‒ Vreau sa mă duc la ele, la păsările acestea împărăteşti; au să mă ucidă că am îndrăznit eu, aşa de urît, să mă apropii de ele; dar ce-mi pasă? La urma urmei, e mai bine să mă omoare decît să fiu împins cu piciorul de servitoare şi să îndur toate necazurile iernii.

Se aruncă în apă şi vîsli înaintea lebedelor. Acestea-l văzură şi veniră spre el cu penele zburlite:

- Omorîţi-mă, zise bietul boboc aplecîndu-şi capul pe faţa apei, şi-şi aştepta moartea. Dar ce văzu în oglinda apei! Îşi văzu, acolo sub el, însuşi chipul lui; nu mai era însa o pasare slută, cu pene cenușii închise, o pasare urîtă, de care fugeau toți, era şi el acum ‒ lebădă! Da, era lebădă.

Nu-i nici un rău să te naști într-o curte de păsări, cînd ieși dintr-un ou de lebăda.

Şi acum parcă-i părea bine de toate suferințele şi necazurile ce îndurase; acum pentru întîia oară gusta el toata fericirea, văzînd frumuseţea care-l înconjura, şi lebedele cele mari înotau în jurul lui şi-l mîngîiau cu ciocurile lor.

În gradină veniră copii, care aruncau pîine şi grăunţe în apă; şi cel mai mic dintre ei striga:

‒ Iată una noua! şi ceilalți copii țipau şi ei de bucurie:

‒ Da, da, adevărat, a venit una nouă! şi băteau din mîini şi jucau pe mal; alergară apoi la părinţii lor şi veniră iar să arunce pîine şi prăjituri zicînd cu toţii:

‒ Cea nouă e cea mai frumoasa! E tînără şi ce lin pluteşte...

Şi lebedele mai bătrîne plecau gîtul în faţa ei.

Atunci ea se simți rușinată, şi îşi ascunse capul sub aripă; nu ştia singură cum să mai stea, că era prea mare fericire pentru ea. Dar nu era îngîmfată deloc. O inimă bună nu e niciodată îngîmfată. Se gîndea cum fusese oropsită şi batjocorită pretutindeni şi iată că acum auzea pe toţi zicîndu-i că-i cea mai frumoasă pasăre dintre toate păsările frumoase. Şi socul îşi îndoia crengile lui spre dînsa şi soarele răspîndea asupra-i o lumină caldă şi binefăcătoare! Atunci îşi umflă şi ea penele, îşi înălţă gîtul frumos şi strigă din toată inima:

‒ Atîta fericire niciodată n-am visat. Cum aş fi putut eu visa atîta fericire! Eu care eram „bobocul de raţă cel urît”!