Fragment dintr-o călătorie în Munţii Moldovei

I

Mulţi dintre compatrioţii noştri s-au dus, se duc şi se vor mai duce poate în străinătate. Călătoria e un lucru frumos şi bun, care ne dezvăluie, cu mult mai bine decât cărţile, viaţa intimă a civilizaţiilor. Puţini sunt care să nu fi măsurat geometriceşte lungimea Praterului, de la cea din urmă casă de pe Jägerzeile până la rotondă; care, oricât de încăpăţânat le-ar fi fost tactul lor muzical, să nu fi simţit fără voie piciorul lor drept bătând măsura, pe când ascultau pe Wasser-glaus, pe o frumoasă lună plină, unul din acele dulci valsuri ale lui Lanner ori Strauss, care leagănă într-o uşoară somnie bătrâna şi molatica Vienă.

Foarte mulţi dintre tinerii noştri, întorşi la căminul părintesc, vorbesc despre întâmplările pe care Italia le-a semănat în calea lor, şi amintirile acestea sunt ca o palidă răsfrângere a parfumului frumosului ei soare. Care dintre noi n-are la îndemână o anecdotă auzită la Paris, o aventură la Viena, o lovitură de stilet la Veneţia, un ceas de dragoste la Florenţa şi o plimbare în golful Neapolului, în voia unei vele latine, care se leagănă capricios la lumina miilor de facle ale voluptoasei cetăţi scânteind ca stelele atârnate de bolta cerească, electrizat de o mândră napolitană cu iubirea arzătoare ca un siroco din ţara ei, cu ochii aruncând flăcări, adese tot aşa de grozave ca ale Vezuviului. Apoi un drum printre sfărâmăturile şi bucăţile împrăştiate ale columnelor de marmură, ale fântânilor secate şi ale arcurilor de triumf din întristata Romă! Cine nu şi-a muiat mâna, plecat pe marginea luntrei, în limpedea undă a frumosului Leman, cel cu contururi gingaşe ca gâtul unei lebede, cu vile răcoroase şi vesele pe ţărmurile-i fericite, al acelui frumos Leman care slujeşte de oglindă Muntelui Alb, ca unei bătrâne cochete, mare şi poetic prin el însuşi, şi mai mare de când, în entuziasmu-i de poet, Voltaire zicea: "Lacul meu e întâiul!" Cine n-a trecut printre însemnările-i de călătorie efectul soarelui în cascada de la Giessbach, cine n-a admirat şi n-a descris un asfinţit de soare pe Rhighi, cine n-a simţit nimicnicia omului în faţa uriaşilor Alpi cu piscuri de nea, cu brâul de verdeaţă întunecoasă, ca un simbol de nelămurit?

Mai mult, noi, oameni fericiţi, abia răsăriţi la faţa pământului, ne-am dus să ne plimbăm trândăvia ori nefericirile până şi prin pădurile feciorelnice ale Lumii Nouă; şi după ce am străbătut o parte a lumii, după se am grămădit atâtea nume de oraşe şi atâtea poziţii geografice, numai ţara noastră nu ne-o cunoaştem, ţara noastră, care, după gazeta zilei, ar fi măsurând 500 de mile pătrate. De ce oare? Ca moldovan ce mă aflu şi pentru amorul meu propriu, n-aş vrea să fiu şi eu cuprins în dezlegarea problemei puse...

S-ar putea oare să fie cineva aşa de nedrept şi să spuie ori să creadă că Moldova ar fi un ţinut de stepă, în care soarele se trudeşte în zări fără sfârşit, în care verdeaţa slabă şi pălită te întristează? Nu, Moldova cuprinde tot felul de vederi, vesele, întunecoase, câmpeneşti, îmbogăţite de podoabele naturii. Mai are apoi un caracter nelămurit de suavă melancolie, ca parfumul unei flori delicate. Are un nu ştiu ce primitiv în pretenţia colinelor ei, care te fac să-ţi uiţi viaţa cu necazurile-i de fiecare clipă şi te adorm într-o blândă şi mută admirare. Visare a sufletului, care-ţi adoarme durerea sub un văl de uitare, găseşti pe costişele-i singuratice, în fânaţurile-i deşerte, în pădurile acelea care nu cântă decât pentru ele; din toate izvorăşte parcă o cântare sublimă de păreri de rău şi de resemnare, de amară milă, apoi de zâmbet şi mai amar încă! În tăcerea câmpiilor ei simţeşti poezia unui bocet, apoi lacrimile întristate şi necontenite ale aceluia care singur se plânge de sine; parcă vezi pe un om care moare şi-şi întoarce ochii topiţi către soarele vesel pentru alţii, dar palid şi fără raze pentru dânsul. Parcă vezi în icoanele ce te înconjoară stingerea tinereţii, melancolia unei luciri slabe pe un lac liniştit. Stăruieşte în natura aceasta singuratică o simţire adâncă de descurajare, o veşnică vorbire cu sine însăşi a unei păreri de rău, a unei dureri, apoi o privire sfioasă, în ceaţa zării, către viitor! Simţeşti parcă în bocetul înăbuşit şi fără contenire zvâcniri de nădejde, prăpăstii de îndoială, melodioase cânturi de slavă, o poezie fără nume, care te pătrunde, pe care o respiri cu aerul, dar care n-ar putea fi tălmăcită în nici o limbă oemenească — ceea ce marele poet a numit "voci interioare", sfătuind între ele, vorbindu-şi o limbă necunoscută, faţă de care limba noastră omenească nu-i decât o palidă copie.

Amintirile istorice, legendele castelelor, care sunt farmecul călătoriilor în Elveţia, de pildă, unde sunt? Nu lipsesc nici acestea: sapă urmele răspândite ici-colo şi o să ai a scutura pulberea de pe vreo cetate romană; o să găseşti săgeata unui arc dacic, ori frânturile unei săbii a lui Traian, un turn, un pod, câteva lespezi cu vechile lor inscripţii latine, singurele anale pe care ni le-au lăsat vremurile de odinioară; amintiri mari şi simple, ca şi natura care le-nconjoară, tăcute, cu gândirea gravă, singuratice şi împrăştiate în furtuna tulburărilor care au frământat biata noastră patrie. Vei găsi locuri sfinţite de oasele străbunilor ori de vitejiile lor. Fă-ţi un drum din gândurile tale, ori aruncă în trecere o privire de admiraţie înlăcrimată spre Neamţ, lasă altă lacrimă în locul acela cu nume poetic care se cheamă Valea Albă, pe unde rătăcesc umbrele războinicilor lui Ştefan!

Ce-mi pasă mie, moldovan ruginit, de scenele voastre din Italia, de serile voastre pariziene, de amintirile voastre din străinătate, de fantomele voastre nemţeşti, de comediile voastre imitate şi de povestirile voastre traduse şi adaptate! Zugrăviţi-mi, mai curând, o icoană din ţară, povestiţi-mi o scenă de la noi, pipărată ori plină de poezie, o mică scenă improvizată, căci bunul şi răul, simplul şi emfaticul, adevărul şi ridicolul se întâlnesc la fiecare pas. O să găsiţi în nevinovatele credinţe populare oricâtă fantezie voiţi, iar în năravurile amestecate ale claselor de sus, stofă destulă. Şi în loc să-mi plimbaţi prin Iaşi un personaj de-al lui Balzac, care s-ar îneca în glodul de la noi, daţi mai bine eroului vostru o giubea largă, un anteriu din vremurile cele vechi şi bune, în vorbire o lăudăroşie naivă, în felul de a se purta o asprime firească, şi puneţi în juru-i viaţa orientală alcătuită din despotism casnic şi din trai patriarhal. Apoi pe un divan, ori în căruţă de poştă, ori în rădvan, dacă-i dă mâna, faceţi-l pe acest moldovan să lucreze, faceţi-l să se mişte prin ţara lui. Imitaţia necugetată ne strică mintea şi inima, şi încet-încet va ruina şi patriotismul - dacă este patriotism! Imitaţia, care ne face să dispreţuim ce e naţional şi pământul nostru, ne încarcă creierul de idei cu neputinţă de pus în legătură cu lucrurile vieţii zilnice.

Dacă din întâmplare ar cădea la Iaşi o broşură tipărită la Paris, ori chiar la Cernăuţi, intitulată: Un drum prin Moldova, Călătorie în Moldova, Schiţă ori altceva, în care autorul ar spune cam acestea într-o frază lungă şi sforăitoare: "Într-un ţinut neştiut al Europei, ori necunoscut bine, am găsit un popor bun şi naiv încă, poetic în tradiţiile lui de obârşie, poetic chiar în sălbatica neştiinţă, un popor cu bun-simţ, din care ai putea să faci tot ce vrei, impresionabil, locuind o ţară pe care destinul a înfrumuseţat-o şi a îmbogăţit-o; e o comoară măreaţă de tablouri nouă acest popor, această ţară în care oamenii sunt azi ca şi-n ziua în care natura a sfărmat tiparul în care i-a creat, această ţară cu împestriţarea raselor ei deosebite, cu dialectele ei, cu îmbrăcămintea şi obiceiurile ei..." - atunci, ca deşteptaţi dintr-un vis, am găsi şi ţara noastră vrednică de ceva!

