Acest text este reprodus după ediţia publicată în 1909 în Biblioteca Socec, care la rîndul ei preia prima traducere în limba română a ediţiei princeps în limba germană (Berlin, 1771). Aceasta a fost făcută în 1806 de către banul Vasile Vîrnav şi a fost publicată pentru întîia oară la Mănăstirea Neamţu în 1825. Textul pare a fi luat totuşi după a doua ediţie, scoasă de Constantin Negruzzi în 1851, şi respectă ortografia existentă în 1909. Pentru varianta prezentată aici, s-au înlocuit vocalele finale accentuate „à”, „ì” şi „ù” cu variantele simple, s-au îndreptat tacit greşelile evidente de tipar şi s-au corectat expresiile şi textele în limbi străine după originalul în limba latină. Acestea din urmă au fost semnalate prin cîte o notă cu litere cursive, la fel ca şi variantele corecte ale traducerilor flagrant greşite, care pot da naştere la confuzii. Textul reproduce notele lui Cantemir, pe cea a traducătorului în limba română şi cele cîteva ale editorului românesc din 1825.

Avis

Această carte minunată o am scos eu întîiaşi-dată la lumină de pe o scrisoare Latinească cu mîna, pentru care sfîrşit, mi-a lăsat-o Domnul Miler sfetnicul de Colegie. Iară chipul cu care a dat el de dînsa, se poate vedea la Prefaţa lui. Scrisoarea aceia este Latinească, iară eu am socotit a fi de folos ca să o dau să se tălmăcească în limba nemţească, ca să poată fi de trebuinţă şi acelora carii nu ştiu limba Latinească. Deci D. Ioan Ludovig Redslov iscusitul Profesor a corpului Cadeţilor de aice, au săvîrşit această tălmăcire şi alăturînd-o cu amăruntul cu izvodul cel Latinesc, sînt răspunzător pentru adevărul ei.

Bişing.

Berlin 1769.

Prefaţă

Dimitrie Cantemir o dinioară Domn Sau Gospodariul Moldaviei este îndestul de cunoscut din Istoria care o a făcut el pentru împărăţiea turcească şi din scrisoarea vieţii lui care este adaosă la acea istorie.

Învăţătura lui cea mare şi ştiinţa limbilor celor multe, covîrşeşte pre toate acele ce este de a se cere dela un Beizade carele n'au învăţat aiurea nicăiri, decît numai la Ţarigrad dela Grecii cei de acolo.

Însă trebue să arătăm că Dimitrie dă cu totul o altă idee despre vredniciile Grecilor acelora, decît obişnueşte a se gîndi pentru dînşii^[1] unul dintr'aceştia, Atanasie (nu Anastasie) Conduida, din ostrovul Corfus, pentru care pomeneşte Dimitrie la acel loc că ia învăţat pre copii săi, mai pe urmă cu adevărat s'au cunoscut în Rusia om foarte învăţat; şi Petru cel mare l'au făcut întîi Egumen la Mănăstirea Tolscoi nu departe de Iaroslav şi mădulariu Sinodului. După aceia s'a făcut Arhimandrit la mănăstirea Spascoi la Iaroslav, apoi Arhiepiscop la Vologda. şi pe urmă Arhiepiscop la Suzdal unde a şi murit la Octombrie în 10, anul 1737.

Dimitrie după ce şi-a scăpat Domnia şi a fost dăruit de Împăratul Petru cu moşii bune în Ucraina şi prin prejurul Moscovei, şi-a petrecut vremea mai mult cu învăţătura, isprăvind acolo multe scrieri pe care le-a fost început la Ţarigrad şi o scrisoare pentru religia turcească a scris-o din nou, avînd la aceasta poruncă dela Împăratul, care s'a tipărit în limba Rusească în Petersburg la 1722, cu titlul Sistemul sau starea religiei Turceşti, coală în două, în 379 feţe^[2]. Vrednică este de a se tălmăci în fieşte care limbă, căci cuprinde în sine atîtea lucruri nouă şi necunoscute, în cît nu se găseşte aseminea nici un istoric care a scris despre aceasta.

Din scrisoarea vieţii sale, aflăm că el a alcătuit o carte morală în dialog sub titlul: Lumea şi Sufletul, în limba Moldovenească.

Iară pentru oarecare manuscripte care să se fi pierdut în marea Caspică la sfărămarea corăbiei, poate să fie îndoeală; însă aceasta o vom lăsa nehotărîtă. Între celelalte scrieri care au rămas de dînsul la moartea sa, se vede a nu fi adevărată, acea pentru cîntările turceşti, pentrucă însuşi Dimitrie dă pentru dînsa o nădejde prea cu 'ndoială la viaţa lui Selim I, Nota 0 din istoria împărăţiei turceşti.

Scrisoarea vieţii lui pomeneşte, c'ar fi fost mădulariu a Academiei învăţaţilor din Berlin, însă la istoria aceştii academii este netrecut. Şi fiindcă lexiconul cel de învăţătură a lui Jexer îl arată a fi el Director a academiei din Peterburg, zicînd c'ar fi multe adăogiri ale lui în izvoadele acestei academii, aceasta este o rătăcire vederată, căci cînd s'a făcut academia Peterburgului, era mort Domnul Cantimir. Iară aceia ce se găseşte de dînsul la izvoadele aceştii academii, se cuprinde numai într'acea scrisoare a lui, pentru zidul cel vestit dela Derbent, care a fost de trebuinţă răposatului profesor Baer, la descrierea muntelui Caucazul, în cartea cea dintîi a lucrărilor academiei.

Baer ar fi tipărit şi istoria împărăţiei turceşti a Domnului Cantimir, dacă nu l'ar fi împedicat ducerea la ţara Englezească a lui Antioh fiului celui mai tînăr a lui Dimitrie căci Antioh a luat-o cu sine, ca să o dea în tipar acolo, însă în loc de latineşte a tipărit-o englizeşte, de pe care s'a dat mai la urmă şi'n tipar franţez şi nemţesc.

Şi măcar că 'ntru aceste tălmăciri, nu s'a pomenit nimic de aceia a profesorului Baer, însă tot se văd întru dînsele adăogirile lui pe la margini osebite de celelalte prin stelişoare; şi scrisoarea vieţii încă se vede mai mult a fi alcătuită de dînsul.

Tălmăcirile acelea pot să fie prea bune, însă tot se poate să fie intrat întru dînsele niscaiva greşale şi pentru aceia aş dori ca stăpînitorul ast de acum al scrierii cei vechi latineşti, să voiască a o da în tipariu, măcar de o vor socoti cineva a fi de prisos, pentru celelalte tălmăciri ce s'au făcut. Iară cei iubitori de istorii, fără de îndoeală vor fi într'un gînd cu mine.

Acum să pomenesc şi de scrierea aceia a Domnului Cantemir care ne-a îndemnat spre această prefaţă, adecă Descrierea Moldovei, un lucru care nu poate lesne să se răsplătească de către geografi, căci ea luminează prea frumos istoria, obiceiurile vechi, împreună şi toată închipuirea ţării.

Eu cunosc scrierea aceasta aproape de 40 ani, căci Beizade Antioh învăţa pe atuncea la Academia împăraţilor de aicea şi Ivan Ilinschii odineoară Logofăt al Domnului Dimitrie, a fost unul din tălmăcitorii ei şi mie mi se pare c'am auzit atuncea, cum că izvodul l'ar fi fost alcătuit Dimitrie în limba Moldovinească şi apoi acel Ilinschii l'ar fi prefăcut în limba Latinească. Beizade Antioh a luat Descrierea Moldaviei, ca şi istoria turcească şi o a adus cu sineşi la anul 1732 la Englitera şi de acolo la Francia.

După ce a murit Beizade Antioh şi rămasele sale s'au vîndut, aflîndu-se atuncea la Paris Graf Tomson, un ginere a lui Berhave celui mare, a cumpărat scrierile bătrînului Cantemir, pricinuind prin aceia de a rămas Rusiei. Pentru că după moartea lui le-a dăruit soţia sa unchiului ei Avram Raab Berhave, carele a fost odinioară Profesor la Academia învăţaţilor de aici şi dela acesta le-a luat prin moştenire domnul Cruze sfetnicul de poliţie şi medic al Împăratului.

Un om adevărat învăţat, este mulţămit să se arate obştei cu slujbă prin o îndeletnicire de acest fel.

Deci cu acest chip şi domnul Cruze mi-a dăruit mie Descrierea Moldovei, dîndu-mi volnicie nehotărîtă, ca să lucrez cu dînsa dupre cum voiu socoti.

Şi s'ar fi căzut ca să împodobesc acest lucru şi cu oarecare adăogire dela istorici Leşeşti, Ungureşti şi Turceşti, încă şi din istoria cea turcească a Domnului nostru Dimitrie, dar îmi lipseşte vremea trebuincioasă la aceasta.

G. F. Miler.

Petersburg 1764.

Prescurtare din viaţa Principelui Dimitrie Cantemir

Prinţul Dimitrie Cantemir s'a născut la anul 1673 Octomvrie 26, cînd tatăl său Constantin era numai Serdar la Orhei. La 1684 numindu-se Constantin Cantemir Domn Moldaviei. si urmînd a trimite zălog pre unul din fiii săi la Poarta Otomană (după cum se obişnuia atunci), el a trimis pre Antioh fiul său cel mai mare împreună cu alţi şase tineri fii de boeri. După trei ani l'a schimbat fratele său Dimitrie rămîind la Constantinopoli pînă la 1691 cînd iarăşi l'a schimbat Antioh.

În cursul vremii cît s'a aflat acolo, el s'a ocupat cu limba şi mai ales cu muzica turcească pre care a adus-o la o deplinire de care era cu totul lipsită, căci el fu cel dintîi ce a regulat notele turceşti.

În anul următor a întovărăşit cu tatăl său pre Seraschierul Deldabon în campania dela Soroca.

La 14 Martie 1693, murind tatăl său, boierii care făgăduiseră murindului părinte că vor alege Domn pre Dimitrie, n'a putut izbuti, căci Poarta numi pre un altul, iar Dimitrie fu chemat la Constantinopoli. La 1700, s'a însurat cu Casandra fata lui Şerban Cantacuzin care fusese Domn în ţara românească şi din căsătoria aceasta i s'a născut o fiică.

Curînd mazilindu-se Antioh, s'a înturnat şi Dimitrie cu dînsul la Ţarigrad, unde s'a făcut părinte a patru feciori şi a patru fete.

Aici a rămas pînă la anul 1710, cînd Petru I al Rusiei a declarat război Turciei. La asemenea. împrejurare, Poarta găsi de cuviinţă a numi pre Dimitrie domn Moldaviei, căci domnul ce era Nicolai Mavrocordat, deşi om învăţat şi în favor la Turci, nu avea experienţa ce se cere la vreme de război.

Cantemir primi domnia mai mult prin îndemnul lui Deblet Girei hanul Tătarilor prietenul său, cîştigînd făgăduinţa marelui vizir Baltagi-Mohamet că nu i se vor cere dările acele mari ce se obişnuiau la numirea Domnilor. Făgăduinţa însă nu se ţinu, căci abia sosise el în capitala sa cu cea mai mare grabă, cînd şi primi poruncă să trimită îndată banii pentru domnie şi să facă pod peste Dunăre pentru trecerea oştilor turceşti.

Acestea îl supărară într'atîta, încît îndată a şi intrat în trataţie cu un doctor grec numit Policala pre care-l trimisese Petru şi au încheiat un tratat care încuviinţîndu-l şi întărindu-l acest monarh la Luţc în Polonia în 13 Aprilie 1711, i s'au şi trimis cu un înadins.

În urma acestei convenţii, Cantemir înştiinţa pre Petru de toate cele ce se urmau, prelungind pre cît putea facerea podului şi îndemnînd pre Ţarul a veni cît mai curînd. Amăgit însă de Brîncoveanul, domnul Valahiei şi duşmanul Cantemireştilor, Petru sosi prea tîrziu, cînd nu mai putu opri trecerea Turcilor.

Oştile ruseşti tăbărîră pe Prut, iar împăratul vizită Iaşii în luna lui Iunie, unde boierii şi tot norodul îl primiră cu consideraţia şi respectul ce se cuvenea unui aşa mare monarh. Ţarul se zăbovi în Iaşi două zile şi apoi se înturnară în tabăra sa.

Campania dela Prut e prea cunoscută pentru ca să o mai spunem aici, îndestul că Petru cel mare silit a încheia pace, refuză hotărîtor de a da Turcilor, ce-l ceria, pe domnul Moldaviei ce era în lagărul său.

Cantemir împreună cu vreo mie Moldoveni, ce voiră a se deştera pentru dînsul, întovărăşi pre Împăratul în Rusia. Petru se arătă recunoscător şi generos. Prin un uric cu data din 1 August dela Movilă numi pre Dimitrie şi urmaşii săi Cnezi Ruseşti cu titlul de Prea Înălţaţi şi Prea luminaţi, îi hărăzi o însemnătoare pensie şi îl dărui cu mari moşii în Ucraina şi cu mari privilegii, căci, lucru nepilduit încă, îi lăsă dreptul de viaţă şi moarte asupra Moldovenilor ce-l urmaseră. În acelaş an, ei se şi aşezară cu toţii în Harcov.

Aici petrecu Cantemir pînă la 1713, ocupîndu-se de literatură, cînd se duse la Moscova, unde bolnăvindu-se soţia sa Casandra, se şi săvîrşi din viaţă la 12 Mai nea vînd încă treizeci ani. Ea fu înmormîntată într'o mînăstire grecească din Moscova, la care soţul ei contribui mult spre zidirea unei biserici frumoase.

La 1714 chiemat fiind la Petersburg, Ţarul primi în gvardiea sa pre Şerban al treilea fiu al lui Cantemir. Aici zăbovi pînă la 1715 cînd Petru întreprinse o călătorie în Europa, iar el se înturnă la moşiile sale unde sfîrşi istoria împărăţiei Otomane, pre care a fost începută la Ţarigrad.

La 1718 întovărăşind pre Ţarul la Petersburg, se însură de al doilea cu fiica Cneazului Trubeţcoi, cînd îşi schimbă şi portul, luînd costumul franţez. La serbarea cununiei lui, au asistat Împăratul, Împărăteasa şi toată nobilimea curţii şi la această ocazie fu numit sfetnic de taină, dăruindu-i Petru şi o sabie de mare preţ.

În anul următor ş'a dus la Petersburg şi copii, afară de fiica sa Smaragda care fiind bolnavă de oftigă, a şi murit la 4 Iulie în al şeaptesprezecelea an al vîrstei sale. Noua sa soţie însă a îndeplinit acea lipsă născînd la 8 Noemvrie o altă fată, căriia a fost cumătră Împăratul şi Împărăteasa, numind-o tot Smaragda.

La 1720 primi poruncă să întovărăşească pre Ţarul la Persia, împreună cu Graful Tolstoi şi amiralul Apraxin. În campania aceasta, Apraxin avea grija oştilor, iar Cantemir şi Tolstoi a trebilor politice, alcătuindu-se din aceşti trei sfatul de taină al Împăratului.

Mergînd cu Împăratul pînă la Colomna ce este la gura apei Moscova unde se varsă în Oca, de acolo au intrat în corabie şi au mers la Astrahan unde au sosit la 4 Iulie 1721. Dela Colomna însă a început a simţi o durere la rărunchi împreună cu nişte friguri ascunse care-l aducea uneori într'atîta slăbiciune, încît era silit să nu se scoale din pat cîte trei, patru zile. La August simţindu se mai bine s'a dus dela Astrahan după Ţarul la Persia într'o fregată cu douăzeci tunuri; şi toată oastea trecînd peste apă cu Împăratul, au ajuns în puţine zile la locul unde s'a zidit apoi cetatea St. Cruci. Cantemir mergînd de acolo cu Petru pe uscat pînă la Derbent, ş-au trimis fregata înainte cu oamenii şi lucrurile sale.

O grozavă furtună însă aruncă corabia într'un scruntar unde, afară de oameni, se perdură toate alte lucruri, între care şi multe scrieri ale sale. Slăbiciunea sa însă mergea sporind şi boala sa se văzu că era o curgere de ud, la care nu puteau medicii, să-i facă nici o uşurinţă. Atunci el îşi făcu testamentul şi îl încredinţă Împăratului, pre care îl numi Epitrop copiilor săi.

Înturnîndu-se la Astrahan şi simţindu-se ceva mai în putere, îşi ceru voe dela Ţarul ca să se ducă la moşiile sale, unde ajungînd în luna lui Martie, îşi petrecea vremea cu trebile casnice şi cu zidirea unei biserici pre care a închinat-o St. Dimitrie, dar reapucîndu-l boala se săvîrşi din viaţă în 21 August 1723, fiind în vîrstă de 40 ani, 7 luni şi 5 zile.

El avu cu soţia dintîi şease feciori şi două fete, iar cu cea a doua, numai o fată. Una din fete şi doi feciori muriră, încă trăind el; şi aşa-i rămaseră două fete Maria şi Smaragda şi patru feciori Matei, Constantin, Şerban şi Antioh. Acest din urmă fiind trimis ambasador al Împărătesei Elisabetei lîngă regele George, a luat cu dînsul şi istoria Latină a tatălui său despre Împărăţia Otomană, care s'a tradus şi s'a tipărit mai întîi Englezeşte şi apoi franţuzeşte şi nemţeşte.

Dimitrie era la stat de mijloc, mai mult slab decît gras; pururea vesel, vorba sa era foarte blîndă şi plăcută. Se scula dimineaţa şi se ocupa de literatură pînă la amiazăzi cînd prînzia; pe urmă după obiceiul meridional dormia puţin după masă şi apoi iar se apuca de cetit şi scris. A trebuit însă să-şi mai schimbe felul traiului după ce s'a făcut sfetnicul lui Petru cel mare şi ş-a luat o soţie tînără. Grăia turceşte, persieneşte, arabeşte, greceşte, latineşte, italieneşte, ruseşte şi româneşte; şi înţelegea foarte bine limba elenică, slavonă şi franţeză. Se îndeletnicia mai mult de istorie deşi iubia filosofia şi matematicile. Arhitectura îi plăcea mult şi bisericile făcute în trei sate ale sale dovedesc gustul său în această artă, căci ele fiind de croiala sa sunt de un stil graţios şi original. Cele mai multe din scrierile sale sunt cunoscute şi preţuite în lumea învăţată; şi fără nici o îndoială, el poate lua loc între cei întîi liraţi ce au existat pe la sfîrşitul secolului XVII şi începutul celui al XVIII. Pentru Moldavi însă el trebui să fie îndoit scump şi ca domnitor şi ca istoric. Deşi domnia lui fu scurtă şi viforoasă, totuş a arătat îndestulă înţelepciune şi chibzuire în cîrmuirea trebilor ţării. Ca autor el fu cel întîi ce a dat idei lămurite istorice şi statistice asupra Moldaviei.

Chiar cînd sosi vestea morţii lui la Petersburg, rezidentul Împăratului Nemţesc de acolo primise diploma prin care Cantemir se numia Prinţ de Imperia Romană.

C. Negruzzi.

1851 Ianuarie 1.

PARTEA GEOGRAFICĂ

CAP. I. Despre numirile vechi şi cea de astăzi a Moldovei

Toată ţara pe care o numim astăzi Moldova, împreună cu ţinuturile învecinate de către apus, au fost dintr'un început stăpînite de cuceritorii celor trei părţi ale lumei, Sciţii, dar fără să aibe locuinţe statornice, ci strămutîndu-se, după datina lor, dintr'un loc într'altul. După mai multe numiri ce deteră acestor ţări, hoardele lor care urmau unele după altele, Grecii chiemară pe locuitorii ţării, cînd Geţi, cînd Daci; în fine, sub stăpînirea Romanilor, le ziseră Daci peste tot. Iar după ce Decebal regele acestora, fu învins prin vitejia lui Nerva Traian, Dacii fiind toţi, parte stinşi, parte răspîndiţi în toate părţile, toată ţara lor fu prefăcută în provincie romană, dată cetăţenilor romani şi împărţită în trei părţi, numite: Ripense, Mediterana şi Alpestre. Decea dintîi ţinea o parte a ţărei ungureşti şi ţărei româneşti, Transilvania se numea Mediterana şi în fine, partea cea mai mare a Moldovei noastre dintre Dunăre şi Prut, împreună cu marginile învecinate ţării româneşti, Alpestre. Iar după ce mai la urmă începu să scadă domnia Romanilor, Moldova fu adesea călcată de barbari, de Sarmaţi, Huni şi Goţi şi coloniile romane se văzură nevoite a se trage la munţi şi a-şi căuta scăparea în contra furiei barbarilor în partea muntoasă, în Maramureş. Apăraţi aci prin greutatea locurilor în curs de cîteva secole, trăind sub legile şi domnii lor, în fine, văzînd cît crescuse numărul locuitorilor, Dragoş, fiul lui Bogdan, îşi propuse să treacă munţii spre răsărit sub chip de vînătoare, însoţit de vreo 300 oameni. În această călătorie dete din întîmplare peste un bou sălbatic, căruia Moldovenii îi zic bour, şi luîndu-l la goană, descinse la poalele munţilor. Iar o tînără căţea de vînat ce avea, pe care o iubea foarte mult şi-i zicea Molda repezindu-se asupra fiarei, aceasta se aruncă în valurile unei ape curgătoare, unde vînătorii o uciseră cu săgeţile lor, iar căţeaua ce o urmărea cu fuga şi 'n apă, se 'necă în repedele ei unde. În memoria acestei întîmplări, Dragoş numi rîul Moldova; locul unde se întîmplase aceasta, dete numele gintei sale Roman; iar capul bourului voi să rămînă semn al noului său principat.

Cercetînd apoi locurile cele mai apropiate şi descoperind acolo cîmpuri mănoase, cu rîuri adăpate, oraşe, cetăţi întărite, dar lipsite de locuitori, spune toate acestea compatrioţilor săi şi-i invită să ocupe un pămînt atît de fertil.

Nu fără multă voie bună urmează tinerimea română pe Domnul său, trece munţii în cete numeroase, se aşează în aceste locuri aflate cu acest chip minunat şi se 'nchină lui Dragoş aflătorul lor, ca celui dintîi Domn al acestor locuri.

Astfel, această ţară intrînd iarăşi în stăpînirea vechilor ei posesori, pierzînd domnia Romei, perdu şi numele roman şi dacic şi dela rîul Moldova se numi Moldova, atît de străini cît şi de indigeni. Dar numirea aceasta încă nu rămase pretutindeni. Căci Turcii, intrînd adeseaori în Moldova pentru ţările vecine ce ocupară în Europa, pe Moldoveni îi numiră la început Ak Ulach^[3].

Iar după ce Bogdan, închină ţara conform ultimei voinţi a părintelui său, Ştefan-cel-Mare, Otomanii, după datina ce au de a da ţărilor numele domnitorilor săi, numiră pe Moldoveni Bogdanli, iar vechea numire rămase pînă azi în limba Tătarilor. De altă parte, vecinii Poloni şi Ruşi numesc pe Moldoveni Valachi, adică Italieni, iar pe Români, Munteni, adică oameni de peste munte.

