Soveja
Ziarul unui exilat politic la 1846
4 martie. Iată-mă dar pus la-nchisoare şi singur. Temnicerul meu a pornit azi la Iaşi... Am rămas dar singur... adică sechestrat într-o vizuină fără orizont, unde soarele abia pătrunde-n silă printre nişte brazi stârciţi... Vântul şuieră toată ziua; omătul acoperă cu un giulgiu întristat coastele aprige ale munţilor. Oamenii umblă aci acoperiţi cu nişte veşminte sălbatice de piei de oaie; ar putea crede cineva că mă aflu în Siberia şi cu atât mai mult în Siberia, încât sunt aici pe temeiul unei legi care nu are fiinţă... Dar, ce să zic! Nici partea mea nu e tocmai de lepădat, căci iată-mă cu puţină cheltuială preschimbat în jertfă politică... suferind lipsuri, bântuit de exil şi de arbitrar, cine mă va putea oare opri de a mă declara un om mare prigonit? De n-ar fi pilda cam primejdioasă, eu n-aş avea alta decât a râde de aceste împrejurări... şi dacă nu mi-ar lipsi cărţile, de n-aş fi pus la popreală, dacă aş avea cu mine straie şi rufe, în sfârşit, dacă nu mi-ar fi aşa de urât şi aş mai putea să văd câteodată vreo figură cunoscută, apoi, zău, nu ştiu de n-aş fi aici tot aşa de bine, ca şi în Iaşi...
Neavând ce să fac, îmi frământ capul cu gânduri de tot felul; printre toate aceste cugetări, roşii, verzi şi împestriţate, punctul meu de plecare, călătoria şi sosirea mea aici mi se ivesc ca nişte visuri; spre a le risipi şi a putea dormi, trag la tutun, nu ca un turc, ci ca patru... căci, negreşit, în starea mea de exilat, omul are drept de a-şi cheltui puterile în fumuri. Când însă nici fumul, nici ciubucul nu pot să-mi mai aline urâtul, atunci cat pe fereastră şi ochii mei se aţintesc pe o bisericuţă umilită, care de două sute de ani, de când e înălţată, a văzut multe, şi care şi ieri şi azi a stat la câte o înmormântare... ieri un unchiaş... azi un copil!...
Viaţa şi bătrâneţile... nădejdea şi dezgustul!... unuia-i zâmbea viitorul, cum zic poeţii; celalt trecuse prin toate nevoile... şi ce nevoi!... ale săracului. Sărmani trufaşi ce suntem! Noi credem că vom face zgomot pe lume... şi apoi o lopată de pământ acoperă tot ce am fost, şi s-a mântuit!... Niciodată n-am putut să-mi desluşesc lămurit aceste două cuvinte: moarte şi nimicire.
Poate că vecinătatea acestei vechi bisericuţe şi acele două înmormântări au răspândit o aşa mare linişte în cugetările mele... nici o mâhnire, nici un răcnet de mânie, nici o tânguire n-au trecut încă prin buzele mele.
Temnicierul meu a plecat chiar acuma; el era o mângâiere mare pentru mine; îmi povestea mereu la basme în felul Halimalei, şi fiecare din povestirile sale, adunate în multîncercata sa viaţă, cuprindea axiome din morala orientalilor. În ziua dintâi, când ne-am văzut, el, trăgând din ciubuc, îmi zise în chip de mângâiere: "Nu te mâhni; toate acestea vor trece. Supărarea nu este de nici un folos... la astfel de împrejurări trebuie să faci ce-i face, ca să te uite lumea... Când cu Zavera, un turc, bănuit cum că avusese amestec cu răzvrătitorii, fusese surghiunit pe ţărmurii Asiei Mici. Trei ani se petrecură, şi bietul turc tot aştepta să-i vie ştire că s-a mazilit vizirul, duşmanul lui, dar - cu totul împotriva obiceiului sultanilor - vizirul sta pe loc în slujba lui, turcul se prăpădea cu firea. În sfârşit, rudele acestuia, prin deosebite uneltiri, ajunseră până la vizirul şi-i dară o jalbă, rugându-l să ierte pe osânditul şi să-i dea drumul a se-napoia acasă. "Mohamet să trăiască! — zise vizirul , — ce? n-a murit câinele acela? Îndată să meargă să-i taie capul!" La turci, unde-i vorba, acolo-i şi fapta... Peste trei zile însă, vizirul fu mazilit şi altul veni în locul său. Ei! Spune-mi acuma, rogu-te, nu e mai bine să-şi caute omul singur mângâierea?..."
N-am de fel ce face; să mă primblu nu pot, căci prea e vremea rea... singurele-mi petreceri sunt de a trage tutun, de a mânca mult şi mai cu seamă de a dormi; dar vai! i se urăşte omului şi cu somnul. Mă bucur c-am putut fura un petic de hârtie de la acest om de treabă, care mă păzeşte aici, şi c-am găsit şi o pană pe care îmi lipseşte însă un briceag spre a o mai subţia! Cu dânsele-mi petrec vremea, punând negru pe alb. Deşi nu mi-ar lipsi subiecte de descriere, voi spune însă împrejurarea care m-a adus aci.
Nu ştiu ce pornire împinge în veci pe om către păsul său... oare este aceasta spre a-şi aduce sieşi mângâieri? — Nu-mi vine a crede... Fi-va dar, spre a-şi atrage luarea-aminte a celorlalţi şi a-şi îndemna să te bage în seamă, să-ţi prindă mila sau să te laude?... Pare c-aş crede aceasta mai bine, mai ales când mă gândesc la dramul de zădărnicie şi de trufie ce zace-n fundul inimii oricărui om şi mai cu seamă a oamenilor care, spre rău sau bine, sunt căzuţi la boala condeiului... De aceea nu pot crede că cei de seama mea au scris vreodată întâmplările lor fără de un interes cu totul personal. Nu voi însă să aduc pilde politice... de vreme ce ar fi de râs a amesteca politica într-o treabă ca aceasta; apoi cine voieşte însă să cunoască pricinile, împrejurările şi urmările unor asemenea (pilde) n-are decât a citi ce s-au petrecut cu Mirabeau şi vor cunoaşte dintr-acelea toate părerile mele în asemenea materie. S-apuc dar lucrurile ce mă privesc pe mine de la căpătâiul lor. La 25 ale lunii februarie s-a jucat pentru întâia oară Provincialul
la Teatrul Naţional. Sala era plină... aplaudări din toate părţile, numai autorul nu aplauda... mai întâi de modestie, apoi fiindcă nu era mulţumit nici de bucată, nici mai ales de actori, care, cei mai mulţi, nu-şi cunoşteau rolurile, şi în sfârşit, nici de cenzură, care ştersese aproape a treia parte din bucată.
Subiectul, dacă voiţi să-l ştiţi, era numai o scenă de haiduci moldoveni, cu îmbrăcămintea şi graiul lor, cu cântece de ale lor, care la sfârşit se ucideau toţi; autorul voia să facă o epigramă în contra dramelor ce au copleşit scena, dar epigrama avea însăşi să se schimbe în dramă adevărată, precum veţi vedea, nu pentru spectatori, ci pentru eroi şi autor. Aceasta va fi, cred, întâia oară când acei actori se vor fi identificat aşa de bine cu eroii ce înfăţişau.
26 februarie. Primesc dimineaţa vizita directorului teatrului... Mai întâi mă felicită asupra succeselor dobândite în seara ajunului... îi răspund că el nu pricepe nimica din ale teatrului şi că viitoarea mea bucată nu va fi, desigur, jucată în prăvălia lui de pehlivani. Zicând acestea, îmi dau pe gât cafeaua, iar dl director, cu poruncă de la ministru către dânsul, mă roagă să-l împrumut cu bucata. Nu văd nici o greutate într-aceasta; ştiu că bucata e cenzurată, ştiu iarăşi că actorii au lăsat pe dinafară jumătate din ceea ce a rămas neşters de cenzură, ştiu, în sfârşit, că legea e dreaptă şi că, acolo unde se află o cenzură, impusă sau primită, nu mai poate fi răspundere pentru autor. Dau dar bucata şi ies din casă, fără a mai gândi la acestea.
La 11 1/2 ceasuri mă întorc ca să mă culc; aflu că dl agă m-ar fi căutat şi că mă pofteşte a trece pe la d-lui. Petrecusem seara vorbind despre poezie şi literatură, precum arareori se petrece în frumoasele adunări ale frumoasei noastre capitale, şi dau peste o invitaţie de la aga; contrastul era ciudat... dar fie!... Intru în trăsură şi mă duc la domnul aga, deşi nu ştiam să fi avut vreo daraveră cu pristavii agiei... Nu-l găsesc însă acasă... dar crezând că poate să fie ziua dlui aga, las slujitorului un bilet de vizită, zicându-mi că poate să prindă bine, şi mă întorc acasă... Vreo câţiva prieteni mă aşteptau cu o partidă de şah. Abia începusem partida, când deodată intră pe uşă aga... Slujbaşilor statului se cade a li se face oarecare cinstiri... sluga aduce ciubuce, dulceţi: ... eu jucam mereu înainte; nu se-ntâmplă nici şah, nici mat; partida se sfârşi printr-un crai despuiat. Ne sculăm, aga mă ia de mână şi mă pofteşte a merge cu dânsul până la ministru, spre a da oarecare desluşiri. Eu nu cunosc pe ministru; dar de vreme ce voieşte a fi luminat, eu îi sunt la porunci; de aceea îndată îmi iau pălăria, mănuşile şi biciuşca. Toată adunarea lua aminte de noi; curiozitatea sta zugrăvită pe toate obrazele, iar eu, plecând, poruncesc în gura mare să pună masa pentru cină. Eram vesel, ca o ciocârlie. "Russo, — îmi zise un prieten, apucându-mă de mânica hainei, — fii cuminte fără d-a te înjosi; fii ţeapăn şi nu zvăpăiat. Ştii că extremităţile se lovesc în cap; nu trebuie omul să fie nici înfumurat, nici slugarnic". — "Lasă-te pe mine, îi răspund; ştiu eu seama; dacă va fi vorba despre bucata mea, eu nu ies din această dilemă; ori este cenzură, ori nu este!" Mă sui cu aga în trăsura lui şi mă pune la dreapta, drăguţul! Nu-mi aduc aminte vorbele fără şir ce am schimbat cu aga; eram departe, foarte departe de ce mi se pregătea şi mai ales de locul, de unde aveam a scrie acestea; nu ştiu să-l fi zărit vreodată pe vreo hartă geografică.