Eu, cel care vorbesc acum şi critic, şi eu multă vreme am petrecut, nu criticând această biată ţară, dar necunoscând-o. Câteodată cugetam privind cu ocheanul în zări de pe dealul Copoului: "Aş vrea să fiu lângă stânca aceea uriaşă, înroşită de cele din urmă luciri ale soarelui, pe care o văd în depărtări atârnând parcă din cer...", dar n-aveam decât o dorinţă nedesluşită, aşa cum îţi vine câteodată în mijlocul leneviei care ţese viaţa noastră ieşeană, şi care-i face farmecul.

II

Şi iată că într-o zi las din nevoie zgomotele nedesluşite ale oraşului nostru, zumzuind ca un stup gata de roit, desfăşurându-şi strălucirea, glodul, gunoaiele şi luxul, jidovii murdari şi pretenţiile ridicole şi, părăsind rohatca şi îndreptând din surghiunul meu un rămas bun acestui târg, pe care-l iubesc şi-l urăsc, văzând cum se şterge în zare cea din urmă clopotniţă, încercam o simţire ciudată, nu de părere de rău, nu de plăcere, dar şi de una şi de alta, amestecate cu curiozitatea şi cu râvna fantastică de a merge înainte şi în acelaşi timp dorind să ştiu şi ce fac prietenii mei cei buni; adică mai curând dorind să fiu de faţă nevăzut la viaţa aceea de liniştită tulburare, să bag de seamă la toate mişcările acelei vieţi de mici nimicuri, de prefăcătorii mărunte, de mici cancanuri şi vorbe rele, de taine mărunte, care se şoptesc la ureche şi pe care târgul întreg le ştie, de toate lucrurile mici care alcătuiesc temeiurile îndeletnicirilor şi plăcerilor capitalei noastre.

Şi-ntr-adevăr că nimic din toate acestea nu găseam în dacul spătos care sta călare ca o stană pe calul lui; numai braţele i le vedeam mişcându-se, iar ţipătu-i sălbatic nu semăna deloc cu glasurile eleganţilor noştri.

Vă rog să mă iertaţi deocamdată de toate cugetările, observaţiile şi tablourile, căci şi-aşa mi-i destul de greu să-mi păstrez cumpăna în gingaşa căruţă în care mă aflu. La fiecare hop stau gata să călătoresc în aer; e foarte plăcut. Până la Piatra surugiul m-a răsturnat numai de două ori. Am făcut adânci studii mineralogice şi nemărginit progres în psihologia oamenilor.

4 septembrie. Am venit foarte repede, şi-i de mirare când te gândeşti la caii care fac slujba. Iată-mă la Piatra, ori mai curând deasupra Pietrei. Iată cele dintâi căsuţe care stau atârnate pitoresc pe coastele Chetricicăi, ca nişte capre. Opreşte, dacule, nu ştii tu că adierea aceasta de viaţă care suflă de la munte a uscat lacrimile copilăriei mele, a dezmierdat visurile mele de tânăr şi mă găseşte iar, după lungă despărţire, tânăr îmbătrânit, cu fruntea brăzdată, cu inima sfărâmată, dezamăgit! Cât de repede trec zilele iluziilor! Cât de frumoase erau visurile mele şi gingaşe, ca şi tresăririle acelea uşoare pe care le stârnea piatra mea pe undele Ronului! Lasă-mă să răsuflu! O, te recunosc, adiere dulce! Cât de bine îmi umpli pieptul! De pe ce piscuri ai cules miresmele tale? Suflă, haide, joacă-te în părul meu, răcoreşte-mi fruntea înfierbântată. Te salut ca pe un credincios prieten pe care-l socoteam pierdut, ca pe o amintire a zilelor frumoase, care a venit să-mi zâmbească! E multă, multă vreme de când nu ne-am văzut!

7 septembrie. O plimbare pe podul de pe Bistriţa. Am fugit din groapa aceasta rău mirositoare care se cheamă Piatra. Să răsuflăm aici. Da, Bistriţa limpede şi măreaţă vine şi-şi sfarmă valurile de stâlpii podului, aducând cu ea aerul răcoros al munţilor. Soarele în asfinţit se joacă cu undele. Iată-l cum le suceşte ca pe nişte solzi, iată-l într-un snop de raze lăsându-se la vale, şi de câte ori valul bate ţărmul, parcă rămâne o rază la mal. Între munţii care o strâng, apa lunecă sub o plută uşoară, pe care o cârmuieşte un copil, repetându-şi refrenul, modulat, ca şi plângerea pitulicii, enigmă dureroasă de îndoială şi de nădejde, de prelungă tristeţe, blând, tărăgănat, pe care munteanul îl şuieră de când începe să rostească cuvântul de mamă! Întunecată şi îmbrăcată cu brazi bătrâni, cu coastele brăzdate de râpi, care se prefac la topirea zăpezilor în şuvoaie mânioase, rostogolindu-se cu tunete, şi trezind în fuga lor nebună ecourile, se prelungeşte la stânga lanţul Cernegurei, numită aşa fel în limba figurată a ţării pentru că culmea ei cea mai înaltă stă aproape totdeauna învăluită de aburi; din dreapta, între Cozla şi Chetricica, care par două străji puse de pază oraşului încă din copilăria lumii, se desfăşoară Piatra. Încet-încet zgomotele tac; numai clopotele undelor, pe care vântul întărit le bate de ţărm, se mai aud şi vuietele necunoscute ce străbat noaptea şi înfioară pe ciobanii care se cheamă şi-şi răspund de pe munţi.

Itinerar. Piatra, care a răpit Neamţului prerogativa de a fi capitală, deşi, prin vechimea lui, acest târg ar avea dreptul întăietăţii, are însemnătate prin comerţul ei mai ales. E şchela lemnelor de construcţie, care coboară din Carpaţi pe Bistriţa; altfel e urât târg, neprietenos, murdar, rău clădit şi plin de ovrei. Pentru un om obişnuit cu capitala, care n-ar avea ce face în Iaşi, o şedere de două-trei zile aici nu-i displăcută. Străinii cu vază sunt foarte bine primiţi, sărbătoriţi şi, ciudat lucru, cinstiţi. Femeilor din Piatra le-a mers vestea pentru frumuseţea lor. Se pare că clima e prielnică dezvăluirii ei. Altfel, cu adevărat petreci numai în casa domnului prefect şi a preşedintelui tribunalului judiciar. Aici te găseşti ca între cunoscuţi şi asta-ţi face plăcere, căci la urma urmei te plictiseşti să tot râzi de ridicolele femeilor, de îmbrăcămintea lor de bal mascat, de pornirea lor în a maimuţări modele şi traiul în mare şi de obiceiul ce-l au de a râde de oamenii pe care nu-i cunosc. - Moravuri de provincie, prea plăcute de descris. - În Piatra grozav ţin oamenii la etichetă. - Curiozităţi: Podul de pe Bistriţa, proprietatea domnului general Lascescu. - Plimbare măreaţă. - Clopotniţa şi biserica sfântului Ion, zidite de Ştefan, proteul popular al gloriei naţionale. - Partide de plăcere la mănăstirea Bistriţa, unde se vede mormântul ctitorului ei Alexandru cel Bun. Când mă aflam în Piatra, nu se vorbea încă de planul de a întemeia o fabrică de hârtie. Dorim domnului Asachi, pe care n-am cinstea să-l cunosc, izbândă pentru această patriotică operă.

Poezie. Deşi până azi Piatra nu s-a prea deosebit în frumoasele arte, o zicătoare veche a ţinutului place străinilor:

Bistriţă, apă dulce,

Care bea nu se mai duce.

Avem de-a face cu poezie primitivă, în care nu mă pricep. Şi într-adevăr, nu ştiu dacă înrâurirea apei ori primirea ce ţi se face te leagă de Piatra. Piatra trebuie să rămâie în amintirile mele, căci aici am văzut din nou, am atins şi am simţit munţii.

