Sărmanul, parcă se mai gîndea el să se însoare, el care nu cerea altceva decît voia de a se culca în stuf şi de a bea apă din iaz!

Petrecu astfel două zile. Iată ca veniră în locurile acelea doi gînsaci sălbatici. Ei nu trăiseră încă prin lume, aşa că erau foarte obraznici.

‒ Asculta camarade, ziseră noii veniți, ești așa de urît că te-am lua bucuroşi cu noi. Vrei tu să ne întovărăşeşti? Aici, în apropiere, în cealaltă baltă sînt gîşte sălbatice foarte drăguțe, mai toate domnișoare, şi știu să cînte frumos. Cine știe dacă nu ţi-oi găsi norocul, cu toată urîțenia ta.

Deo-data se'auzi: poc, poc! şi cei doi gînsaci sălbatici căzură morţi în desişul de trestii, şi apa se roşi de sîngele lor.

Poc! Poc! şi stoluri de gîşte sălbatice zburară din stuf. Şi iar se mai auziră pocnituri de puști. Era vînătoare mare; toţi vînătorii stăteau culcați de jur-împrejurul iazului: cîţiva stăteau la pîndă căţăraţi pe crengile copacilor, ce se îndoiau deasupra trestiilor. O abureala albăstrie, ca mici norișori, se rupea de pe copacii întunecoși şi se împînzea deasupra apei; apoi sosiră în bătaie şi cîinii de vînătoare: Chiau, chiau... şi trestiile şi loziile se aplecau în toate părţile. Ce groază pe bietul boboc! Îşi îndoi capul ca să şi-l ascundă sub aripă; dar în aceeaşi clipă văzu în faţa lui un cîine mare, înfiorător: limba-i atîrna afară şi ochii lui sălbatici scînteiau de cruzime. Cîinele se întoarse spre boboc, îi arată colţii ascuţiţi şi plecă fără să-l atingă.

‒ Slavă Domnului! suspină bobocul; sînt așa de urît încît nici cîinele nu vrea să mă mănînce.

Şi rămase aşa, în tăcere, în vreme ce gloanţele şuierau prin trestii şi pocniturile puştilor nu mai conteneau.

Abia pe sub seara zgomotul încetă; dar bietul boboc tot nu îndrăznea sa se miște. Mai așteptă cîtva timp, se uită de jur-împrejur, şi luîndu-şi inima în dinţi, o rupse la fugă. Străbătu el cîmpii, livezi, cînd iată că o vijelie năprasnică îl împiedica de-a merge mai departe.

Nimeri la o cocioabă așa de veche şi dărăpănată, de parcă nu ştia nici ea în ce parte să se prăbuşească: şi atunci rămînea tot în picioare. Furtuna era în toiul ei, şi bietul boboc fu nevoit să se oprească şi sa se adăpostească lîngă cocioabă; toate-i mergeau din ce în ce mai rău.

Atunci băga el de seamă că o uşă era ieşită din ţîţîni; putea deci să intre înăuntru; ceea ce şi făcu.

Acolo locuia o femeie bătrîna, cu motanul şi cu găina ei; şi motanul, „nepotul ei” fiindcă așa-i zicea ea, știa să-şi rotunjească spinarea şi să toarcă frumos; știa chiar să scapere scîntei, dacă-i frecai bine spinarea în răspăr. Găina avea niște picioare foarte scurte, şi-i zicea „Pitica”. Ea făcea oua minunate, şi bătrîna o iubea ca pe copilul ei.

A doua zi văzură pe bobocul cel străin. Motanul începu a morăi şi găina a cîrîi.

‒ Dar ce este? Întreba femeia uitîndu-se în jurul ei. Şi cum ea nu prea vedea tocmai bine, crezu ca-i vreo raţă mare care se rătăcise.

‒ Iaca un noroc pe noi, zise bătrîna, o să avem de-acu ouă de raţă. Numai de n-ar fi răţoi! În sfîrşit, o să vedem.

Aștepta ea vreo trei săptămîni, dar nu văzu nici un ou. Motanul era stăpînul în casa aceea, iar găina era stăpîna; aşa că aveau obiceiul să spună: „Noi şi lumea”; ei amîndoi credeau că fac jumătate şi chiar cea mai bună jumătate din lume. Bobocul îndrăzni să gîndească şi el că ar putea să mai încapă şi alte păreri; dar aceasta supăra foc pe găină.

‒ Nu.

‒ Ei bine, atunci să faci bine să-ţi ţii gura închisă; ai auzit? şi motanul îl întrebă şi el:

‒ Tu ştii să-ţi faci spatele rotund? ştii tu să torci şi să scaperi scîntei?

‒ Nu.

‒ Atunci n-ai dreptul să-ţi dai părerea, cînd oamenii înţelepţi vorbesc între ei.

Şi bobocul se culcă şi el amărît într-un colţ; dar deodată răcoarea şi lumina pătrunseră în odaie şi asta-i dădu o așa mare pofta de a înota, încît nu-şi putu ţine gura şi spuse găinii dorinţa aceasta a lui.

‒ Ce-i asta? zise ea. N-ai nici o treaba, şi de aceea iţi vin tot felul de gărgăuni. Fă ouă sau toarce, şi toate astea au să-ţi treacă.

‒ Totuși, e un farmec nespus să plutești pe apă, zise bobocul; e așa de plăcut să simți apa cum se-nchide deasupra capului tău şi sa te dai la fund!

‒ Da, trebuie să fie o mare fericire, într-adevăr, răspunse găina; îmi pare, însă, că nu prea eşti în toate minţile. Întreabă puţin pe motan, care-i făptura cea mai înţeleaptă din cîte cunosc eu, dacă-i place să înoate sau să se dea la fund; despre mine nu-ţi mai vorbesc.