Sosim la dl ministru; tindele erau pline de slujitori, de gens-d'armi (oameni ce sunt astfel numiţi, fiindcă niciodată n-au umblat serios cu vreo armă în mână), de comisari şi alte felurite fracţiuni ale stăpânirii, însărcinaţi cu păzirea orânduielii publice. Toate acestea nu mă deşteptară de fel asupra enigmei mele... Intru... Sub lumina îndoioasă a unei lămpi zăresc împrejurul unei mese doi miniştri şi un director; mai mulţi slujbaşi şi directorul teatrului stau în picioare, iar în mâinile ministrului recunosc o broşură. Mă înaintez salutând până la masă, şi următoarea întrevorbire se începe între mine şi ministru:
— Domnule, domnia ta vrei să răzvrăteşti ţara!
— Eu, domnule ministru? Zău, nu vă înţeleg!
— Domnia ta ai scris o bucată, care atacă orânduiala publică şi întocmirea ţării. Vasăzică, domnia voastră, domnilor, nu voiţi să vă astâmpăraţi şi să trăiţi fără de a tulbura orânduiala!
— Mă iartă, domnule ministru; noi toţi dorim să fie dreptate şi bună orânduială... Dar nu prea cunosc pricina pentru care m-aţi chemat aici; oare este spre a da ceva lămuriri despre bucata mea, sau spre a mă-nvinovăţi?
— Domnia ta eşti pârât de a fi poruncit, sub a domniei tale răspundere, actorilor, ca să rostească unele cuvinte şterse din bucată de către cenzură.
Directorul teatrului: — Vezi, domnule Russo, ce ne-ai făcut?
Eu: — Şi cine mă pârăşte?
Ministrul: — Actorii.
— Ia să vedem.
— Grefiere, citeşte.
Aci un păcătos scoate un terfelog de hârtie, care cuprindea mărturisirea actorilor; într-însul sta scris că eu, sub a mea răspundere, i-aş fi îndemnat a rosti unele pasagii, dar că ei, temându-se de urmări, le-ar fi tăcut. (Ba bine că nu! ei uitase jumătate bucată). Eu răspund la acestea, că acea hârtie n-o pot lua în seamă, fiindcă, mai întâi, e stoarsă de la ei prin îngrozire, apoi fiindcă cuprinsul ei de sineşi se desfiinţează şi, în sfârşit, fiindcă nimic dintr-însa nu mă priveşte pe mine.
— Dacă dl ministru pofteşte, îi pot dovedi că cenzura n-a ştiut ce face şi că toate cele şterse de dânsa se aflu mai pe larg desfăşurate în cursul bucăţii. Şi spre dovadă întoarcem foile broşurii.
— Orişicum, domnia ta nu trebuia să alegi asemenea subiect... el aduce tulburare, mai ales în astfel de vremi.
— Aceasta nu mai e treaba mea, dle ministru, ci a cenzurii. Dacă ea nu este în stare a cunoaşte ceea ce se iartă şi ceea ce nu, apoi sunt eu de vină?
— Măria sa e supărat.
— Îmi pare rău, dar nu e vina mea. Ori e cenzură, ori nu e. Dacă cenzorul e un neghiob, care nu-şi ştie meseria, spânzuraţi-l; ca să fie de pildă... Eu socoteam, dle ministru, că m-aţi chemat aci spre a sta şi eu de faţă când veţi sudui pe direcţia teatrului, care nu răspunde la încrederea publicului şi pune în Joc bucăţile, fără ca actorii să le ştie bine pe de rost şi fără de a îngriji buna lor executare. Dar de vreme ce este vorba de bucata mea, apoi tac, căci nu am nimica de spus asupră-i.
Ministrul, care era foarte aspru la începutul întrevorbirii, se alinase mult în urmă. După acestea el îndoi broşura, o puse în buzunar şi ieşi cu celălalt ministru, zicând:
— N-ar trebui domnia voastră, domnilor, să vă ţineţi de asemenea secături.
Ciuda însă mă năbuşise şi, spre a o potoli, cerui un ciubuc; ne mai deteră şi dulceţi pe d-asupra. Rămânând singur cu aga, cu directorul ministerului şi cu Leon adiotantul, aceştia mă cam înştiinţară despre ceea ce mă aştepta. Nu mai ţin minte glumele ce făcurăm împreună: eu râdeam mai tare — şi aveam şi pentru ce -, iar ceilalţi din când în când stau de mă jeleau. Îmi mai rămânea o nădejde... Miniştrii se dusese la vodă, ca să cerce a-nlătura pacostea de pe capul meu. Pe la două ceasuri ei se întoarseră plouaţi, parc-ar fi căzut păcatul pe dânşii... Nu ştiu dacă aceasta venea din inimă rea, unde mă porneam sub o osândă politică... sau din căinţă pentru că săvârşeau o faptă nelegiuită (dar aceasta n-o prea cred)... Vodă voia cu orice preţ să facă cu mine o pildă, chiar dacă în urmă s-ar îndura a mă recunoaşte de nevinovat. Trebuia dar să mă pornească... unde?... zău, eu nici gândeam! Porunca pentru exilarea mea era gata de după prânz... Hârtiile toate stau pregătite... căruţele erau în curte. În minutul plecării, oamenii stăpânirii se gândiră că aş putea să deger de frig pe drum... şi stăpânirea voieşte îndreptarea, şi nu pieirea vinovatului. Cerui să mă întorc pentru cinci minute acasă; dar nu-mi învoiră; şi domnia lor şi eu eram în drepturile noastre, eu de a cere, domnia lor de a-mi refuza... În scurt, aga îmi puse pe umeri blana sa; ministrul îmi dete o căciulă, galoşi, un ciubuc şi tutun, şi fiecare din cei de acolo îmi deteră ceva bani. Voi înapoia banii la întoarcerea mea sau altcândva, iar darurile ministeriale le păstrez, căci un ministru nu dă în toate zilele. Auzit-aţi până acum un exilat să plece la locul osândei sale cu o căciulă pusă în capu-i de mână de ministru!... La urmă, după ce se sfârşiră îmbrăţişările în dreapta şi-n stânga, după ce se liniştiră încredinţările de slujbă, mărturisirile de mâhnire şi mângâierile date şi primite împreună cu strângeri de mâini cu grămadă, ieşii din acea odaie, în care cu două ceasuri mai nainte intrasem slobod, sau ca şi slobod, ieşii prizonier şi prizonier de stat. Frumoasă pradă, zău!... şi eu m-aş făli cu dânsa. Dar cu acestea nu se mântuise năpastele mele. În tindă domnii actori, gata ca şi mine a întreprinde un drum de seară, mă salutară cu un concert de cobituri:
— Iată, domnule Russo, ce păţim din pricina domniei tale. În minutul acela afurisii cenzura şi mă azvârlii în căruţă; surugiul scoase un răcnet sălbatic, care în acea prilejire mi se păru o cobe rea; caii se porniră cu iuţeală, şi abia deosebii un glas, ce-mi striga: "Nu uita blana mea... la Focşani!..." Plecam în loc de exil!... Să-mi fie calea uşoară!...
Aci se sfârşesc faptele şi încep impresiile. Noi coborâm paveul pe trăpşor; am cu mine un cazac, părtaş la căruţă, şi picioarele noastre se ceartă pe un mănunchi de fân, ce ni s-a aşternut spre a fi mai pe moale. În urma noastră merge altă căruţă, purtând încă o fracţie a puterii armate. Doi cazaci călări, sub comanda unui comisar de cuartal, merg pe de lături. Noaptea e întunecoasă; cade o bură de ploaie, târgul e liniştit, felinarele lipsesc, căci eforia pusese temei pe făgăduinţele din calendar ale lunii; tropotul cailor şi plesnetul bicelor au un răsunet jalnic; e o noapte numai bună pentru fapte rele, pentru comploturi de romanţ, pentru mari măsuri de stat. Eu însă salut cu duioşie în dreapta şi-n stânga bietele case din uliţa mare, care dorm somnul drepţilor, fără de a şti ce se petrece pe uliţă. Sosesc la barieră; un om în cămăşă ridică iute cumpăna; surugiii înjură, comisarul ne urează călătorie bună... Încă un pas... cumpăna se lasă îndărătul nostru... comisarul dă zor calului său ca s-ajungă mai curând la culcuş. El era singurul fir care mă mai lega de societate. D -acum nainte eu nu mai sunt un om... ci un lucru, care va trece din mână în mână, pe la priveghetori, la temniceri, la cazaci, la cârmuitori...
