape de malul Nistrului. Aici găsesc o companie de cunoscuți: cîțiva ofițeri - voznesenți, cîțiva zemțevi. Se poartă o conversație vioaie despre pelagra. Doctorul V. Cojuhariov îmi furnizează cu amabilitate o copie a broșurii sale pregătite cu privire la boala respectivă. A fost publicată din contul Zemstvei pentru distribuirea în rîndul poporului. Iată cîteva informații despre acest nou flagel care amenință să erupă într-un dezastru național în partea de sud a țării.

Pelagra a fost descoperită în Spania în secolul trecut; apoi aceasta s-a răspîndit rapid în Italia, mai tîrziu − în Franța, România, Austria și Rusia Nouă. Timp de o sută de ani boala a continuat să evolueze, în special, în Italia, unde, în anul 1881 se numărau 104.067 de pacienți. În Basarabia, ea a apărut pentru prima dată în anului 1885, iar cazuri de îmbolnăviri au fost doar 54; iar în anul 1893 erau deja la 3.500 de oameni.

Pelagra afectează populația, predominant rurală. Etiologia acesteia nu este pe deplin înțeleasă. Se crede că principala cauză a bolii se află în otrăvirea cu substanțe toxice, care se dezvoltă din porumbul contaminat, datorită unei ciuperci microscopice - bacterium maidis.

Boala apare la începutul primăverii, durează toată vara și dispare spre iarnă. Simptome − dureri de cap, febră, iar apoi încep să se umfle membrele și pielea de pe ele se cojește. Locurile afectate se întunecă, crapă, se acoperă cu bule și ulcerează. În anul următor, boala uneori se menține 10-15 ani, devenind din ce în ce mai intensă, afectînd la unii pacienți creierul și provocîndu-le nebunia.

În broșura doctorului Cojuhariov este prezentat un portret al unui bolnav de pelagra. Nasul și mîinile lui sînt acoperite cu umflături noduroase; pielea arată ca solzii unui crocodil.

Printre zemții care participau la conversația despre măsurile de prevenire a pelagrei erau două-trei persoane cu familii velicoruse, cîțiva cu moldovenești și poloneze. Unul dintre polonezi, proprietarul unei moșii mari din Basarabia, un lucrător eminent al Zemstvei, lucrînd energic pentru binele comun.

Îmi amintesc de călătoria în regiunea din Nord Vest, pe Nipru, de pan Stas ... Și chiar nu am vrea să credem că tocmai acel polonez, care își exprimă nemulțumirea, evitînd partea rusă, aici, la periferie cu atîta entuziasm i se dedă, adîncindu-și contribuția de om luminat în activitatea culturală a statului rus pentru binele comun, fără să se întrebe cine va beneficia de aceste bunuri: catolic sau ortodox, velicorus, polonez sau moldovean mulțumindu-se cu conștiința, care îi este utilă aproapelui, indiferent de apartenența lui națională.

Pavel Crușevan, "Ce este Rusia? Jurnal de călătorie"

MOSCOVA, Tipo-litografia T-VA IM Cușneriov și K °, 1896, p. 318-328.