CAP. II. Despre situaţiunea Moldovei, marginele ei cele vechi şi cele de astăzi şi despre clima ei

Moldova se 'ntinde în lat dela gradul 44°, 54', pînă la 48° şi 51'.

Lungimea ei nu este determinată, dar cei mai mulţi partea ei occidentală care atinge Transilvania, o aşează la 45°, 39', iar cealaltă extremitate, care formează. un unghiu ascuţit lîngă Alba Iulia sau Cetatea Albă, cum o numesc locuitorii, la 53°, 22', precum se poate vedea din chartă. Dealtmintrea, fiindcă o parte a ţărei, cea despre Transilvania, e muntoasă, iar ceeace se întinde spre Ucraina Poloniei, spre Basarabia şi spre Dunăre, e şes, clima nu pretutindeni este aceeaşi. În partea muntelui suflă vîntul mai rece, dar şi mai sănătos, iar în partea cîmpului, mai cald, dar mai puţin princios sănătăţii. Cu toate acestea însă Moldova nu cunoaşte multe boale, zic aceasta în asemănare cu alte ţări mai călduroase; cîte odată, dar rar, e cercetată de pestă şi de friguri rele. Experienţa a arătat că pesta nu se naşte din viţierea aerului, ci observăm că ea pătrunde 'n ţările noastre, uneori din Polonia, unde mai aspru domneşte, alte ori prin rasele egiptene şi constantinopolitane care debarcă în portul Galaţi. Frigurile rele d'aici sunt de altă natură ca în celelalte părţi ale Europei. În genere sunt foarte tari şi aproape pestilenţiale, aşa încît cei prinşi de friguri mai toţi mor a treia zi, rari care o duc şeapte zile şi prea puţini se reînsănătoşesc. Şi atît este de lipicioasă această boală, încît locuitorii mai mult se tem de dînsa decît de ciumă şi se feresc şi de amicii cei mai intimi prinşi de această boală. Dacă locuitorii nu ajung adînci bătrîneţe, cauza nu poate fi alta, decît ori repezile schimbări ale temperaturii ori traiul vieţii, ori vreo slăbiciune firească a puterilor. Prea rare ori vei găsi om de şeaptezeci de ani, d'abia vreunul de optzeci. Dar viaţa şi-o petrec mai mult cu sănătate, şi astfel scurtimea vieţei le este compensată că, atît cît au de trăit, trăesc mulţumiţi şi nesupăraţi de boalele care răpesc cea mai mare parte a fericirii omeneşti. Afară de aceasta, ţăranii ajung la o etate mai înaintată, decît nobilii şi cei crescuţi în desfătări şi 'n moliciune.

Cutremurile de pămînt, care turbură plăcerile mai tutulor ţărilor călduroase, se simt arare ori, şi nici că s'a auzit vreodată, ca vreun oraş sau munte să se fi risipit sau cufundat din cauza cutremurului.

Moldova n'a avut totdeauna aceleaşi margini, ci cînd mai întinse, cînd mai strimte, după cum şi ţara creştea sau scădea. În fine, ŞtefanVodă numit cel Mare, a pus ţării marginile pe care le păstrează pînă astăzi. Spre miază-zi totdeauna s'a 'ntins pînă la Dunăre, cea mai mare apă a Europei şi mai departe pînă la gura ei, aproape de Chilia se varsă în Marea Neagră. Spre răsărit, marginea cea veche a ţărei era marea Neagră, dar în timpii din urmă după ce Turcii luară cu armele Basarabia şi Benderul, ţara fu împuţinată de această parte. Astăzi marginea Moldovei o formează Prutul dela gura sa pînă la satul lui Traian, iar de aci, valul lui Traian, care e dus prin apa Botnei şi 'n linie dreaptă pînă la gura Bîcului, unde se varsă în Nistru, precum se vede clar în chartă. Spre miază-noapte şi răsărit, rîul Nistru (Tyras), căruia Turcii îi zic Turla, desparte Moldova de Polonia şi de Tătarii de Ociacov. Mai înainte ţîrmul Nistrului numai pînă la Hotin era al Moldovenilor şi de acolo o linie dreaptă trasă prin rîurile: Prut şi Cirimişu forma marginea ţărei în acea parte; dar în urmă provincia ce zace despre Podolia pînă la gurile rîului Serafineşti, fu supusă Moldovei prin bărbăţia lui Ştefan-cel-Mare şi astfel aceste ape unite între sine, adică Nistrul, Serafineşti, Colacinul şi Cirimuşul închid Moldova despre miază-noapte, unde este Cîmpulung rutean^[4]. Despre apus Moldova astăzi e cu mult mai întinsă decît era odinioară. Pentru că înainte de timpurile lui Ştefan-cel-Mare, toţi munţii de care e încinsă, erau ai Transilvaniei şi ţara era îngustă despre această parte. Dar prin puterea acestui Domn, care bătuse în cîteva rînduri pe regele Matiaş al Ungariei, Transilvanii respinşi se văzură nevoiţi a-şi căuta prin învoeli scăparea de loviri mai grele. După aceste învoeli tot şirul munţilor cari despart aceste două ţări s'au dat sub puterea Moldovei, adică toată partea de loc care zace între văile apelor care curg în Moldova.

Se trase deci o linie dela sorgintea apei Cirimuşului prin sorgintea rîurilor Suceavei, Bistriţei şi a Trotoşului pînă la rîul Milcov şi această linie s'a decis a fi marginea despărţitoare a acestor două ţări.

Mai înainte Siretul şi Trotuşul despărţea Moldova de ţara românească, dar apoi prin bărbăţia lui Ştefan-cel-Mare, judeţul Putnei se aduase Moldovei, aşa încît astăzi rîuleţul Milcov şi Siret despart aceste două ţări.

La partea despre miazăzi sta margine Dunărea.

Înăuntrul acestor margini Moldova coprinde cale de 237 ore sau 711 milliarie italiene, calcul ce oricine uşor poate face consultînd alăturata chartă geografică. Iar mai înainte, pînă a nu fi Basarabia ocupată de oştire turcească şi tătărască, coprinderea Moldovei era de 247 ore şi 822 mil.

Moldova se 'nvecineşte la apus cu Transilvanii şi cu Românii, la miază-noapte cu Polonii, la miazăzi cu Turcii.

Cu toţi aceştia aveau a se lupta ager Moldovenii, pe cînd îşi apărau încă libertatea. Despre aceste lupte iată cum vorbeşte un scriitor polon demn de credinţă: „Aceşti Moldoveni prin natura, datinele şi limba lor nu diferă mult de Italieni, sunt oameni feroci, dar de o mare virtute, nici este vr'un alt neam, care avînd o ţară aşa de mică, să se lupte pentru gloria resbelului cu atîta bărbăţie, cu atîţi inimici deodată, ori că aceştia îi fac resbel, ori că se apără contra lor”. Mai adaogă apoi zicînd: „Ei sunt aşa de viteji, în cît cu toate aceste neamuri cu care se mărginesc, în acelaşi timp făcu resbel neîncetat şi eşiră învingători, pentrucă Ştefan care pe timpul părinţilor noştri domnia în Dacia, bătu şi învinse într'un mare resbel, mai în aceiaşi vară, pe Baiazet Turcul, pe Matia Ungurul şi pe Ion Albert Polonul”. (Ovichoviu, annol 5 an. 1552).

Dar mai în urmă după ce ţara Moldovei căzu sub puterea Turcilor, nu mai fu cercată de alte rezbele, afară de acelea îndreptate in contra Turcilor, avînd cu aceştia aceiaşi amici şi aceiaşi inimici. Numai Tătarii Nogai, cărora Turcii le dedeseră Basarabia spre locuire, devastară Moldova prin desele lor incursiuni şi'n mijlocul păcei, aducînd-o în mizeria în care se află şi astăzi.

CAP. III. Despre apele Moldovei

De abia vei găsi în vreo altă ţară atît de mărginită, precum este Moldova, atîtea ape împodobite cu atîtea jocuri ale naturei ca acestea.

Moldova numără patru ape mai mari şi navigabile: Dunărea, Nistrul, Prutul şi Siretul.

Dunărea deşi spală numai o mică parte a ţării supusă astăzi domnului Moldovei, dar tot aduce ţării cele mai mare foloase. Căci afară de aceea că vasele neguţătoreşti a mai multor neamuri pot să vină pe Dunăre şi să debarce la Galaţi aduce Moldovenilor îndemînarea de a-şi trimete marfa^[5] pe Prut la Constantinopol şi la alte cetăţi de pe lîngă Marea Neagră, de unde nu scot puţin profit. Despre undele şi bunurile ei cele ascunse, trecem într'adins, fiindcă au vorbit pe larg despre acestea aceia ce au descris Germania şi Ungaria mai nainte de noi.

În Dunăre se varsă Prutul, odinioară Hierasus^[6], el vine din munţii Transilvaniei, Carpaţii celor vechi, cari despart această ţară de Polonia şi taie toată Moldova prin mijlocul ei. Apa Prutului este cea mai sănătoasă din cîte cunoaştem, însă cam turbure din cauza mîlului ce poartă cu sine; iar puind-o într'un vas de sticlă, mîlul se aşează la fund şi apa rămîne limpede şi curată. Cînd eram în Moldova, am făcut însumi încercare şi am aflat că o măsură de 100 drame apă de această, este cu 30 drame mai uşoară decît o cantitate egală de apă luată din alte rîuri.

Siretul, rîul propriu al Moldovei, se naşte din cele mai depărtate margini ale ţărei despre Polonia, curgînd spre miazăzi, se varsă în Dunăre prin două guri. Rîu destul de lat şi profund, dar fiind pretutindenea înconjurat de păduri şi de munţi, iar în unele locuri împedicat de vaduri, încă nu e pretutindeni navigabil.

Spre miazăzi mare parte a Moldovei este adăpată de Nistru^[7] rîu aşa de cunoscut, încît găsesc de prisos a mai vorbi de dînsul. Caută însă a se aduce aminte că Turcii pe acest rîu transportă toată proviziunea şi cele pentru resbel din Constantinopol prin Marea Neagră la Bender, odinioară şi la Cameniţia, astăzi la Hotin. Apa Nistrului e limpede, dar grea şi sănătăţei foarte vătămătoare. La Cetatea Albă se varsă în Marea Neagră.

Pe lîngă acestea mai sunt şi alte ape mai mici care adapă Moldova: Bîrladul care curge în ţinutul Tecucilor, despre răsărit spre apus şi se uneşte cu Siretul la satul Şerbăneşti. N'am putut afla vechiul nume al acestui rău. Suceava care dete nume Suceavei, odinioară capitală a ţărei. Moldova, al cărui nume l-am arătat de unde vine. Bistriţa curge din Alpii Transilvaniei şi este atît de repede, încît cele mai mari pietre le surpă din munte şi le duce cu sine. Trotoşul, cu apa tot atît de repede; sorgintea lui nu e departe de a Bistriţei. În Prut se varsă Cirimuşul, care formează marginea între Moldova şi Polonia. Mai jos de acesta se varsă Jijia. Iar în Nistru se varsă rîul Reutul, care lîngă Orchei formează o prea frumoasă insulă, şi Botna, care pe jumătate este a tătarilor de Budjac.

Pîraie Moldova are nenumărate. Vom însemna aci numai cele mai însemnate, al căror nume l-am putut afla.

Se varsă în Siret, Bănila, Molniţa, Somuşiul cel mare şi cel mic, Valea neagră, Faraon, Răcătău, Gerul Sahului, Milcovul şi Putna, cari aceste două din urmă unindu-se poartă numele de Sireţelul.

Pe Suceava o măresc Suceviţa, Solca şi Soloneţu.

În Moldova se varsă: Homorul, Slatina, Risca, Neamţul, Topologul, Valea albă şi altele.

Cu Bistriţa se uneşte Crăcăul.

În Trotoş se varsă Tăslăul sărat şi celalt Tăslău, Oituzul, Caşinul, Valea seacă şi Valea rea.

Bîrladul se adaugă cu Bîrlădeţul, Sacoveţiul, Vilna, Rebricea, Vasluiul, Vasluieţul, Racova, Crasna, Lohanul, Docolina, Hobalna, Horiata, Smila, Tutova, Berheciu, Zeletinul, Oorodul.

Cirimuşul se naşte din Cirimuşul alb şi negru şi din Putila.

În Jijia se varsă Siubana, Sitna, Miletinul, Bahluiul, Bahluieţul, Sîrca.

Prutul duce cu sine, Colacinul, Cosmanul, Cuciurul, Ciuhurul, Basieul, Corovia, Caminca, Căldăruşa, Jijia, Gîrla mare, Dele, Valea mare, Valea Bratuleni, Mojna, Nirnova, Călmăţui, Lăpuşna, Strîmba, Sărata de răsărit şi cea de apus, Chighieciu, Larga şi Slanul.

În Nistru se varsă Serafinetul, a cărui gură formează cel din urmă unghiu al Moldovei spre miazăzi, Ciorna Ichielul, Băcoveţiul, Isnoveţiul şi Bîcul.

În Răut se varsă, Soloneţiul, Ciulucul cel mare şi mic, Dobruja, Cula şi Cogălnicul.

Acestea în Moldova.

În Basarabia, Cahulul, Saicea şi Ialpuchul măresc Dunărea, Cogalnicul, Nistru.

Din acestea numai Ialpuchul curge necontenit, iar celelalte două sunt ape mai mult stătătoare decît curgătoare; de asemenea şi Cogalnicul nu are sorginţi, ci numai atunci se poate numi pîrîu cînd se umple de ploile de toamnă, iar peste vară este sec şi uscat şi ca un şanţ la vedere, pentru aceia vitele tătarilor din Budjac adesea pier din cauza lipsei de apă.

Precum rîuri, de asemenea nu lipsesc lacuri (bălţi) în Moldova.

Dintre mai multe lacuri parte naturale, parte artificiale, merită a fi însemnate mai cu seamă următoarele cinci.

Lacul Brateşu^[8], între Prut şi Siret, lîngă Galaţi; lăţimea lui este de un milliariu şi jumătate italian, lungimea de două milliarie. Nu are sorginţi, ci numai o gîrlă mică şi nu prea adîncă, numită Pruteţu, care atunci cînd Prutu creşte prin ploi, se adapă dintr'însul. Altădată gîrla rămîne uscată şi aduce lacului putrejune. Iar primăvara cînd Dunărea creşte prin topirea omătului, nu numai împinge Prutul înapoi, ci umple şi lacul cu apă proaspătă şi cu peşte, pe care locuitorii îi prind fără osteneală, după ce apa scade.

Lacul Orcheiului, lîngă oraşul Orcheiu, se formează din apele Răutu şi Cula, şease milliarie de lung şi două de lat. Lungimea şi lăţimea lui o măreşte un iez, făcut de Vasile voevod Albanit cu scop de a opri ape şi a face mori, cari aduc mari venituri. În mijlocul lacului este o insulă, nu prea mare, dar care odinioară era împodobită cu vii frumoase şi alte deosebite fructe.

Lacul Dorohoiului, numit astfel dela urbea vecină cu acel aş nume, nu departe de sorgintea Jijiei, demn de memorat pentru mulţimea peştilor ce are.

Lacul Colacinul, la marginea Poloniei, demn de a fi însemnat mai cu seamă pentru aceea, că din laturea lui boreală şi cea australă curg două rîuri, Colacinul şi Serafineţiul, care formează marginele Moldovei şi Poloniei între Nistru şi între Prut.

Cel din urmă şi cel mai celebru este lacul lui Ovidiu, numit de locuitori Lacul Ovidiului^[9] aproape de Acherman, odinioară Alba Iulia, în Basarabia, ilustrat cu acest nume, pentrucă în apropierea lui se zice a ti fost exilat cunoscutul poet roman Ovidiu^[10].

El se varsă în Nistru, nu departe de gura acestuia, pe o gîrlă strîmtă, dar împresurată de atîtea şi atît de întinse mlaştini, în cît peste două milliarie italiene în lat nu poţi trece cu piciorul. Are un pod peste dînsa, de o construcţie foarte veche, precum arată îndestul atît tăria lucrului, cît şi mărimea pietrelor din care e făcut.

Toate aceste pînă aci descrise ape curgătoare şi stătătoare sunt pline de peşti frumoşi şi mai ales pîraiele ce curg din munţi, au păstrăvii cei mai cu gust, lostoatie şi lipeni. Acest peşte la zilele de post se aduce totd auna viu pe cai, pentru masa domnească.

Băi, ape acide si minerale, Moldova n'are, ori nu le-a descoperit încă, poate pentru că crede că apa Prutului este destulă doftorie contra tutulor boalelor.

CAP. IV. Despre ţinuturile şi tîrgurile cele de acum ale Moldovei

Odinioară Moldova se împărţea în trei părţi: în ţara de jos, ţara de sus şi Basarabia, în care se numărau peste tot 23 ţinuturi mai mici. Iar după ce a căzut Basarabia prin trădarea lui Aron Vodă, au rămas Domnilor Moldovei numai 19 ţinuturi şi nici acestea întregi.

Ţara de jos cuprinde 12 ţinuturi mai mici.

În mijloc este:

1. Ţinutul Iaşilor. Aici este urbea Iaşi, lîngă apa Bahluiul, cu patru milliarie mai sus de vărsarea lui în Prut. Aici e scaunul ţării pe care l'a mutat Ştefan Voevod din Suceava, pentru ca să poată apăra ţara mai bine din mijlocul ei contra năvălirii Turcilor şi Tătarilor, observînd că-i venea mai cu greu a face aceasta din Suceava, atît de departe de marginele barbarilor. Mai nainte de aceasta era un sat prost, în care abia se aşezaseră vre-o trei sau patru ţărani; avea şi o moară, în care era un morar bătrîn, numit Ion, căruia îi zicea şi Iassi. Numele acestui om a voit Domnul alt păstreze urbea ce a făcut dînsul, în care a zidit mai întîi o biserică care astăzi e catedrală, închinată Sfîntului Nicolae şi după aceia şi alte palate pentru sine şi, pentru boerii săi. Iar Radu Vodă a înconjurat Iaşii cu ziduri, alţii l-au înfrumuseţat cu alte ornamente şi edificii publice, aşa în cît şi astăzi numără mai mult de, 40 de biserici, atît de peatră cît şi de lemn, cea mai mare parte prea frumos lucrate. Mai nainte cu 50 de ani numărîndu-se, s'au găsit 12 mii case private, iar apoi, arzînd de mai multe ori şi pustiindu-se prin năvălirile Tătarilor şi Polonilor, de abia a rămas a treia parte nemistuit. Osebit de curtea, domnească, care trage la sine veniturile din toată ţara, şade acolo şi mitropolitul ţării, măcar că nu are numele de mitropolit, al Iaşilor, ci al, Sucevei, vechiul scaun al ţării, iar în Iaşi nu e în adevăr decît protopopia, precum mai jos se va arăta mai pre larg.

Cu acest ţinut se mărgineşte la miazăzi.

2. Ţinutul Cîrligăturei, în care nu e nimic de însemnat, afară de Tîrgul-Frumos, opt ore dela Iaşi spre Suceava, tot lîngă apa Bahluiului. În acest tîrg se află o casă domnească, peste care e pus un pîrcălab.

Mai încolo spre apus se întinde:

3. Ţinutul Romanului, cel dintîi în care s'au aşezat cetele Romanilor carii s'au întors din Transilvania în urma năvălirilor lui Bathie, dîndu-i numele lor cel vechiu. Aci e Romanul, Bonfiniu îl numeşte Forum Romanorum, tîrg şi scaun archiepiscopal, la confluenţa Moldovei şi Siretului. Doi pîrcălabi se rînduesc dela domnie asupra acestui tîrg. Mulţi susţin că aici s'au aşezat mai întîi pămîntenii noştri reîntorşi. Dar nu toţi sunt de această părere, pentru că nu departe de acolo se vede alt loc, pe malul răsăritean al Siretului, numit de locuitori Smedorova, şi aci cred unii c'ar fi fost întemeiată cea dintîi şi mai mare urbe. Adevărul este, că aceasta a fost înoită mai tîrziu de Ştefan cel Mare şi pusă iarăşi în vechea ei splendoare, dar după cîteva decenii de ani Petru Vodă Rareş, nu se ştie din ce cauză, a risipit-o iarăşi şi pe locuitori i-a strămutat la Roman.

Cu aceasta se mărgineşte spre răsărit sub ţinutul Iaşilor şi al Cîrligăturei.

4. Ţinutul Vasluiului. În acest ţinut este Vasluiul, 12 ore dela Iaşi, pe drumul Dunărei, la gura apei Vasluiu, unde se varsă în Bîrlad; era cîte odată scaun domnesc, unde şi acum sunt casele de faţă. După ce domnia s'a aşezat la Iaşi, la Vaslui se rîndui un pîrcălab.

Spre miazăzi se întinde de-a lungul:

5. Ţinutul Tutovei, numit aşa dela apa Tutova, care curge prin mijlocul lui. Scaunul ţinutului este Bîrladul lîngă apa cu acelaş nume. Bîrladul era odată mare iar acum e căzut şi lipsit de toate frumuseţile. Acesta este scaunul vornicului ţării de jos, dar fiind el pururea pe lîngă curte, se rînduesc în locu-i doi alţi vornici mai mici.

Un milliariu de loc mai jos la acelaşi mal se văd rămăşiţele unei cetăţi foarte vechi, ce se zice astăzi Cetate de pămînt. Dar nu s'a aflat nici o temelie de casă, nici vre un alt monument, din care să se poată cunoaşte bine de cine să fi fost zidită, că nu este alta decît un zid de pămînt, de unde poate nu fără cuvînt credem, c'acele zidiri vor fi fost făcute în timpurile vechi de către locuitorii ţării, spre a respinge invaziunile Tătarilor.

6. Ţinutul Tecuciului, se mărgineşte despre apus cu Bîrladul; ţinut mare, dar n'are alt nimic însemnat, decît micul tîrg Tecuciu, lîngă apa Bîrladulul, opt ore dela Bîrlad pe drumul Galaţilor. Nu are ziduri; aici şed doi pîrcălabi.