Aceste cugetări nu-mi veniră pe dată; nu mă puteam gândi la nimic; atât numai îmi aduc aminte că simţeam o mare bucurie d-a mă duce din Iaşi. Pe cât caii sporeau la drum, ideile îmi veniră cu grămada, de toate felurile şi de toate feţele. Trecând pe la Socola, deşi era întuneric, zării palatul numit Petit Séjour şi mă-nchinai cu smerenie, punându-mi nădejdea în dreptatea oamenilor, a legilor şi a autorităţilor. Mi-adusei aminte că cu vreo câteva zile mai nainte mă primblasem de vreo două ori pe acolo... şi, fără de voie, îmi făcui cruce. Cât ţinu acea seară până la întâia poştă, numai o dată îmi veni în gând o glumă; una e cam puţin în împrejurări aşa de glumeţe. Era cam ruginită, în adevăr, dar tot o vă voi spune, cu atât mai ales că lucrurile ruginite sunt totdeauna bune; dovadă: romanii şi grecii, care sunt foarte vechi şi ruginiţi, exilau; modernii exilează şi dânşii!... Aşadar, îmi dete şi mie prin gând a glumi cu nevinovăţie asupra călătoriilor pe socoteala statului, şi mai adăugii, cu aceeaşi nevinovăţie, că neapărat ministerul doreşte să afle părerea mea asupra gradului de temperatură în nopţile lui februarie prin Moldova.
Sosind zdrobit şi muiat la cea dintâi poştă, abia dobândii prin rugăminte, prin ameninţări, prin sprijinul cazacilor şi mai vârtos prin ajutorul unei jumătăţi de galben, patru coţi de pânză de câlţi cu un pumn de paie tocate într-înşii, purtând numele amăgitor de pernă. Trăsurile ce stăpânirea dă pentru slujba exilaţilor ar cere neapărat nişte oase de fier; meşterii care le pregătesc cu atâta meşteşug n-au prins încă de veste că sunt pe lume arcuri şi leagăne.
D-aci până la Vaslui nu mai ştiu nimic; am cam dormit, dacă se poate numi somn acea necontenită zdruncinare, care te azvârle la un stânjen de pe locul tău... Când scosei gluga din cap la Vaslui, ziua era mare.
27 februarie. Până să pună caii, mă dau jos la poştă, unde găsesc un fel de căpitănaş de poştă, căscând şi frecându-se la ochi. Voia nemernicul să capete ştiri şi, preţuindu-mă după cojocul de drum -- precum fac aceşti oameni --, începu a mă cerceta cu oarecare dispreţ. Eu îi răspund că sunt surd; el dă din cap şi urmează a se îmbrăca mormăind.
Trebiue să ştiţi că omul nu este în stare a merge cinci poşte pe nerăsuflate, având şi-o osândă politică pe capu-i, fără de a simţi trebuinţă d-a se drege la inimă; de aceea ne şi oprim într-o ulicioară, la Hanul Bogdaneşti, unde ni se dau cafele turceşti, foarte bune, dulceţi şi rachiu, totul pe 60 de parale. Acolo găsii şi doi turci trăgând din ciubuce cu o adâncă seriozitate.
De mult era de când doream să încerc şi eu caii de poştă, despre care atâta s-a vorbit. Cu prilejul acesta mă încredinţai că caii sunt buni şi că surugiii nu şi-au furat buna lor reputaţie. Totdeauna am gândit şi am spus că surugiii noştri merită a avea o istorie a lor, şi eu trag nădejde că va veni ziua când se va scrie Fiziologia surugiului, precum s-a scris aceea a unui mare număr de chipuri mai puţin interesante şi mult mai interesante. Mi-a dat în gând să-i pun pe scenă... Câte ar mai zice ei despre persoanele ce au purtat cu olacul!... Dar lecţia mi-a fost spre învăţătură; de acum înainte urăsc teatrul; calea lui e plină de spini, şi chiar de nu duce la glorie, apoi, desigur, duce în exil!
Alergasem vreo şapte ceasuri în goana mare, când, trecând pe lângă o trăsură, cunoscui obrazul unui prieten; într-o clipă ne făcurăm semne şi stăturăm. E de prisos a-i spune numele: e bălai, rău scris la stăpânire şi poartă adesea căciula ţurcănească.
— Unde mergi? fu întrebarea sa.
— În exil, fu răspunsul meu. — Ce spui?
— Priveşte la tovarăşii de drum.
— Unde? — Dincolo de Dunăre.
— Pentru ce? — Reacţie a întâmplărilor de la 25 ianuarie.
— Bine, tu nu erai amestecat în ele.
— Ce face aceasta? Vă pedepseşte pe voi în mine.
— Altceva...
— Mai întâi, aceasta ar fi de ajuns.
Apoi, se fac arestaţii în toate părţile şi pe tot minutul. Astă-noapte toţi caii de poştă au fost puşi pe cercetări.
— Mai sunt şi alţi exilaţi?
— Doisprezece...
— Nu şuguieşti?
— Aş vrea să pot. Călătorie bună! Dar stai! Tu unde mergi?
— Mă duceam la Bârlad; dar acum am schimbat părerea. Mă întorc la Iaşi.
— Ţin'te bine... au să te pună la gros.
— Cale bună!
— Aşijdere!
— Să trăiască întâmplările de la 25 şi reacţia!
— Formele s-au păzit? Judecata a fost lungă?
— Cât să mă urc în trăsură... Dar ce gândeşti tu, iubitule... Mă pornii pe râs la exclamaţia radicalului meu: mâinile noastre se mişcau în aer ca nişte telegrafe, pe când surugiul cu un chiot mă zbură în poştă.
Priveliştea locului ce străbatem e tristă, stearpă şi pustiită; sunt tot câmpii întunecate de crivăţ şi semănate pe ici pe colea cu deluleţe şi movile, care nu schimbă întru nimic uniformitatea locului. D-a lungul drumului nu e casă, nici sat; la dreapta şi la stânga se zăresc în depărtare câteva colibe, ruşinoase — s-ar crede — d-a se arăta. Timpul e întunecat şi, de frig, bag nasul în blană şi strig surugiilor a goni şi mai tare...
La Bârlad întârziem un ceas; un sfert ca să cumpăr pâine, să-nghit un păhăruş de rachiu, împreună cu escorta mea, şi trei sferturi, la poştă, spre a da căpitanului vremea de a-şi face tabietul după masă şi a-şi trage ciubucul. Ce să-i faci?! Omului îi place a trăi bine!...
Până la Tecuci vremea se schimbă, când spre vânt, când spre ploaie; pulberea şi glodul se luptă pe rând asupră-mi. N-am nimica de spus despre aceste două târguri; mi se părură aşa murdare, aşa despuiate, încât nu plătesc nici vorba. Să facem însă o deosebire: la Tecuci se găsesc covrigi minunaţi.
D-aci până la Focşani ploaia pică fără-ncetare; la cea din urmă poştă era noapte adâncă; nu mai ştiam unde mă aflu, nici ce fel de ţară străbatem. Când ajunsei la domnul ispravnic, nu-mi sta prin putinţă a mă coborî din trăsură; glodul ce se strânsese pe mine mă oprea d-a mă mişca; nu puteam să înţeleg ce este în căruţă; a trebuit să aducă o lumânare, ca să mă descurc, şi opt braţe, ca să mă deznămolească. Domnul ispravnic citeşte poruncile; escorta mea mă dă pe mâinile d-sale şi primeşte o adeverinţă, ca şi când aş fi fost un colet de mărfuri. Mă spăl pe obraz de glod şi de pulbere şi, fiind abia 8 1/2 ceasuri, mă duc să mă-nchin cu plecăciune la domnul ispravnic şi la toată sindrofia; erau vreo şase-şapte inşi, cărora le plătesc buna lor primire prin câteva ştiri nouă, care trec din gură în gură, şi apoi mă duc să mă culc într-un pat de minune. În exil totul nu e de lepădat, şi niciodată un pat bun şi un pahar de ceai n-au mai mult preţ!
28 februarie. Abia la zece ceasuri m-am trezit; uşa se deschide şi văd intrând un cap de cazac; mă recunosc că sunt al lui. Văzând că nu mai dam nici un semn, s-au fost temut ca nu cumva să fi luat-o la fugă noaptea. Mă îmbrac în grabă şi, ieşind, întâlnesc pe contracciul poştelor, pe care nu lipsesc a-l felicita pentru buna stare a otcupului său; în sfârşit, mă pregătesc a mă porni la Soveja, unde este soarta mea d-a merge; ce-i mai de trebuinţă sunt albiturile; cumpăr dar, groaznic de scump, opt cămăşi — pentru un exilat de ajuns — două duzine de colţuni — e cam mult — şi tutun — e de prisos! — şi cât mai rămâne din ziua aceea stau de mă odihnesc şi dorm. Se aprind lumânările; sindrofia se adună; nu voi descrie acea sindrofie, căci e tot cea pe care o întâlnim în toate târgurile noastre de prin ţinute, ba chiar şi-n Iaşi. P-aici se vorbeşte mai mult pe munteneşte.
Se deschide uşa şi intră un boier bătrân, care pare a fi un patriarh al locului... e îmbrăcat moldoveneşte, şi eu stau de-l privesc cu curiozitate, sau ca pe o curiozitate. Nu ştiu pentru ce, de câte ori întâlnesc câte unul din acei sălbatici care au păstrat vechile straie, mi se pare că, în felul lor, ei judecă foarte sănătos şi au în sineşi un ce pitoresc; iar când vorbesc, graiul lor, şi de n-ar fi plăcut, e plin de originalitate. Azi numai ei au rămas care să vorbească pe moldovenie... Văzând pe acesta, eu mă aşteptam c-a să înceapă a povesti, şi nu mă înşelai.
