Zilele trecute, aflându-mă la ţară, am şezut la vorbă cu un sătean aşezat la minte şi cunoscut în sat prin bună chibzuinţă în toate trebile lui.

Vorbind de una, de alta, fără voie am ajuns la ceea ce tot îl doare pe moldovanul nostru în ziua de astăzi — la socoteala şcolii. După cum am priceput din cuvintele lui, ţărănimea cam simte lipsa de şcoală moldovenească.

— Uneori, când îţi vine feciorul de la şcoală, îl mai pui să-ţi citească ceva, să ştii ce se mai face pe lume. Ş-apoi, dacă nu înţelege mai nimic, nu ştie limba rusească.

— Apoi iaca acu puţini moldoveni de cei învăţaţi îşi pun silinţele ca să le fie dată ţăranilor noştri şcoală folositoare în limba părintească.

— Am auzit, am auzit, cum nu. A ajuns şi pe la noi vestea asta.

— Ei, şi cum îţi pare?

— El, lucru ista, negreşit că-l vor toţi sătenii cei mai cu înţelegere (câţi sunt?). Dar numai păcat că azi tot vorbe şi vorbe şi altă nimic.

— Apoi, nu se poate aşa să se facă toate deodată. Pentru ca să ni îndeplinim dorinţa, trebuie mai întâi vreme ş-apoi lucru.

— Da eu socot că dintâi trebuie să lucrezi ş-apoi vremea îţi va arăta la cât va veni lucrul tău. Dar dacă tot te porţi numai cu vorbele, apoi departe n-ajungi.

Da eu, după mintea mea asta proastă, chitesc aşa că ar fi bine ca acei de-şi bat mult capul de şcoala moldovenească să se strângă la un loc şi să ne înveţe pe noi, moldovenii işti proşti, toate învăţăturile cele folositoare pentru viaţă.

Să ne citească cărţi moldoveneşti, gazeturi, să ne deie sfaturi de gospodărie. Că iată ş-acu oamenii noştri din sat, când văd vreun gazet, apoi curat să-l rupă cu dinţii, nu alta. Îl pun pe-un băiet să-l citească şi până când nu-l va citi nu scapă de dânşii. Mai ales gazetul cel moldovenesc...

Din vorba de mai sus se vede că săteanul nostru nu numai că înţelege folosul învăţăturii, dar chiar o doreşte din toata inima, ca cum ar dori un om însetat apă din izvor. Iar cuvintele săteanului, cu care am şezut la vorbă despre tovărăşiile de învăţătură ţărănească, arată că ţăranilor celor mai pricepuţi le vine în cap şi chipul cum ar putea să fie pus începutul învăţământului moldovenesc.

Măcar că de la vorbe şi dorinţe este cam prea departe la îndeplinirea lor, totuşi şi gândul acesta primitiv are însemnătate... În adevăr, tovărăşiile săteşti de cultură, alcătuite din moldovenii luminaţi de prin satele Basarabiei noastre, ar putea să fie un aşezământ luminător de temelie, din care s-ar putea naşte pe urmă şcolile moldoveneşti.

În alte ţări, între care putem numi şi România, sunt multe aşezeminte de acest fel, destul de bine întocmite atât culturaliceşte, cât şi economiceşte. Acolo ele vin în ajutorul şcolilor poporane, răspândind cultura în mijlocul sătenilor de toate vârstele.

La noi în Basarabia ele în adevăr ne pot sluji de mijloc şi pentru dobândirea învăţăturii în limba părintească, fiind alcătuite din moldoveni cu dragoste pentru binele obştesc.

Preoţii, învăţătorii şi alţi oameni luminaţi de la ţară pot să-şi deie răsunetul lor acestei dorinţe, ieşită din însăşi inima norodului. Ei pot să întrunească în aşa tovărăşii, cerând dezlegare de mai sus şi dându-i lucrului său puţin câte puţin o lărgime tot mai mare în toate cererile vieţii de azi. Asemenea tovărăşii fără îndoială ar putea să se prindă tare la ţară, unde ar fi o îndeplinire a cererilor şi a dorinţelor ţărănimii moldoveneşti.

Mai ales ar putea să ajungă la o stare îmbucurătoare, fiind unite cu băncile săteşti, care de-acum se află în unele sate ale Basarabiei. Aceste bănci, după cum am mai băgat de seamă, îl încredinţează foarte bine pe ţăranul moldovan de însemnătatea ştiinţelor de tot felul. Însă, nevroind decât să arăt cum priveşte însuşi poporul chestia culturii moldoveneşti, las vorba despre alcătuirea tovărăşiilor pentru altă dată. Atunci îmi voi arăta cu de-amănuntul părerile mele în privinţa organizării lor culturale şi economice.