11 septembrie. Aici intrăm în inima muntelui. La stânga nu se văd decât coastele acoperite de brazi, şi piscuri ascuţite, cele de mai multe ori ascunse în nouri. La dreapta, pe ţărm, unde e aşternut drumul, muntele se abate către miazăzi şi lasă slobodă câte-o bucată de pământ zbârcit, unde plugarul îşi samănă păpuşoiul, inul şi cânepa, singura bogăţie a acestor ţinuturi. La jumătate de leghe de Piatra, munţii se lărgesc deodată şi alcătuiesc o trecătoare pitorească, unde se vede faimoasa mănăstire Bistriţa, care slujeşte de hagialâc şi de petrecere paşnicilor localnici ai Pietrei. Nu departe de mănăstire, cele două lanţuri de munţi se apropie încet-încet şi nu lasă lângă locul numit Viişoara decât o trecătoare strâmtă, plină de stânci uriaşe, prin care Bistriţa îşi face loc vuind înăbuşit. Aici avem de ales două drumuri: unul, trecând Bistriţa. La stânga stă un monument veşnic al călătoriei pe care măria-sa domnitorul a făcut-o în munţi. Cu această împrejurare, din toate satele pe care le udă Bistriţa au fost scoşi oamenii la beilic. Fără îndoială că au îndurat multe necazuri oamenii, că fiecare bătaie de cazma a fost întovărăşită de multe sudălmi, pe care moldovenii le au la îndemână cu prisosinţă; dar azi, când necazurile au încetat, când (ceea ce de când lumea nu s-a văzut în aceste ţinuturi) trăsurile şi căruţele, de bine de rău, pot umbla pe aici, sudălmile au făcut loc binecuvântărilor şi, mai ales, unui tract spornic. Viişoara e o crâşmă urâtă, aşezată pe un dâmb oblu, la poalele căruia bat valuri fără hodină. Îi zic aşa, pentru că odată un călugăr bătrân de la mănăstirea Bistriţei a sădit aici un cârlig de viţă, care a prins rădăcini şi a rodit struguri - lucru nevăzut la Piatra şi în munţi. Din pricina vremii ori din lipsa de îngrijire, via s-a uscat, a pierit, însă locului aceluia i-a rămas numele şi are să-i rămâie poate totdeauna.

Cărarea de coastă e largă tocmai cât poate păşi calul. Încercam un fel de plăcere neţărmurită, văzându-mă astfel deasupra prăpastiei, în fundul căreia se zbate Bistriţa verzie, acoperită de spumă. Ca o ultimă înfrumuseţare a icoanei, natura, cu puternicu-i braţ, a semănat la faţa apei stânci, care, ca Scylla şi Carybda celor vechi, par că-şi aşteaptă prada. La fiece opintire a calului îmi ziceam: un pas greşit acuma, şi rămas bun lumii! rămas bun plăcerilor, şi prietenilor şi petrecerilor, şi balurilor iernii, care mi-s aşa de dragi, când muzica te ameţeşte, când te înăbuşi în saloane, pe când afară ninge în fulgi mari şi vântul biciuieşte geamurile îngheţate, când, ca într-o seră, parfumurile ţi se urcă la cap; rămas bun, în sfârşit, acelor zâmbete femeieşti poate îndreptate altora, dar n-are a face - rămas bun observaţiilor mele tăcute, care, urmând jocul înfăţişării celor mai de seamă actori, vin să-şi ia loc lângă atâtea altele, în portofoliul meu... Toate acestea mă vor despăgubi poate de truda călătoriei mele.

Fericire, bucurie, plăcere nu există decât prin contrast! Ce preţ aş pune oare pe vana fericire pe care până azi n-o cunosc decât din nume, dacă într-adevăr m-aş folosi de ea? Numai durerea cunoaşte bucuria; şi cred că trebuie să fie tare nesărată o viaţă de plăceri necontenit înnoite. Astfel, după tulburarea fără voie care mă cuprinsese trecând pe poteca Viişoarei, răsplata a fost în adevăr măreaţă. La dreapta, munţii se depărtează din nou şi fac loc unui tăpşan udat de câteva şuviţe de apă şi închis de pădure amestecată. La stânga un lanţ de munţi nalt şi lung, de pe culmile căruia se zvârl şuvoaie bolovănoase; sub noi, Bistriţa mugind întruna rostogoleşte valuri spumoase pe sub podul umblător, legănându-l; apoi, zguduită deodată, apare în cotitura unei stânci o plută, pe care stă un băietănaş cu mâna pe cârmă. În urmă caravana care se Stânci în trecătoarea Mesina (între Sicilia şi Italia) care puneau la grea încercare pe navigatorii din antichitate. Scăpaţi de una dintre stânci, erau în primejdie să se ciocnească de cealaltă.

înşiră spre potecă, cu călătorii cei mai leneşi ori cei mai fricoşi călări, cu alţii trăgându-şi calul de căpăstru şi alţii, în sfârşit, mai cu cap, cu cozile cailor în mână, lăsându-se târâţi, spre a fi scutiţi de truda urcuşului. Ar fi de făcut o descripţie întreagă.

Când am trecut întâia oară prin aceste locuri, era o vreme cumplită; ai fi zis că-i haosul; o ploaie cu găleata, glod, ceaţă de nu se vedea om pe om; toată natura, azi aşa de verde şi frumoasă, nu era atunci decât o pânză nelămurită. Se auzeau zgomotând fioros valurile tulburate ale Bistriţei. Vântul şuiera prin codri şi, din vreme în vreme, răcnetul unui plutaş trăgând la mal se ridica deasupra glasului vijeliei cu o izbucnire sălbatică. Ceea ce se povesteşte despre Bistriţa în ceasurule-i rele te cutremură: poduri, case, mori, vite, copaci străvechi, totul rupe şi duce; şi când vin zilele de linişte, ţărmurile sunt acoperite de sfărâmături, de plute, de stânci uriaşe, de trupuri zdrobite de plutaşi!...

Poteca Viişoarei dă pe-un plai sterp, presărat cu câţiva rari mesteceni şi câteva colibe; drumul dosit de o ridicătură dă deodată la un izvor, adăpostit sub un cerdac. Sus, deasupra unei icoane grosolane a Fecioarei, stau scrise patru stihuri, care n-au alt merit decât că sunt poezie de ocazie: întemeietorul, un călugăr, pofteşte pe drumeţi să-şi potolească setea şi să se roage pentru sufletul lui.

De aici drumul urcat la o mare înălţime deasupra Bistriţei se strecoară prin păduri de frasini, care ascund vederea, până ce deodată se luminează la coborâşul repede care se cheamă Scăricica.

Aici vederea e fără pereche. Poteca e strânsă la dreapta de o coastă repede încununată de un mănunchi de copaci, la stânga de o prăpastie oablă, în fundul căreia mugesc undele albăstrii ale râului, în faţă, munţii, aburind parcă, înalţă văzduhul şi soarele, care răzbate prin brădeturile culmilor, argintează spuma valurilor. O poezie nespusă stăpâneşte priveliştea aceasta. Albastrul întunecat al munţilor, şuvoaiele, care saltă în arcuri din coastele lor, se desfac cu putere deasupra unui şes larg şi înverzit, liniştit şi zâmbitor, cu nenumărate ogoare de păpuşoi, care-şi leagănă spicele în voia vântului uşor. O plută singuratică trece repede; o întovărăşeşte ecoul care răspunde cântecului plutaşului. În fundul zării, departe, sprijinită parcă pe vârful Chetricicăi, scânteiază pentru cea din urmă oară crucea argintată a clopotniţei sfântului Ion, şi dincolo, în faţă, târgul oprit întâi de un piept, desfăcut dintr-un brâu lung de munţi, care se abat în partea dimpotrivă, se întinde pe şesul larg, în fundul căruia se zăresc cele dintâi case ale Pângăraţilor, iar mai aproape, dincoace de Bistriţa, se vede satul Vaduri. Poteca strâmtă a fost deseori teatrul unor tragice catastrofe, şi numai de puţină vreme s-a hotărât stăpânirea să aşeze un parmaclâc în lungul prăpastiei.

Înşelat de întuneric, un negustor tânăr, care se ducea în munţi, plecând târziu din Piatra, căzu în groapa adâncă ce se vede la marginea drumului şi care mănâncă din zi în zi din potecă; steaua lui cea bună l-a apărat: a căzut pe moale de sus, de la o înălţime de zece metri, pe o surpătură proaspătă de nisipiş.

Faimoase sunt locurile acestea şi prin tâlhării, şi-ntr-adevăr că ar fi greu să se găsească un loc mai potrivit pentru asemenea meserie. Scăricica îşi merită numele pentru iuţeala povârnişului, pentru îngustimea ei şi pentru prăpăstiile care o înconjoară. De puţină vreme a fost deschis drum. Poteca veche n-o pot compara decât cu cărarea de la Filia care coboară de pe Montouvert la izvoarele Arveronului; dar nici comparaţia asta nu poate da ideea; oricât de repede ar fi Filia, ea totuşi ocoleşte coastele muntelui, pe când aici cărarea dă de-a dreptul pe un repeziş de prund şi nisip, care-ţi fug de sub picioare.