Întreabă şi pe stăpîna noastră: nimeni pe lume nu-i mai priceput; crezi tu că ea ar avea pofta să înoate sau să simtă cum se-nchide apa deasupra capului ei?

‒ Nu mă înțelegi, zise bobocul.

‒ Noi? Nu te înțelegem noi? Dar cine te-ar înțelege atunci? Te crezi tu mai învăţat decît motanul şi decît stăpîna noastră? De mine nu mai spun nimic. Nu te crede prea mult, copile, mai bine mulţumeşte lui Dumnezeu pentru tot binele ce ţi-a dat. Ai poposit colea, la căldurica, ai găsit o societate de la care ai putea folosi mult, şi în loc de asta tu te pui să judeci şi să te faci nesuferit. Nu-i deloc o plăcere să trăiască cineva cu tine. Crede-mă, eu îţi vreau binele; îți spun poate lucruri neplăcute; dar tocmai după asta se cunosc adevărații prieteni. Urmează sfaturile mele şi încearcă să faci ouă, sau învaţă să torci.

‒ Mie-mi pare că mi-ar fi mai de folos să dau o raită prin lume, răspunse bobocul.

‒ Cum vei vrea, zise găina.

Şi bobocul porni; luneca pe apa, se dete la fund; dar toate lighioanele-l disprețuiau din pricina urÎțeniei lui. Sosi toamna, frunzele din pădure se îngălbeniră, vîntul le făcea să zboare, cerul se posomori; nori grei se bolovăneau încărcaţi de gheaţă şi de zăpadă. Pe gard ciorile zgribulite de frig croncăneau; numai cît te gîndeai şi te apuca tremurul. Bietului boboc numai bine nu-i era.

Într-o seara, pe cînd soarele apunea frumos după deal, un stol de pasări mari şi falnice ieșiră de prin tufișuri; bobocul nu mai văzuse niciodată asemenea pasări; erau de-o albeața strălucitoare şi aveau gîtul lung şi mlădios. Erau lebede. Glasul lor era cu totul deosebit; îşi desfăcură aripile lor lungi şi sclipitoare, pentru a se duce departe de locurile acestea, departe, în ţările calde, să caute lacuri care nu îngheţa niciodată. Se înălţau în sus, aşa de sus încît bietul boboc se simţi grozav de umilit, se învîrti în apă ca o roată, ridică gîtul, şi-l întinse în sus, spre lebedele călătoare, şi dădu un țipăt așa de ascuțit şi de ciudat, încît se sperie el singur de glasul lui. Nu mai putea uita frumoasele păsări, fericitele păsări din slăvi, şi cînd nu le mai zări deloc se dete la fund; iar cînd ieşi la faţa apei, parcă nu mai era el. Habar n-avea ce pasări erau acelea, şi unde se duceau ele; şi cu toate astea le iubea, îi erau dragi cum nimeni nu-i fusese așa drag pe lume. N-avea nici un necaz pe ele.

Ar fi fost prea fericit dacă raţele l-ar fi îngăduit şi pe el, biata fiinţă urîtă, să stea cu ele.

Şi iarna era aşa de frig; bobocul înota mereu în faţa apei ca s-o împiedice de-a îngheţa de tot; dar în fiecare noapte copca în care înota se făcea tot mai mica. Era un ger așa de cumplit, că se auzea gheaţa trosnind; bietul boboc era silit să-şi miște picioarele, pentru ca să nu se închidă copca în jurul lui. Dar, în sfârșit, se simți istovit; osteneala-l doborî; nu se mai putu mişca şi fu prins de gheaţă.

A doua zi de dimineaţa, veni pe-acolo un ţăran şi-l văzu; s-apropie, sparse gheaţa, luă bobocul şi-l duse femeii lui. Acolo bobocul îşi veni în simţire.

Copiii dădură să se joace cu dînsul, dar bobocul crezînd că vor să-l omoare, de frică s-arunca huştiuliuc în oala cu lapte, încît tot laptele se împrăştie în odaie. Femeia striga şi bătu din palme de manie; el, nebun de spaimă, sări în putinei, de-acolo în covata cu faină şi pe urma îşi luă zborul afară. Acum era frumos de văzut! Femeia răcnea, alerga după el şi voia să-l bată cu cleştele; copiii se repeziră pe grămada de gunoi, ca să prindă răţoiul. Ei rîdeau şi ţipau; noroc pentru bietul boboc, că poarta era deschisă; se strecură binişor printre crengi şi se ghemui în zăpadă, prăpădit de osteneală.

Ar fi prea jalnic de povestit toate necazurile şi suferințele ce-a avut, bietul, de îndurat în iarna aceea strașnică.

Stătea rebegit, culcat în marginea iazului, printre trestii, cînd într-o zi începu soarele a străluci şi-l dezmorți cu razele lui. Ciocîrliile cîntau. Era o primăvară fermecătoare.

Atunci, deodată bobocul îndrăzni să se lase aripilor lui, care ‒ minune ‒ băteau aerul cu mult mai multă putere ca altă dată şi erau în stare acum să-l duca departe, oriunde... în curînd se pomeni într-o grădina mare, unde merii erau înfloriţi şi socul răspîndea miresme dulci aplecîndu-şi crengile lui lungi şi verzi pînă deasupra şanţurilor. Ce frumoase erau toate în locurile acelea, şi cum se cunoştea că era primăvară!

Din adîncimea tufișurilor ieșiră trei lebede albe şi mîndre, de toată frumusețea. Ele băteau din aripi şi lunecau lin pe luciul apei. Bobocul cunoștea pasările acestea minunate; el fu cuprins deodată de-o neliniște ciudată: