Traducere de Alexei Mateevici - Noiembrie 1911

O Tu, ce eşti Nemărginire
În vieţuirea vie a firii,
În veacuri fără despărţire
Treime a dumnezeirii!
Duh unu-n toate aflător,
Duh nezidit, dar ziditor,
Ce nu-L pătrunde duhul meu,
Ce toate-n Sine împlineşte,
Zideşte, cuprinzând păzeşte,
Al Cărui nume-i Dumnezeu!
A măsura adânca mare,
A număra a Ta făptură,
Chiar de-ar putea o minte tare,
Tu n-ai nici număr, nici măsură.
Nici duhurile luminate
De Tine-n ceruri aşezate,
Nu cercetează a Ta fire.
Gândirea doar spre Tine zboară,
Ca în măria Ta să piară,
Cum piere-n veacuri o clipire.
„Naintea vremilor chemat-ai
Din bezne-a lumii plămădeală,
Iar vecinicia-ntemeiat-ai
În Sine, spre a noastră fală.
În Sine toate împlinind,
Din Sine vecinic strălucind,
Tu toate-ntreci, ce ai zidit;
Căci le-ai zidit cu un cuvânt
Şi tot zidind şi mai zidind,
Ai fost şi-i fi în veci mărit.

Un rând de firi în mâine ţii
Şi cu puterea Ta le-nvii,
Uneşti începere, sfârşit,
Dai moarte celui ce-a trăit.
Scântei, ce risipite cad,
Sunt stele ce le-ai semănat.
Ca-n dimineţi, de soare pline,
Omătul lucitor se cerne
Prin aerul curat al iernii,
Aşa-s luminile sub Tine.
Lumini aprinse — milioane
În nesfârşite ceruri curg,
A Tale împlinesc zacoane,
Luciri învietoare scurg
Aceste candeli luminoase,
Munţi de cristaluri sângeroase*,
Mări nesfârşite în lărgime,
Văzduhuri, ceruri arzătoare
Şi focuri larg luminătoare
În faţa Ta-s întunecime,
O picătură-n mări căzută
Îi cerul pus în rând cu Tine,
Dar ce-i chiar lumea cea văzută
Şi ce-i fiinţa mea în sine?
Căci toate-ntinderile lumii
Roşii — întunecate, de floarea sângelui.
De-un milion de ori mărite
Şi spre îndeplinirea lumii
Fără sfârşit adăugite, --
Sunt numai un grăunte mic,
Iar eu în faţa Ta — nimic.
Nimic! Dar cânt a Ta mărie
Şi vecinice desăvârşiri,
Căci zugrăvirea Ta cea vie
O port în gânduri şi simţiri.
Nimic! Dar Tu mi-ai dat viaţă
Şi gând — cu dânsul ca să zbor
Prin înălţimea Ta măreaţă
Şi să te cat cu mare dor.
În tine sufletul meu crede,
Pre Tine, cugetând, Te vede,
În fire, în fapte omeneşti;
Şi mintea mi se-nseninează,
Gândirea mi se luminează.
Eu sunt — deci dar şi Tu eşti.
Tu eşti — îmi dă de veste firea,
Îmi spune gândul meu cel mic,
Mi-arată voia şi simţirea:
Tu eşti — deci nu-s eu un nimic.
Sunt părticică din zidire,
Ce-ai pus-o-n mijloc spre unire,
Între fiinţele trupeşti
Şi duhurile îngereşti.
În mijloc Tu m-ai aşezat,
Cu mine toate ai legat.
Cel mai întâi şi de pe urmă
Sunt eu în scara făptuirii,
Cel care-ncepe, care curmă
Hotarul pământesc al firii.
Cu trupu-n colb mă tăvălesc,
Cu mintea — fulgeri cârmuiesc,
Stăpân şi rob, sunt crai şi vierme...
Fiind aşa de minunat,
De unde oare m-am luat?
Din Sine — nu-ntr-aceeaşi vreme
A Ta zidire sunt, Preasfinte,
Sunt dintr-a Ta înţelepciune,
Izvor al vieţii şi Părinte,
Dăruitorul celor bune!
Dreptatea Ta hotărâtoare
Binevoit-a să-mi coboare
Spre moarte firea vecinic vie,
Ca ea din haina pământească
Prin moarte să se slobozească
Şi iar în slava Ta să vie!
O, Duh Preasfânt şi negrăit!
Eu ştiu că-a mele închipuiri
Sărace sunt de zugrăvit,
Chiar umbra vecinicei măriri;
Dar dac-a Te mări se cade,
Apoi cel muritor nu poate
Altmintrelea să Te mărească
Decât cu gându-n înălţime
Mărturisind a sa micime,
Cu lacrimi să Te mulţumească.