Aşa încât... dacă am ştiut în adevăr ce-i ameţeala... apoi am ştiut atunci când suiam Scăricica. De la poalele Scăricicăi, udate de un pârâu limpede şi rece ca gheaţa, care lasă între pietre un mâl negru, în care scânteiază firişoare de argint, începi a merge fără nici o trudă urmând un drum împotriva cursului Bistriţei. Aici îţi iai rămas bun pe o bucată de vreme de la Arva moldovenească, care vine din dreapta, dintr-o strâmtoare, îi întorci spatele şi intri în Pângăraţi, aşezat într-o vale, pe unde curge zgomotând uşor pârâul repede care dă numele satului.

Pângăraţii nu-ţi înfăţişează nimic deosebit, afară de mănăstirea pitorească, aşezată pe coasta unui povârniş repede. Înconjurată de frasini bătrâni, mănăstirea avea înfăţişarea unei cetăţi. Pângăraţii e şi întâiul popas, de aici până la Piatra sunt două ceasuri bune de drum.

Aici începi a te simţi cu adevărat în munţi. Poteca pitorească începe să fie tot mai grea. Munţii se apropie, brazii îşi scutură mireasma răşinoasă, vulturi bat stâncile cu aripile lor, şi caravana înaintează tăcută. Totul se schimbă — oamenii, vorba, portul şi obiceiurile.

La jumătate de ceas, după ce treci de sat, ajungi în faţa Grohotişului, pisc prăpăstios pe care trebuie să-l treci. Îndată ne coborâm de pe cai şi începem un urcuş anevoios pe un pământ fugar, în care picioarele se încurcă în glod şi pietre. Mai adaugă înfăţişarea întunecoasă a împrejurimilor, urme de surpări, adâncituri aspre. Este un alt drum, al domnitorului, primprejurul muntelui, dar trebuiesc şase ceasuri încheiate ca să se poată sui până în vârf un car cu şase boi, aşa încât cei călări se folosesc mai bucuros de potecă.

III

Am auzit deseori oameni comparând Carpaţii noştri cu munţii Şviţerei, deşi cei care spuneau asta n-au văzut niciodată, nici măcar în vis, frumoasa Elveţie. Eu ce să spun? Într-adevăr munţii noştri sunt frumoşi, măreţi, arătând mii de vederi pitoreşti, dar singuratice, care-ţi plac numai dacă eşti într-adevăr îndrăgostit de aşa ceva, şi acoperite de vălul acela nebulos de melancolie, care alcătuieşte deosebirea peisajelor noastre, vederi, dar nu tablouri largi, puncte, când strânse şi încadrate parcă anume, când desfăşurându-se în depărtare cu păşunile lor grase, aşa cum natura le-a semănat în Elveţia. Este şi măreţie şi sublim în culmile care se înalţă încununate de brazi întunecoşi cu coastele mâncate de şuvoaie, care acoperă văile de stânci şi ruine, dar nu-i măreţia Alpilor. În faţa acestora ochiul rămâne uimit, judecata neputincioasă. În faţa munţilor noştri sufletul se lasă dus de visare: ca-ntr-o elegie fără sfârşit. Parc-ai vedea măriri căzute, ori suflete rănite de atingerea lumii, care au încercat dezamăgirile vieţii.

Am crezut multă vreme ca mulţi oameni că drumurile, călătoriile înveselesc. Astăzi cred dimpotrivă, că întipăresc în sufletul nostru un fel de simţire de nedesluşită şi atrăgătoare tristeţe. În trăsură, plecat puţin pe-un cot, îmi place să-mi aţintesc ochii în zări. În mişcarea regulată, toate amintirile îmi vin una câte una. Mă cufund în trecut şi visez la zilele duse. Toate micile întâmplări care alcătuiesc viaţa unui om se desfăşoară domol. E un farmec viaţa aceasta de oboseli şi de lene, de mişcare şi de somn, care învederează sistemul lui Xavier de Maistre, în care trupul nu-l simţeşti decât după câteva zguduituri mai tari ale căruţei, în care omul blând legănat înghite aerul cu plăcere şi-şi deschide sufletul impresiilor pe care i le stârnesc icoanele ce se perindă; o vedere veselă îl face să râdă; o stâncă cumpănită deasupra unei prăpastii, un brad străvechi pe care braţul vijeliei l-a dezrădăcinat şi care îşi întinde ramurile pe pământ ca un atlet învins îl umplu de melancolie.

Călătoriile în Moldova, la munte mai ales (căci la şes civilizaţia s-a amestecat în toate) seamănă cu hagialâcurile la Meca, ori cu acelea pe care odinioară creştinii cuvioşi le făceau la locurile sfinte. Se fac totdeauna în caravană mare, cu caii încărcaţi de merinde, cu oamenii înarmaţi cu puşti şi cu pistoale, cu săbii şi iatagane. Din vreme în vreme vezi pe câte un călător întârziat ocolind coasta unui munte, căţărându-se pe piscul unei culmi, ori trăgându-şi calul de căpăstru la un coborâş. Apoi toţi drumeţii din convoi veseli, vorbind, râzând, fumând, îşi trec de-a călare din mână în mână o ploscă cu băutura aceea aşa de înviorătoare, care se cheamă rachiu şi care e aşa de trebuitoare şi aşa de obişnuită în munţi. O observaţie prea adevărată şi al cărei temei dovedeşte o patriarhală moştenire din vremurile cele vechi şi bune, care pare născută firii moldoveanului, este aproape egalitatea care domneşte pe drum între stăpâni şi oamenii lor. În călătorie la noi, ca şi robii celor vechi în vremea Saturnalelor, cei mici au dreptul să înceapă vorba, să facă observaţii, să râdă, să-şi amestece glumele şi sudălmile cu cele ale stăpânilor, cu o încredere de copii răsfăţaţi. Întorşi acasă, toate intră în obişnuita rânduială fără ca această binevoitoare slobozenie să fi adus atingere respectului şi supunerii. Lămuriţi dumneavoastră cum vă place de unde vine asta.

Când caravana ajunge la un izvor, toţi călătorii descalecă şi de data aceasta cu ierarhică rânduială — dobitoacele mai întâi, apoi stăpânii, după aceea ceilalţi oameni îşi potolesc setea. Iar când întâlnesc o munteancă rotunjoară, rumenă ca o răsură, încălecată bărbăteşte pe căluţul ei, toţi cu veselie îi răspund la prieteneasca salutare, adăugând şi-o glumă în doi peri.

În ţinuturile acestea primitive şi sălbatice şi omul are ceva deosebit. Nu vezi aici mijlocul gros şi spinarea adusă a plugarului, nici încetineala adormită a ţăranului câmpiei. Munteanul e sprinten, potrivit în legăturile lui, mai mult muşchi decât carne, vesel din fire, glumeţ şi plin de pătrundere. Obiceiurile sălbatice se potrivesc cu îmbrăcămintea lui. E violent, zgomotos, încăpăţânat până la răscoală şi iubitor mare de rachiu, pentru care îşi dă jidovului toată munca şi mai mult chiar decât poate munci. De-o energie grozavă, totuşi uşor îl înmlădiezi când ştii să-l iai cum trebuie. Muntenii totdeauna au avut în Moldova faima de zurbagii. Chiar azi, când stăpânirea i-a strâns mai de aproape, şi tot sunt încă departe de liniştea locuitorilor de la şes. Vecinătatea graniţei le-a uşurat totdeauna îndrăzneala. Dacă un proprietar vrea să pedepsească pe cineva, omul, în timpul nopţii, mânându-şi de dinapoi vitele, trece dincolo! Aşa încât ei se poartă ca de la egal la egal cu subprefectoraşii de plasă. Ciocnesc un pahar cu cazacii, a căror sabie şi galoane roşii le au în mai mare cinste. Afară de proprietari, tuturor celorlalţi oameni care ar veni între ei, fără deosebire, le spun ciocoi. Deosebesc numai pe cei îmbrăcaţi cu vechile straie moldoveneşti care au multă trecere nu numai pe lângă munteni, dar şi pe lângă ceilalţi locuitori ai ţării. Hainele acestea le privesc altfel, le respectează: amintirea lor e încă vie, şi afară de asta au şi-o prejudecată care leagă hainele acestea de adevărata boierie.

Îndeobşte munteanul e frumos, cu privirea îndrăzneaţă. La dânsul nu întâmpini supunerea dobitocească a plugarilor. Pe lângă aceasta e şi mare vorbitor. De altfel, ca pretutindeni în Moldova, fiecare sat îşi are cârmuirea lui. Cu toate că sunt destul de filozofi în ceea ce priveşte preoţii, totuşi aceştia au cea mai mare înrâurire în afacerile satelor. Sălbatici, ca şi băştinaşii Americii, mulţimea muntenilor acestora niciodată n-au pierdut din vedere codrii lor şi piscurile nouroase, şi în limba lor simplă zic capitalei noastre Satul lui vodă. Spunea un bătrân cu barbă lungă unui târgoveţ cu pantaloni şi redingotă: "Voi, ciocoii, veniţi în munţii noştri să ne înşelaţi şi să ne furaţi, după aceea vă duceţi în Satul lui Vodă şi vă faceţi case aşa de mari, încât de pe ele poţi ajunge cu mâna la cer".