În malul Siretului spre apus este:

7. Ţinutul Putnei, se vede că-şi are numele dela apa Putnei^[11]. Aici este Focşanii, tîrguşor lîngă rîul Milcov la marginile ţării româneşti. Starostele de aici administra ţinutul. Adjudul, tîrguşor puţin însemnat pe Siret în sus. La piciorul muntelui Vrancei, nu departe de Mira, mănăstire întemeiată de principele Constantin Cantemir, se văd ruinele unei cetăţi foarte vechi, dar nu s'a putut afla vre-o urmă, nici de timpul zidirei nici al ziditorului. Locul se chiamă astăzi Crăciuna. La celălalt mal al Siretului, la mijloc între Siret, Dunăre şi Prut, este:

8. Ţinutul Covurluiului, care se chiamă aşa dela şanţul Covurluiu, care deşi se 'ntinde pe un spaţiu de opt ore, e mai mult uscat decît cu apă. Aci merită atenţiune tîrgul Galaţi, care deşi e de o structură şi mărime puţin însemnată, dar e piaţa cea mai celebră pe toată Dunărea. Aci debarcă de două şi de trei ori pe fiecare an, vase, nu numai din locurile vecine ale Mărei Negre, din Crimeea, Trapezunt, Sinope, Constantinopole, dar şi din Egipt şi din însuşi Barbaria şi se 'ntorc încărcate cu lemne din Moldova, stejar, corn, brad, cum şi cu miere, ceară, unt şi bucate, din care nu puţin folos scot toţi locuitorii Moldovei. Nu departe de Galaţi, la gura Siretului despre răsărit se vede ruinele unei cetăţi vechi, care astăzi locuitorii o numesc Ghierghina. Cum c'această cetate a fost întemeiată pe timpul lui Traian, ne încredinţează monetele descoperite acolo în timpul nostru dar şi o marmură c'următoare inscripţiune:

IMP. CAESARI. DIV. FILIO. NERVAE. TRAIANO. AUGUSTO. GERM. DACICO. PONT. MAX. FEL. B. DICT. XVI. IMP. VI. CONS. VII. P. P. CALPURNIO. PUBLIO. MARCO. C. AURELIO. RUFO.^[12]

Deasupra acestuia pe Prut este:

9. Ţinutul Fălciului în care e Fălciu, tîrg frumos lîngă Prut. Cum că aici a şezut odinioară Taifalii, mă încredinţează urmele unei cetăţi vechi, ce am descoperit eu însumi nu departe d'acolo; căci cetind eu odată într'o scrisoare cu mîna din istoria lui Erodot, cum că neamul acel războinic al Taifalilor ar fi locuit pe Prut cale de trei zile dela Dunăre, şi ar fi zidit şi o cetate foarte mare; şi neputînd eu a găsi nici într'un ţinut rămăşiţele ei, am trimis vreo cîţiva oameni cari ştia bine părţile locurilor, ca să caute în pădurile cele de pe lîngă Prut, doar vor putea afla niscaiva semne din care să se poată vedea luminat, pentru starea cea mai adevărată a cetăţei aceia. Şi viind ei înapoi au povestit, că în pădurile cele mai dese despre apus în cuprinsul de cinci mile italieneşti dealungul apei, ar fi găsit temelii de ziduri şi turnuri zidite cu pietre arse, care măcar că pe cîmpul acel dinprejur de acolo nu se mai găsesc alte rămăşiţe, dar tot au semn de vreo ocolire mare. Osebit de aceasta se mai întăreşte chibzuirea mea şi cu numirea aceasta de acum a ţinutului acestuia, căci asemănarea adeveream să se fi izvodit Falciei din Taifalica.

Mai sus înăuntrul ţinutului este Huşu, un tîrguşor mic, dar scaun episcopal, însemnat numai prin resbelul în care Petru cel mare, autocratul Rusiei, cu o mică oştire a susţinut şi respins cu tărie patru zile dearîndul, mai ades repeţitele atacuri ale Turcilor, în anul 1711. Nu departe de acest loc se vede o movilă mare făcută de mînă de om, care o numesc Tătarii Chan Tepesi, iar locuitorii movila Rabîii. Încît pentru origina ei sunt deosebite păreri. Unii zic că Moldovenii ar fi ucis aci pe un oarecare Chan al Tătarilor cu toată oştirea sa şi că întru aducerea aminte s'ar fi ridicat această movilă; alţii spun că o regină a Sciţilor, anume Rabîia, sculîndu-se contra Sciţilor ce locuiau atunci în Moldova şi ajungînd cu oastea pînă aci, ar fi perit, şi aci ar fi îngropat-o ai săi. Care este adevărul, nu pot spune într'o istorie atît de întunecată.

Cu acest ţinut se mărgineşte la miazănoapte.

10. Ţinutul Lăpuşnei. De acesta se ţinea odinioară Tighina, Turcii îi zic Benderu, care mai înainte încă era foarte întărită, iar Turcii o întăria acum şi mai mult la Nistru; în timpurile noastre a fost loc de scăpare al regelui Suediei în fuga sa după bătălia dela Pultava. Turcii pînă a nu li se supune, adesea dar în deşert bătură această cetate, dar ceeace nu putură cu forţa cîştigară în urmă prin frauda şi perfidia lui Aron Vodă, căruia Moldovenii, îi ziseră şi tiranul, pentru că fiind scos din ţară pentru cruzimea şi tirania cu care se purta, a fugit la împăratul turcesc şi-i promise că de-l va readuce în domnie, îi va da Tighina cea de atîtea ori cerută împreună cu 12 sate şi i-o va da pentru totdeauna. Plăcînd sultanului acest dar, pe Aron îl puse iarăşi în domnie, iar pentru preţul ostenelei sale luă cea dintîi cetate a ţării şi mai mare întăritură a ei contra Polonilor şi a Tătarilor.

Astfel astăzi Lăpuşna este locul cel mai de frunte al ţinutului, la rîul cu acelaş nume. Doi pîrcălabi rînduiţi de domn îngrijesc de trebile ţinutului. Apoi Chişineul, lîngă apa Bîcu, tîrguleţ de puţină importanţă. Nu departe de aci se vede un şir de petre foarte mari, aşezate în linie dreaptă, ca şi cum ar fi puse într'adins de mînă de om. Însă atît mărimea pietrelor, cît şi lungimea şirului, nu ne lasă a crede aceasta. Pentrucă unele dintr'însele sunt în patru colţuri de cîte trei şi patru coţi de mari şi şirul lor se întinde peste Nistru pînă în Crimeea. În limba ţării se cheamă Chieile Bîcului şi prostimea crede că este o lucrare a celor necuraţi, cari i-ar fi conjuraţi să astupe apa Bîcului. Cu adevărat este că, mai mulţi domni au cercat să astupe albia acestei ape, care curge o bună bucată printre munţi, vrînd a preface în baltă locurile de acolo, cari nu sunt bune decît pentru fîneţe, dar acest lucru niciodată nu s'a putut împlini.

Din sus de acesta pe Nistru zace:

11. Tinutul Orcheiului. Poartă acest nume dela tîrgul Orchei, lîngă apa Răutul, tîrg nu mare, dar frumos şi avînd cu îndestulare toate cele necesare vieţei omeneşti. Nutriment deajuns îi da lacul Orcheiului, nu departe de tîrg spre răsărit şi frumoasa insulă ce a format într'însul şi despre care vorbirăm mai pe larg mai sus la Cap. III^[13].

Ţinutul cel mai de pe urmă ce este pe canalul Nistrului, o bucată bună de cale, e:

12. Ţinutul Sorocei. Scaunul lui este Soroca, odinioară Alchionia, lîngă Nistru, sub deal pe un şes. Soroca e mică, dar după timpul în care a fost zidită, foarte tare. Are un zid cu patru unghiuri, foarte tare şi apărat de turnuri foarte înalte, zidit cu bicasie, de cari sunt pline dealurile dimprejur. Partea de sus a acestui ţinut nu se poate cultiva pentru lipsa de lemne şi apă şi acesta este unicul, dar nu atît de mare deşert al Moldovei. În chartele geografice cele bune e şi însemnată această parte de loc ca deşert. După perderea Tighinei, această cetate nefiind de puţină importanţă în contra Polonilor, domnul aşeză acolo doi prefecţi militari.

Ţara de sus coprinde şeapte ţinuturi mai mici:

1. Ţinutul Hotinului, care se întinde pe din sus de al Sorocei, pe lîngă Nistru, spre miazănoapte. Aici este Hotinul, cetate pe Nistru de către Cameniţia, ce se numără între cele mai mari cetăţi ale Moldovei. Aceasta era mai 'nainte întărită despre apus cu ziduri înalte şi şanţuri adînci, iar despre răsărit natura însăşi o întărise prin rîpa cea repede a Nistrului şi prin stîncile ei, dar în cel din urmă resbel ce avură Ruşii cu Turcii, luînd aceştia cetatea la 1712, dărîmară zidurilor de partea dincoace, iar de cealaltă parte atît o întăriră cu noui lucrări după datina de acum, lărgindu-o mai mult de jumătate, încît astăzi merită a se numi cea mai frumoasă şi mai tare între cetăţile Moldovei. Cînd era sub ascultarea domnilor Moldovei, paza ei era încredinţată unui comandant deosebit, iar de cînd au luat-o Turcii, o guverna un paşe turcesc contra încredinţărilor de pace ce legaseră cu Polonii, că niciodată să nu se aşeze în cetăţile Moldovei oştire turcească.

Spre apus urmează:

2. Ţinutul Dorohoiului, în care este Dorohoiul, tîrg puţin însemnat, nu departe de sorginţile Jijiei. Aici e scaunul Vornicului din ţara de sus, care fiind pururea ocupat la curte, e înlocuit prin doi Vornici mai mici.

Ştefăneşti, tîrguşor lîngă Prut, în care Turcii, curăţind rîul, se zice că ar fi făcut un stabiliment naval şi o magazie pentru oştirea din Hotin.

Mai în jos:

3. Ţinutul Hîrlăului. Aici e Hîrlăul, tîrguşor mic, pe care îl administra un deosebit pîrcălab. Tîrgul Cotnarii este renumit pentru viile sale care întrec pe celelalte toate. Administraţiunea lui e încredinţată marelui paharnic. Locuitorii catolici au aici o biserică de peatră prea frumos zidită.

Tîrgul Botoşani, ale cărui venituri şi ale părţilor lui dimprejur le trăgea doamna, iar pentru strîngerea lor e rînduit un deosebit cămăraş.

Aceste ţinuturi le încinge ca o coroană:

4. Ţinutul Cernăuţilor, care se întinde dealungul marginelor Poloniei. Tîrgul cel mai însemnat e Cernăuţi, pe malul de miazănoapte al Prutului, administraţiunea lui e încredinţată marelui spătar. Aproape de satul Cozmin, lîngă apa Cuciurul, nu departe de vărsarea ei în Prut, se văd ruinele unei cetăţi foarte vechi, dar cu toate cercetările ce am făcut, n'am putut afla vreo urmă de întemeietorii ei.

Pe malul Siretului spre apus urmează:

5. Ţinutul Suceavei, în care însemnat este Suceava, odinioară capitala Moldovei, scaunul domniei şi al mitropolitului, iar astăzi mai toată zace în ruine. Ea e situată lîngă apa Suceava, dela care şi oraşul s'a numit aşa, pe un deal neted, împresurată cu ziduri înalte şi şanţuri^[14]. Suceava avea pe valea dealului o suburbie foarte întinsă. Afară de curtea domnească şi casele boierilor, se numărau aici patruzeci de biserici de piatră, mai multe de lemn, 14 mii case private, cari toate au căzut după strămutarea scaunului domnesc. Astăzi stă sub îngrijirea Hatmanului.

Nu departe de Suceava, lîngă apele Suceava şi Siretul, în cotul Siretului, unde acesta se întoarce spre miazăzi, este Rădăuţii, tîrg şi scaun episcopesc.

Aproape din jos este:

6. Ţinutul Neamţului, care se întinde o bucată bună între apele Moldova şi Bistriţa. Aci este Neamţul, cetate pe un deal înalt lîngă apa cu acest nume, care din fire este aşa de tare, încît poate să înfrunte cu mîndrie orice atac ostil. Ea a fost împresurată de mai multe ori, dar luată numai de două ori, odată de Turci sub imperiul lui Suleiman şi odată în timpurile noastre de Ioan Sobiesky, regele Poloniei şi nici atunci n'ar fi luat-o dacă puţinii Moldoveni ce erau într'însa, după o împresurare de mai multe zile n'ar fi fost siliţi să se închine Polonilor. Mai nainte era împrejurată cu două ziduri şi avea numai o poartă, iar după aceia Turcii stricînd zidul cel pe din afară, a rămas acum Moldovenilor numai cel din năuntru. Pînă a nu fi Moldova supusă Turcilor, la vreo întîmplare de resbel, Domnii îşi trimtea copii şi visteria acolo ca într'o cetate nebiruită. Încă şi acum este pentru locuitori la ori şi ce timp de resmeriţă un loc foarte sigur de scăpare. Pentru aceia şi Domnii mai nainte au zidit într'însa case mari, cari şi acum se pot vedea, dar nu au purtarea de grije ce li se cade. Drept dincolo de apa Bistriţei este tîrgul Piatra.

În fine:

7. Ţinutul Bacăului, peste care este un vornic, cu scaunul la Bacău, tîrg situat într'o insulă a rîului Bistriţa, vestit pentru abondenţa merelor şi altor fructe. Are şi un episcop catolic, care se numeşte de Bacău, pentrucă în ţinuturile de pe lîngă munte sunt mulţi supuşi Moldoveni, numiţi catolici după naţionalitatea şi religiunea lor, pe cari i-a aşezat acolo Ştefan Vodă, după ce a biruit pe Matiaş regele unguresc şi i-a împărţit pe la boierii săi. Este de însemnat satul Cantemireştii din ţinutul Roman, numit Faraoni, ai cărui locuitori mai bine de 200 familii sunt toţi catolici şi au o biserică de piatră foarte veche. Ocna şi Trotoşul lîngă apa Trotoşiu tîrguri renumite pentru salinele excelente ce se găsesc împrejurul lor. Pe aici e intrarea cea mai largă din Moldova în Transilvania.

Basarabia. Basarabia era odată a treia parte a Moldovei. Tot pămîntul ei este şes, n'are dealuri, nici codri, se adapă numai cu Ialpugul, care curge necontenit; neavînd rîuri nici fîntîni, ca să scape de lipsa de apă, locuitorii sunt nevoiţi a săpa puţuri foarte adînci şi în loc de lemne se folosesc cu balega vitelor, cu aceasta dupăce o usucă la soare îşi încălzesc colibele. Această parte de ţară fu subjugată de Turci înainte de a li se supune toată Moldova. Astăzi nu mai stă sub domnia Moldovei, cu toate că oraşele şi satele de pe lîngă Dunăre pînă în ziua de astăzi sunt pline de Moldoveni care urmează legea creştină şi rabdă tirania Turcilor şi Tătarilor. Ceilalţi locuitori sunt parte Tătari, parte Turci, supuşi ascultărei Serascherului. Basarabia se împarte astăzi în patru ţinuturi: al Budjacului, Achermanului, al Chiliei şi Ismailului.

În mijlocul acestei părţi de pămînt este:

1. Budjacul^[15] care s'a dat spre locuinţă Tătarilor de Nogaia, carii se zic unii de Budjac, alţii de Belgrad, pentru ca pe la anul 1568 dela naşterea Domnului, chanul Crimeei cercînd, din ordinul lui Selim II, să împreuneze Donul cu Volga, mai bine de treizeci de mii familii de Tătari Nogai, din cei ce erau supuşi imperiului rusesc, se desfăcură de Ruşi şi se retraseră în Crimeea. Dar fiindcă în această peninsulă nu încăpeau, li se dete alt loc de aşezare în ţinutul Budjacului. În curgerea timpului, mai venind apoi şi alte mai multe familii din Nogaia, aşa se înmulţiră aceşti Tătari, încît astăzi mai că nu sunt mai puţini la număr decît celealte oarde scitice. Se împart în două: Orak-ugli şi Orumbet-ugli şi-şi păstrează geneologiile cu îngrijire. După datina lor părintească, viaţa şi-o petrece pe cîmpu liber: tîrguri n'au, afară de Causiani lîngă rîul Botna, care atinge prea puţin acest pămînt. Dar cum că această provincie se bucura odinioară de oraşe destul de frumoase, se vede lămurit din ruinele vechilor zidiri ce se găsesc pe ici şi pe colea, între alte ruinele unei prea vechi cetăţi la malul Nistrului, care se chiamă astăzi Tartarpunar, adică ţinutul Tătarilor. Aceste ruine se află deasupra pe o stîncă foarte înaltă, din al cărui picior curge o sorginte foarte limpede. Dar nici o inscripţiune nici altă urmă de cine ar fi înterneiată nu s'a putut descoperi. Nu departe de gura Ialpugului însă se găsesc urme unei cetăţi mai vechi, care de comun se chiamă Tint. Ştefan cel Mare o ridicase din ruine, iar după aceia Turcii o asemănară pămîntului, încît astăzi de abia i se poate arăta locul unde a fost. Din ruinele ei se ridică un alt tîrg în dreptul celui vechi, care înfloreşte şi astăzi şi se chiamă Tobacu, lîngă Marea Neagră, poate în locul unde era vechiul Aepoliu.

2. Ţinutul Achermanului. Aici e Achermanul, locuitorii îi zic Cetatea Albă, Romanii îi zicea Alba-Iulia, Grecii Moncastron, Polonii Bielograd, pe ţărmul Mărei Negre, cetate destul de mare şi foarte întărită. Cînd ţinea de Moldova, o guverna marele logofăt, astăzi o guvernă un Aga de ianiceri. În timpul din urmă s'a renumit prin Sfîntul Ion cel nou, care a suferit moarte şi martiru sub tirania turcească. Rămăşiţele acestuia făcătoare de minuni împreună cu alte odoare dăruite din îndurarea Domnilor, le-a luat şi le-a dus în Moldova Ioan Sobiesky, regele Poloniei, pe cînd se lăuda că el se oştia pentru biserică şi pentru Crist, dîndu-i ajutoare băneşti papa dela Roma.

Mai jos pe ţărmul Dunărei se întinde:

3. Ţinutul Chiliei. Aici e cetatea cea de frunte Chilia^[16], odinioară Lycostomon, la gura septentrională a Dunărei, numită tot astfel de corăbieri greci, pentru cît se pare că-şi varsă apa ca dintr'o gură de lup. Ea nu este aşa de mare, dar e o piaţă celebră, cercetată nu numai de vasele cetăţilor maritime de prin prejur, dar şi de altele mai depărtate, dela Egipt, Veneţia şi Ragusa cari se încărca de aci cu ceară şi cu pei crude de boi.

Locuitorii sunt nu numai Turci, ci şi Evrei, Creştini, Armeni şi alţii de alte naţiuni pe cari toţi îi administra un Nasir. Pe timpul împărăţiei lui Suleiman Moldovenii o au prefăcut în cenuşe şi de atunci n'a mai putut ajunge la strălucirea ei de mai nainte.

Pe ţărmu Dunărei din lăuntru este:

4. Ţinutul Ismailului. Aci merită a însemna:

Ismailul, căruia Moldovenii îi zicea odinioară Smilu, cetate care nu e de despreţuit, cu oaste turcească comandată de un Mutecveli.

Cartalu, la Dunăre, unde se varsă Ialpugul, în dreptul Isaccei, întăritură nu prea însemnată. La 1711, cînd avură Turcii rezbel cu Ruşii, aci făcură un pod peste Dunăre spre a trece oştirea în Moldova. Pentru paza cetăţii e rînduit un comandant numit Dijdar.

Reni, cum îi zicea Moldovenii, iar Turcii îi zic Timarova, cetate de aceiaşi ordine, nu departe de gura Prutului în Dunăre. Deşi sta sub puterea turcească, nu se afla aci nici un turc; ostaşii toţi sunt creştini, toţi Moldoveni, prefectul lor, tot creştin, numit Besliagasi, sta sub paşa dela Silistra, care totd'auna e seraschieriu.

Acestea erau mai toate cetăţile şi oraşele Moldaviei, care înfloria pe cînd erau libere şi apoi au căzut prin tirania cea nedreaptă şi inimica înflorirei lucrului public. Despre întemeietorii lor, tac istoricii vechi şi noi, inscripţiuni şi monumente însă nu se descopere. Nici o urmă din care să se poată vedea timpul sau poporul ce le-au întemeiat, nici o inscripţiune pe ziduri, afară numai cînd vre-un principe le-a restaurat. Numai Suceava are în zidurile ei o peatră mare, în care sunt săpate şapte turnuri, acoperite c'o coroană imperială, pe care o ţin doi lei. Afară de aceasta, se mai vede în temelia turnurilor o peatră, în care stau doi peşti solzoşi, cu capetele în jos şi cu coadele în sus, şi sub dînşii, capul unui bour, iar în coarnele acestuia o stea cu şease raze. Fiind însă că capul de bour s'a aşezat ca stemă a ţării numai după a doua venire a Romanilor în Moldavia, precum arătarăm la Cap. I, se înţelege că acea peatră încă arată mai mult înnoirea zidurilor, decît întemeiarea lor. Apoi toţi istoricii noştri sunt într'un cuvînt, cum că Moldovenii, cînd se întoarseră din Maramureş în vechia lor patrie, au găsit oraşe şi cetăţi deşarte de locuitori, de unde se vede că întemeierea datează din timpuri mai depărtate. Aceasta se mai probează şi prin modul structurii zidurilor în cele mai multe cetăţi, cari nu seamănă decît a architectum romană, afară de prea puţine de care arătarăm mai sus că sunt făcute mai în urmă spre apărare în contra incursiunilor tătare. Dar partea cea mai de frunte sunt mărturiile celor mai buni istorici romani din cari se vede că, împăratul Traian a adus în Dacia mari colonii romane şi următorul său Adrian, cedînd barbarilor mai multe provincii orientale, a fost oprit de-a părăsi Dacia numai de frică să nu fie nimicite de barbari acele colonii. Adauge apoi monumentul sempitern al acestui lucru adică Valul împăratului Traian, care pînă 'n ziua de astăzi păstrează numele întemeietorului său, despre care mă mir cum de nu memorează nici unul din vechii sau marii istorici. Aceasta, după cum l'am văzut eu însumi, începe cu două şanţuri dela Petrovaradinu în Ungaria şi de aci pînă la munţii Demarcapu, adică pînă la Poarta de fer, se întinde apoi ca un simplu şanţ prin toată România şi Moldova, tăia prin Prut la satul lui Traian, prin Botna la tîrgul Causiani şi trecînd prin toată Tataria se termina la apa Donului. Pînă astăzi are o adîncime de 12 coţi, de unde nu fără cuvînt putem culege, că spaţiul valului cînd s'a făcut, va fi fost încă pe atît de lat şi profund. Care aşa fiind, nu se poate admite de loc aceia ce voim unii să afirme^[17], că oraşele Moldovei ar fi fost întemeiate de Genuesi. Pentru că oştirea romană care de-a pururea se afla acolo asediată în mare număr, n'ar fi putut sta fără oraşe şi fără acoperămînt şi nici se poate crede că Genuesii, cari numai pentru negoţ venia de se aşeza la mare, ar fi pătruns în interiorul Moldovei şi că ar fi întemeiat oraşe în locuri ce servesc mai mult pentru agricultură decît pentru comerţ. Iar dacă ar susţine cineva că ele ar fi întemeiate de Dacii cei vechi, pe cînd lucrurile lor înfloriau pe timpul domniei lui Decebal şi că după aceea le-au ocupat Romanii şi au aşezat într'însele colonii, noi unii n'am cuteza să contrazicem.