În tot ţinutul nu se vorbeşte de alta decât de un întreit omor, săvârşit în împrejurări groaznice de către şapte inşi dintr-un sat, prin care am să trec mâine. Acei oameni s-au prins, şi dl ispravnic ne arată armele ce s-au găsit la dânşii: un cuţit tare tăios, cu ascuţişul de două palme lung, o pereche de pistoale rele şi un frumos iatagan cu mănunchiul de argint săpat, care negreşit că este de furat. Crima sluji de temă, şi fiecare înşiră numele tâlharilor pe care i-a cunoscut: Voicu, Petreanu şi alţii reînviase, şi mai mult de cincizeci de ori auzii revenind în vorbă numele Olteanului. Ţara de jos a Moldovei e înteţită de tâlhari; sau că locuitorii ei au păstrat aceasta ca un rămas din vechea lor vitejie şi din obiceele de jaf ale războaielor din trecut, sau că le-a dat pronia o aplecare firească, aşa de nenorocită; dar sunt sate întregi, ba şi ocoale, care se bucură de o reputaţie foarte îndoielnică, fără ca aceasta să le fie spre ponos.
Veni şi rândul unchiaşului d-a povesti; povestea lui e cam lungă, dar am ţinut-o minte, osebit numai de gesticulaţia lui, de câteva înjurături şi de acel pitoresc al limbii, căci era şi glumeţ bătrânul. Am uitat numele tâlharilor, numirea satelor şi locurilor, dar prescriu aci istoria cu nădejde că se vor găsi şi acelea, dacă nu voi putea însumi a le pune cu vremea la locul lor.
La 183... ceata aceea străbătea ţinutul Putnei în toate părţile. Era vara şi mare lipsă de păpuşoi în ţara de jos; căile erau cutreierate de neguţători şi de care, ce mergeau să ia merinde în ţara de sus... Într-o zi, ceata de care e vorba întâlneşte pe drum, pe lângă Adgiud, doi turci; îi calcă, îi jefuieşte într-un minut şi încalecă apoi, luând d-a lungul malurile Siretului în jos. Deasupra Mărăşeştilor întâlneşte vreo şasezeci de care moldoveneşti şi munteneşti, ce se duceau să cumpere păpuşoi; pe dată ce tâlharii rostiră un cuvânt şi arătară pistoalele, toţi căruţaşii o rupseră la fugă care-ncotro putu, unii punându-se cu burta la pământ, alţii ascunzându-se prin mărăcini, alţii alergând cât îi ţinură picioarele; hoţii traseră pistoalele mai mult în vânt; nimeni nu fu atins; dar numai spaima! Ei adunară vreo şapte mii de lei, care tot sunt cevaşi pentru nişte tâlhari şi care sunt foarte mult pentru nişte ţărani. Nemulţumindu-se însă pe atâta, ei, tot în ziua aceea, cârmesc înspre munţi şi apucă drumul d-a dreptul prin câmpie... aveau cai buni, hoţii!... Pe la apusul soarelui, iată-i că sosesc la un sat: pe câmpie nu daseră peste altcineva decât peste un biet răzeş, ce-şi treira grâul. Hoţul milă n-are! Unul din ei luă binişul din spinarea românului şi-l puse pe al lui; apoi intrară în sat. Tocmai în ziua aceea, pentru păcatele mele, venisem şi eu prin ţară, într-o căruţă cu un cal şi trăsesem la hanul din sat, ca să noptez acolo cu vreo patruzeci de care, ce-şi făceau conacul . Ştiam că locurile acelea sunt cutreierate zi şi noapte de hoţi şi mă feream de vreo pacoste... Vremea era cam tulburată; tuna cam înfundat şi începuse a pica stropituri late de ploaie. Nu era cu putinţă să mă adăpostesc în cârciumă, de mulţi ce erau într-însa... Mă-nfăşurai şi eu într-o ipingea veche de aba, mă stârcii în căruţă şi cârciumarul îmi azvârli d-asupra o rogojină. Doar că apucasem să mă culc, răsuflând abia-abia, şi simţii că se ridică rogojina; o mână îmi dete ipingeaua în lături şi mă pomenii faţă în faţă cu căpitanul cetei de hoţi... Numai cât avusei vreme să azvârl la dracul punga mea cu vreo două sute de usluci; îndată mă şi scol şi intru în cârciumă în urma căpitanului... Era tare întuneric; ...hoţul cheamă pe cârciumar şi-i porunceşte s-aprindă lumânarea.
— N-am lumânare, răspunde arendariul, dar de-i aştepta puţin, m-oi duce să iau de la vornic... Auzii răsunând o palmă; unul din hoţi scoase o legătură de lumânări şi, scăpărând cu amnarul, aprinse două. Una mi-o deteră mie în mână, poruncindu-mi să o ţin. Mă făcuseră sfeşnic, tâlharii! Drept să spun că ighemoniconul meu de boier se cam zburlise; dar oprii paraponul pe seama mea. Pe cealaltă lumânare o lipiră de sobă... Nu ţin minte să fi văzut vreodată în viaţa mea chipuri aşa mândre; ai fi jurat că nu-s tâlhari. Ş-apoi ce arme, ce straie la dânşii! numai firuri şi săpături de aur, împrumutate de pe la călători... Eu, biet, stam în mijlocul casei numai cu cămaşa şi anteriul pe mine, şi cu cizmele în picioare; şalul de la brâu se desfăşurase în valvârtejul de la-nceput... Şase hoţi ieşiră afară... apoi îndată începură a intra în odaie ţăranii, tovarăşii mei de conac şi de pagubă, câte unu-unu: toţi şezură pe laviţa de la perete, fără să crâcnească; după dânşii veniră şi hoţii, care începură a cerceta pe fiecare şi a scormoni prin buzunare şi prin chimire. Despre parte-mi, cu mare foc şi grijă cătam la toate câte se petreceau. Pe dată ce vreunul era jefuit gata, mi ţi-l azvârleau pe un crivat mare ce era între sobă şi perete, de ajunsese acolo să stea grămădiţi ca nişte saci de făină. Când mântuiră această poznă, doi dintre tâlhari luară pistoalele în mână şi ieşiră afară de strajă. Ceilalţi şase chemară din nou pe cârciumar şi-i porunciră s-aducă din pivniţă vin şi o putinică de icre moi, care trebuia să se afle acolo.
Diavolii cunoşteau bine locurile, căci în adevăr icrele erau aduse pentru priveghetor. Cârciumarul aduse o mescioară rotundă cu trei picioare, vin, pâine şi icrele cerute. Căpitanul se rezemă de o crăpătură ce era în perete şi slujea drept fereastră, şi ceilalţi şezură împrejurul mesei; îmi făcură semn să m-apropii ca să le fac lumină, şi se puseră pe o mâncare ţeapănă şi foarte adesea stropită la măsea... Înţelegeţi domnia-voastră că Dumnezeu n-a făcut pe boieri ca să stea în picioare pe când mănâncă mojicii; de aceea începusem şi eu a mă cam stenahorisi, când deodată s-auzi un zgomot mare dinspre sat. Prinsese de veste că la cârciumă au călcat hoţii şi veneau oamenii armaţi cu furci şi cu bâte, făcând larmă mare... Tâlharii însă nu se clintiră... Zgomotul creştea mereu; dar doi inşi, strigând mai tare, ziceau în gura mare: "Măi oamenilor, cătaţi-vă de treabă! Mergeţi pe la casele voastre, care aveţi neveste, cu muierile voastre; care n-aveţi, cu ale celorlalţi!..." Apoi răsunară două pistoale slobozite totodată în vânt, şi bărbaţi, femei, copii, toţi tăcură... Hoţii din odaie îşi căutau de bere şi de mâncare; peste puţin însă alte strigăte se auziră, împreună cu împuşcături. Fugarii luase într-ajutor mai multă lume şi veneau de această dată cu o larmă groaznică. Străjile strigară: "Ieşiţi". La aceste cuvinte, căpitanul sări peste masă cu aşa multă furie, încât mă trânti pe jos. Până să n-apuc a mă aşeza bine pe picioare, toţi dase năvală afară şi stau pe prispă dinaintea uşii. Huietul se făcuse aşa de mare, încât socotii că toată cârciuma era cuprinsă de gloată; şasesprezece focuri răsunară de rând şi se făcu iarăşi tăcere. De astă dată tâlharii se-napoiară în odaie, îşi umplură armele şi se puseră iară la masă...
— Ia spune, boierule, întrerupse aci unul din ascultători, te aud povestind multe şi mărunte; dar despre buşelile ce vei fi căpătat şi domnia-ta în vălmăşag nu pomeneşti de fel...
— Să mă ierţi, domnia-ta; eu n-am căpătat nimic. Drept vă spun că m-a prins şi pe mine mirarea când m-am văzut scăpat teafăr printre picături. Dar tâlharii erau veseli şi foarte mulţumiţi de prada zilei; nu le-a mai stătut să se lege de mine... După o jumătate de ceas, ei încălecară, ca să iasă din sat; dar tocmai la capul satului era o cârciumă în bordei, ce o ţinea un muscal, anume Ivan... doi turci se odihneau acolo... auzind împuşcăturile, ei socotiră păgânii că este vreo nuntă în vecini, măcar că era în postul Sân-Petrului; spuseră lui Ivan să meargă să vadă ce e p-afară şi iar se culcară. La o fugă de cal de la sat, Ivan se-ntâlni cu hoţii.
— Să-ţi fie noaptea bună, bădiţă, zise unul lui Ivan, dar cine eşti tu?
— Ivan cârciumarul... mă duc în sat să văd ce-i p-acolo...
— Dar la tine ce veste, bade Ivan?
— Ce să fie? Nimic. Ia, doi turci au mas la mine la adăpost.