Munteanul e mare iubitor de chefuri lungi, cumetrii şi nunţi. La un asemenea prilej, ulcioarele de vin şi măsurile de rachiu, rachiu stricat, două părţi tutun şi una piper, trei zile umblă din mână în mână într-o grămădire deasă de bărbaţi, femei şi copii. În voia bună a chefurilor acestora să cercetezi firea munteanului. După ce tinerii s-au săturat de jucat mândrele danţuri naţionale, împresură cu toţii pe cimpoiaş ori pe bardul muntean cu scripca ştirbă şi cu arcuşul de el alcătuit - lăutarul care, ca şi trubadurii de odinioară, umblă din sat în sat, din crâşmă în crâşmă, din petrecere în petrecere, şi pentru un adăpost, un pahar de rachiu şi puţintică plată, zice cântecele bătrâneşti ale haiducilor de demult. E ca o legătură de dragoste între cântecele de vitejie şi mulţimea care ascultă cu luare-aminte. Adesea, în clipe de înălţare, sunete dumnezeieşti prin măreţia şi melancolia lor se prelungesc pe strunele vechi, ca ecouri în văi, şi o lacrimă se prelinge din ochii vicleni ai lăutarului. Poezia aceasta feciorelnică a baladelor noastre populare e în adevăr sublimă. Din cântecele acestea, din poveştile acestea în stihuri, izvorăşte ca o mireasmă a ţării, o mireasmă veche răspândită pe întregul pământ moldovenesc; în ele găseşti obiceiurile bătrâneşti şi simţeşti farmecul nespus al cernitelor ei zile. Cântecul cel mai cu nume azi e al lui Chetraru. La partea aceea aşa de mare şi de naivă, unde un drumeţ întreabă:

Cine trece-n lunca mare

Cu trei rânduri de pistoale

Care strălucesc la soare?

Ion Chetraru călare,

Din ţinutul Neamţului ş.a.

Ascultătorii, între care s-ar găsi la nevoie o sută ca Chetraru, întovărăşesc cântecul lăutarului cu glasuri murmurate. Iar alăuta sună mai duios, cântăreţul lasă să-i cadă pe ochi pletele lungi şi întovărăşeşte în tact, ca într-un suspin dureros, cântarea monotonă.

Printre toţi ţăranii de la munte, locuitorii de la Hangu se deosebesc prin bogăţia, cinstea şi liniştea lor. Satele cele multe aşezate pe amândouă malurile Bistriţei, întinderea, numărul oamenilor au făcut nume mare acestui ţinut şi numele de hangan e un nume obştesc pe care-l poartă toţi muntenii şi chiar mocanii din Ardeal, care vin să ierneze cu turmele la şesuri.

Hanganul, cu deosebire de ceilalţi fraţi ai lui, e liniştit, cumpănit, domol la vorbă şi cu temei în ce spune. Aceasta se datoreşte oblăduirii cuminţi a prinţului Cantacuzino. Afară de 4 1/2 ori 5 lei de cap, după cât ştiu, pe care vornicia satului îi orânduieşte după starea fiecăruia, şi afară de câteva clăci fără însemnătate, ţăranul e slobod să facă ce-i place, numai vechilul prinţului să aibă la cunoştinţă toate învoielile, ca omul să nu se încurce niciodată. Astfel prinţul e în acelaşi timp şi oblăduitorul şi priveghetorul supişilor lui. Ispravnicul nu se amestecă.

Vechilul orânduieşte totul. Când întrebi pe un ţăran:

— Al cui eşti dumneata? El îţi răspunde cu oarecare fudulie:

— A cneazului.

— Şi de unde eşti, voinicule?

— "De la Hangu", îţi răspunde mândru. Prinţul Cantacuzino e un fel de zeu tutelar al Ceahlăului.

Cuvântul cneaz e rostit ca ceva sfânt dintr-un capăt la celălalt al muntelui. E patriarhul Ceahlăului.

În munteni vezi pe băştinaşii dintru început al ţării; au în vinele lor sânge scitic. Trupul, trăsăturile vioaie ale feţei, fruntea mică, asprimea vorbirii şi o mulţime de cuvinte care n-au curs decât printre dânşii şi a căror obârşie e pierdută — apoi multe obiceiuri deosebite de ale plugarilor, moravuri mai poetice, o grămadă de eresuri şi de poveşti pe care din străvechi le păstrează şi pe care le amestecă cu rânduielile şi ideile creştineşti, — dovedesc aceasta.

IV

O frumoasă şi sălbatică înfăţişare are şesul lung care porneşte de la Buhalniţa şi se pierde dincolo de satul Hangu, mărginit de doi munţi între care curge Bistriţa. Mai largă ori mai îngustă pe măsură ce munţii se depărtează ori se apropie, Bistriţa, urmându-şi pornirea capriciilor ei, când izbindu-se de o stâncă, zvârle în snopi argintii valurile-i spumate, când urmând un povârniş mai domol, îşi rostogoleşte în solzi pânza scânteietoare; apoi, măreaţă bătând molcom cu undele ei ţărmurile înflorite, fuge la vale scăldând cotiturile coastei printre ogoare, fânaţuri ori poieni, ducându-se să deştepte aiurea alte ecouri. De pe o piatră rătăcită în mijlocul apei, ori de pe ţărmul pe care-l scaldă ea, mii de păsări mărunte cu penele negre lucind şi cu guşa albă, cărora oamenii de prin partea locului le zic pescari, se cufundă necontenit şi ies pe luciu bătând din aripi. Domn între toate măgurile care alcătuiesc parcă în juru-i o strajă de onoare, Ceahlăul măreţ care şi-a păstrat de la daci numele de botez, cunoscut abia în câteva colţuri întunecoase ale geografiei moderne, sub numele de muntele Pion, îşi înalţă capul pleşuv către soare şi răspândeşte apoi în juru-i cu dragoste bogăţiile bătrânelor lui coaste înverzite, până la câmpia pe care între toate parcă o iubeşte — ca pe o fiică mai mare a lui.

Stranie ursită a lucrurilor: ca şi oamenii, lucrurile neînsufleţite au aceeaşi soartă. Din pricină că vederile acestea n-au avut pictor, nici poet, pentru că itinerarii mincinoase n-au arătat artiştilor amatori cărări necunoscute spre locuri feciorelnice şi sălbatice, atinse numai de paşii sfioaselor căprioare, ai sperioşilor cerbi şi ai pletoşilor ciobani, din această pricină nici poeţi, nici pictori, nici călători n-au venit să le salute.

Frumos în frăgezimea şi tinereţea lui, desfăcându-se pe nesimţite de la poalele Ceahlăului, şesul larg al Hangului se desfăşoară cu ogoare bogate, cu livezi verzi, cu sate pitoreşti, tăiat ici-colo de aţe subţiri de apă cu dulce murmur, care merg să sporească limpezile unde ale Arvei moldoveneşti. La stânga se înalţă, cu gingăşie tăiat, un runc verde, întâia treaptă a Ceahlăului, ascunzând văilor capu-i pletos, care, văzut de la depărtare de 80 de leghe, seamănă cu zidurile fabulosului turn al lui Babel! La dreapta Bistriţei, culmi acoperite cu păşuni, pe care pasc sute de turme, se ridică trepte-trepte făcând loc la râpi adânci, albiile obişnuite ale şuvoaielor mânioase, care lasă de obicei pe urmele lor sfărâmăturile smulse munţilor şi pădurilor, şi se împreunează deasupra Hangului la trecătoarea Dealul-Doamnei, zisă aşa pentru acelaşi lucru pentru care singurului drum de trăsuri care trece prin aceste ţinuturi i se zice Drumul Domnitorului, în amintirea călătoriei pe care măriile lor au făcut-o pe aici. Molatic şi parfumat, ca o grecoaică, legănat parcă de şuvoaiele lui, ţărmurele stâng al Bistriţei îmbrăţişează cu dragoste largile poale ale Ceahlăului şi adună parcă capricios, la o cotitură depărtată, satul Răpciuni, unde câteva căsuţe albe se adăpostesc la umbra brazilor care le-au văzut înălţându-se. Râul, oglindind piscurile care-l înconjoară, ca un brâu înflorit şi larg îi încinge mijlocul. Uşoară ca o săgeată, o plută — schelet întocmit din coastele bătrâne ale munţilor — se repede în salturi pe povârnişul apei, şi ecoul valurilor şi ecoul glasului aspru al cârmaciului, care duce pluta, se pierd în depărtări.