CAP. V. Despre munţii şi minerele Moldovei

Despre apus, unde Transilvania se mărgineşte cu România, Moldova mai peste tot e împresurată cu munţi înalţi, de unde Romanii o numia şi Dacia muntoasă; iar cealaltă parte a ei despre răsărit, are cîmpii foarte producătoare. Munţii sunt învescuţi din fire cu arbori fructiferi şi pomi, care pe aiurea caută a-i produce prin artă. Printre munţi curg pîraele cele mai limpezi, care se varsă din sus cu sunet desfătat şi aseamănă aceste părţi de loc cu cele mai frumoase grădini. Cîmpiile dau cu îndestulare semănături pe care aerul rece al muntelui nu le lasă a creşte.

Muntele cel mai înalt este Ciahlăul, care de era cunoscut celor vechi, nu era să fie mai puţin celebru în fabulele lor, decît Olimpul, Pindul sau Pelia. El se află în ţinutul Neamţului, nu departe de sorgintea Tăslăului; mijlocul lui totd'auna e acoperit de zăpadă, iar vîrful lui nici odată, pentrucă pare a fi mai înalt decît norii cei de zăpadă.

Din piscul lui, care se înălţa foarte în foma unui turn, se vărsa un pîrîu foarte limpede şi cu mare sunet se repede peste stînci în Tăslău. În mijlocul muntelui se vede o statuă de peatră, foarte veche, de cinci coţi înnaltă, care reprezintă o babă înconjurată de 20 oi; dintru a căreia parte firească curge necontenit un izvor de apă şi cu greu poate cineva să 'nţeleagă, dacă natura şi-a arătat în acest monument jocurile sale, sau dacă s'a lucrat astfel prin mîna vreunui maestru iscusit. Pentrucă această statuă n'are o bază pe care să fie aşezată, ci e 'mpreună crescută cu restul stîncei, iar pîntecele şi spatele îi sunt libere, şi măcar de s'ar admite că crăpăturile s'ar fi uns cu oarecare var artificios, precum înşine nu negăm că asemeni descoperiri ale celor vechi se vor fi perdut în cursul timpului, dar totul nu poate lesne să se înţeleagă, în ce chip acel canal s'a adus prin picior în partea naturei, pentrucă prinprejur nicăeri nu se văd urme de fîntînă sau vre-o albie de apă. Se poate cu adevărat să fi servit păgînilor pentru cultul idolilor, ai cărui închinători erau obişnuiţi ori prin mijloace fireşti, ori prin farmece a face lucruri care să aducă minuni şi cugetări de dumnezeire pentru prostimea cea lesne credincioasă.

Înnălţimea cea mare a muntelui se poate cunoaşte din aceea, că el tocmai dela Acherman, care cetate este de 60 de ceasuri depărtate de dînsul la vreme limpede. la apunerea soarelui, se poate vedea tot şi aşa de curat ca cînd ar fi aproape, care lucru cu greu se poate zice pentru alţi munţi, pînă şi pentru cele mai vestite piscuri, după cum socotesc eu.

Pre dealurile de prinprejur, se găsesc prăbuşite în petre, urme de cai, de cîini şi de paseri, asemenea ca cînd ar fi trecut pe acolo vreodată o călărime mare. Locuitorii povestesc pentru acest lucru multe basme, însă cercătorii naturii cei poftitori de ştiinţă, să ispitească adevărul acestui lucru.

Mai este încă şi altă întinsoare de munte, ce se numeşte de locuitori Ercul, spre miazănoapte la apa Cirimuşul, în cotul unde se împreună hotarul Moldovei cu al ţării Leşeşti şi al Ardealului, carele pentru înnălţime nu este de a se asemăna cu celălalt. Iară pentru alt osebit fenomen firesc, care pre aiurea nu s'a mai văzut, este iarăşi de a se socoti.

Adecă: locuitorii culeg roua care cade pre frunzele buruenilor, mai nainte de a răsări soarele şi puind-o într'un vas, găsesc pe deasupra apei plutind cel mai frumos unt, care nici la miros, nici la floare, nici la gust, nu are osebire de untul celălalt, dar nu este preste tot anul, ci numai trei luni, Martie, Aprilie şi Mai. Untul acesta are în sine atîta putere de hrană, în cît cînd suie oile la munte, întru acea vreme se 'năduşe de multa grăsime. Pentru aceia păstorii cari ştiu, îşi opresc turmele lor în lunile acelea, numai la poalele muntelui.

Munţii noştri nu au lipsă nici de acele daruri, care aduc munţii, adecă metaluri. Însă mai înainte n'au îngăduit săparea lor, atîta îndestularea domnilor, cît şi lipsa de băeaşi. Iară spre vremile noastre, au împedicat-o ştiuta lăcomie a Turcilor, şi frica, că de vor umbla săpînd vor perde împreună cu ţara încă osteneala, şi rodul ei. Dar cum că munţii nu sunt săraci de acest fel de comori, ne adeverează pîraele care curg din trînşii. Pentrucă acelea fiind înguste şi umplîndu-se de multe ori cu apă de ploae, sau cu topirea omătului, se varsă din gîrla lor şi după ce scad iarăşi, remîne apoi pre locul acela unde au vărsat, nişte nisip, în care se găsesc mulţime de grăunţe de cel mai curat aur. Pre care le strîng ţiganii şi curăţindu-le, scot atîta aur dintr'însele, încît pot să aducă Domniei în tot anul în loc de bir, cîte 1600 dramuri. Pe malul Nistrului în ţinutul Hotinului, nu departe de cetate, se găsesc gurile de fier însuşi din fire făcute, care sunt aşa de rotunde, încît fără de a le mai lucra poate cineva să împuşte cu dînsele. Însă materia lor este atîta de proastă, încît la nimic nu poate să slujească, pînă a nu se topi în foc; şi mai înainte pînă a nu se lua Hotinul, le căra cu grămădire la Cameniţa. lară în vremea de acum gîndesc că cu greu vor lăsa Turcii, ca spre stricăciunea lor să le strîngă Leşii şi să le aibă cu îndestulare la război.

În ţinutul Bacăului nu departe de tîrgul Trotuşul, sunt ocne foarte bogate de sare, care n'au trebuinţă de nici un meşteşug pentru curăţit, căci săpînd pămîntul de un cot sau doi de adînc, se găşeşte sare prea curată, care se prevede ca cristalul şi nu este amestecată cu pămînt nici cît de puţin; şi aceste ocne nici odinioară, nu i-au sfîrşit, măcar deşi lucrează într'însele multe sute de oameni, pentrucă în tot locul unde se tae drobii cei de sare, lasă într'un loc şi într'altul, stîlpii de acest cristal de sare, ca să sprijinească pămîntul boltiturilor şi să aibă loc de a se lăţi vinele acele noui; şi aşa apoi boltele acestea, atîta se umplu de sare pînă în douăzeci de ani; încît nici se cunosc că au fost deşertate vre odată; şi se găsesc într'însele uneori peşti împreună crescuţi, cari n'au deosebire de peştii cei fireşti cari se află prin pîraele de prin prejur.

Şi într'alte locuri se mai găsesc multe ocne de acestea, însă domnii au oprit să nu se destupe, pentrucă nu fiind prea multă sare să-i scază preţul, fiindcă acele ce se lucrează ajung în destul pentru trebuinţă.

Încă şi dealuri întregi sunt în Moldova, care se văd a fi pline de sare, luîndu-se faţa pămîntului deasupra lor.

Dela această sare nu numai Domniea, ci şi toata ţara are mare folos; osebit de locuitori, vin şi dela Bugeag şi dela Crim, încă şi dintre alte ţări mai depărtate şi o cară în toţi anii cu corăbiile.

Silitra o fac mai în tot locul, pentrucă pămîntul Moldovei este negru şi silitricios.

Pre Tăzlăul sărat nu departe de satul Moineşti, în ţinutul Bacăului, curge dintr'un izvor păcură cu apă amestecată, cu care se slujesc ţăranii pentru unsul carelor şi zic, că de s'ar putea scurge bine de apă, ar fi cu mult mai bună pentru trebuinţa casei decît dohotul.

CAP. VI. Despre cîmpiile şi pădurile Moldovei

Cîmpii Moldovei cari sunt lăudaţi pentru rodirea lor, atît de istorici cei vechi, cît şi de cei noi, întrec cu mult bunătăţile munţilor pentru care am vorbit mai sus; căci aceia cari sunt în mijlocul celor mai multe ţinuturi, ce sunt despărţite cu dealurile şi apele Moldovei, măcar de nu-i mai grijeşte nimenea, dar tot îşi dau rodirea lor la toţi. Semănăturile care nu se pot semăna la munte pentru răceală, cresc atîta de frumos pre cîmpii aceşti netezi, încît grîul în anii cei bine roditori, îşi dă sămînţa sa locuitorilor cu douăzeci şi patru de părţi mai mult, secara cu treizeci de părţi, orzul cu şasezeci de părţi, iar mălaiul de nu va vedea cineva însuşi, cu greu va crede, căci asemenea îşi dă sămînţa sa cu trei sute de părţi mai mult decît semănătura.

Pentru ovăz nu este Moldova aşa roditoare, ca pentru celelalte semănături şi nici este obicinuit pînă la atîta, pentrucă caii se hrănesc cu orz în loc de ovăz. Mălaiul creşte atîta de frumos în ţara de jos, cît este cu putinţă, pentru aceea au şi ţăranii acest proverb: „Că mălaiul în ţara de jos şi merile în ţara de sus, n'au coajă”. Pre acesta măcinîndu-l ei, îl frămîntă şi-l fac pîine şi-l mănîncă mai vîrtos cu unt, cînd este cald.

Nu livezi se găsesc pe cîmpii aceştia ci chiar păduri întregi cu copaci roditori. Acestea cresc din fire la munte, iară la cîmp se hultuesc şi pentru aceia sunt şi mai cu gust; şi îndestularea poamelor este aşa de mare, încît Leşii cînd avea în vremile vechi să meargă cu oaste la Moldova, credea că n'au trebuinţă de altă zaharea, zicînd: că poamele care sunt cu îndestulare în ţară, le-ar fi deajuns pentru toată oastea. Însă ei prin aşa mare lăcomie ce aveau la acestea, îşi pricinuiau de multe ori boale lor, prin care mai tare au căzut, decît de armele vrăjmaşilor şi apoi s'au şi învăţat a se păzi mai bine de dînsele. Viile cele de frunte, ce sunt o bucată bună de loc, între Cotnari şi între Dunăre, întrec pe toate celelalte bunătăţi ale ţării; căci ele atîta sunt de bogate, încît numai un pogon dă cîte patru şi cinci sute vedre de vin.

Şi vinul cel mai bun, se face la Cotnari, un tîrg în ţinutul Hîrlăului, iară afară din ţară nu este cunoscut, căci dacă îl scot din ţară şi-l duc pe apă, sau pe uscat şi n'au vasele purtare bună de grijă, apoi îşi perde puterea sa. Iar eu fără de aceea îndrăsnesc al socoti a fi cel mai bun decît toate celelalte vinuri ale Europei, încă şi însuşi decît cel de Tocaia; că ţiindu-l cineva trei ani în pivniţă adîncă şi boltită, după cum este obiceiul la noi în ţară, apoi întru al patrulea an, dobîndeşte acel fel de putere, încît arde ca rachiul, şi cel mai mare beţiv, abia este vrednic să bea trei pahare să nu se îmbete; încă nu aduce durere de cap şi floarea lui este osebită de ale altor vinuri, căci este verde şi de ce se învecheşte, se şi mai înverzeşte.

De acolo spre miazănoapte, nu mai sunt alte vii care să poată face vin mai bun, căci în partea muntelui Cotnarii despre miazănoapte încă nici un strugur măcar nu se coace, despre cum de multe ori s'au ispitit; şi se vede că firea îndărăptînd celorlalte ţinuturi rodirea vinului, ş'a arătat puterile sale numai la acest loc. După vinul acesta, se socoteşte a fi mai bun, acela care se face la Huşi, în ţinutul Fălciului; al treilea, cel dela Odobeşti în ţinutul Putnei spre Milcov; al patrulea al Nicoreştilor în ţinutul Tecuciului pe Siret; al cincelea cel dela Greceni în ţinutul Tutovei pe Berheciu; şi al şaselea acel din viile dela Costeşti tot dintr'un acest ţinut; osebit de alte locuri cu vii mai proaste, pe care le trec acum cu vederea.

Aceste podgorii nu slujesc numai pentru trebuinţa locuitorilor, ci încă preţul cel mic al vinului, trage la sine şi pre neguţătorii Ruseşti, Leşeşti, Căzăceşti şi Ardeleneşti; ba încă şi pre cei Ungureşti; şi duc pre tot anul în ţările lor mulţime de vin, măcar deşi nu întrece cu bunătatea pre al lor. Basarabia mai înainte pînă cînd era a Moldovenilor, încă nu avea vii slabe, iară după ce au început a o stăpîni Turcii, hulitorii de vin, au căzut şi acelea şi acum numai cît îşi ţin creştinii cari locuesc în ţinutul Chiliei şi al Ismailului vreo cîteva vii, din care de abia scot atîta vin, cît le este pentru trebuinta lor.

Cu codrii încă este Moldova foarte îmbogăţită, al cărora lemn nu este numai pentru cherestea şi pentru foc, ci şi copaci aducători de roadă îndestulă.

Lucrătorii de corăbii, caută mai vîrtos stejari Moldoveneşti şi îi laudă a fi mai buni pentru corăbii, decît tot celălalt lemn, şi mai tare împotriva cariului. Încă ei au înţeles la acest lemn, că de nu curăţă bine coaja lui cea albă ce este pre dedesupt şi se întîmplă de rămîne cît de puţină, apoi în scurtă vreme pricinueşte tot lemnului, borte de cari; iară curăţindu-i bine peliţa aceasta, acest lemn nici peste o sută de ani, nu-l vatămă nici vremile, nici aerul, nici apa.

Doi codrii au fost la Moldoveni mai vestiţi decît toţi ceilalţi, adică al Cotnariului şi al Tigheciului.

Al Cotnariului este aproape de tîrgul acestuiaşi nume şi nu s'au făcut din fire, ci însuşi sîrguinţa locuitorilor l'au clădit; căci pe vremile lui Ştefan Voevod celui mare, era acolo numai un cîmp mare gol, iară după aceea, Leşii cu o oaste mare aşezîndu-se cu tabăra pre cîmpul acela şi strîmtorîndu-i Ştefan Voevod i-au bătut şi le-au robit tabăra şi luîndu-i pe fugă, pre cei mai mulţi i-a oborît şi preste douăzeci de mii a prins robi, dintru care cei mai mulţi era boieri. Şi apoi pentru rescumpărarea lor îndemnîndu-l Craiul Leşesc cu o sumă de bani, n'au primit-o el, pentrucă nu era iubitor de argint, ci a voit mai vîrtos să-şi facă aşa un semn de biruinţă, care să-i vestească vitejiile sale şi în veacurile cele viitoare. Şi pentru acest sfîrşit, a înjugat el pre toţi Leşii la plug şi a poruncit de a arat tot cîmpul acela, pre care s'a întîmplat războiul, care este de două mile de lung şi de o milă de lat şi a semănat pre dînsul ghinda care era gătită pentru acea trebuinţă, din care au crescut acum păduri în destul de largi şi de fruumoase, care se numesc Dumbrăvile Roşii, pentrucă s'au udat cu sîngile Leşilor; iară Leşii le numesc Bucovina şi niciodată nu pomenesc fără de lacrămi pentru acest loc.

Alt codru dincolo de Prut, la hotarul Basarabiei, ce se chiamă Tigheciu, cuprinde în lăuntru mai la treizeci de mile Italieneşti şi este pentru Moldoveni apărarea cea mai tare în potriva Sciţilor, cari de multeori l'a năpădit dar nici odată nu l'a avut. Şi măcar că copacii întru dînsul sunt foarte înalţi, dar stau foarte deşi unul de altul, încît nici pedestraşi nu poate să străbată printr'însul, afară numai pe poteci, care sunt ştiute numai de locuitori.

Mai înainte se număra pre acolea preste 12 mii de locuitori, cari era ostaşii cei mai viteji în toată Moldova; iară acum după războaele şi căderile cele multe de abia au rămas două mii. Aceşti oameni au cu Tătarii megieşi dela Bugeag, o învoeală, ca pre tot anul să le dee o sumă de grinzi, pentrucă în Basarabia mai totdeauna este lipsă de lemn; şi această învoială o păzesc şi pînă în ziua de astăzi foarte. Însă cînd voesc Tătari să calce preste tocmeală şi să iee lemn mai mult, care de multe ori să şi întîmplă, atuncea aceşti locuitori de pre acolo, se apără cu mîna înarmată, izbutind de multe ori biruinţă.

CAP. VII. Despre fiarele cele sălbatice şi dobitoacele cele domestice

Despre fiarele care sunt în Moldova asemenea ca şi în celelalte ţări de prin prejur, nu este treaba noastră ca să facem o descriere aşa lungă, pentru că noi, nu ne-am apucat ca să arătăm turmele cele ce umblă prin codrii adică; cerbii, ciute, căpioare, vulpi, rîşi şi lupi; ci numai ca să povestim pentru dînsele ce am aflat cu osebire la aceste fiare Moldoveneşti. Şi aşa îmi aduc aminte, că la noi sunt trei soiuri de oi, acele de munte, de Soroca şi cele sălbatice; dar nu se ştie bine, cîte şi de mari turme de oi se află la munte; pentru că toate părţile Moldovei despre apus, care nu sunt aşa bune pentru semănături, slujesc pentru păşunea oilor, cu care se ţin mai vîrtos locuitorii de pre acolo. Pentru aceea Beiliccii dau la Tarigrad pre tot anul oi de acestea, ce se numesc în limba turcească, Chivirdoc, mai mult de şasezeci mii, pentru cuhnea Sultanului; pentru că carnea lor se socoteşte de Turci mai mult decît toată altă carne, atît pentru gustul ei cel bun, cît şi pentru uşurinţa mistuitului. În trei locuri se găseşte deosebit bună păşune; în Cîmpu-lung Rusesc spre Putila, în Cîmpu-lung Moldovenesc pre Moldova şi pe muntele Vrancea în ţinutul Putnei.

La cîmp sunt oile cu mult mai mari, însă mai puţine decît la munte; şi dintre acestea sunt de a se socoti deosebit, acelea ce sunt în ţinutul Sorocei că toate au cîte o coastă mai mult decît celelalte şi cît trăesc ele, nu o pierd. Iară trecîndu-le într'alt ţinut, fată miei la al treilea an numai cu acelea coaste, obişnuite, şi asemenea şi alte ori de pre aiurea, aducîndu-le într'acest ţinut, fată miei cîte cu o coastă mai mult.

Decît acestea sunt mai cu mult deosebite oile cele sălbatice, care cu greu se vor găsi şi pre la alte locuri. Buza lor cea deasupra spînzură în jos de două degete mari, pentru aceea sunt nevoite ca să pască mergînd îndărăt; şi grumazul lor este ţapăn fără de încheetură, pentru aceea nu pot să-şi întoarcă capul nici în dreapta, nici în stînga, şi picioarele lor sunt scurte, însă atîta de grabnice, încît nici cîinii cînd le gonesc mai nu pot să le ajungă; şi adulmecarea lor este atîta de aspră, încît de o milă nemţească departe adulmecă pre vînătoriu, sau pre fiara care vine cu vîntul asupra lor. Iară cînd vin asupra lor împotriva vîntului, nu pot să-i adulmece pînă cînd le prind.

Oamenii locuitori de pre lîngă munte, au boi mici, iară cei din partea cîmpului, au cirezi mari de boi prea frumoşi, pre cari îi dau prin ţara Leşească la Danţig pre tot anul mai mult de patruzeci de mii, şi de acolo îi vînd prin ţările de prin prejur, în loc de boi Leşeşti şi în Moldova se cumpără perechea de boi cîte cu 5 şi iarna încă şi cîte cu 3 taleri nemţeşti, iară în Danţig îi vînd şi cu cîte 40—50 taleri, şi boii cei mai graşi şi mai buni se găsesc pre pîrîul Sărat în ţinutul Fălciului, şi pre pîrîul Bascul în ţinutul Cernăuţului pentru c'acolo este cîmpul foarte sărat şi iarba foarte bună şi îngrăşitoare. Şi atîta sunt de mulţi acolo, încît nu numai că sunt cu îndestulare pentru chivernisirea locuitorilor; ci încă îşi pot plăti cu dînşii şi birul şi dările cele grele, care le iau Turcii dela dînşii.

Pe amîndouă malurile Nistrului se ivesc cîte odată bivoli, dar se vede că nu sunt de loc, ci sunt trecuţi din Podolia şi din ţara Tătărească preste Nistru cînd îngheaţă, din pricina vînturilor despre miazănoapte ce bat iarna în părţile acelea.

Pre munţii despre apus se află o fiară, care mai că a-şi adeveri că este a Moldovei şi se numeşte de locuitori Zimbru. La mărime se aseamănă cu boul domestic, însă capul lui este mai mic grumajul lungăreţ, pîntecile vitoan şi mai înalt la ciolane, coarnele supţiri crescute drepte în sus şi vîrfurile lor cele foarte ascuţite sunt puţin întoarse în afară. O fiară sălbatică şi grabnică şi asemenea ca şi căprioarele se poate urca pre stăncele cele oable; pentru aceea cu greu se poate prinde cu alt chip, fără numai cu puşca. Şi aceasta este fiara a căriea cap l'au luat stemă ţărei Dragoş Voevod Domnul cel dintîi al Moldovei.

Rîmătorii în ţinutul Orheiului la satul Tohatin, între apele Ichilul şi Răuţul, nu sunt cu copitele despicate, ci întregi şi mai ca şi la cai şi rîmătoarele care le aduc acolo din alte părţi, al treilea an încă fată prăsilă asemenea cu copitele întregi şi aceasta nu se întîmplă numai celor domestici, ci şi celor sălbatici cari se plodesc mulţime prin stuhurile ce sunt pre lîngă Nistru.

Caii Moldoveneşti în partea muntelui sunt mici, şi la făptură asemenea celor Ruseşti, însă foarte vîrtoşi şi trainici la muncă şi la copite aşa de tari încît n'au trebuinţă de a fi potcoviţi, măcar de au a merge ori şi la ce drumuri grele.

Iară în partea cîmpului sunt caii mai mari şi mai frumoşi la făptură, potriviţi la ciolane, mai grabnici şi mai trainici şi nu sunt iubiţi numai de Leşi şi de Ungari, ci şi de Turci, cari au şi proverb: Agem dilberi, Bogdan^[18] bargiri meşhurdir, adică: un tînăr persesc şi un cal Moldovinesc, sunt mai slăviţi decît toţi ceilalţi.