— Fă-te-ndărăt acasă!
Tâlharii deteră pinteni cailor, lăsând pe Ivan să-şi urmeze calea sau să se întoarcă, după plac. La cârciuma pomenită, ei descălecară şi traseră cu urechea; nu s-auzea alt zgomot decât bătaia unei mori ce era nu mai departe de o azvârlitură de puşcă; la moară lucea o zare de lumină; altmintrelea peste tot era tăcere şi o noapte mândră din luna lui iunie. Hoţii s-apropiară de bordei şi, văzând uşa deschisă, se îndemnau unii pe alţii să intre mai întâi, căci se temeau de vreo cursă; dar Ion, cumnatul căpitanului, cel cu binişul de căpătate, apucă înainte, şi după el merg cu toţii. Ardea înlăuntru un fel de candelă, ce d-abia lumina; pe pat dormeau duşi amândoi turcii, cu armele lângă dânşii; unul bătrân şi celălalt tânăr, ca de vreo 19--20 anişori. Hoţul cu binişul luă mai întâi armele, apoi, ridicând de urechi pe turcul cel tânăr, îl dete pe mâna unui tovarăş de ai săi, care-l trecu altuia, şi astfel bietul băiat, până să n-apuce a se trezi bine din somn, se pomeni mort, fără d-a zice nici kârk! Turcul cel bătrân, deşi dormea ca un turc, dar Ion nu nimeri tot aşa de bine cu dânsul; era mai ţeapăn, mai voinic turcul, şi şiret; căci simţind unde vor să aducă treaba, el se lăsă greu, de pică pe jos, şi amăgi într-astfel pe ucigaşi. Nu ştiu dacă v-am spus că, osebit de pistoalele şi de cuţitele ce tâlharii purtau la brâu, apoi mai aveau şi câte unele legate cu găitan de fir şi aninate de gât, ca să le fie pentru scăparea din urmă... Pe când sta de se lupta Ion cu turcul, acesta, răsturnat pe jos, dete cu mâna peste pistolul hoţului, care se legăna de gâtul lui, şi apucându-l fără veste îl slobozi în pântecele tâlharului... Lovitura fu ţeapănă, căci glonţul, străbătând pe Ion, se înfipse într-un tovarăş d-ai lui. Ion şovăi şi căzu jos... tâlharii se pătrunsese de groază, şi turcul se furişă şi fugi afară... Ion se văieta înfăşurat în binişul lui... "Cumnate Ioane, îi strigă căpitanul, stăpâneşte-ţi firea... las' că te-om răzbuna!" Precum zise, aşa şi făcu; turcul speriat, neştiind încotro s-apuce, dase fuga spre locul ce se vedea la moară; dar în raza luminii, hoţii da cu puştile şi cu pistoalele într-însul ca la semn.
Ameţit de frică şi cătând tot la moară, turcul căzu în scocul morii şi roata îl ridică zdrobit şi sângerat. Acum cel puţin se credea el scăpat; dar oamenii de la moară, deşteptându-se din somn de atâta huiet, ori că au socotit că-i vreo stafie, ori c-au crezut că-i vreun hoţ, se repeziră cu ciomegele pe dânsul şi-l uciseră de tot... Peste un ceas muri şi Ion... Ceata îşi urma drumul înainte; când se revărsă de ziuă, ea trecu hotarul muntenesc, unde muri de oboseală şi de pierdere de sânge celălalt hoţ, ce se rănise... Căpitanul şi tovarăşii lui plătiră moartea acelor doi soţi, ucigând un biet om nevinovat, şi se duseră în cale lungă până dincolo de Craiova... Nu ştiu ce se mai făcu căpitanul şi ceata lui... dar era voinic om căpitanul şi inimos tare!
Istoria fusese cam lungă, mai ales că şi mie mi-au scăpat din minte multe din amănuntele ei. Unsprezece ceasuri sunase, şi mai toţi ascultătorii se apropiase de uşă, cu şăpcile şi cu căciulile în mâini (la Focşani pălăriile se obicinuiesc numai duminica şi zilele de sărbătoare). Povestitoul luă cu dânsul şapca în mână, dar pe pragul uşii el sfârşi într-astfel istoria:
— Să vă mai spun însă că eu, rămânând singur, — căci trebuie să ştiţi că toţi ţăranii fugise unul după altul — mă pusei pe gânduri, aprinsei un foc mare-mare; întinsei un covor dinainte-i şi mă lungii. Eram acuma singur stăpân şi chiriaş al casei, de vreme ce chiar şi cârciumarul fugise. Mă uitam cum ardea focul şi stam de mă gândeam: cam peste o jumătate de ceas, intră un biet păcătos de neamţ şi se apropie de foc; îşi scoase căciula; îi mulţumii:
— Ce veste, domnule neamţule?
— Până să nu intru în sat m-am întâlnit cu o ceată de oameni călări, care mi-au cerut pipa.
— Ei! ş-ai dat-o?
— Ba nu, n-am vrut şi m-am pomenit cu două gârbace pe obraz...
— Mulţumeşte lui Dumnezeu c-ai scăpat cu atâta. Aceia erau hoţi; acuma ieşiră d-aci din cârciumă, unde au jefuit o sumedenie de oameni.
— Ah! mein Gott! strigă neamţul şi, fără s-asculte ce-i mai spuneam, şi-a luat geanta şi băţul şi s-a pornit neamţul ca o săgeată.
....................................................................................................
— Vorbă de pomană la moşneagul acesta! îmi zise ispravnicul, după ce ieşi bătrânul boier. Aşa are el obicei să tot spună la secături. Nu eram cu totul de părerea domnului ispravnic... dar starea mea de osândit politic nu mă ierta să am păreri deosebite. Dădui dar din cap cu un zâmbet de învoire, şi cu capul plin ca o baniţă de aceste povestiri, mă dusei să mă culc...
Seara de azi şi patul de ieri vor rămânea ca amintiri plăcute. 1 martie. E ziua plecării... Dejunăm în pripă. Ispravnicul mai dă ceva porunci, şi ne pornim însoţiţi de patru cazaci... În dreapta şi-n stânga norodul cu căciula în mână se-nchină la noi... când zic noi..., înţelege pe ispravnicul şi nici pe dânsul, ci... pe cazacii noştri, sau mai bine tot zgomotul ce făceam. Din zi de dimineaţă vremea e frumoasă, dar cam ger... trage un vânt rece, de ustură...Eu mulţumesc în mine dlui Cataragiu pentru blana sa, şi ispravnicul mulţumeşte ursului în care e-nvelit... cu dânsul, el cuprinde mai toată trăsura... Eu mă stârcesc într-un colţişor, fără d-a cârcni... Crivăţul suflă aspru din partea munţilor, ale căror culmi se văd albind de omăt... Drumul ne duce prin nişte câmpii ce par pustii, nici un copac, nici o casă; ici şi colea nişte pârâiaşe, ce le trecem fără pod, nişte sătuţe sărăcăcioase; pretutindeni o privelişte de pustietate şi un ce jalnic... Poate că starea mea îmi arată toate într-astfel. P-alocurea în câmpie, mai ales lângă vaduri, se zăresc nişte cârciume ticăloase, de o înfăţişare îndoielnică, din ale căror cerdace, în dalbele zile ale verii, ochesc tâlharii pe călător şi râd, pitiţi la umbră, de oamenii stăpânirii... căci aici e ţara tâlharilor, şerpuită de pâraie, scăldată de Putna şi de Siret, aşa de mult lăudate în cântecele bătrâneşti: adăpostită sub plaiurile cu potici ascunse şi cu colnici nerăzbătute; în dreapta sunt poalele munţilor care-ncing ţara Vrancei, acea vatră de oameni îndrăzneţi, cu obiceiuri patriarhale păstrate de la străbuni, care de veacuri au păzit ţara de unguri şi neatârnarea lor de boierii pământeni... Dincoace, pe coasta aceea, stearpă astăzi-mâine, la vară, se vor înălţa mii de viţe, mândria ţării şi-mbilşugarea locului, căci aci se cheamă că sunt Odobeştii. Vinul bun de la podgorie, vecinătatea ambelor hotare, muntenesc şi unguresc, blândeţea şi starea umilită a ţăranului, avuţiile pământului, toate adunate la un loc au făcut ca câmpia Putnei să fie cuibul vestit al hoţilor. Toţi tâlharii cei mari s-au cutrierat pe aci... aci au voinicit Voicu şi tovarăşii lui... de-abia un sfert de ceas d-aici e locul unde s-a dat prins după o zi de luptă crâncenă; alături cu mine stă chiar acela care povăţuia pe biruitorii lui. Pe dată ce vezi malurile Seretului, ţărmurii Putnei, înfăţişarea câmpiei şi a muntelui, te pătrunzi lesne despre mişcarea ce ele dau acestor locuitori, în veci pribegi şi risipiţi... Înfăţişarea cârciumilor îţi spune de sineşi tot ce s-a petrecut în ele şi ce are să se mai petreacă; parcă se şi aud chiotele beţiei, înjurăturile tâlharilor, râsul lor grosolan şi văietările bieţilor împilaţi... Ş-apoi, spre a desăvârşi priveliştea, în laturile drumului mare, pe aproape de sate, se vede înălţându-se din ţărână fumul unor colibe, care şi acelea sunt cârciumi, de altă fire... Printre locuitorii locului s-au amestecat o mulţime de sârbi, de bulgari cu feţe mohorâte, care nu se ştie de unde vin şi nu se ştie cum îi cheamă... Iată-mă sosit, după ce am trecut Putna, la un sat slut şi jigărit ce-i zice Gârlele şi unde s-a petrecut mai deunăzi un groaznic măcel.