Apoi când soarele îşi grămădeşte focurile în văi, când ogoarele şi fânaţurile, cetinile coastelor împădurite şi crucea de alamă a unei umile chinovii scânteiază, şi când zarea se tulbură şi împrăştie pe munţi valu-i de aburi, te crezi ca-ntr-un vis al închipuirii, în care, dormitând uşor, sufletul singur parcă se bucură şi se lasă dus ca de o leneşă voluptate.

Dacă nu vrei să urmezi drumul mare, ci treci podul îndrăzneţ aruncat peste Bistriţa aproape în faţa curţii boiereşti, dai prin frumosul sat Răpciuni, zâmbind în verdeaţă; şi după ce ai lăsat în stânga într-o întunecată adâncătură săhăstria de la Hangu, care în veacul nostru prea pozitivist nu mai e cercetată decât din nelegiuită curiozitate, apuci pe malul Bistriţei şi mergi în drept cu drumul cel mare care urcă şi coboară, se pierde şi se arată iar, urmând frământările munţilor sterpi în care e săpat. Priveliştea se schimbă şi după ce ai trecut prin vad Bistricioara miloasă şi iute, care-şi cară prin ţara ungurească undele, după ce ai lăsat îndărăt sătişorul Călugăreni, poteca nu mai înfăţişează de o parte decât o râpă adâncă, care se prelungeşte până la apa tăcută şi rece, largă şi verzuie aici, şi de cealaltă parte un clin repede. Şi-aici, printr-un capriciu, muntele împădurit din stânga se trage domol îndărăt, alcătuind un arc regulat, şi Bistriţa aruncându-se deodată de partea ceastălaltă, cu un vuiet adânc, încheie cercul cu zidurile înalte ale râpii ei drepte.

Cam la trei bătăi de puşcă, în faţa unei adâncituri, unde din nou cele două râuri vrăjmaşe se apropie, se zăreşte stând drept, căruntă ca un turn singuratic, o stâncă uriaşă, care pare că răsare din şes şi se zvârle îndrăzneaţă spre ceruri. O ramură săracă de tei, pe care o clatină vântul, se caţără pe creasta ei. Înaltă de patruzeci de picioare, aşezată pe o temelie rotundă, potrivit tăiată, mulţi călători, ca şi mine, la întâia ocolire, o vor lua de departe drept o clădire îndrăzneaţă, rămasă din străvechi vremuri; dar când te uiţi la aşezarea ei în şes, departe de mai mult de 500 de paşi de orice înălţime, când i-ai pipăit cu mâna cremenea dintr-o bucată, în crăpăturile căreia vremea a aruncat un fel de muşchi gălbui, rămâi tăcut şi mic în faţa măreţului uriaş; ai de-a face parcă cu una din stâncile scăpate din mâinile titanilor trăsniţi, ori chiar cu un titan ameninţând iarăşi Olimpul, sub o nouă formă. La treizeci de picioare de la pământ, o muchie mai ieşită a stâncii alcătuieşte ca un fel de cerdac, deasupra căruia se înalţă creasta, puţintel încovoiată şi încununată de o mladă plecată de tei, care a şi dat pietrei numele lui, mai mult spre a face să se uite alt nume grozav, pe care ciobanii nu-l rostesc decât în şoaptă şi făcându-şi cruce ca buni creştini.

Ca un adevărat turist care a cercetat Şviţera, ţara turnurilor, şi ca un om care ştie pe de rost pe Dumas, descălecai repede de pe cal şi, scoţând din buzunar cuţitul, spre marea uimire a însoţitorilor mei şi a unui sătean care se alăturase de noi, zgâriai pe zidul curat un nume necunoscut.

— Boierule, strigă ţăranul zvârlindu-şi în sus căciula de oaie, nu vezi colo lângă rădăcina teiului ceva care seamănă cu un baltag?

— Unde, voinice? Colo, sus? Nu văd nimica.

— Nu se poate, boierule; este.

— Ei, şi ce lucru grozav e coada aceea de baltag? Săteanul mă privi c-un fel de batjocură, pe care o ghiceam sub respectul pe care ţăranii îl arată de obicei boierimii

— şi batjocura se vădi mai ales în titlul pe care mi-l dădu el după aceea:

— Domnule, urmă el, pot să-ţi spun în două vorbe istoria mănunchiului aceluia pe care eu şi toţi muntenii îl vedem. A fost odată în munţii noştri un voinic între voinici, groaza graniţelor; ispravnicii, zapciii, cazacii lor şi toţi ciocoii îi ziceau hoţ, iar ciobanii îi ziceau "Vasile cel mare". După ce Vasile cel mare (pe capul lui se pusese 1.000 de galbeni) schimba câteva focuri de puşcă cu ispravnicii, după ce prăda vreun călugăr bogat şi pustia câteva sate ungureşti la graniţă, după ce spărgea o mănăstire şi dobora cu baltagul lui ascuţit pe vreun cazac încăpăţânat, venea cu tovarăşii lui aici, lângă piatra asta, şi se luau la întrecere, să vadă cine-a zvârli mai sus baltagul. Într-o zi, bărdiţa s-a înfipt în capul uriaşului ş-a rămas în ramurile teiului; şi acolo-i şi astăzi!

Mă prefăcui c-o văd, dar ciceronele meu vedeam eu că nu mă iertase.

— Ia ascultă, voinice, începui eu iar după o tăcere lungă şi tot privind stânca, după ce toate celelalte forme fuseseră împlinite, poţi să-mi spui de unde a venit piatra asta pe pământul Hangului, căci, după cât mi-i socotinţa, nu-i fi adus-o dumneata?

— Ferească Dumnezeu! strigă omul cu nevinovăţie, făcându-şi cruce.

— Atunci de unde-i?

— Apoi când te-i sui pe Ceahlău, ai să vezi dumneata singur de unde a fost smulsă de o altă mână, nu de-a mea.

— Şi altceva nu mai ştii despre dânsa?

— Ba da, domnule, cum nu?... dar...

Şi munteanul se scărpină după ureche.

— Ei, spune...

— Apoi asta-i istorie necurată, şi popa nu ne lasă s-o spunem...

— Ia ascultă, prietene, tare aş vrea să aflu ce nu te lasă popa să spui; uite banul ista, să-l dai popii să-ţi citească o moliftă, şi istalalt, ca să mă pomeneşti când îi cinsti un pahar de rachiu...

— Atuncea îngăduie să-mi fac întâi cruce, căci, vedeţi dumneavoastră, istoria asta i-o istorie grozavă pentru un creştin, pentru un locuitor din valea asta pe care o hrăneşte Bistriţa...

— Bine, fă-ţi cruce, dar grăbeşte-te...

M-am lungit în iarbă, cu capul rezemat de stâncă, cu luleaua în mână şi cu ochii îndreptaţi spre crâşma pitorească din Gura Largului, şuvoi lat şi mânios la vremea dezgheţurilor, care se lasă în vale dintr-un gâtlej întunecos, bântuit noaptea — zic muntenii — de duhuri necurate, care se arată drumeţilor întârziaţi.

Daco-romanul — căci acuma-i hotărât că noi suntem un amestec de urmaşi ai romanilor cu coborâtorii lui Decebal — îşi duse mâna la cuşma uşor plesnită într-o parte la vârf, aşa cum se vede într-un tablou al domnului Asachi, primi banii, îi puse cu grijă -- după ce-i privi şi pe faţă şi pe dos — în chimiru-i larg, şi se pregăti în picioare să-mi spuie povestea.

Era un flăcău frumos munteanul, subţire-n mijloc, cu pieptul păros descoperit; ochii îi scânteiau de viaţă şi cutezare; de pe capu-i ras de trei degete deasupra frunţii mici şi uşor încruntate, scăpătau plete lungi castanii, care cădeau pe umerii lui largi. Faţa-i sălbatică era deschisă ca la toţi oamenii de la munte, cu un zâmbet amar totuşi, care nu se vede numai la munteni, ci la toţi ţăranii Moldovei. O pornire firească, ori o amintire le pune această pecete. Un chimir lat de piele de căprioară, cuprinzând tot ce este trebuincios munteanului: un cuţit frumos, o lulea, o pungă şi un amnar lung legat de cingătoare c-o cureluşă ori un lănţujel de fier — strânge în jurul coapselor o cămaşă lungă, cu mâneci largi, cusută la gât cu arnici felurit colorat şi căzând peste iţari groşi. O traistă cu merinde i-atârnă de gât, opinci, un baltag şi un suman scurt, aruncat în voie pe umăr, îi întregeau îmbrăcămintea. Nu-i asta oare o îmbrăcăminte primitivă, pitorească şi îndemânoasă, obiect de mirare pentru rarii călători care ne cercetează? Căci totul e nevinovat, simplu şi frumos în poporul acesta incult; el însuşi şi obiceiurile-i de om primitor şi cu inima deschisă, credinţele-i şi eresurile-i din vremi păgâne amestecate cu tainele creştinismului; viaţa-i aspră şi zbuciumată; bunul lui simţ, cu învăţăminte cuminţi pe care, deşi lipsit de învăţătură, i-l dau obiceiurile patriarhale; tradiţiile din vremuri mai bune şi deprinderile-i libere. Nu-i oare ruşine ca nişte străini să-şi fi aruncat mai întâi ochii asupra poporului nostru, pe când ai noştri petrec copiind pe străini şi calcă în picioare şi nu bagă în seamă o comoară aşa de bogată?