Împrejurul hotarelor Moldovei se mai găsesc încă şi herghelii mari de cai sălbatici, cari nu sunt cu nimic alt osebiţi de cei domestici, ci numai că sunt mai mici şi copitele de o palmă de late, vîrtoase şi rotunde. Pe aceştia îi cumpără Tătarii de Bugeag şi îi ţin ori pentru ospeţe, ori pentru slujba casii. Căci despre toamnă cînd este vre-o parte de acelea adăpate cu ploi necontenite, prefăcîndu-se ca o mlaştină, atuncea hotărăsc ei o zi şi locul unde să se adune şi toate cîmpiile cele de prin prejur le umplu de chiote şi de zberete. Deci caii cînd aud chiotele care răsună din toate părţile de pe cîmpii, fug împrăştiaţi într'o parte şi într'alta şi nu găsesc nici un loc să fie fără de vuet; şi apoi cu acest chip îi mînă în mijlocul vre unui şes de acelea mlăştinoase, pe care îl numesc Ghioler, de unde ei pentru copitele lor cele late nu pot să mai fugă, ci rămîn acolo înglodaţi; şi aşa îi ucid apoi Tătarii cu săgeţile şi cu suliţele şi îi prind pe o seamă şi vii şi îi împărţesc între dînşii după plăcerea lor.

Pentru alte fiare de care sunt plini codrii noştri, nu voiu zice acum nimic, adecă: pentru rîşi şi pentru şderi şi pentru vulpi, a cărora blane slujesc foarte mult împotriva frigului.

Iar pentru albine voiu zice măcar cît de puţin, căci aceia ce am înţeles pentru economia lor, nu este neplăcut şi nici este la toţi cunoscut. Locuitorii au dela dînsele mare dobîndă, pentru că toate cîmpiile în toate locurile sunt pline de cele mai frumoase şi mai desfătate flori; şi pădurile încă le dau neîncetat materie pentru ceară şi pentru miere; şi ar avea şi mai mare dobîndă, cînd ar cuteza să ţie pe toţi roii care roiesc ele în toţi anii, însă în legea ţării este oprit ca orişicine să nu ţie mai mulţi stupi decît sufere locul său, ca nu cumva mulţimea lor să zîhăească pe megieşi. Osebit de fagurii cei obişnuiţi de miere şi de ceară mai fac albinele moldoveneşti încă şi alt soiu de ceară cam neagră prea mirositoare, dar nu pun miere într'însa, ci o aşează numai împotriva lucirii soarelui; pentru aceia prisăcarii, cînd prind cîte un roiu cu matca lui, apoi fac în vasul în care îl pun o bortă şi tn multe locuri crestături, şi ele mai nainte de a 'ncepe să lucreze altceva, astupă borţile şi crestăturile cu ceară d'aceasta neagră, pentrucă ele nu pot să lucreze, fără numai la întuneric şi apoi după aceia încep a lucra. Pe această ceară o scot prisăcarii la vreme cu mierea şi o vînd mai scump, pentrucă miroase mai ca şi ambra şi stă împotriva razelor soarelui.

S'au înţeles că roii cari sunt aproape de alţii, cînd se întîlnesc unul cu altul prin văzduh încep război cumplit şi nu încetează pînă cînd partea cea biruită este nevoită a scăpa cu fuga, şi de acolo înainte partea cea biruitoare, nu-şi mai strînge miere de pe flori, ci merge în toate zilele la ştiubeiul celei biruite şi îi ia mierea cea gătită, pentrucă ea nu se poate apăra. Ş'apoi văzînd prisăcariul că albinele lui lucrează cu sîrguinţă şi spor, nu fac nimic, atuncea el pe toate albinele care le găseşte în ştiubeiul acela le stropeşte cu cridă muiată în apă şi a doua zi merge la megieşul său pe ale căruia albine are presus şi îi arată petele cele albe şi îl sileşte să-i împlinească paguba.

Se mai găseşte încă în Moldova şi pe hotarul Pocuţiei, o pasere ce se numeşte de locuitori, Ierunca, şi de Leşi, Gluşca, adecă surdă, şi este asemenea cucoşului de gotcă, însă mai mic şi de fire nătîngă şi surdă; şi dacă găseşte vr'un vînător şi o sută într'un copac, pe toate le poate împuşca pe rînd şi celelalte privesc cum cade una după alta. Carnea lor este foarte gingaşe şi albă şi 'ntrece cu gustul ei cel bun pe potîrniche, încă şi pe fasan.

PARTEA POLITICĂ

CAP. I. Despre ocîrmuirea stăpînirii Moldoveneşti

Cela ce voeşte să facă o descriere politică pentru Moldova, trebue după cum gîndesc, întîi să cerceteze chipul şi mijlocirea cu care se ocîrmueşte, pentrucă aflăm, că încă şi oamenii cei mai învăţaţi au greşit în descrierea ei.

Mărturiile cele lumina te ale istoricilor celor vechi, nici de cum nu ne lasă să fim la în­doială cum că toată Dacia, cînd era încă a Ro­manilor, nu numai că s'a ocîrmuit de stăpî­nitorii Româneşti, ci încă şi despre legile lor; iar după căderea Monarhiei, ne mai trimiţînd Romanii întru dînsa nici oşti, nici ocîrmuitori; şi bejenarii Romaneşti ne mai putînd suferi năvălirile cele multe ale barbarilor, pentrucă nu avea nici ostaşi, nici ocîrmuitori, se vede că au fost nevoiţi ca să-şi pue loru'şi stăpîni­torii dintre dînşii, după pilda vecinilor lor; însă închipuirea stăpînirii aceştia nu se înţelege lu­minat, pentrucă istoria tutulor popoarelor de pe vremile acelea este întunecată, ci numai aceasta este ştiut, că locuitorii Moldoveni, cari venise dela Italeia şi după aceea ş'au căutat scăparea lor prin munţi, pentru năvălirile Sci­ţilor şi a barbarilor, au avut însuşi Craii sau Domnitorii lor. Dela Crai se trage Ioan cel Românesc, carele a fost aşa de vestit, pre­cum arată Nechita Honieat şi tatăl lui Dragoş I, carele a sfătuit pe strămoşii noştri să se întoarcă iarăşi înapoi în patria lor cea veche, primind şi dregătoria domniei sale dela cel ce a venit în Moldova după dînsul.

Ai săi următori au ocîrmuit cu atîta de mare socotinţă stăpînirea care o dobîndea ei prin alegerea boerilor, încît, măcar că pentru puterea şi mărirea ţării nu era asemenea cu cei mai mulţi principi creştineşti, dar nici unii dintr'aceeia nu avea a porunci nimica asupra supuşilor lor.

Pompele împărăteşti cu care se slăvesc stă­pînitorii cei mai mari, nu le lipsia lor nici una şi în ţară nu avea pe nimeni asupra lor afară numai de Dumnezeu şi legea şi nici la o stă­pînire străină nu era nici închinaţi, nici supuşi. Războiul, pacea, viaţa, moartea şi averea tutulor supuşilor lor era numai la însuşi voia lor şi la toate aceste avea să poruncească după plăcerea lor, fără de a avea ei împotrivire dela cineva, măcar de urma cu dreptate sau cu strîmbătate.

Încă şi împăratul grecesc Ioan Paleologul, pe vremea soborului dela Florenţia a dăruit lui Alexandru celui bun coroana Crăească împreună cu numele de Despot. Şi a pricinuit acestui domn ridicarea vrăjmaşului asupra lui, pentru care fiind el nevoit să-şi isbîndească împotriva vrăjmaşului aceluia, a poruncit de a apuca tot neamul arme în mîini; şi cu acest chip nu numai că s'a păzit şi s'a apărat Moldova numai singură de către năpădirea megieşilor ei, ci încă şi de către tulburarea Turcilor, Iăţindu-se încă şi hotarele mult mai înăuntru în ţările vrăjma­şilor ei, adică în vremea stăpănirei lui Ştefan V, celui mare^[19]. Însă stăpînirea lui a fost o prea scurtare de vreme pentru Moldova, întru care a stîmpit de a mai creşte; şi a început cînd şi cînd a scădea, pînă cînd a căzut mai la urmă în stările cele mai sereimane întru care o vedem acum. Căci subt Bogdan un fiu al său, de odată s'a stins raza cea de frunte a slavei Mol­doveneşti, voia de a mai face răsboi şi a lega pace, jurînd el împăratului turcesc jurămîntul credinţei, făgăduindu-i să plătească pe tot anul patru mii de galbeni semn de închinăciune. Iară o bucată de vreme tot a rămas o umbră a slavei ei vechi şi se părea că republica ar fi mai mult supt paza Turcilor decît sub supunerea lor; poate pentrucă Turcii nu voia să tulbere cu­getele cele ce încă nu era de tot plecate a le supuşilor lor celor noi şi purta frică că de-i vor purta ca pe nişte robi le vor fi la vedere vrăj­maşi şi rescolnici; iar apoi după ce s'a stins neamul cel vechi al Drăgoşeştilor cu Ştefan VIII, fiul lui Petru Voevod Rareş, apoi lăcomia de cinste a celor mai mari cari-i făcea gîlceavă pentru stăpînire, a dat prilej Turcilor ca să mai mărească birul Moldoviei şi să o mai prade încă şi de slobezenia care mai avea pînă atunci. Şi mai după vreme a ridicat de tot şi puterea de a mai alege pe Domn, pe care o mai avea boerii, trimiţînd în scaunul acesta pe alţi domni străini cari li se părea lor, pe cari îi scotea şi apoi iarăşi îi punea; amestecînd aşa una cu alta, încît a căzut la urmă subt Otomani puterile cele mai înalte, care le avea domnii mai înainte.

Aici nu se poate să nu zicem, că şi o seamă din cei străini lacomi de cinste, nu au fost pri­cină la această stricăciune, cari numai ca să aibă nume de domni, nu socotea întru nimic a tă­gădui Turcilor orice şi a se lipsi de toate ale lor şi apoi neputînd trăi numai din dările cele obicinuite, se afla siliţi ca să stîrnească alte chipuri de sarcini şi să le arunce asupra ţării.

Şi într'acest chip Moldova care îşi luase asu­praşi întîi numai un jug singur şi nu prea greu, a fost silită pe urmă să-l poarte îndoit, atît de la Turci, cît şi dela domnii cei străini. Şi ca să zic de toate pe scurt; înţelepţii împăraţi ai Turcilor, ş'au oprit pentru dînşii în vremile aceste tulburate toate acele ce au socotit că le sunt trebuincioase; iar aceia de unde n'avea ei să nădăjduiască nici o dobîndă, a lăsat-o dom­nilor, ca să mulţumească cît de puţin cugetele cele iubitoare de cinste a le acelor ce voia să se facă domni.

Puterea de a începe război şi a face pace, a lega alianţii şi a trimite soli cu trebuinţa republicei pe la stăpînirile de prin prejur, s'a oprit stăpînitorilor Moldovei; însă li s'a îngă­duit toată volnicia şi mai tot aceiaşi putere care avea ei şi mai înainte, a pune legi, a pedepsi pe supuşii lor, a face boeri, sau şi a le lua boeria, a arunca biruri încă şi a pune arhierei împreună şi altele de acestea.

Puterea lor nu este numai asupra boierimei şi a locuitorilor Moldoveni, ci încă şi asupra Turcilor neguţători şi alţii ori şi din ce stare ar fi cînd se află în ţară şi viaţa şi moartea lor este în mîinile Domnilor; şi judecînd ei pe cineva spre moarte, spre bătae, surgunire sau spre perderea tutulor moşiilor, măcar şi cu strîmbătate şi tirănie, apoi aceea cărora le pasă (adică le este milă) pentru acel judecat, numai că pot să se roage pentru dînsul cu ruga, sau prin scrisoare; iară de a se împotrivi judecăţei Domneşti, nimeni nu cutează.

Aşijderea şi cînd voeşte Domnia să sloboadă pe vreunul carele este judecat la moarte de toată obştea, nici atuncea nu poate nimeni să steie împotrivă şi luîndu-l Domnia supt apărarea sa, nu-l pot omorî cu sila, şi toate dregătoriile cele ostăşeşti şi politiceşti spînzură numai din sin­gura voia sa; le dă celor iubiţi ai săi şi le ia dela aceia cari îi sunt urîţi; şi la împărţirea lor nu are să caute nici după un canon; şi voind să facă şi pe un ţăran Logofăt mare, care este boeriea cea mai mare a Moldovei, ni­menea nu cutează să vorbească de faţă împo­trivă; aşa şi cînd voeşte să lipsească dintr'una ea aceasta de unul măcar şi din neamul cel mai de frunte, îndată acela trebue să se supue hotărîrei Domneşti.

Asemenea putere are nu numai asupra celor mai de jos a Clerului bisericesc, ci încă şi asu­pra Mitropolitului şi a celorlalţi Arhierei, Ar­himandriţi şi Egumeni şi asupra tutulor ce sunt de tagma bisericească; şi cînd fac vreun rău, sau dau vreo sminteală unui mirean, sau cu­getă ceva împotriva Domniei, sau a ocupaţiei, atuncea şi fără de învoiala Patriarhului din Ţarigrad, neîmpedicat poate să-i scoaţă din dre­gătoria lor, afară de a-i lipsi de darul hiroto­niei şi cerînd trebuinţa, poate încă şi cu moarte să-i pedepsească.

Partea bisericească îşi alege singură pe păs­torii cei noi, însă atuncea cînd îi chiamă Domnia la aceasta, la care se cere şi îngăduirea Domnească, adică dă celui nou ales, un toiag păstoresc, cu însuşi mîna sa, care putere a luat-o Papii cu meşteşug dela Împăraţii Roma­neşti, şi nici unul din prinţipii creştineşti n'o are mai mult afară numai singur Împăratul Rusesc.

Acestea sunt puterile Domnilor Moldoveneşti asupra supuşilor lor, cari nu li s'au lăsat nu­mai dela poarta Otomanicească, ci încă li s'au întărit şi prin hrisoavele altor împăraţi mulţi, încă asupra moşiilor locuitorilor nu le-au lăsat nici o volnicie de aceste, căci cînd voeşte Dom­nia ca să arunce pe ţară niscai sarcini grele, măcar că nu poate nimenea să i le abată fără de primejdia vieţii, dar tot este silit de curtea Turcească ca să deie samă pentru asupririle lui; şi mai ales atuncea are să aştepte şi mai mare pedeapsă, cînd îl pîrăşte cineva la Vizi­rul pentru vărsare de sînge nevinovat (măcar că nu-l pot pîrî); şi cînd se jeluşte toată ţara, pentru sarcinele cele prea mari, apoi atuncea de multeori, îl pedepseşte cu surgunire sau cu răpirea tutulor moşiilor sale. Iară pedeapsa mor­ţii ş'o pricinuesc Domnii numai prin răscoală şi prin apărare de a nu plăti Împăratului bi­rul de preste an. Însă nici această încuetoare nu este îndestul de tare de a nu se putea strica, căci dacă s'a făcut el prieten bun primit şi prin daruri, cu Vizirul, cu Cihaia şi cu Tefterdarul şi cu alte obraze de aceste care au îndrăsneală către Împăratul, apoi n'are să se teamă nici de pîra boerilor nici încă şi de toată ţara, căci un advocat la curtea Turcească le ia toate asu­pra sa, să-I apere, cînd poate ca să arăte cu iscusinţă îndreptarea pricinii aceia acelui despre partea lui.

Şi într'acest chip se apasă Moldova foarte greu cu tirania Turcească, însă tot poate Dom­nia să săvîrşească orice voeşte fără de frică şi nimenea nu cutează să-i stea împotrivă fără de a aştepta pedeapsă.

Iară de a nu ţinea în seamă poruncile ce­loralalţi mai dinainte Domni, sau de a aduce iarăşi din nou înaintea Divanului, pricinile cele hotărîte de dînşii, îl opreşte mai mult obiceiul ţărei, decît vreo lege careva; pentru aceea, măcar de a şi fost oarecari Domni în Moldova, cari au tras iarăşi la cămara lor moşiile cele dăruite de Domnii cei mai dinainte de dînşii, cu cuvînt c'ar fi fost dăruite la oameni ne­vrednici, dar de către obştie nici odată nu s'au ţinut în seamă, nici s'a îngăduit şi oamenii acei asupriţi, totdeauna au dobîndit dreptate şi în­toarcerea moşiilor dela Domnul cel următor.

CAP. II. Despre alegerea Domnitorilor

Fiindcă am vorbit de puterea Domnilor Mol­dovineşti, cere orînduiala ca să scriem oareşi ce mai pe larg şi pentru alegerea lor cea veche şi cea de acum. Lenevirea celor ce au fost mai înainte de noi, cărora le sta mai mult la inimă să facă fapte bune, decît să scrie, este vino­vată la aceasta, de nu putem spune nimica cu adeverinţă pentru vremile cele dintîi ale nea­mului nostru; iară dacă se vor ţinea în seamă prepusurile, atuncea poate că nu se zice fără de cale, cum că Domnia Moldovenească a fost moştenitoare în vremile vechi şi cum că puterea alegerei n'a aflat loc fără numai atuncea cînd era stins de tot neamul Domnesc. Şi osebit de temeiul acesta, cumcă la toate popoarele cele de frunte ale Europei a fost tot acestaşi obicei pe vremile acele, se mai întăreşte zicerea aceasta şi prin arătarea aceasta care nu este grea adică catastihul Domnilor celor dintîi care arată lu­minat, că rar s'a pus în stăpînire altul strein, pînă cînd mai era vreo stîlpare de neamul celui mai dinainte; şi ca să se poată vedea mai bine aceasta, socotesc că nu va fi de pri­sos ca să arat aici de rînd pe toţi Domnii Mol­dovei, pînă pe vremile noastre.

Domnul cel dintîi carele după năvălirea lui Batie, a agonisit iarăşi strălucirea cea mai dinainte a Moldovei a fost:

1. Dragoş şi măcar că hronografiile noastre nu arată pentru ştiinţa neamului său, dar la noi se zice necontenit, că a fost din neamul cel vechiu al crailor Moldovineşti, şi a avut tată pe Bogdan fiul lui Ioan, dela carele toţi Dom­nii obişnuesc a-şi pune la iscălitură numele Ioan.

Şi cuvîntul acesta este mai uşor de a se ade­veri şi pentru aceasta, căci cu greu este de a se crede, că altul din neam mai prost, ar fi putut cu o tovărăşie aşa mare să meargă la vînat, carele a dat prilej la descoperirea Mol­dovei şi ar fi putut îndemna pe ceilalţi patrioţi ai săi, ca să vie după dînsul. Următor după dînsul la scaunul domnesc a fost fiul său:

2. Sas. După dînsul fiul lui,

3. Lascu. După Lascu:

4. Bogdan I, cu poroclea Muşat, fiul lui Lascu.

5. Petru I, un fiu al lui Bogdan Muşat, şi pentrucă a murit fără de a avea copii a urmat fratele tatălui său:

6. Roman I, fiul lui Lascu şi frate cu Muşat. Şi după moartea lui, sau pentru nevîrsta lui Alexandru fiul său, sau în vre-o răscoală a a ales pe:

7. Ştefan II, după carele a urmat:

8. Petru al II-lea, şi după dînsul:

9. Ştefan al II-lea, fratele lui Petru şi fiu al lui Ştefan I.

10. Iuga, care a gonit cu sila din Domnie pe Ştefan II, dar nici el nu a purtat mult stă­pînirea sa cea cu nedreptul, căci încă pînă a nu împlini anul, l'au împins:

11. Alexandru I, cu poroclea cel bun, fiul lui Roman I, dela locul ce-l răpise cu nedreptul. Şi aşa prin aceasta iarăşi s'a pus neamul Dra­goşesc la loc, în dregătoria cea mai dinainte. Acesta este, carele a făcut cunoscut numele Mol­dovenilor care era puţin cunoscut pre la alte ţări, adecă prin aceasta, că a trimis pe Mitro­politul şi sol moldovenesc la soborul dela Flo­renţia şi prin apărare statornică a învăţăturii cei lămurite s'a învrednicit de a luat dela Ioan Paleologul împăratul răsăritului, numele de Des­pot cinstindu-l şi cu coroana Crăească. După dînsul a urmat fiul său:

12. Ilie I, şi după acesta fratele său,

13. Ştefan III, fiul lui Alexandru I. Acesta a fost cel întîiu carele s'a făcut Domn în urma fratelui său spre paguba Beizadelei, care în urmă de multe ori s'a întîmplat. La această pricină a fost nimic alt vinovat, decît numai acesta, că fiind Alexandru depărtat de scaunul Domniei, cu alegerea lui Ştefan I, nu a putut cu alt chip să ajungă în dregătorie, fără numai prin alegerea boerilor şi apoi de acolea au dobîndit boerii Moldovei mai mare volnicie la alegerea Domnilor decît aveau ei mai înainte; însă cu hotărîre de a nu cuteza să aleagă pe altul, fără numai din neamul Domnesc, dacă mai era ci­neva. Tot această rînduială se păzia mai înainte, de aceia şi cu alegerea Crailor Leşeşti şi în vremea de acum cu alegerea Sultanului tur­cesc şi a Hanului de Cram. După acesta a luat Domnia:

14. Roman al II-lea, fiul lui Ilie I, şi după moartea lui, s'a pus:

15. Petru al III-lea, un fiu al lui Ştefan al III-lea şi-a avut următor pe fiul său:

16. Ştefan al IV-lea, după acesta s'a pus:

17. Alexandru al II-lea, un fiu al lui Ilie I, şi frate lui Roman al II-lea, după dînsul fiul său:

18. Bogdan al II-lea şi după acesta a urmat fratele său:

19. Petru al IV -lea, ce s'a zis Aron, un fiu al lui Alexandru al II-lea, după moartea acestuia a ajuns în Domnie:

20. Ştefan al V-lea, cu poroclea cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea. Acesta a fost un domn cu totul vrednic de laudă şi apărător viteaz patriei sale de către toate năpădirile vrăjmaşilor săi, ori din care parte se ridica; după dîn­sul a urmat fiul său:

21. Bogdan al III-lea, ce se zice Chiorul pentru o patimă ce avea la ochiu. Acesta a închinat Moldova Turcilor, pricinuind ei starea cea mai ticăloasă în care se află acum şi după ce a murit, s'a pus în domnie fiul său:

22. Ştefan al VI-lea, cel tînăr; şi murind el şi neavînd copii, a urmat în locul său:

23. Petru al V-lea, căruia îi zicea Rareş, sau Majă, un fiu afară de cununie al lui Ştefan al V-lea, dintru a căruia alegere se vede luminat, cît de cu luare aminte, păzia boerii Moldovei odinioară urmarea moştenitoare a Domnilor, căci ivirea acestui Petru era la toţi necunoscută, ori pentrucă tatăl său s'a ruşinat cu fiul său cel afară de cununie, sau pentrucă n'a voit să dee pricină, ca după moartea sa să se stîrnească sfadă şi gîlceavă. Şi însuşi Petru carele nu ştia nimic de neamul său cel de frunte atît a fost sărăcit, în cît era nevoit ca să-şi agonisească hrana cu vînzarea de peşte, ce se zice la Mol­doveni măjerie, care i-a şi pricinuit lui numele acesta. Şi apoi după moartea lui Ştefan al VI­-lea, gîndind că s'a stins nemul cel slăvit al Drăgoşeştilor, s'a adunat toţi boerii ca să facă alegere nouă; atuncia s'a arătat şi muma acestui Petru şi a scos un hrisov dela Ştefan cel Mare, în care o arăta el pe dînsa a fi slobodă de bir, şi pe Petru fiul ei îl arăta a fi drept fiu al său. Şi după acest hrisov, au fost toţi plecaţi, fără de a se mai sfătui ca să ridice în scaun pe Petru, ca pe fiul Domnului lor şi a-l chema în Domnie dela pescărie. Iară mai pe urmă l-a lipsit din dregătorie Suleiman Împăratul tur­cesc, vinovăţindu-l c'ar fi aprins Chilia şi a pus în locul lui pe:

24. Ştefan al VII-lea, carele s'a arătat pe sine a fi strănepot lui Alexandru al II-lea şi subt acest nume a ajuns cererea, sa şi a boeri­lor Moldovei la Împăratul turcesc.