Pana se scârbeşte a povesti asemenea uricioase cruzimi; casa pătimaşului e spartă şi bortită... un sârb cu nevasta, cu moşul şi cu un copil al său au fost măcelăriţi... făptuitorii sunt la isprăvnicie şi tăgăduiesc... Să trecem înainte!
Vântul tot suflă tare; noi trecem Şuşiţa, un pârâu, a căruia obârşie e depărtată cu un ceas de locul ce-mi este hotărât... cat la el ca să-i prind cunoştinţa şi, după apele-i repezi şi tulburate, după prundişul din matca lui, nu-mi lasă îndoială că e fecior de munte... Atât de mult cat la dânsul, încât nici bag în seamă c-am părăsit câmpia şi că ne oprim la gura unei văi, prin care Şuşiţa iese în dreptul Panciului... Apoi iar luăm Şuşiţa în sus, pe o cale ce s-ar numi mai bine chiar patul pârâului... Alături unul cu altul vin satele Varniţa şi Verzii... sat răzeşesc... p-aci-s locuitori mulţi... Apa prin care umblăm sapă muntele după placu-i, răzleţindu-se şi îngustându-se, despicând văi răsfăţate şi restrângându-se deodată în maluri... Din nenorocire, pe cer plutesc nori posomorâţi; viscolul ne vine de pe culmea munţilor, şi în dreptul Răcoasei omătul pică cu fulgi îndesaţi; noaptea se apropie; zăpada întunecă cerul; trăsura abia se mişcă; vântul răstoarnă pe surugii... Copacii se acoperă cu alb; Şuşiţa muge cu jale... Adevărată zi de exil!... Ispravnicul înjură, iar eu scot capul din trăsură afară şi râd văzând cum pică omătul şi cum se zugrăvesc pe cer crestele munţilor; răsuflu aerul şi mă grăbesc a mă împrieteni cu locurile ce mă vor găzdui.
Era noapte adâncă, când ajunserăm la Câmpii, unde se-ncep adevăraţii munţi... Vremea era tot rea... ar fi fost cu primejdie a înainta... şi moldovenaşul meu de ispravnic n-avea pentru ce a-şi primejdui pielea. Stăm acolo de cinăm şi ispravnicul trimite de ştire egumenului mănăstirii, care e depărtată de un ceas; iar eu îmi încep exilul, dormind pe un pat fără pernă, fără saltea, fără obială ... Aci se-ncep zilele mele de-ncercare, şi cu toate acestea am dormit până s-a făcut a doua zi, ziuă mare şi luminoasă.
2 martie. Egumenul soseşte călare... Priveşte-l la faţă şi-ntreabă-l de viaţă!... el vine în odaie cu o pipă nemţească în gură şi ne dă ziua bună şuguind... La urmă vin formalităţile: ispravnicul mă trădă lui, precum mă primise de la escorta mea din Iaşi... sub luare de adeverinţă. Acum nu mă mai poate pierde şi, dacă s-o întâmpla una ca aceasta, are cu ce mă reclama. Se citeşte ofisul domnesc care zice: "să se închiză Alecu Russo, ca un răzvrătitor al orânduielii publice din ţara sa; să se privegheze zi şi noapte de către doi gens-d'armis destoinici şi nemitarnici; ca să ţie la cea mai aspră opreală, fără a i se da de scris sau a priimi el scrisori, şi a se aşeza pe hrană de fasole şi pe canon de rugăciuni, spre a-şi veni la pocăinţă şi la ispăşenia păcatelor"...
Mă uit cu jind la dl ispravnic, care se întoarce acasă la d-lui, şi, împreună cu noul meu temnicer, apuc calea închisorii. Şi calea şi vremea merge tot stricându-se din ce în ce mai mult... suntem în zilele Babelor, adică nouă zile d-a rândul are să fie şi frumos şi urât, are să plouă, să ningă şi să bată vântul, şi din când în când soarele se va arăta rânjind cu razele sale... Sosim pe omăt... în preajmă-mi văd numai brazi şi stânci... locul îmi pare întristător... îndată dar mă şi duc de mă culc... seara la cină mă trezesc... dar numaidecât adorm din nou, fără de a căta împrejur.
3 martie. Vremea e pe schimbare. Deşi e vânt şi omăt, mă strecor p-afară... priveliştea nu e veselitoare; satul stă în fundul unei văi scobite de apa Şuşiţa... casele nu se văd, dar fumul din ogeacuri stă chezaş pentru ele... schitul, deşi mai înălţat decât satul, stă rezemat de nişte munţi, care cu păduri, care despuiaţi... unii pare că sunt bolnavi... N-am nici o carte şi mi-i tare urât!... Temnicerul meu se porneşte mâine... Cat pe fereastra odăii mele... şi văd chiliile mănăstirii şi biserica... se face o îngropăciune... Totul aci e trist.
Nu ştiu de ce sunt tot posomorât. În zadar îmi tot povesteşte părintele la istorii; mi-e urât! Au venit ceva vizite; mi-e urât şi de dânsele. Mi-e urât chiar de a scrie... Altă dată vă voi povesti istoriile părintelui şi obrazele vizitatorilor mei.
....................................................................................................
5 martie. Mă aflu cu totul singur... De urât spun să-mi aducă din biserică o carte, pe care în zadar o răsfoiesc, fără de a putea citi un cuvânt pe dânsa... Trag tutun şi mănânc de patru ori pe zi... Îmi spun că sunt două ceasuri turceşti, şi eu am şi mâncat de seară... Mă culc... dar de dormit nu-i nădejde; în zadar cat de un ceas a îmblânzi pe Morfeu... Aud zgomot... mă scol; un trimis de la Focşani îmi aduce rufe şi straie... Mă pun iarăşi în pat, ca să citesc...
6 martie. Şi să nu cred în semne!... Aseară, până să nu vie trimisul de la Focşani, feştila lumânării de seu trosnea şi eu ziceam în mine: "A să vie cineva; de n-ar fi hoţii, ştiu c-ar păţi-o, sărmanii; un biet exilat! ce mai pomană!..." Dar n-am vreme să scriu... citesc, căci mi-au venit şase broşuri şi un Théophile Gautier ... sunt bogat!
7 martie. Timpul e întunecat, dar gata de schimbare... Ies în pridvor... aerul e primăvăratic, şi se aude cântând în pădure... Cat la munţii ai căror brazi i-am şi numărat, şi visez a câmpie... Mă-ntorc în odaie şi mă pun la fereastră... Iată biserica; schitul şi biserica sunt zidite de Matei-vodă Basarab... au spoit acum din nou vechea biserică... e simplă, de un stil ce nu-i poţi zice nici într-un fel... Este şi o pisanie veche de când cu clădirea... dar e slavonească... Din slavoneşte, ştiu numai două vorbe ruseşti şi alte două leşeşti, şi acelea sunt pentru trebuinţele mele particulare; de aceea nu mă pot îndeletnici cu citirea pisaniei...
Un slujitor al schitului sosi acum de la Caşin, patru ceasuri de-aci... zice că sunt acolo trei boieri puşi sub paza satului; douăzeci de săteni îi păzesc pe rând, străjuind câte doi, zi şi noapte, la uşa lor. Pricepui îndată cine are să fie. Aceasta dovedeşte că ispravnicul de Bacău, pe care-l cunoaştem toţi, a luat lucrurile serios şi că a dat acelor boieri o însemnătate pe care ei, sărmanii, desigur, n-o merită.
Această poveste mi-a adus aminte pozna din săptămâna trecută, pe care o şi uitasem, şi acum stau de mă gândesc la două lucruri... mai întâi la cursa întinsă de dnii miniştri, în care dl aga m-a tras cu aşa multă dibăcie... a fost o adevărată comedie de perete... Păcat însă că se cam da de gol marafetul comedianţilor... Se zice că oamenii răi sunt bănuitori... apoi zău, nu-s om rău, căci n-am bănuit nimic... Apoi iar mă gândesc la purtarea domnilor actori sau artişti, şi nu mă pot dumeri cum nişte oameni, care de atâtea ori au rostit atâtea frumose maxime şi învăţături presărate prin drame, comedii, tragedii şi vodeviluri, n-au mai multă inimă şi n-au înţeles că li se cuvenea a fi ceva mai mândri, căci orişicum tot li s-ar fi întâmplat ceea ce au păţit, şi că, cu sau fără hârtia ce au iscălit aşa de mârşăveşte, ei tot erau să fie exilaţi. Sărmani nepricepuţi, care n-au înţeles că în toată această istorie, numai eu eram pe dasupra, ca fuiorul popii, şi că n-am fost, biet! decât prilejul spre a li se răsplăti pentru trebile de mai nainte; în sfârşit că, dacă n-aş fi ieşit eu la maidan, s-ar fi găsit vreun alt cuvânt oarecare. Stăpânirea voia cu tot dinadinsul a se juca cu dânşii d-a ascunsele. (Pricepeţi cuvântul cum vă va tăia capull!) Înţelepciunea turcească, după cum îmi spunea mai deunăzi temnicerul meu, zice aşa: "Stăpânirea goneşte iepurele cu carul cu boi şi-l prinde..." Parabolă orientală de însemnat!...