E cu neputinţă să dau simplicitatea energică a vorbirii daco-romanului, ale cărui plete aruncate pe spate fâlfâiau în voia unui vânt uşor, venind dinspre Bistriţa. Vorbirea moldovanului e scurtă, ca şi a latinului, vioaie şi înflorită, cu amestecu-i de idiome scitice. A încerca să traduci dintr-o limbă înseamnă să abaţi un pârâu din albia-i de muşchi: în canalul curat săpat, apa nu mai are murmurul de altădată, nici adierile-i singuratice.

V

Când soarele rumeneşte piatra aceasta întunecată, ori o păsărică fără grijă cântă pe o ramură subţire a teiului deşteptarea zorilor, noi trecem pe aici fără grijă, şuierând. Dar când umbra umple încet-încet văile, şi muntele în limba lui spune poveşti tainice brazilor bătrâni, iar Bistriţa, înainte de a adormi, îşi suspină rugăciunea de seară, atuncea din coastele uriaşului scapătă vuiete adânci, glasuri nelămurite, blesteme grozave, ca la o beţie mare, şi crâşniri de dinţi, care înspăimântă împrejurimile. Chiar Ceahlăul răspunde înăbuşit; râsete de spaimă, ca cele ale pedepsiţilor din iad, deşteaptă în cutremur toată suflarea... şi la lucirile focurilor, ciobanii văd tremurând cum se înalţă o stafie uriaşă. Apele Bistriţei fierb şi bat înfiorate ţărmurile cu spumă sângerată, mugesc vânturile, brazii îşi încovoaie crestele mândre, fiarele urlă-n codri, şi luna pălită se ascunde dincolo de zări...

— Pentru că, vezi dumneata, domnule, piatra asta-i piatra dracului!

— Cum a dracului? Dar atunci de ce-i zici a teiului?

— De ce? Odată, un cioban vrednic, cum se găsesc mulţi prin părţile noastre, şi-a pus în gând să scape stânca din ghearele necuratului. Într-o bună zi, şi-a luat baltagul pe umăr, şi-a pus în glugă merinde pe o săptămână — şi a coborât, s-a dus în pădurile de la şesuri. De acolo a adus un pui de tei, care prin munţii noştri nu se află. Şi după ce a dat la pământ brazii cei vechi, care împresurau pe atuncea stânca blestemată, s-a aburcat voiniceşte până deasupra. Căţărându-se pe crengi, înţepenindu-se cu mâinile şi cu picioarele, a răsădit sus teiul — dar jos nu s-a mai coborât... Mlada a prins rădăcină, dar de atâtea veacuri, iaca aşa cum o vezi, tot închircită a rămas....

— Ei, şi ce s-a întâmplat cu ciobanul?

— Nu se ştie, domnule. În vremea de demult, oamenii uitaseră înţeleapta viaţă a părinţilor, părăseau slujba Domnului şi trăiau în ticăloşie şi nelegiuire, uitând până şi de pedeapsa dintru început dată de Dumnezeu. În vremea aceea, Diavolul s-a dus într-o zi la Dumnezeu. Domnul l-a primit cu toată cinstea, aşa cum se cuvine să se poarte între ei cei mari. Căci adevărat e că Dumnezeu e stăpânul cerului şi al pământului, dar Diavolul se luptă şi el pentru stăpânirea pământului cu vrednicie şi chiar şi domneşte el în lume ş-o poartă cum îi place, iar Dumnezeu e stăpân numai cu numele, şi are dreptul să orânduiască mersul vremii, primăvara, vara şi celelalte, în care, de altfel, şi Diavolul îşi vâră coada destul de des. Amândouă măririle purtau pe faţă pecetea grijilor şi îndeletnicirilor lor. Dumnezeu era cu obrazul întunecat din pricina nelegiuirilor din zi în zi mai mari ale oamenilor, ochii însă erau plini de bunătate şi era gata să ierte. Iar Diavolul sta dârz şi înţepat, zâmbind cu răutate, căci trebile lui mergeau mai bine decât oricând şi în împărăţia lui furnicau ispravnicii, zapciii, ciocoii şi alţi oameni de toată mâna. S-au pus la masă, şi după ce-au băut acolo câteva paliciuri de vin de Cotnari şi de Odobeşti, li s-au mai descreţit frunţile, şi au prins a vorbi de una, de alta.

— Doamne, zice Diavolul, umplându-şi a patra oară paharul. Ferice trebuie să fie ţara unde se face vinul ista de Cotnari.

— Nu prea, răspunse Domnul, abia acum începe să se dezmorţească, dar i-a merge mai bine după cât nădăjduiesc.

— Hei, şi istlalt vin de Odobeşti nu-i rău, are dulce miroaznă. Au mai cinstit ei aşa câteva butelci, după aceea au prins să vorbească politicale

— aşa precum se obişnuieşte la mese boiereşti. Dumnezeu se jeluia de orbirea oamenilor, de stricăciunea tuturor de sus până jos, de minciună, de lene, de făţărnicie — căreia boierii îi zic "politeţe" --, de neruşinarea femeilor, de zgârcenie şi destrăbălare, de îndrumarea care se reazemă nu pe destoinicie, ci pe parale. Iar Diavolul dimpotrivă arăta — şi ştia el de ce — că toate merg strună şi că tocmai omenirea e cel mai de căpetenie lucru pe care l-a făcut Dumnezeu pe lume. După cum se ştie, smerenia nu prea-i partea Diavolului.

Cam ameţit de băutură, a început să strige:

— Ştii ce, Doamne? Măria-ta eşti prea bun, de te mai necăjeşti cu asemenea ticăloşi...

— Da, meştere Satana, ticăloşi cât vrei, dar sunt copiii mei.

— Halal copii, n-am ce zice. Dar mai degrabă-s ai mei, căci, deşi le-ai trimis potop, războaie şi arhangheli, ei mai degrabă urmează sfaturile mele.

Dumnezeu a tresărit, apoi a spus cu linişte:

— Tocmai asta mă mâhneşte mai mult. Diavolul deocamdată n-a răspuns nimic, ochii lui însă scânteiară năprasnic. Cu glas tremurător şi prefăcut vorbi:

— La urma urmei, stăpâne, toţi oamenii aceştia sunt nişte nemulţumitori şi nişte răi. Ia uită-te cum merge lumea, bisericile cad în risipă, călugăraşii se duc şi popii nu mai cred; duminica nu se mai înalţă tămâie la cer. Să fiu în locu-ţi, stăpâne, le-aş arăta eu — le-aş trimite iar ca-n vremurile vechi o pedeapsă, să le vie mintea la loc. Ştii, Doamne, că mie îmi place să te slujesc. Dacă binevoieşti, pot să mă însărcinez cu pedepsirea oamenilor.

Diavolul, potrivind ura pe care o are el asupra neamului omenesc cu tăcuta mâhnire a lui Dumnezeu, voia să-şi potolească ura aceasta zdrobind pe oameni. Pe puterea lui punea el mare preţ.

— Ei, stăpâne, zice iar, văzând că Domnul tace, ce zici? Primeşti?

— Primesc, răspunde Dumnezeu, dar c-o tocmeală.

— Bine, să vedem.

— Dacă nu-i izbândi, să nu ceri ajutor de la mine. Diavolul zâmbi cu dispreţ.

— Asta — jur.

— Pe ce, jupâne Diavole?

— Chiar pe mine, stăpâne. Diavolul se socotea măreţ în clipa aceasta, şi obrăznicia lui spori.

— Mai mult chiar, adause el, eu ţi-oi pedepsi pe ticăloşii aceştia chiar fără să mă slujesc de toate puterile mele. Şi grăind, apăsă asupra vorbelor acestora.

— Da' ştii tu, jupâne Satana, că eşti cam lăudăros pe ziua de azi?

— Se poate, dar aşa e cum spun eu.

— Nu cred.

— Cum?

— De ce mijloace vrei să te slujeşti?

— De unul singur, de potop.

— Ia lasă, dragă, oamenii nu se mai tem de apă, de când au iscodit vapoarele... Potopu-i lucru vechi...