Însă în scurtă vreme l'au ucis boerii care se sfătuesc asupra lui şi au chemat la scaun, iarăşi pe Petru al V-a Rareş şi apoi murind el a lăsat domnia fiului său:

25. Ilie al III-lea, şi ne avînd acesta copil, i-a urmat fratele său:

26. Ştefan al VIII-a, asemenea fiul lui Petru al V-a şi acestuia încă s'a întîmplat de nu a avut copii şi murind a făcut sfîrşit neamului Dragoşesc, atît celui ales, cît şi celui neales a căruia apunere s'a făcut cea mai mare pricină a toate întîmplările cele nenorocite, la care a ajuns Moldova după aceia; căci nefiind nici unul să întreacă pe ceilalţi cu vrednicia neamului şi să poată supune sub ascultare pre urzitorii neodi­huirilor, apoi toată ţara s'a răsvrătit şi s'a um­plut de răscolnici.

Iară Turcii răbda bucuroşi neodihuirile aceste din lăuntru, pentrucă ei au cunoscut că vor putea purta mai lesne după cheful lor pre Mol­doveni, dacă vor fi slabi, decît dacă vor fi uniţi şi tari şi aşa în vreme de cîteva vreme de vreo cîteva luni, pe mulţi ia ales şi i-a scos, pînă cînd la urmă, prin învoiala celor mai înţelepţi, s'a ales şi s'a pus domn din osebite familii.

27. Petru, stolnicul răposatului Ştefan, iară la ungere a dobîndit numele de Alexandru al III Lăpuşneanu; însă altă parte a adus asupra lui în scaun pe:

28. Ioan Despot, ce se numeşte de istoricii noştri mai vîrtos Riţer, un om viclean şi bîr­fitor, care a scos pe Alexandru cu ajutorul Turcesc. Şi apoi fiindcă cei mai mulţi cugetau cu reu asupra lui, ispitindu-se de multe ori să-l şi otrăviască, s'a făcut că ar fi murit şi a dat în locul lui alt chip asemenuia lui ca să-l în­groape; iar el a fugit în ţara Leşească, ca să cunoască mai cu amănuntul gîndurile lor.

După ducerea lui, au chemat Moldovenii de al doilea pe Alexandru al III-a Lăpuşneanul; însă această bucurie nu a ţinut atîta că viind Despot înapoi din ţara Leşească, l-a gonit prea lesne cu ajutorul oştilor sale pe care i le-a în­tărit Leşii. Şi apoi după moartea lui, a luat stăpînirea cu sila:

29. Ştefan al IX-a Tomşa, hatmanul lui Despot; însă Moldovenii cari în scurtă vreme se supăraseră cu stăpînirea lui cea cu nedreptul, au chemat de a treia oară din ţara Leşească pe al lor drept domn Alexandru al III-a şi bi­ruind cu războiu pe Stefan, l-a prins şi la pedepsit cu moarte; şi după aşa multe întîmplări schimbate, a gustat el la urmă odihnă şi a murit în scaun. Moşiile şi domnia a lăsat-o clirono­mului şi fiului său:

30. Bogdan al IV-a, şi ne avînd acesta copii, au ales boerii pe:

31. Ion Armanul, carele s'a chemat aşa pen­trucă el în postul sfinţ. Apostoli a mîncat carne după obiceiul Armenesc.

El a fost un om foarte învăţat în limba gre­cească şi latinească şi a fost tovarăş la şcoală cu acel vestit dascăl grecesc Ioan Lascar, a că­ruia răvaşe trimise la dînsul stau şi acum în cartea Cruzii, ce se numeşte Turcogreţia; pen­trucă el a voit să iasă de sub stăpînirea turcească, străduindu-se după slobozenie, pentru aceia l-au prins turcii cu vicleşug şi l-au rupt în două bucăţi cu cămilele şi au pus în locul lui pe:

32. Petru al VI-a Şchiopul,. fiul lui Mircea al II-a, domn din ţara Românească. Însă boerii n'au voit să se lese a fi stăpîniţi de străini şi au lucrat de l-au scos Turcii, şi au pus în locul lui pe:

33. Iancul, ce a fost născut din părinţi Sas, acesta nu ştiu cu ce meştaşug a sfătuit pe cei mai mulţi, zicînd că ar fi din neamul Drago­şeştilor, însă apoi pentru curvia şi străşnicia sa, s'a făcut la toţi uricios şi l-au ucis boerii care s'au sfătuit asupra lui şi au pus Turcii în locul lui de al doilea pe: Petru Şchiopul, carele vă­zîndu-se pe sine în turburări necontenite şi iu­bind mai vîrtos odihna decît slava a lepădat domnia de bună voe şi s'a la Ardeal. Scaunul cel părăsit de dînsul l-a dobîndit prin alegerea boerilor:

34. Aron, un om straşnic şi sălbatec, pe ca­rele l-au isgonit Moldovenii pentru tirania lui. Însă Turcii dîndu-le el Benderul l-au pus iarăşi în scaun şi după moartea lui a stăpînit o bu­cată de vreme:

35. Ştefan al X-a Răsvan, şi după dînsul au ales boeri pe:

36. Eremia Movilă, şi după moartea lui, fra­tele său:

37. Simion Movilă, şi după moartea lui a avut Moldova trei domni dintr'o tulpină pe:

38. Mihail I, fiul lui Simion Movilă, pe:

39. Constantin I, şi:

40. Bogdan al V-a, fraţi, fii ai lui Eremia Movilă, însă apoi începînd ei isnoave şi vrînd ca să dea ţara Leşilor, i-au isgonit boerii, pen­trucă boerii nădăjduia prea puţină pază dela Leşi, şi apoi ei pentru credinţa aceia, fără de osteneală, au dobîndit dela Turci, întărirea celui ales de dînşii.

41. Ştefan XI Tomşevit, pentru carele credea că ar din neamul lui Ştefan IX. După acesta a urmat:

42. Gaspar, născut Italian, carele a fost mai nainte Dragoman la Poarta Otomană şi l'au pus Turcii cu sila domn în Moldova şi apoi vrînd el să aducă în Moldova legea papistăşească, l'au isgonit boierii şi au pus Turcii în locul lui, pe:

43. Radul I, carele fusese mai înainte domn în ţara Românească şi avea porecla Lungul şi după moartea lui, a urmat:

44. Miron I Barnoschii, leah şi pentru sluj­bele sale cele multe, s'a primit între boerimea Moldovei, şi prin alegerea celor mai mari, a ajuns şi în stăpînirea Domniei. În vremea acestuea a căzut în mîna Turcilor toată volnicia alegerei Domnilor, care încă o avea boerii pînă atuncea, cu însuşi voia lor; că stîrnindu-se răsboi între Leşi şi între Turci, acest Miron a trecut la Leşi şi a pricinuit prin aceea o groaznică năvălire a Tă­tarilor în Moldova. Şi pentru aceea boerii ca să numai pătimească şi altă dată vreo întîm­plare ca aceea, ş'au lăsat la Turci toată volnicia alegerii, însă cu acest chip: ca să fie din neam domnesc şi supus credinţei pravoslavnice; şi aşa dupre aşezămîntul acesta, au trimis turcii domn, tăind pe Barnovschi, pe:

45. Alexandru al IV Ilieaş, socotind că ar fi din neamul lui Ştefan VI, şi după moartea lui, pe:

46. Moisi I, un fiu al Simion Movilă şi îm­potriva obiceiului l'a cinstit cu trei tuiuri; însă după moartea acestuia, rupîndu-se toate legă­turile aşezămintelor şi a obiceiurilor, prea rar a dat ei dregătoria aceasta, pe la fiii domnilor şi încă şi mai rar pe la alţi pămînteni, ci mai adeseori au dat-o celor străini şi într'acestaş chip, împotriva voii boierilor, numai singur prin bani mulţi a luat domniea dela Turci:

47. Vasile I, dela Epir sau Albania, carele se chema Lupul, însă la ungere a dobîndit numele acesta, jugul lui l'au purtat supuşii săi, cu îndestulă răbdare mulţi ani, însă în urmă totuşi l'au gonit şi au pus în locul lui pe:

48. Stefan XII Burdujea, dobîndind-ei şi dela Turci întărire la alegerea lui. Şi trecînd acesta la Leşi, au pus Turcii pe:

49. Gheorghie Ghica I Albanit, ce a fost Capuchihaea lui Ştefan la Curtea Turcească şi după aceea numindu-l domn în ţara Românească, a numit Turcii pe:

50. Ştefan al XIII, fiul lui Vasile Albanitul şi după moartea acestuia au ales boierii pe:

51. Eustaţie I Dabija, dîndu-i şi Turcii în­tărire. După acesta a urmat:

52. Ilie III, fiul lui Alexandru IV Ilieş, cu voia Turcilor; iar la urmă l-au scos iarăşi ei, şi în locul lui s'a pus:

53. Duca I, un Grec carele era din neam prost, dar prin vrednicia sa, nu ş'a agonisit numai domnia Moldovei, ci şi soţie pe fiica lui Eustaţie Dabija; însă după stăpînirea de şase luni l'au scos din domnie şi în locul lui au pus Turcii iarăşi pe Ilie III. Acesta a fost cel dintîi, pe carele după scoaterea din domnie, iarăşi l'au făcut Turcii domn, care după aceea de multe ori s'a întîmplat; căci apoi îndată după dînsul au pus ei iarăşi pe Duca, de a doua oară domn în Moldova şi apoi părîndu-l Moldo­venii, l'au scos încă pe drum mergînd la răz­boiu la Cameniţă şi în locul lui au ales boerii pe:

54. Ştefan XIX dela Petrecaic, pre carele şi Turcii l'au întărit, şi apoi tocmai cînd se lovea oştile la Hotin a trecut la Leşi. Şi a dobîndit Domnia:

55. Dumitraşc I Cantacuzino, pe carele l'a fost gonit din ţara românească şi făcea la Ţarigrad neguţătorie cu pietre scumpe şi a dăruit Sultanului cişmea de argint lucrată foarte cu meşteşug; însă pe urmă l'a scos şi au pus Turcii în locul lui, pe:

56. Antonie I Roset, un boier din Ţarigrad, carele era Capuchehaea Moldovenească. După dînsul a urmat iarăşi Duca Grecul, pe carele l'au pus Turcii domn de a treia oară şi robindu-l Leşii, au pus Turcii de al doilea pre Dumitraşc Cantacuzino, şi urîndu-l boerii pentru tiraniea lui, au dobîndit ei dela Poarta Turcească voe ca singuri ei să'şi aleagă domn şi aşa au ales el pre tatăl nostru:

57. Constantin II Cantimir cel bătrîn şi după moartea lui care s'a întîmplat la anul 1693, Martie 23 au ales boerii in scaun pe fiul său cel mai tînăr:

58. Dimitrie II Cantemir, şi s'a şi uns în Iaşi de doi Patriarhi, iară pentru că n'a putut ajunge întărire şi dela Poarta Otomană a fost nevoit să facă loc lui:

59. Constantin III, un fiu al lui Duca, pe carele Turcii cu sila l'au îndesat Moldovenilor şi prin rugămintea boerilor iarăşi l'au scos, şi au pus în locul lui, pe:

60. Antioh I Cantemir, fiul cel mai mare a lui Constantin II; însă Domnia a fost dat-o Sultanul atuncea lui Dimitrie Cantemir şi el a dăruit-o fratelui său. Apoi Constantin Brînco­veanu carele prin banii lui cei mulţi, ştiind cum să vîneze pe lacomul Vizir, l'a scos pe dînsul după ce a domnit cinci ani şi a adus in locul lui iarăşi pe ginerele său:

Constantin III, fiul lui Duca, puindu-să de a doua oară Domn in Moldova; însă şi acesta după doi ani şi jumătate, pîrîndu-l boierii l'au scos şi-au rînduit Turcii în locul lui, iarăşi pe Antioh Cantemir, a căruia mazilie o a dobîn­dit Constantin Brîncoveanul, vrăjmaşul cel de moarte al neamului Cantemiresc, tot prin chel­tuirea vistieriilor sale, dupre obiceiul său şi în locul lui au trimis pe:

61. Mihail II Racoviţă, ce avea soţie pe Safta fiica lui Constantin Cantemir şi fiind vi­novăţit de către Seraschierul dela Silistra c'ar fi nesupus, l'au scos Turcii îndată după aceea şi au pus pe:

62. Nicolae I Mavrocordat, carele era atuncea dragoman mare, la curtea Împărătească urmă­toriu fiind la acea dregătorie tatălui său celui vestit Alexandru Mavrocordat. Iară apoi stri­cîndu-se pacea între Ruşi şi Poarta Otomană şi socotindu-l pe dînsul a fi mai bun scriitor decît ostaş; l'au scos din domnie şi au pus în locul lui de al doilea pe Dimitrie Cantemir, carele pentru voea unor lucruri folositoare a lăsat toată cinstea şi îndămînarea şi s'a întors cu oastea sa către partea creştinească şi în locul lui a venit iarăşi:

Nicolae Mavrocordat, pe carele foarte îl iubia Turcii, pentru credinţa sa şi a tătîne-su şi prin această credinţă învrednicindu-se el apoi şi de Domniea ţării Româneşti, a pus în Moldova iarăşi pe Mihail Racoviţă, la anul 1713.

Noi ne-am văzut a fi nevoiţi ca să vorbim aşa pe larg întru această materie, fiindcă se vedea, că mai pe scurt nu s'ar fi putut lesne aduce cu înţelegere înaintea ochilor celor ple­caţi asupra cetirii, schimbările aceste osebite ale stării Moldovenilor.

Iară acum de va voi cetitorul să caute de­scrierea aceasta care am făcut-o pentru Domnii patriei noastre, va înţelege fără de osteneală:

1. Că dela Dragoş întemeietorul Moldovei şi pînă la Ştefan cel mare, cît a fost Mol­dova slobodă, totdeauna s'a păzit moştenirea în Domnie.

2. Că acest obiceiu s'a păzit şi sub stăpînirea turcească, întocma nesmintit, cît a fost neamul Dragoşesc.

3. Că de cînd s'a stins neamul Dragoşesc şi pînă pe vremea Movileştilor, au lăsat boierii toată volniciea alegerii Domnilor.

4. Că Moldovenii, totdeauna şi-au pus Domn pe unul din fii sau rudenia celui răposat.

5. Că după Ioan Armanul carele a umblat să iasă de sub stăpînirea Turcească şi după prodosia lui Aron, au tras Turcii asupra lor întîi numai întărirea, iară apoi şi alegerea, însă aşa, cît la altul strein, nu se deschidea lesne drumul la stăpînirea Moldovei, decît numai celor de neam domnesc.

6. Că dupa răscoala lui Miron Barnovschi, nu numai c'a eşit această lege din obiceiu, ci încă şi dregătoria Domniei au vîndut-o Turcii pe la alţii streini ca un negoţ eftin.

Pe toate acestea le vom arăta mai pe larg cînd vom afla vreme să scriem Istoriceşte întîmplările patriei noastre, dela început pînă pe vremile de faţă.

CAP. III. Despre obiceiurile cele vechi şi cele noi, la punerea Domnilor

După ce am arătat pentru acele care mai înainte vreme, cum şi în vremea de acum se socotea a fi vrednic pentru stăpînirea Moldovei; socot că este de cuviinţă să spunem ceva şi pentru ţerimoniile care se facea mai înainte în vremile vechi la punerea Domnilor.

În vremea celor şase Domni dintîi, pînă a nu se ridica urmarea cea moştinitoare la scaun a stăpînitorilor Moldovei, cu alegerea lui Şte­fan I, care o avea ei pînă atuncea, nu au prea avut loc obiceiurile cele politice, sau nici cum n'au încăput; căci moşteanul Domniei carele să ştia încă pînă ce trăia tatăl, sau fratele său, nu avea trebuinţă de nimica la suirea în scaun, fără numai ce'l vestea la iveală. Iară apoi după aceea, de cînd s'a cerut sfatul boierilor la alegerea Domnilor, s'au introdus mai multe obiceiuri şi ţerimonii la punerea lor. Că îndată după moartea lui Roman I, Domnul cel al şea­selea după descălecarea Moldovei, pentru ne­vrîsta fiului său Alexandru celui bun, carele era prea slab de a putea goni înapoi pe vrăjmaşii cari năpădise în Moldova din toate părţile, pentru acea au socotit boerii a fi mai bine ca să'şi aleagă un Domn mai harnic şi oştean bun, decît să pue în vîsla republicei un copil şi pentru nepriceperea lui să li să întîmple vreo mare primejdie.

Această putere care o avea atuncea toţi boe­rii, au lăsat-o mai la urmă (din pricina tulbu­rărilor, care le pricinuia de multe ori mulţimea alegătorilor), numai celor şapte boeri mari ai stărei dintîi, adecă: Logofătului mare, amîn­doror Vornicilor, Hatmanului, Postelnicului, Spă­tarului mare şi Paharnicului mare; pentru ale cărora slujbe vom arăta mai jos la capul VI.

Aceştia îndată după ce muria Domnul, obiş­nuia de se aduna în divan şi deschidea testa­mentul Domnului celui răposat. Şi dacă nu era nimenea însemnat întru dînsul să fie Domn, apoi ei cu sfatul lor îşi alegea Domn, însă nu'l ves­tea la iveală; iară dacă era însemnat vreunul din fii Domnului în dieta tatălui său să fie Domn, apoi şi obrazele cele alegătoare trebuia să rămîe la acel cuvînt, ne mai fiind volnici să facă altă alegere. Şi isprăvindu-se aceasta, purta grijă pentru îngroparea mortului şi tru­pul lui, dacă făcuse vreo biserică pînă ce a trăit, îl punea întru dînsa; iară dacă nu, apoi îl punea într'altă biserică mare şi după îngro­pare, toţi boerii şi curtenii împreună cu sluji­torii cei de oaste se întorcea dela biserică îna­poi la curte, cu mare tăcere şi cu strae jalnice şi feţe mîhnite. Şi boerii după aceea îndată intra în divanul cel mare şi se aşează tot întru aceleaşi scaune şi locuri, care le avea pînă ce trăia Domnul; iară cetele ostaşilor, atîta de mult cît putea se întindea rînd în curte, cu puştele şi steagurile întoarse şi aştepta punerea Domnului celui nou. La aceasta obişnuia acela carele era să fie Domn, dacă era vreunul din fii celui răposat, de sta la scaunul tatălui său cu strae jalnice; iară dacă era ales dintre boieri, apoi rămînea nemişcat la locul său cel mai dinainte. Şi după ce era toate acestea aşezate, apoi întîi curma Mitropolitul tăcere şi făcea cuvînt de laudă pentru Domnul cel mort şi se jeluia pentru moartea lui în numele republicei. După aceea citia Logofătul cel mare la adu­nare cu glas testamentul mortului; pentru că dacă se întîmplă, după cum se obişnuia de multeori, să fie însemnat în diată următoriu la scaun fratele cel mai mic, înaintea celui mare, să ştie fieşte carele, că nu s'a făcut cu voea celor alegători, ci s'a făcut cu voia mortului.

Tot acelaş logofăt mare întîi după cetire, se apropia de Domnul cel nou şi dacă era din neamul celui mort, apoi îi arăta întîi că şi lui i-ar fi împreună tînguire pentru moartea tatălui sau a fratelui său; şi apoi îi arăta că ar fi el hotărît şi ales prin testamentul răposatului ca să fie Domn; şi-l ruga în numele tuturor breslelor Moldovei, ca cît a fi cu putinţă de îngrabă să intre în stă­pînire şi pe dînşii să voiască ai stăpîni cu drep­tate, ca pe supuşii şi slugele sale cele credin­cioase.

După aceia, trebuia Domnul cel nou să stea cu capul gol şi cu puţine cuvinte să respunză şi să se tînguească pentru întîmplarea aceea c'a perdut republica pe un Domn aşa bun şi să arate că el măcar că nu este destul de vrednic a purta sarcina ţării; însă trebue să se plece atît poruncii tatălui său, sau a fratelui său, cît şi la voea a toată republica; şi pentru aceia voeşte ca să ia dregătoria aceea înbietă şi să stăpînească pe supuşii săi cu toată dreptatea, dragostea şi mila.

După aceea îndată se scula toată adunarea dimpreună cu Mitropolitul şi cu partea biseri­cească şi-l petrecea cu mare alai pînă la bise­rica cea mare şi la uşa bisericei îi eşia întru întîmpinare Mitropolitul, purtîndu-i înainte două făclii şi îl cădia şi îi întindea sfînta cruce şi Evanghelia de o săruta şi-şi arăta evlavia sa; după aceia intra în biserică şi 'ngenuchea la altar drept uşa cea Împărătească şi-şi răzema capul de sfîntul pristol, iar Mitropolitul îi punea omoforul pe cap şi-i cetea cu glas rugăciunea care obişnueşte să se cetească la încoronoarea Împăraţilor pravoslavnici şi apoi îl ungea pe frunte cu sfîntul mir. După săvîrşirea acestor ţeremonii, se scula Domnul în picioare şi săruta atît sfîntul pristol, cît şi sfintele icoane cu evlavie şi eşind deacolea în mijlocul bisericei, îi pune Mitropolitul pe cap o coroană de aur împodobită cu multe pietre scumpe şi cîntînd cîntăreţii „Cade-să să te fericim”; îl lua Mitro­politul de subţioara dreaptă şi Postelnicul cel mare de subţioara stîngă şi-l ridica într'un scaun cu trei trepte ce este de-a dreapta în biserică şi la acea vreme se slobozea toate tunurile cîte era şi muzica începea a cînta.