Paznicul meu cel mare, adică ispravnicul din Focşani, nu mă uită... chiar acum îmi trimise tutun şi câteva rânduri prea drăgăstoase. 8 martie. Vremea e minunată. Baba a-ntinerit... ea ne zâmbeşte; dar tot i se cam vede ştirbenia... Adineaori stătui faţă la prânzul slujitorilor mănăstirii şi al lucrătorilor, afară la aer... Am mântuit cărţile ce mi-au venit de la Iaşi; era un volum în şase broşuri al Magazinului istoric pentru Dacia, tipărit în ţara muntenească... N-am ce spune despre publicaţiile şi despre scopul ei... e frumos, e mare, e folositor. E multă simplitate în cronica lui Constantin Căpitanul, multe mişcări împotriva moldovenilor; dar e ieftin la vorbă şi tare ostenitor; nu plăteşte cât Miron şi alţii. Am citit foarte mult osebitele bucăţi datorite redactorilor şi m-am unit cu părerile lor, cu privirile lor istorice; dar această citire a lăsat în mine o-ntipărire rea... iat-o: peste zece ani n-are să mai fie limbă românească; vom avea româneasca italienizată, franţuzită şi nimic mai mult. De mult ce voiesc a curăţi limba, a o îmbogăţi şi a o apropia de izvorul ei, s-a format o altă limbă, pe care ţara n-o înţelege şi nu o va-nţelege în veci... Pricep ca francezii să-şi fi alcătuit o limbă din latineasca stricată şi din idiomele galice, germanice, celtice şi altele; dar n-aş pricepe ca cineva să se apuce a strica acum limba franceză. De e vorba să primim ziceri şi termeni care să înlocuiască pe cele ce ne lipsesc sau care sunt de baştină slavonă, atunci luaţi cel puţin rădăcinile latine şi daţi-le o înfăţişare românească...
Răsfoind pe Théophile Gautier, am dat peste faţa 75, ediţia din Bruxelles, unde zice: "un couvent est un monde" etc. ...Dau iertăciune lui Gautier, căci nu cunoaşte Soveja... şi mai ales fiindcă nu ştie ce va să zică a fi la Soveja fără voia-ţi... În Franţa se exilea-ză numai dinastiile şi miniştrii... Când eşti exilat, chiar raiul ţi-ar părea iad... n-aş şedea într-însul sub zăvor, nici trei zile... Tocmai despre aceasta, părintele Acati îmi povesti, până să nu plece, următoarea istorie:
"În oarecare ţară, a cărei nume istoria nu-l spune, trăia un om bogat, care, ca toţi bogaţii, murea de urât. Într-o zi, sătul de huiet, de politică, de clevetiri, de petreceri şi de adunări, el hotărî să-şi schimbe traiul, şi-ndată se şi închise în casă, fără să mai pună piciorul afară, fără ca să poftească pe nimeni la masă la dânsul, fără ca să mai vadă vreun om pe lume. Schimbarea păru tuturor ciudată; toţi în toate părţile nu vorbeau decât de aceasta, şi oraşul fiind mic şi lumea dintr-însul mult vorbitoare, ştirea ajunse până la urechile domnului, craiului, împăratului, sultanului, sau cum îi va fi zicând fericitului muritor care muştruluia acea frumoasă ţară. Istoria îi păru şi lui ciudată şi, spre a se-ncredinţa însuşi mai bine, el trimise către ipochimenul nostru un adiotant al său, poftindu-l ca să vie să prânzească cu înălţimea-sa. El însă răspunse că roagă pe măria-sa să-l ierte, fiindcă nu-i stă prin putinţă a ieşi din casă afară. A doua poftire, a treia poftire, şi acelaşi răspuns... Învederat se simţea că stăruinţa lui era îndărătnică, mai ales că se ţinea acum de trei săptămâni. E însă cunoscut că, dacă supuşii au uneori stăruinţă, apoi şi domnitorii au voinţă, şi — ce e mai mult — au putinţa de a-şi îndeplini voinţele. Aşa şi prinţul despre care vorbim, supărat peste măsură de aşa nesupunere, îşi aşternu într-o zi voinţa într-un luminat ofis, prin care poruncea să se pună la popreală omul care nu primise cinstea de a ospăta cu măria-sa şi să-l ţină închis în casă, neiertându-i câtuşi de puţin a ieşi afară. Un ministru, un agă sau un adiotant — nu se spune lămurit care din toţi -- fu însărcinat să-i facă cunoscut luminata poruncă şi să-l ţină sub pază. Dar îndată ce citi ofisul, boierul nostru îşi trânti căciula în cap şi cu mâinile în şolduri, începu să strige: "Ce va să zică!... Ba! ia, acum am să ies... nu voi să stau acasă cu d-a sila... ce am stricat eu, rogu-te?... Iaca! voi să mă primblu în ciuda tuturor... măria-sa împăratul n-are drept să osândească aşa de la sineşi, fără judecată... Ce! adică legi noi nu mai avem în ţară?"... Şi ieşi să se plimbe."
Las la chibzuirea fiecăruia morala ce izvorăşte dintr-aceasta.
9 martie. Sunt bolnav. Către seară primesc o mulţime de vizite,
adică pe untrofiţer, pe un vameş ciung şi trei cocoane; una e o mătuşă groasă, ce se crede încă tânără şi face nazuri; are în creştet un pieptene, deşi e cu părul zburlit; poartă rochie neagră, care a fost de mătase, şi un şal, iar negru. Cealaltă e munteancă; nu-i slută, dar e sulimenită şi înzorzonată şi târăşte după sine o manteluţă ce pare a fi fost de drap-de-dame. A treia, îmbrăcată cu straie jumătate vechi şi jumătate nouă, înfăţişează curat chipul acelei frumoase şi puternice denumiri româneşti ce aseamănă pe femeia slută cu ciuma... Ele vorbesc mult despre locurile de pe aci... se plâng că nu pot găsi slugi. Se vede că oamenii locului nu vor să slujească pe ciocoi; iată cuvântul pentru care aceştia îi numesc proşti; eu, dimpotrivă, îi cred, pentru aceea, oameni zdraveni. D-aci în sus se-ncepe a se găsi sămânţă de adevăraţi oameni, pe cât a mai rămas în poporul moldovenesc.
10 martie. Azi am făcut chef şi veselie!... Aşa şi se cuvenea, azi e duminică; ...în ziua Domnului toată fiinţa cată să se veselească... chiar şi exilaţii.
Dimineaţa am ieşit în cerdac, ca s-arunc o privire... timpul era frumos şi ascultam cu plăcere cântecul cocoşului, colo în sat. Deodată, aproape de mine, aud plânsete şi văieturi, şi zăresc la picioarele mele, într-o mare ogradă care este totodată loc de păşune al cailor, livede de pruni şi cimitir, vreo douăsprezece muieri stând în picioare pe nişte morminte şi bocindu-se cu foc. Aşa e obiceiul la ţară; vreo două săptămâni după moartea bărbatului, copilului sau vreunei rude, muierile vin pe toată ziua şi la orice vreme să plângă pe mormânt... Am intrat în odaie ca să nu mai aud văieturi, şi mi-am adus aminte de o descriere, cam în felul acesta, în Cel din urmă mohican de Cooper.
Am petrecut dimineaţa ascultând cântecele olteneşti ale lăutarilor din sat... i-am încercat pe toţi cu luare-aminte. Mâine au să vie să-mi povestească toate mai cu amănuntul.
Iată programa concertului: Variaţii pe fluier, improvizate de un concertant al locului... E un mândru voinic din acel soi de oameni ce se numesc mocani, adică oameni de la munte şi care par a face oarecare deosebire între neamul lor şi al oamenilor de la câmp. Graiul lui, ce nu e moldovenesc, nu-i nici muntenesc, ci e apăsat şi se aduce ca al ardelenilor. El cântă tot felul de cântece, şi moldoveneşti şi mocăneşti şi ardeleneşti şi în sfârşit ştie a o întoarce şi pe struna acelei poeme aşa de simplă şi nevinovată, aşa de dulce şi plină de dor şi duioşie, ce se cheamă doina! Iată şi povestea ei pe scurt:
"Era odată un cioban, care albise păstorind oile la munte şi, cu mult chin şi nevoie, îşi agonisise vreo douăzeci de oiţe şi tot pe atâtea capre, pe care le păştea zi şi noapte, păzindu-le cu acea îngrijire ce poartă, biet, creştinul, bunului căpătat cu sudoarea frunţii sale. El le mâna în livezile cele mai mănoase, le adăpa la izvoarele cele mai limpezi, şi pe când turma păştea şi se adăpa, el cânta cu fluierul. (Aci mocanul se opreşte din povestire şi cântă din fluier un cântec cu viers alene şi prelungit; apoi iar începe.) Într-o zi, măre, obosit de umblet şi de nevoi, ciobanul mi se culcă sub un copac şi adoarme de somn adânc şi doarme dus, încât nici că bagă-n seamă când turma lui, păscând iarba pe ici şi colea, se pribegeşte în râpe depărtate. Trece pe acole un creştin şi, văzând pe cioban că doarme singur şi sforăie la soare, îl trezeşte din somn... Mai întâi el cată să-şi vadă turma; apoi pune mâna pe fluier şi, plin de jale, cântă un cântec de dor ardelenesc. (Aci povestitorul cântă iarăşi.) După aceea se scoală ciobanul şi, privind în toate părţile, ca să-şi zărească oiţele, el zice aşa în sineşi: "Bun e Dumnezeu!... El mi le-a dăruit... el o să mi le-napoiască, ori o să-mi dea altele la loc!" Ş-apoi iar s-apucă de cântat, umblând cam obidit pe cărări pustii. (Mocanul cântă iarăşi, şi râdea, voinicul, povestindu-mi acestea.) Deodată i se pare că-şi zăreşte pe un munte oile şi caprele şi dă zor să le ajungă cântând din fluier un cântec de danţ: iac-aşa! (Aci cântă vesel povestitorul meu.) Dar degeaba! căci era numai o nălucă; nu fusese nici oi, nici capre, ci numai stâncile de piatră care albeau şi roşeau la soare... Acum iar se tânguieşte şi iar cântă cu dor (aşa face şi mocanul), până când soseşte pe muchia unui munte şi de acolo, într-o râpă depărtată, zăreşte oile păscând. Atunci ciobanul cântă vesel din fluier şi se pune pe danţ."