— Tare bine, îl întineresc eu.

— Ia ascultă, îţi mai spun încă o dată că n-ai să faci nimic.

— Ba mă pun rămăşag că fac.

— Pun şi eu prinsoare că nu faci...

— Bine, dar pe ce ne prindem? --Ascultă, zice Dumnezeu, mă ştii darnic şi blajin. Toţi au slăbiciuni, şi slăbiciunile tale sunt obrăznicia şi o fudulie fără pereche. Dacă pierzi rămăşagul, ai să rămâi ca şi până acuma; dacă câştigi, uit tot ce s-a petrecut între noi şi te fac iar mai mare peste îngeri.

Atunci, cu neruşinare, Satana a slobozit un râs prelungit; şi oamenii de pe pământ socotiră că a tunat în ceruri.

— Ia ascultă, jupâne Satana, ştii că eşti obraznic?

— Mă rog de iertare, stăpâne, dar la noi în iad uiţi cum să te porţi cu lumea.

— Atuncea adă-ţi aminte de-acu înainte.

— Iartă-mă iar, stăpâne, dar pe când hotărâm ziua?

— De azi în trei zile.

— Tare bine; am două zile şi douăzeci şi patru de ceasuri fără câteva clipe — mai mult decât îmi trebuie. După vorbele acestea, întovărăşite de un zâmbet drăcesc, Satana şi-a luat rămas bun de la Dumnezeu şi, desfăşurându-şi aripile uriaşe, îşi dădu drumul în văzduh şi se duse să steie de vorbă cu nişte filozofi fără nici o para în pungă, care cu orice preţ voiau să aducă pe pământ bunătatea din vremurile vechi, şi mai ales râvneau împărţirea bunurilor.

Şi-a treia zi, noaptea, era vreme de furtună şi munţii păreau că se clatină din temelii. Vuietele văilor se amestecau cu mugetele tunetului; prin pânza luminoasă şi repede a fulgerelor, cădea ploaia cu găleata. Şuvoaiele crescute deodată se rostogoleau din măruntaiele munţilor, mânioase; în drumul lor nebun şi rătăcit duceau bucăţi de stâncă şi brazi întregi dezrădăcinaţi de vijelie. Zgomotând cu grozave răsunete, brazii pârâiau în codri, dărâmaţi ca sub lovituri de secure, şi vântul prăvălit în hău mugea cu îndrăcită mânie.

Dar încet-încet furtuna se domoleşte, ploaia conteneşte. Luna, gânditoare şi mâhnită, ca o mireasă părăsită, îşi mişca încet faţa argintată deasupra Ceahlăului şi se ascundea în dosul vreunui nour, rămăşiţă a furtunii, pe care un vânt uşor îl mână către miazănoapte. Florile scuturau ca boabe de mărgăritare picăturile ploii, răspândind mireasmă dulce şi subţire, ca după vijelie. Ramurile se ridicau încet şi glasul depărtat al şuvoaielor tăcea din vreme în vreme. Umbra uriaşă a Ceahlăului bătrân se lungea pe vale, însă ca o înfiorare peste fire... Ici-colo raze pălite de lună străbăteau printre nouri, albeau undele fugare şi intrau iar în ascunzişul lor din văzduh. Întreaga fire, aşa de frumoasă de obicei, aşa de gingaşă, cu miresmele ei, cu zâmbetele ori cu plângerile ei, care picurau după furtună de pe orice frunză, părea în noaptea aceea în stăpânirea unei uimiri nespuse, ca un om care ar trece nepăsător pe lângă o femeie frumoasă.

În vremea asta pe malul drept al Bistriţei, deasupra Buhalniţei, pe piscul Grohotişului, un cioban deşteptat de furtună îşi aţâţa iar focul, ca să-şi usuce opincile. Un câine de la stână, mânios, porni o plângere grozavă de urlete, cuprins ca de cumplită spaimă. În ţarc, oile, berbecii şi caprele se zbăteau. Ciobanul slobozi chiote lungi şi cumplite — Hu-hu! — care alungă fiarele. Răsunetul tremurător se deşteptă în munţi; din râpă în râpă, vuietul se prelungi; dar în loc să se zvârlă spre pădure, câinele, cu coama zbârlită şi cu spume la gură, se ghemuia în cioban. Caprele şi oile nu mai aveau astâmpăr. Ciobanul îşi făcu cruce de trei ori, socotind în gândul lui că nu-i lucru curat. Se uită în juru-i, şi deodată, pe nesimţite, îşi aţinti privirile, ca fermecat, asupra Ceahlăului. Luna cobora încet-încet după o stâncă, valea era cufundată în întuneric, numai fruntea pleşuvă a Ceahlăului, luminată, se desfăcea albă din umbra nopţii, care stăpânea poalele muntelui, îi cuprinsese şi coastele şi se urca încet-încet spre vârfuri. Înspre partea văii, pe marginea stâncii care încununează Ceahlăul, era aşezat cineva negru, mare. Alene, plecat într-o rână, cu mâna dreaptă se sprijinea de un bolovan, adus în sus, anume pus parcă acolo spre a sluji de parmaclâc aşezăturii. Ochii îi scânteiau ca focuri rătăcite pe munţi şi cătau spre vale plini de răutate. Umbra lui se zugrăvea pe stâncile mai înalte care împresură muchea spre Ţara Ungurească, creştea şi scădea pe măsură ce trupul se mişca. Şopotul izvorului limpede şi rece care ţâşnea dintr-o stâncă părea că-l leagănă mângâietor în gândurile lui. Noaptea era târzie; se zărea geana de ziuă.

Un zgomot grozav se auzi, şi cu mâna tot rezemată de stâncă, umbra zvâcni în picioare. "Hai! zise, a venit ceasul, am câştigat rămăşagul; a mea e lumea." Aici iar rătăci un zâmbet drăcesc pe buzele ei. "Şi poate — urmă — poate n-are să mă mai puie în capul cetelor îngereşti..."

La vorbele acestea, Diavolul (căci el era) îşi desfăcu aripile. Ridicând dintr-o clătinătură stânca, pluti o clipă pe deasupra Ceahlăului. Se îndrepta spre gura Bistriţei, când o chemare ascuţită sună în văi. Era cântecul de veghe al cocoşului. Şi ştii dumneata, domnule, că noaptea e a Diavolului, de cu seară până la cântători. Iacă aşa. Diavolul se cutremură, îşi descleştă ghearele, şi stânca pe care o vezi a căzut greu.

Trei zile şi trei nopţi a plouat cu mânie. Şuvoaiele duceau departe pe Bistriţa revărsată bucăţi de case, brazi fărâmaţi, stejari uriaşi şi trupuri zdrobite. Numai piatra a rămas pe loc şi se împotriveşte şi fulgerului, când trăsneşte pe vârful ei. Diavolul îşi făcuse planul să oprească Bistriţa din cale, şi apele, crescând întruna din clipă în clipă, să reverse şi să înece lumea.

Câteodată, în nopţile urâte, se aşează iar pe stânca de sus... Atunci, ca la o vrajă, toate tac, şi toate focurile se sting...

Daco-romanul îşi isprăvise povestea. Eu mai stătui încă câteva clipe în faţa uriaşului, în admirare, trăgând din ciubucu-mi drag şi suflându-i în nas liniştite şi măreţe învăluiri de fum. Apoi după ce mai trecui o dată cu cuţitul peste numele pe care-l scrijelasem, de teamă să nu se şteargă prea curând, mă zvârlii pe cal, lăsându-l în seama diavolului.

Pe când treceam în vad Bistriţa, ca să mergem să facem cunoştinţă cu rachiul prinţului Cantacuzino de la crâşma din Gura Largului, ţăranul meu îmi zise:

— Ciudat lucru ai mai făcut şi dumneata, domnule...

— Ce lucru, măi voinice?

— Apoi ce făceai cu cuţitul dumitale...? frumos cuţit, n-am ce zice...

— Îmi însemnam numele.

— Şi pentru ce?

— Pentru ca alţi călători, care-or veni după mine, să-l vadă.

— Muncă prăpădită, domnule, ori vrei să şăguieşti... De douăzeci şi cinci de ani, de când cunosc Piatra Teiului, deşi trec pe aci o mulţime de boieri şi de ciocoi, n-am văzut pe unul măcar oprindu-se, dar încă să-şi scrie numele!...

Cititorule şi respectabil public, pentru că soarta, care orânduieşte aşa de ciudate lucruri când îşi dă osteneala, a vrut ca amintirile unui călător, îngropate în portofoliul lui, şi care nu-s cu adevărat frumoase decât în amintire, să ajungă obiect de publicare, declar, părăsind orice amor propriu, că eu mă dau frumuşel deoparte şi las pe Diavol să se descurce cu dumneavoastră cum o putea. Treaba lui ş-a dumneavoastră. — Am zis.