După săvîrşirea liturghiei, îl îmbrăca în priv­dorul bisericei cu caftan Domnesc şi îndată toţi boerii după lepădarea straelor celor jalnice ce le avea pînă atuncea îmbracă alte strae vesele şi strălucitoare; şi după aceste încăleca Domnul iarăşi pe armăsar şi se întorcea la curte sub petrecerea atît a Mitropolitului, cît şi a tot sfatul; şi la intrarea în sala cea mare se suia pe scaunul Domnesc. La această ţeremonie obiş­nuia Hatmanul dea dreapta şi Postelnicul cel mare dea stînga de-i ducea poalele caftanului. După dînsul urma Mitropolitul şi tot sfatul şi fieşte carele după rîndueala sa, se aşează pe la scaunele lor. Şi apoi mergea întîi Mitropolitul şi-i săruta mîna; şi'n scurtă vorbă, îl heritisea poftindu-i noroc la stăpînire şi-l încredinţa că va fi rugător către Dumnezeu pentru dînsul şi să ruga lui, ca să fie şi el apărat împreună cu tot clerul bisericesc. Apoi se întorcea cătră tot poporul, îl blagoslovea şi-l sfătuia, ca să fie cu credinţă spre Domnul lor.

După Mitropolitul urma Arhiereii şi cealaltă parte bisericească a Moldovei, arătîndu-şi şi aceştia cinstea lor cătră Domnul cel nou. Apoi mergea şi Logofătul cel mare cu ceilalţi boeri şi-i sărută mîna.

După săvîrşirea acestor ţeremonii, se scula Domnul din scaun şi cu capul gol mulţumea la toţi pentru cugetări le cele bune ce arăta către dînsul şi făgăduia patriei milă, dreptate şi apă­rare. Şi după aceste cuvinte, îi lua Spătarul cel mare coroana de pe cap, şi el după ce se ducea toţi boerii, intra în cabinetul său cel din lăuntru.

Tot acest fel de ţeremonii arăta jupînesele boerilor şi Doamnei lui Vodă (dacă avea), în sala Doamnei, iar încoronării nu era ea părtaşă duhovniceşte. Ea încă avea strană în biserică, însă oareştece mai jos decît strana Domnului ei şi în sala ei unde toate jupînesele boerilor avea locuri ştiute după boieriea bărbaţilor lor, purta şi ea coroana tot într'acelaş chip ca şi a băr­batului ei, care se poate vedea pe la portretele cele vechi.

Într'acestaş chip se urma odinioară la pu­nerea Domnilor în Moldova.

Iar după ce a căzut toate în neorîndueală cu stăpînirea cea silnică a Turcilor, luînd dela boeri şi volniciea de a-şi alege Domni, de aceea acum se păzeşte cu totul altă urmare la ale­gerea unui Domn Moldovenesc, că îndată făcîn­du-se înştiinţare Vizirului c'a murit Domnul Moldovei, sau cînd Vizirul a hotărît ca să-l scoată avînd ură asupra lui, sau făcînd el vreo greşală; apoi el căută pe alt Domn nou dintre fiii Domnilor, sau alţi boeri din Ţarigrad şi la vremea de pace făgădueşte el Domnia numai la unii ca aceia cari îi dau lui bani mai multi; iar la vremea de război, numai pe acela îl face Domn carele este cunoscut a fi mai credincios şi mai viteaz, şi dacă se învoeşte el cu Domnul acel nou, pentru darurile şi pentru alte tocmele şi ia dela dînsul scrisoarea pentru plătirea ba­nilor, apoi îşi arată socotinţa sa Împăratului, cu o scrisoare ce se numeşte Talhis, cu aceste cuvinte:

„(Cutare) Domn, stăpînitorul acest de acum al Moldovei, asupreşte prea tare pe supuşii îm­părăţiei tale, încît boerii ţării, ca să scape din tiraniea lui sunt siliţi să fugă prin alte ţări de prin prejur şi unii se nevoesc a veni şi aicea, ca să ceară într'ajutor mila Împărăţiei tale de către un domn aşa ştraşnic”. Iară dacă nu poate să-l vinovăţească cu aceasta; apoi fie adevărat, ori neadevărat, zice, că se apară a nu plăti birul, sau că ar fi leneş la împlinirea porun­cilor, sau îi aruncă, altă vină pentru care este vrednic de a se scoate din domnie. Şi mai adaogă zicînd: „Şi fiindcă acesta este cu totul împotriva împărăţiei tale, şi a folosului ţării, pentru aceea dacă va plăcea şi împărăţiei tale, eu am socotit a fi de folos, ca să se scoată mai sus pomenitul domn şi'n locul lui să se pue (cutare), pe care eu îl cunosc şi-l ştiu, că este om drept, credincios, bun şi vrednic de mila aceasta”.

Şi dacă se învoeşte Împăratul la pricina aceasta şi dacă nu stă împotriva vizirului nici Chizlar-agasi, nici alt slujitor de curte, atuncea obicinueşte Împăratul a scrie aşa însuşi cu mîna sa, adecă: „Munge binge amiel oluna”, adecă să fie precum scrie mai sus. După ce primeşte vizirul îngăduirea aceasta a Împăratului, apoi chiamă noaptea la curte pe domnul cel nou, dacă este ca să se isprăvească lucrul pe taină, şi dacă poartă frică, că dacă va oblici domnul acel ce este să se scoată, pentru nenorocirea lui, să nu fugă la vreo stăpînire creştinească. Iară dacă nu este de a purta frică pentru unele ca aceste, apoi îl chiamă ziua la curte şi Chihaia bei al Vizirului îl primeşte cu toată cinstea şi-l duce în cabinetul său ce-l are în curtea Vizi­rului şi-l pofteşte să şează şi heretisindu-l din partea sa îi arată pricina pentru care l'a chemat, care după obiceiul curţii aşa trebue să se pof­torească, măcar de este şi ştiută de cel ce este să se pue domn şi-i zice: „Că măriea sa Vizirul pentru vrednicia tatălui său, sau a sa şi pentru slujbele cele credincioase care a făcut Porţii, a arătat Împăratului şi l-a îndemnat pentru acestea, de a poruncit ca să-l orînduească domn în Moldova şi-l sfătueşte ca să se poarte cu vred­nicie în dregătoria aceasta şi prin slujbe cre­dincioase să se arate bărbat şi să se păzească ca nu cumva prin lenevire, sau necredinţa lui, să fie Vizirul ruşinat înaintea Împăratului”.

Şi după ce îi vorbeşte toate aceste, ese Chi­haea şi merge în cabinetul Vizirului şi-i spune cum că, chematul acela carele este să se pue domn în Moldova, ar fi venit acolea şi aşteaptă poruncile Măriei sale. Atuncea Vizirul îndată, dacă nu are altă treabă, porunceşte lui Capi­gilar Chehai-agasi, sau celui mai dintîi dela perdea, ca să aducă în lăuntru pe domnul cel nou şi aducîndu-l, aşteaptă puţin în sala cea dinainte şi nu intră în divan sau Orţagasi, pînă cînd nu sunt tocmiţi în rînd toţi slujitorii Vizirului şi oamenii lui cei dela camară pe de amîndouă părţile în sală fieşte carele după starea sa; şi atuncea merge înlăuntru şi sărută mîna Vizirului carele şade între perini după obiceiul turcesc şi Chihaia stă de-a dreapta lui. Şi după ce-i sărută mîna păşeşte puţin înapoi şi rămîne stînd de-a dreapta, iară Vizirul ri­dicîndu-şi capul său şi posomorîndu-şi faţa; îl heretiseşte cu politică şi-i zice: „Hoş gheeldi Bei”, adică bine ai venit Domnule. „Prea înăl­ţatul, prea dreptul şi prea milostivul Împăratul nostru, oblicind cum că domnul acela carele a stătut pînă acum în Moldova, s'a arătat leneş la împlinirea poruncilor sale şi a asuprit pe supuşii săi; a poruncit ca să fie scos din dre­gătoria sa; şi eu l'am rugat ca să te pue pe tine în locul aceluia, fiindcă te ştiu că eşti om de treabă şi cinstit şi credincios Porţii; şi întru tot prea puternicul Împărat a ascultat rugă­mintea mea şi s'a milostivit asupra ta de ţi-a încredinţat domnia Moldovei. Deci acum, datoria ta este, ca să te arăţi cunoscător prin credinţă către o milă aşa mare Împărătească ce ţi s'a făcut. Şi pe vrăjmaşi şi pe prieteni să-i aibi uniţi cu noi şi pe supuşii tăi să-i stăpîneşti cu blîndeţe; pe cei drepţi să-i aperi şi pe făcătorii de rău să nu-i treci cu vederea; cu veniturile domniei cele după lege şi după obiceiu să fii mulţumit şi pe supuşii tăi cu nimica să nu-i asupreşti cu sila; iară birul şi darurile care eşti îndatorit a le da Împăratului să le trimeţi la curte la vremea ştiută şi de vei urma tu acestea, apoi cît vei trăi, vei gustă mila împărătească; iară de vei face împotrivă, apoi ştiut să-ţi fie că sfîrşitul tău într'alt chip nu va fi, decît nenorocit”. Atuncea domnul dacă ştie limba turcească, răspunde însuşi la cuvintele Vizirului; iară dacă nu ştie, apoi răspunde prin Dragomanul cel mare al curţii şi mulţumeşte pentru împărăteasca facere de bine care l'a întîmpinat nefiind el vrednic; şi se făgădueşte că va urma poruncilor trimese şi toată puterea lui încă şi viaţa o va jertfi bucuros la slujba Împăratului; şi se roagă ca să nu-şi întoarcă Împăratul mila sa de către dînsul.

Iară Capigilar Chihagasi aduce din porunca Vizirului un caftan şi întîi îl dă domnului de îl sărută şi apoi îl îmbracă cu dînsul peste celelalte strae; şi după ce l'a îmbrăcat se apropie de Vizirul a doua oară şi-i sărută mîna şi poala straiului şi-i aduce înainte pe Capu Chihagasi a lui ce-l întovărăşeşte şi se roagă Vizirului ca să-l primească şi pe acela supt apărarea sa şi dacă îl primeşte Vizirul apoi îi răspunde: Nehoş; adică prea bine, şi apoi îm­bracă şi pe acel Capu Chihagasi cu un caftan mai prost.

După săvîrşirea acestor cerimonii, sărută domnul de a treia oară mîna Vizirului şi ese din divan fără de a mai zice vreun cuvînt şi merge în cabinetul lui Chihaia şi îndată după aceea merge şi Chihaia după dînsul tot acoloşi îl heretiseşte pentru dregătoria sa cea nouă, îi dă cafea şi şerbet şi vorbeşte cu dînsul pentru ale Domniei, sau pentru alte lucruri.

Şi pînă cînd şed la vorbă, găteşte Imira­horul sau comitul Vizirului un cal, prea fru­mos împodobindu-l, şi Baş Ceauş cu 24 de Ceauşi şi cu 4 Ceatiri de ai Vizirului pedeştri şi alţi Agaleri sau slugi mari de ai Vizirului de curte şi lcigaleri sau slugi de casă, aşteaptă eşirea Domnului. Şi îndată ce ie Chihaea înştiin­ţare, cumcă toate acestea sunt gătite cu rîn­duială porunceşte de aduc înlăuntru mirodenii şi afumă cu dînsele pe Domnul, care la Turci este un semn, că trebue să purceagă; după aceea sărută Domnul mîna lui Chihaia şi eşind încalică pe cal şi ese afară din curtea Vizirului mergîndu-i înainte patru Alai ceauşi cu această rînduială, adică: înaintea lui merg atîţia Ceauşi, cîţi cere el, cu Ceauşilar Emini; după aceea urmează Agalerii Vizirului, şi lceagalerii şi după aceşti urmează el înconjurat de patru Ceatiri, carii merg doi înaintea calului şi cei doi pe de amîndouă părţile de îi ţin picioarele; în urmă mai aproape de dînsul, vine Capu­chihaea al său şi după aceea boerii din Moldova dacă sunt faţă, sau alţi Greci boieri din Ţarigrad, cari sunt rudenii sau prieteni cu Dom­nul acela; şi aşa cu acest fel de alai ese din curtea Vizirului, pe poarta Bacce-Capu ce se zicea mai înainte Hricopile şi ese din cetate afară şi merge drept la biserica cea mare a Patriarhului din Ţarigrad şi văzîndu-l ori şi cine trecînd, fie Turc, sau Creştin trebue să se scoale pe picioare, măcar de şeade la lucru, să'şi pue mîinele pe piept cruciş una peste alta şi să'şi plece capul în jos. Încă şi cînd trece pe la poartă, trebue pe toate strajele inicerilor să le aşeze în rînd căpitanii lor să'l heritisească cînd trece, asemenea ca şi pe Vizirul, adică îşi pleacă capetele şi mîinile drepte le pun la piept şi slobod în jos poalele cele de dinainte ale straiului. Şi această mai de pe urmă, este la dînşii un semn de cinstea cea mai mare, prin care dau a înţelege, că ei într'atîta îl cinstesc pe dînsul, încît stau înaintea lui cu picioarele acoperite şi nu într'alt chip, fără numai din porunca lui se vor mişca de pe la locurile lor; şi cu această petrecere ajungînd el la biserica Patriarhiei, rămîn Turcii stînd la uliţă, iară el intră în ograda bisericii şi descalică la scară, adică o peatră care este pusă mai vîrtos pentru acest lucru şi Ceauşii strigă cuvintele aceste obişnuite:

Hac teala Padişahumuze Vebei Efendimuze cioc ilar umurler virsum devlet ile cioc iasa. Adică dreptul şi prea înaltul Dumnezeu să dea Împăratului nostru şi Voevodului Domnului nostru, viaţă îndelungată şi să trăiască, mulţi ani fericiţi.

La poarta cea dinafară despre uliţă, îi viu întru întîmpinare preoţi cei de mir ai Patriar­hiei şi la scara cea de mai sus pomenită, Mi­tropoliţii şi Arhiereii şi alţi bărbaţi bisericeşti carii pot să fie de faţă la vremea aceea; iară mai la urmă întîmpină Patriarhul la uşa bise­ricii pe Domnul şi-l blagosloveşte cu semnul sfintei cruci şi merge în biserică cîntîndu-i cîntăreţii Patriarhului: Cuvine-se cu adevărat; şi în mijlocul bisericii se însemnează spre altar cu semnul crucii şi sărutînd icoanele sfinţilor, să sue în strana aceea care este făcută pentru Domnul Moldovei şi păşind în treapta cea mai de jos a stranei, ceteşte întîiul diacon ecteniea întru care îl pomineşte pe dînsul şi după ec­tenie intră Patriarhul în altar îmbrăcat cu sfin­ţitele vestminte, împreună cu patru Mitropoliţi sau mai mulţi şi Domnul încă merge în altar după Patriarh şi plecîndu-şi genunchile îşi ra­zemă capul de sfîntul pristol şi Patriarhul pu­indu-i omoforul pe cap, îi ceteşte rugăciunea care se obişnuia a se ceti odinioară la încoronarea Împăraţilor Greci şi ungîndu-l cu sfînt mir se scoală pe picioare şi merge înapoi la strana sa, cîntîndu-i cîntăreţii Polihronu şi apoi să sue şi Patriarhul în strana sa şi porunceşte ca să fie tăcere şi face Domnului aceluia cu­vînt de laudă în scurt şi îl sfătueşte să fie cu frica lui Dumnezeu şi apărător bisericii. După cuvînt urmează Polihronu pentru Patriarhul şi atuncea vine Domnul şi Patriarhul în mijlocul bisericii; iară Patriarhul îl întăreşte pe dînsul cu împărtăşirea blagosloveniei şi el sărută mîna Patriarhului; şi la eşirea din biserică, îl petrece Patriarhul pînă la scara sus pomenită şi să­rutîndu-se unul pe altul, încalică el pe cal şi dinaintea ogrăzii bisericii îl primesc Turcii petrecătorii săi şi de acolo se întoarce înapoi la palatul său, tot cu aceeaşi orînduială cu care a fost venit strigîndu-i Ceauşii de multe ori. Şi dacă ajunge acolo, pofteşte la sine numai pe căpitanii petrecătorilor şi le dă dulceţi şi cafea şi le împărţeşte bacşişul obişnuit; după aceea heretisindu-l ei împreună cu oamenii lor, se întorc înapoi la curtea Vizirului.

A doua zi vine Patriarhul cu Mitropoliţii şi după aceea toată boerimea care se află la Ţa­rigrad şi heretisesc pe Domnul cel nou; şi obiş­nuesc încă şi solii împăraţilor şi ai republicelor creştineşti de'l heretisesc însuşi ei, sau prin Dra­gomanii lor, mai ales, dacă au mai dinainte cunoştinţă cu dînsul.

În celelalte zile se zăboveşte el cu plătirea ba­nilor cu care este dator pentru luarea Domniei şi cu bacşişurile care le-au pus Otomanii cu nume de pişuriş adică, dar de bună voie, însă vederat îl asupresc cu dînsele dupre nesăţioasa lor lăcomie.

Şi după ce plăteşte acei bani pe jumătate, apoi îi trimit semnele Domniei două tuiuri şi un steag, care se chiamă în limba lor sîngeac, mai cu multă pompă, decît la punerea unui Vizir de aceia cari se cinstesc cîte cu trei tu­iuri, pentrucă acestora li se dă fără de nici o slavă, dela Miralem-Aga carele le are sub stă­pînirea sa, iar unui Domn de Moldova sau de ţara Românească, le trimite cu mare alai prin toată cetatea pînă la curtea sa. Căci la vremea cea hotărîtă, ceauşii şi slugile Vizirului cari au fost petrecut pre Domn la biserică, se adună foarte dimineaţă în ziua aceia la Miralem-Aga, adecă la acela ce păzeşte steagurile împărăteşti, care nu este mică boerie la curtea Împărătească, şi înţelegind Domnul că s'au adunat toţi aceia acolo, apoi trimete şi el pe Capu chihaielele sale şi pe boerii cari sunt de faţă îmbrăcaţi foarte şi mai ales cu cai împodobiţi frumos şi merg pe la Babihumaiulu sau poarta cea mare care este în afară la curtea Împărătească, şi după ce sosesc acolo, îi primeşte Miralem-Aga cu mare cinste şi îndată ce aduce acolo tubulhanaoa sau muzica Împărătească care este orînduită pentru Domn şi începînd tubulhanaua aceasta a cînta tot felul de cîntări care se obişnuesc la Turci; tot alaiul ese cu orînduiala sa din curtea Împără­tească, făcînd începutul Ciauşii tot doi cîte doi; după aceştia urmează Agalerii Vizirului tot cu aceleaşi strae cu care se îmbracă şi cînd merg în divanul Sultanului, după aceştia vine Capu­chihaia a Domnului cu boerii Moldovineşti şi mai pe urmă Miralem-Aga c'un steag şi două tuiuri şi cu tubulhanaoa înapoia lui; şi cu această rîndueală merg prin toată cetatea şi toate străjile, fie unde ar fi, încă şi aceia din curtea Vizirului, trebue să se tocmească în rînd la uliţă şi slobozindu-şi în jos poalele straelor, să-şi puie mîinele cruciş pe piept şi într'acestaşi chip să cinstească semnele împărăteşti.

Şi aşa sosind la curtea domnească iese Dom­nul cu curtezenii dinaintea palatului său, întru întîmpinarea acelui purtător de steag, şi Miralem-Aga îi dă lui sîngeacul şi tuiurile cu capul ple­cat, împreună cu această urare: Allah teala mu­barec eiliie^[20], adecă: Dumnezeu să-ţi dee noroc la aceasta. Iar el iea sîngeacul în mînă şi îl sărută cu cinste, şi îl dă Sîngectarului său sau Stega­rului său, să poarte grijă pentru dînsul şi apoi pofteşte la sineşi pe Miralem-Aga în sala cea mare sau divan şi dîndu-i dulceţi, cafea şi alte după obiceiul turcesc, îl îmbracă cu o blană de samur şi-i dă bacşişul cel obişnuit. Atuncea Mira­lem-Aga cu slugile curţii se întoarce înapoi la palatul Împărătesc, iar tubulhanaoa rămîne la Domn şi cînta pe toată ziua neubet sau semn de strajă cîte trei ceasuri înainte de apunerea soarelui, care vreme se zice la Turcii ichindi, însă cinstea aceasta o au numai Domnii de Mol­dova şi de ţara Românească, iar Paşii nici unul în vremea care se află în Ţarigrad, nu poate să aibă această muzică ostăşească.

Şi aşa săvîrşind el toate trebile care are să le hotărască cu curtea şi plătind toţi banii cu carii este dator, arată Vizirului prin Cihaia, cum că nimic nu-l împedică dela intrarea în stăpî­nirea Domniei şi se roagă ca să iasă înaintea Împăratului şi să aibă voie de purces şi după ce se hotărăşte ziua aceia care alta nu obiş­nueşte să fie, decît numai Duminica sau Marţa, căci întru aceste zile se face divan înaintea Sul­tanului, după aşezămîntul lui Suleiman.

Apoi în ziua aceia foarte de dimineaţă se adună la divan, Vizirul, Mufti şi Cadileschiarii, ceilalţi Viziri, Ienicer-Agasi, Silahdar-Agasi şi alţi cari după dregătoria lor au intrare slobodă şi judecă pricinile jăluitorilor, la care ascultă şi Împăratul în dosul unor parcane, sau cafas aurit şi judecata această ţine patru ceasuri, pînă cînd numai este nimene să mai jeluiască.

După isprăvirea divanului se porunceşte dom­nului, ca să stea drept în rînd cu boierii săi dela uşa divanului celui dinafară în Cubea şi pînă la uşa cu care se închide Cubeaoa cea din lăuntru şi apoi sculîndu-se Vizirul cel mare dela locul său merge la Împăratul cu ceilalţi Viziri şi cu Cadilischierii cînd trec îşi pleacă domnul capul către Vizirul cel mare şi la cei­lalţi Viziri şi intrînd ei la Împăratul, îl înştiin­ţează Vizirul pentru pricinile ce s'au judecat în divan, sau pentru alte trebi ale obştei şi după aceea îi spune că sluga sa domnul Moldovei se roagă ca să aibă voie a merge în domnia lui; şi dacă îi dă Sultanul voie de purces, apoi îi spune Capugilar Chihaiasi ceeace a hotărît Sultanul şi Muhţur-Agasi porunceşte ca să-i pue pe cap o Cucă lucrată foarte cu meşteşug de pene de struţi, însă Cuca aceasta este mai vîrtos o po­doabă a Enicerilor, iară pentru că şi domnii se socotesc între cetile Enicerilor, pentru aceea li se dă şi lor această podoabă, care nu poate nimenea altul să li o pue pe cap, fără numai Muhţur-­Aga, pe carele atîta îl socotesc, ca cînd ar avea sub sineşi pe toate cetile Enicerilor, numai pentru că este peste straja cea din curtea Vizirului.