Povestitorul nu juca, dar p-aci, p-aci, căci degetele-i se-ncordau pe fluier cu iuţeală şi umerii şi coatele lui se săltau după mişcarea rapidă şi sărită a cântecului.
Finalul programei: Vătaful părintelui Acati intră în odaie, ţinând în mână o piatră ce se cunoaşte a fi marmură neagră; pare a fi frântă dintr-o lespede. Îl întreb dacă mi-a adus-o ca s-o mănânc de prânz, iar el îmi răspunde râzând: "Ba nu! dar această piatră are şi ea o istorie a ei!" "Ce spui, frate? zic eu; dacă e aşa, aprinde-mi un ciubuc, şi până atunci eu o să mă aşez pe sofa, ca să-ţi ascult istoria." Iat-o şi pe aceasta:
"Era odată, nu ţin minte când, un om de-i zicea Bucur (vezi întâia broşură a Magazinului istoric pentru Dacia, faţa 32), şi el era crai peste plai şi peste câmpie; el îşi alese adăpost pe muntele de cole, care pe atunci era acoperit cu păduri şi despre care v-am spus mai deunăzi că pare a fi bolnav... Acest munte e astăzi hotarul între Soveja şi o altă mănăstire, ce-i zice Vizantea. Spre mai multă înlesnire, el îşi făcuse umbrar din doi copaci apropiaţi, care ieşeau din aceeaşi tulpină — cum zice românul — ca doi fraţi dintr-o mamă; — d-acolo el pândea ziua pe călători şi noaptea acolo se odihnea... Peste o sută de ani după aceea, când copacii ajunseră de se putreziră şi căzură, nişte ciobani găsiră într-o zi, la rădăcina lui, un iatagan minunat, dar cam ştirbit pe alocurea. Iataganul se făcu nevăzut... dar de atunci oamenii tot deteră bănuială de vreo comoară... Sunt acum doisprezece ani, stăpânirea, aflând despre vorba ce mergea în partea locului, sculă toate satele megieşe şi, după spusa vorbei vechi, începură a cerceta fără nici un spor. Ba încă au şi mutat matca unui pârâu, zicând că este o poartă ascunsă sub apă, şi altele multe d-alde acestea. Trei luni d-a rândul au muncit oamenii p-aci degeaba şi abia atunci se lăsară...
Dar lăcomia de comori e mare... Acum un an nişte locuitori d-aci începură iarăşi a săpa într-altă parte şi deteră peste o lespede mare de piatră; ei înfipseră, între piatră şi pământul de desubt, nişte taraci şi vrură s-o ridice; dar, din nenorocire, pământul se cufundă; o bucăţică din piatră se rupse şi lespedea căzu iar la loc... Călugării de la Vizantea, aflând de iscodirile ce se făceau pe pământul lor, se-mpotriviră şi acum stau toţi la îndoială dacă această bucată de piatră, ce s-a adus de-acolo, e frântă dintr-o lespede care acoperea haznaua sau dintr-o stâncă fără nici un preţ?"
11 martie. Toată noaptea a bătut un vânt groaznic: drept mângâiere îmi spun că nu e nimic pe lângă valvârtejul ce se obişnuieşte pe aci. Nu mă trezisem bine, când un alt lăutar veni să mă cinstească în pat cu un nou concert de fluier. Intrarea se plăteşte cu un zwanţig.
Ziua se petrece tare încet; dar până-n sfârşit se petrece.
....................................................................................................
22 martie. E foarte dimineaţă: am fost în biserică să ascult slujba. Biserica e mică, goală şi prefăcută mai cu totul din nou... din vechea clădire au rămas numai lespezile de pe jos şi pisania de care am mai vorbit... Înlăuntru am găsit numai pe slujitorii bisericii şi pe o babă.
Am luat din biserică două volume; le-am răsfoit, fără de a le citi; iată ce sunt: unul e o carte, pe care o recomand ca monument de artă şi de naivitate; ai zice că e scrisă şi tipărită prin veacul de mijloc, pe când se jucau pe scenă tainele sau misteruri:
Oglinda omului dinlăuntru, întru care fiştecarele pre sine se vede, cunoaşte starea sufletului său şi după aceea poate iconomisi îndreptarea sa, pusă înainte în 10 figuri cu arătarea lor...
Tălmăcită din cea rusească în sfânta Mănăstire Neamţul şi tipărită cu blagoslovenia preasfinţitului mitropolit al Sucevei şi al Moldovei, chirio chir Veniamin, prin osârdia preacuviosului arhimandrit şi stareţ al sfintelor mănăstiri Neamţului şi Secului, chir Dometian. în sfânta Mănăstire Neamţul 1833, de schimonahul Isaia tipograful.
Nu mi-e cu putinţă a trage aci câte ceva din acea carte şi mai ales a descrie figurile; de curioase ce sunt, trebuie să le vadă omul. Pe scoarţa dinlăuntru se află numele stăpânului cărţii, şi la sfârşit stă următoarea însemnare:
Să fie ştiut că la 1840, ghenar 25, a fulgerat şi tunat.
Primii scrisori de la Iaşi. Ştiri rele... După-amiază m-am aşezat în cerdac, ca să-mi sorb cafeaua... era vreme frumoasă... În curte, un stol de porumbiţe, albe ca zăpada, se giugiuleau şi se jucau; găinile zgâriau pământul; cocoşii se băteau; lucrătorii lucrau cu stăruinţă. La doi paşi, în biserică e slujbă; vreo câteva fete din sat intră în biserică, şi eu ascult cântarea bisericească ce se cântă acolo de sunt acum două sute de ani... Auziţi, eu, conspiratorul, cu ce mă îndeletnicesc!... Când Basarab aşeză cea dintâi piatră la clădirea sa, oare bănuia el că-ntr-o zi unul din strănepoţii săi va exila aci pe unul din strănepoţii supuşilor săi?... E ceva jalnic din monotonia cântării bisericeşti; ai zice o vecinică plângere, o durere adâncă ce nu mai are putere de a scoate un strigăt tare.
....................................................................................................
1 aprilie. Vremea e rece; s-ar crede că vine iarna înapoi. Către seară vin doi oameni de la Caşin cu vestea că închişii de acolo au fost sloboziţi; îndată au şi zburat. Trebuie să mă aştept şi eu la ceva asemeni, după cele cuprinse în cea din urmă scrisoare a ispravnicului din Focşani, care mi-a dat de ştire că va veni în curând să mă vadă.
2 aprilie. Până la una ca aceasta, adică până să-mi vie voia de a fugi de aici, eu răsfoiesc viaţa sfinţilor; iată titlul cărţii:
Chiriadromion sau învăţătoare care are întru ie Cazanie la toate duminicile preste an, şi la praznice domneşti şi la sfinţii cei numiţi acum, întru acesta chip tipărit şi diortisit în limba românească. Întru întâiul an al cei de Dumnezeu înălţaţi domnii prealuminatului şi înălţatului domn nostru Io Constantin Nicolai-voievod.
Apoi vine binecuvântarea mitropolitului şi leatul de la 1732, la Bucureşti. În capul precuvântării se află versuri în lauda Domnului:
Stihuri politice asupra stemei prealuminatului, slăvitului şi blagocestivului domn,
Io Constantin-voievod:
Straşnic şi înfricoşat semn ce s-au arătat,
Marelui Constantin creştinului împărat,
O cruce de stele pe cer închipuită
Asupra vrăjmaşilor arme nebiruite,
Cu slove prejur scrisă în limba râmlenească,
Pe toţi protivnicii săi ca să-i biruiască;
Acuma şi corbul în pecete e arătat
Domnului Constantin încă-ntr-această dată.
Dându-i lui şi putere cu nădejde plină,
Ţara să stăpânească că-i de viţă bună
Armele Ţării Româneşti sunt cuprinse între versuri şi titlul închinării. Precuvântarea, care începe iarăşi cu titluri şi laude în cinstea domnului Ungro-Valahiei, pomeneşte de Seneca şi de alţi filozofi. Pe scoarţă se citeşte următoarea naivitate:
Acest chiriacodromion este al sf. mn. Soveja şi cine se va ispiti să o fure să fie blestemat şi afurisit de toţi sfinţii, 1840, mart, în 15.
3 aprilie. Nimic... Nu mi-e bine.
4 aprilie. Mă trezeşte un trimis cu ştiri. Liberarea îmi vine călare în persoana priveghetorului şi a doi cazaci. Am lăsat plecarea pe mâine.
Am făcut vizita-mi din urmă la biserică; e plină de lume, căci suntem în săptămâna mare; biserica e săracă, despuiată; câteva lumânărele abia o luminează; dar cei ce sunt într-însa sunt cu credinţă adevărată.
Aşadar, pe mâine! Tot nu mi-a fost aşa tare urât!...
În contextul lansării programului ”Satul European”, ce probleme vitale există în localitatea dumneavoastră?
- Statut:
- Sat
- Prima atestare:
- 1534
- Populația:
- 863 locuitori
Grăseni este un sat din cadrul comunei Todireşti, raionul Ungheni. Localitatea se află la distanța de 18 km de orașul Ungheni și la 95 km de Chișinău. Conform datelor recensământului din anul 2004, populaţia satului constituiae 863 de oameni. Satul Grăseni a fost menționat documentar în anul 1534 cu denumirea Greceni.