Şi într'acest chip fiind el împodobit, îl îm­bracă şi Tefderdar-başa cu un caftan, dînd şi boierilor lui 27 caftane mai proaste; şi apoi îl duc în lăuntru doi Capugi-başa ţiindu-l vîrtos de supt subsiori, împreună şi pe alţi patru boieri mai de frunte ce sunt cu dînsul; şi viind la uşa diva­nului, îl silesc acei ce îl duc ca să-şi plece capul pînă la pămînt; şi după aceia încă de două ori păşind cîte trei paşi rămîne stînd drept în mijlocul divanului fiindcă nu este prea mare. Iar Împăratul din scaunul său arată Vizirului carele stă deadreapta sa cu mîinile puse crucişi una preste alta şi-i zice ca să spue Domnului ceeace are de spus; iar Vizirul plecîndu-se pînă la pămînt înaintea Sultanului, vorbeşte către Domn aceste cuvinte: „Fiindcă credinţa şi buna cuviinţa ta, s'a făcut cunoscută Măriei sale Împăratului nostru, carele este scăparea a toată lumea, pentru aceia el s'a milostivit asupra ta, şi 'ţi-a dat domnia Moldovei, deci tu şi de acum înainte să fii cre­dincios slujind cu dreptate şi să fii ascultător poruncilor lui celor sfinte, cărora toată lumea se supune şi să rămîi cu această evlavie către dînsul, iar pe supuşii lui să-i aperi şi să-i stă­pîneşti cu blîndeţe şi cu sîrguinţă, să aibi purtare de grijă a privighia la toate iznoavele vrăjmaşilor, trimiţînd în toată vremea înştiinţări sigure pentru unele ca acelea, avînd purtare de grije pentru acestea din toată puterea ta şi apoi prea bine ştii ce ai să aştepţi, iară lenevindu-te la acestea nu te vei putea îndrepta cu disvino­văţiri deşerte”.

Atuncea Domnul dacă ştie limba Turcească răspunde în scurt aşa: „eu pe capul meu mă făgă­duesc că voesc a jertfi toată puterea mea la slujbele prea cinstitului şi prea milostivului Împăra­tului meu, numai de nu-şi va întoarce faţa sa cea milostivă ele către mine, sluga sa cea nevrednică”.

Şi după ce zice aceste cuvinte, îl scot Capigi­başii iarăşi afară din divan tot cu aceiaşi ţe­rimonie cu care a intrat, însă cu dosul înainte, pentrucă nu este slobod să arate dosul către Sultan.

Şi în vremea aceea găteşte un cal arabesc Buiuc imirahor sau Comisul cel mare al Împă­ratului, împodobindu-l cu raft de aur bătut cu pietre scumpe şi cu harşa cusută cu aur şi cu argint şi de a stînga cu o spată şi de a dreapta cu buzdugan, iară doi Idiccii sau slugi dela grajdul Împărătesc ţin calul în poarta curţii şi pe lîngă dînsul stau doi Chiulahlii cu comanace albe pe capete şi doi alergători cu strae de fir, cu comanace de argint şi poleite cu aur, ce sunt făcute în chip de pahare.

Şi aşa eşind Domnul, încalecă pe cal şi aş­teaptă venirea Vizirului şi porunceşte boierilor săi ca să stea în rînd dea stînga lui şi apoi se închină la Vizirul cel mare şi la ceilalţi Vi­ziri cu plecarea capului şi cu mîinile la piept, mulţămindu-i şi ei cu plecarea capului şi apoi ducîndu-se aceştia înapoi pe la palaturile lor, ese şi el din curte şi merge drept la biserica cea mare, tot cu tovărăşiea aceia cu care a şi venit şi cu muzica de oaste sub petrecerea Paicilor şi a Chiulahliilor Împărăteşti şi se pri­meşte de cătră Patriarhul şi de cătră ceialalţi bărbaţi bisericeşti, tot cu aceiaşi pompă şi ţe­rimonie precum am scris mai sus, iară Cuca o ia de pe cap la intrarea în biserică şi nu o pune pînă cînd nu ese şi eşind din biserică, merge drept la palatul său, şi acolo îl duc în divan Agalerii aceia carii l'au petrecut şi luîn­du-şi bacşişurile lor, se întorc înapoi la curte, iară paicii şi Chiulahlii rămîn la dînsul şi'l petrec pînă în Iaşi care este scaunul şi oraşul cel de căpetenie al Moldovei.

A doua zi îi trimete Reiz Efendi sau Logo­fătul cel mare al Împăratului, Hrisovul Dom­niei scris foarte cu meşteşug cu litere de aur şi'i hotărăşte să purceadă la scaun, cu cît se va putea mai în grabă, pentru că niciun Domn după ce merge înaintea Împăratului, nu poate să rămîe la Ţarigrad mai mult de o săptămînă.

La purcederea lui îi dă Împăratul un Schimne­-Agasi, care se înţelege acela ce sue pe Domn în scaun şi dregătoriea aceasta se dă numai la slugile cele mai din lăuntru, adică lui Capigilar Chihagasi, perdelegiului sau Portarului celui mare, Imerahorului celui mare, sau celui de al doilea, adică Comisari Împărăteşti şi nu prea rar şi Silahdariului şi Ciohadarului, cari sunt întîi între slugile cele mai din lăuntru ale cur­ţii: însă aceşti doi nici odinioară nu obişnuesc a petrece însuşi pe Domn, pentru trebuinţele lor cele mari ce au la Curte, ce trimit pe alţii în locul lor.

I să mai trimete lui şi un Capigi-başa, cu patru Capigii mai mici şi patru Ciauşi, doi Chiulahlii, doi Ciatiri şi doi Paici Împărăteşti şi o ciată de muzicanţi, de care are şi Vizirul.

Şi după ce se săvîrşesc aceste toate, apoi cu o zi înainte de purcederea sa din Ţarigrad, se roagă Vizirului ca să-i dee voie să meargă să-şi eie ziua bună dela dînsul; şi dobîndind voe, merge la curtea Vizirului cu Capu-Chihaea a lui şi cu boierii şi sosind el acolo, îl duce Chi­haia în cabinetul Vizirului şi Vizirul îl sfătueşte iarăşi ca să fie cu credinţă şi'i aduce aminte pentru cele ce l'au învăţat mai nainte şi altele pentru care cere trebuinţa ca să'i arate, iară el îi răspunde după cum cere trebuinţa şi-i re­comendueşte pe Capu Chihaialelile sale şi pe sineşi însuşi şi sfîrşind vorba îi sărută mîna şi atuncea îl slobode Vizirul dela sine cu aceste cuvinte:

„Eu te voiu vedea, urmează bărbăteşte şi vi­tejeşte şi Dumnezeu să-ţi deie noroc şi sănătate şi să-ţi fie la toate întru ajutor”.

După aceia porunceşte de'l îmbracă c'un Caftan care se chiamă iţuncaftan, sau caftan de purcedere şi săvîrşindu-să şi aceasta, merge după aceia la Chihaia şi-şi ia zioa bună dela dînsul şi la urmă încalică pe cal şi merge înapoi la palatul său, sau pre la ceialalţi Vi­ziri; ca să se închine şi acelora, însă aceasta se obişnueşte a fi mai de multeori noaptea de­cît zioa, pentru ca să nu pricinuească Vizirului vreun prepus, că'şi caută lui şi alte răgele sau că le şi are.

A doua zi ese din cetate foarte încet şi merge cu mare pompă şi tovărăşie sub strigarea Ciau­şilor, care se obişnueşte totdeauna la încălecare şi la descălecare, precum am zis mai sus şi 'nainte merg călăraşii de Moldova, dacă sunt atuncea de faţă şi steagul îl duc înainte; după aceştia urmează o muzică creştinească cu pauce şi cu trîmbeţe; după aceştia un steag alb, care este semn de pace şi de supunere, între cele două tuiuri care i se dau lui dela Poartă; după acestea urmează Capu-Chihaialele Domnului şi alţi boieri de Ţarigrad, pe cari îi împresoară două rînduri de Ciauşi pre de amîndouă păr­ţile; după acestea vin pohodnicii Domneşti de care nu poate să aibă mai mulţi decît şapte ca şi alţi Viziri şi sunt împodobiţi cu harşele de mare preţ şi pre de amîndouă părţile sunt împreunaţi de şase Satiri Domneşti, şi după dînşii doi Satiri Împărăteşti, după cari urmează şi Domnul îmbrăcat cu turban Domnesc.

Capul calului său îl acoper doi paici Împă­răteşti şi scările le ţin doi Iedeclii, puţin mai înapoia lui de a stînga, care este partea cea mai cinstită la Turci, merge Schimni-Agasi, şi de a dreapta Sîngeac-Agasi, sau acel ce poartă de grijă pentru steaguri, iară denapoia lui sunt slugile sale dela cămară, şi după dînşii vechilii lui Sîngeac-Agasi cu trei steaguri roşii şi steagul cel din mijloc are în vîrful lui luna jumătate, iară celelalte două numai cîte un bumb poleit; după acestea, vine o ceată de Mehteri sau mu­zicanţi Turceşti, cari cu pauce mari şi cu trîm­biţe fac muzică răsunătoare, iară mai pe urmă sunt slugile lui Schimne-Agasi şi ale lui Sîngeac-­Agasi şi alţii mai proşti care trebue să meargă de'mpreună.

Şi cu această orîndueală merge alaiul încet pînă la conacul cel dintîi, care nu este departe de zidurile Cetăţii cei mari. Iară apoi la drum de acolo înainte, nu se pot păzi aşa bine toate ţerimoniile acestea, fără numai cînd intră în vreun tîrg, sau oraş, atuncea iarăşi se bate meterhaneaoa şi se face strigarea cea obişnuită a Ciauşilor şi altele şi la drum totdeauna tre­bue să meargă înainte pînă la al doilea conac, doi Ciauşi şi o slugă Domnească, ca să orîn­duească sălaş şi să facă gătire pentru bucate, care toate se fac după voia şi după cerirea Domnului; că într'acea vreme, din porunca Îm­păratului trebue toţi să asculte de dînsul ca cînd ar fi însuşi Vizirul. Şi dacă se arată vre un Turc cu necuviinţă, sau nu voeşte să as­culte de porunca lui, atuncea Domnul poate prin Beşli-Agasi al său să-l pedepsească după vina lui, sau dacă voeşte să fie mai lin cu dînsul, apoi îl dă pe mîna stăpînului său ca să-l pedepsească.

Şi'ntr'acest chip ajungînd el la Galaţi, oraşul Moldovei cel dintîi despre Ţarigrad, îl întîm­pină acolea toţi boierii de ţara de jos, şi unii încă şi din ţara de sus, cari sunt mai pe aproape, şi'l petrec pînă în Iaşi şi pe drum încă fiind el cercetează pentru supuşii săi, le ascultă jalobile şi le hotărăşte pricinile.

O milă de loc din Iaşi afară îi ese întru întîmpinare Caimacamii, cari sunt puşi de dînsul încă dela Ţarigrad prin scrisoare, împreună cu ceialalţi boieri, ostaşi şi tîrgoveţi, pe care îi lasă de'i sărută mîna sau poala, călare fiind el şi intră în oraş tot cu asemenea pompă şi ţerimonie, precum au eşit din Ţarigrad şi des­calecă la biserica cea mare a sfîntului Nicolae şi 'n ograda bisericei îi ese întru întîmpinare Mitropolitul, şi ceilalţi bărbaţi Duhovniceşti cu smerenie şi îl duc în biserică, păzind tot ace­leaşi obiceiuri bisericeşti, precum am arătat mai sus şi după săvîrşirea slujbei Dumnezeeşti, eşind din biserică se primeşte iarăşi de cătră tovără­şiea sa cea Turcească, ce a fost rămas stînd la uliţă, făcîndu-i obişnuita strigare şi muzică şi cu petrecerea aceia merge la Curtea Domnească.

Şi sosind acolo, îndată îl ia Schimne-Agasi, şi'l duce în divanul cel mare, şi rămîne stînd lîngă scaunul Domnesc, ce este aşezat acolo şi este cu trei trepte; şi după ce se aşează toţi boierii pe la locurile lor, se lasă în Divan şi ceilalţi dregători de oaste şi neguţătorii cei mai bogaţi din Iaşi şi apoi se porunceşte să fie tă­cere. Şi Schimni-Agasi scoate porunca Împără­tească care se zice: hiuchim ferman, şi o dă să o cetească secretarul, adecă Divan Efendesi, un Turc pe carele îl ţine Domnul cu bună leafă în slujba sa.

Acest ferman obişnueşte a se scrie cu aceste cuvinte: „Aleşilor şi vrednicilor Boieri şi Arhierei, pedestraşi şi călăraşi şi voi toate slugile şi supuşii mei, sfîrşitul vostru să fie fericit. Sosind la voi puternica poruncă prea luminatei noastre măriri căreia toată lumea este ascultătoare, să ştiţi că în anul (N) luna (N), mila noastră cea nemărginită a văzut credinţa şi slujbele cele făcute cu dreptate, ale prea alesului vrednicului Domn, dintru poporul care crede în Isus, şi din neamul Nazareilor şi l'am cunoscut a fi destoinic şi vrednic de milostivirea, de mila şi de ajutorul nostru, pentru aceea l'am miluit şi l'am pus Domn în Moldova şi i-am poruncit pre cu înţeles, ca să poarte grijă părinteşte pentru boieri, ori şi din care stare ar fi, pentru mazilii cari sunt prin ţinuturi şi pentru toţi supuşii lui, să-i apere şi să fie plecat asupra lor şi poruncile noastre să le plinească cu bucurie şi toate slujbele noastre să le săvîrşească cu credinţă şi cu dreptate. Iar vouă vă poruncesc ca să-i fiţi ascultători în toate lucrurile şi să vă supuneţi lui şi ceeace vă va porunci el vouă din porunca noastră, să faceţi cu sîrguinţă fără de zăbavă. Iar carele se va arăta cu necuviinţă şi cu împrotrivire, şi se va feri, de la ascultarea poruncilor lui, atunci el pre unul ca acela, ori din ce stare ar fi, poate să-i pedepsească răutăţile lui cu sabia sau cu alte pedepse precum îi va plăcea lui. Deci pentru aceasta voi, pe acest de sus pomenit, să-l cu­noaşteţi vouă stăpîn şi Domn, carele este pus şi orînduit vouă dela noi. Şi vă păziţi a nu gîndi într'alt chip, sau să urmaţi împrotrivă; ci vă încredeţi semnului nostru celui cu totul prea sfînt, (adecă Tura, sau iscălitura Împărătească) aceasta să ştiţi. Dată în Ţarigrad, anul (N) luna (N)”.

Şi apoi după ce se ceteşte aceasta de către Divan-Efendisi, tălmăcind tălmaciul fieştecare fras unul după altul: răspund toţi boerii c'un cuvînt toţi odată: să fie voia Împăratului. Atuncea Schimne-­Agasi îmbracă pe Domn, c'un caftan ce-l aduce cu sine şi-l ridică în scaun cu mîna cea dreaptă, slobozindu-se tunurile întru acea clipeală şi fă­cînd Ciauşii obişnuita strigare.

Şi într'acest chip fiind el întărit în scaunul său, porunceşte de îmbracă pre Schimne-Agasi c'o blană de samur, iar pe Divan-Efendesi şi pe Postelnicul cel mare, numai cîte c'un caftan obişnuit.

După isprăvirea obiceiurilor acestora, începe întîi Mitropolitul să-i vorbească în scurt, pof­tindu-i noroc la stăpînire şi îi sărută mîna şi blagoslovindu-l, sărută şi el mîna Mitropolitului. După aceasta vin Arhiereii şi alţi boieri de starea întîi ca să-i sărute mîna şi poala. Şi numele lor le spune Postelnicul cel mare, cu aceste cu­vinte: sluga Măriei tale (N) sărută prea cin­stita poala caftanului Măriei tale. Asemenea slujbă face şi Postelnicul al doilea, boierilor celor de starea a doua si Postelnicul al trei­lea, boierilor stării a treia. După boieri ur­mează dregătorii de oaste fiecare dupre starea sa, cum şi neguţitorilor şi alţi orăşeni cinstiţi din Iaşi.

După aceasta intră Domnul în cabinetul său cel din lăuntru, iar pe Schimne-Agasi îl duce Perdelegiul sau Portarul cel mare cu mare alai la gazda care e gătită.

A doua zi se adună iarăşi boieri la Divan şi aşezîndu-se pe la locurile lor, iase Domnul mer­gîndu-i înainte Postelniceii şi merge din sala cea mare în cea mică adică în spătărie^[21]. Şi aşe­zîndu-se el acolea în scaun, chiamă Postelnicul pre toţi boierii celor trei stări, adecă fieştecare Postelnic starea sa. Şi apropiindu-se de dînsul fieştecare boier dupre starea sa, el sau îi scoate pre dînşii din slujbă, sau iarăşi îi înoeşte, sau îi înalţă dintr'o boerie mai mică într'alta mai mare, iar să scoată pe vre unul dintr' o boerie mai mare şi să-l pue într'alta mai mică, nu îngă­dueşte obiceiul pămîntului, fără numai atuncea cînd primeşte cineva de buna voia sa. Însă la alte pricini poate să urmeze cu dînşii dupre plăcerea sa, asemenea ca cînd n'ar avea asupra lui pre nimenea în lume.

Şi după ce aşază pe toate dupre voia sa şi pune în orîndueală republica ce i s'a încredinţat, trimete iarăşi înapoi la Ţarigrad pre Schimne-­Agasi şi pre celelalte slugi împărăteşti, cinstindu-i cu multe daruri şi scoţîndu-i din oraş cu mare slavă, petrecîndu-i însuşi ca la o mie de paşi din oraş şi de acolo le dă un boier ca să-i pe­treacă pînă la Galaţi, iar el se întoarce înapoi în Iaşi.

CAP. IV. Despre întărirea sau înoirea Domnilor

Într'acest chip precum am arătat mai sus, se da Domnilor Moldovei stăpînirea de la Poarta Otomană care măcar că se vede a fi prea bună, însă atîta este de nestatornică, încît neavînd ei cele mai tari legături, nici gîndesc cînd le cade din mîini; căci cu ce chip se arată Oto­manii asupra Moldovenilor, au arătat ei îndestul de luminat, încît cu dreptate să zice pentru dînşii acest proverb: că ei nu gonesc pe epure cu cîinii, ci cu carul; nici pe cal nu caută să-l amăgească cu traista deşartă.

Căci ei au socotit a fi mult mai bine ca să 'mblînzască întîi cu măgulire pe taurul cel ne­înduplecat al Moldovei, a căruia sălbătăcire de multe ori o cunoscuse ei spre paguba lor, decît să înduplece turburarea lui cu sila; pentrucă ei au nădăjduit că după vreme îşi va lepăda sălbăticirea sa, şi mai slăbind din putere, lesne îl vor putea strînge în chingi.

Deci cu acest scop n'au scăzut ei lui Bogdan al III-lea, fiul lui Ştefan cel Mare, nici un obi­ceiu al slavei, după ce a închinat el ţara sa Porţei Otomane; ce mai vîrtos i-au întărit legile ţării politice şi bisericeşti şi i-au lăsat toate semnele acele de mărirea Domnească ale ţării şi au fost mulţemiţi să plătească ei curţii pe tot anul patru mii de galbeni, ca un semn de închinăciune şi după moartea lui Bogdan, alegînd boerii domn pe fiul său Ştefan VI, ca pe un drept moştenitor al Domniei ce era, l'au cinstit Otomanii şi mai mult: pentru că Sultanul i-a trimes lui sol pe comisul cel mare şi l'a he­retisit poftindu-i noroc mult la intrarea în Dom­nie şi iau trimis Tuiuri, un singeac, turban şi caftan Domnesc şi un armăsar împătrătesc.

Celorlalţi următori ai săi li s'au mai în­greuiat dajdiea, iar din obiceiurile mărirei n'au cutezat Otomanii să smintească nimic, sau să nu primească alegerea vre unui Domn. Pînă ce au găsit ei vreme cu 'prilej în zilele lui Ioan Armanul, de au mai împuţinat slobozeniile cele vechi şi au aruncat în ţară alte sarcini noui nepomenite. Căci acest Ioan apucîndu-se să facă oarecare iznoave şi dobîndindu-l ei în mîinile lor cu vicleşug, l'au pedepsit cu moarte călcînd parola ce au dat; şi aşa au început ei deaicea să puie ţării alte legături mai cu tărie, hotă­rînd că dacă nu îşi va cere Domnul întărire Domniei dela Poartă, apoi să se pedepsească ca un vrăjmaş al împărăţiei.

Deci într'acest chip fiind Moldova lipsită din puterea ei şi văzînd Turcii că ea numai poate sta împotriva însărcinărilor lor, îndată după aceea sub stăpînirea lui Miron Barnovschi au început să facă alte obiceiuri cu care au însăr­cinat pe Domni ca să meargă ei însuşi la curte să iee semnele Domniei şi la fiecare trei ani, să meargă la Înalta Poartă să se arate înaintea Împăratului. Şi pentru ca să se păzească acestea mai cu amănuntul, pentru aceea de multe ori au schimbat ei pe Domni şi i-au scos din stă­pînire; prin care atîta s'au spăimîntat Domnii, încît nu numai că se 'ndeletnicesc bucuroşi ca să meargă la curte, după ce trece un an, sau doi, ca să-şi ceară înoirea Domniei, ca o milă împărătească; ci încă şi de frica lăcomiei Vizi­rului, cer de bună voie fermanul înoirii; care lesne se dă Domnului, numai dacă n'are Vizi­rul vre un prepus la credinţa lui, sau dacă nu face altul îmbiere cu vre o sumă mare de bani. Şi atuncea Vizirul dă Sultanului un talhiş cu aceste cuvinte: „Fiindcă (N) Domnul acest de acum al Mol­dovei, s'au arătat atîţia ani cu credinţă în stă­pînirea sa, şi nici de răpunerea vieţii sau a moşiilor sale nu s'au ferit în slujbile Împăra­tului şi dajdiea obişnuită o au plătit în toţi anii deplin la norocita Poartă Otomană. Şi osebit de acestea pre boeri şi pre ceilalţi locuitori ai Moldovei, i-au stăpînit cu atîta bunătate şi dreptate, în cît ei prin necontenite jalbe arată, că sunt mulţămiţi cu stăpînirea lui şi să roagă Măririi tale, ca să binevoeşti a-i înoi Domnia lui; pentru aceea, eu îl socotesc pre dînsul a fi vrednic de mila Împărăţiei tale şi aştept po­runca cea prea înaltă a Mărirei tale”.

Scrisoarea aceasta o duce Talhişciul la Îm­păratul după obiceiul turcesc şi după ce scrie Împăratul dedesupt cuvintele aceste obişnuite: „Amel oluna”; adecă: „să fie precum scrie”, apoi o trimite tot cu acel Talhişciu, iarăşi înapoi la Vizinul. Însă Vizirul măcar c'a dobîndit voie dela Sultanul ca să înoească pe Domn în stă­pînirea sa; iară pentru ca să poată scurge bani mai mulţi, se arată ca cînd n'ar fi isprăvit nimic cu Sultanul despre acea treabă. Însă şi Chihaea cu tăcerea sa stă întru ajutor lăcomiei Vizirului şi chiamă la sine pe Capuchihaelele Domnului şi zice cătră dînşii: cumcă prin şop­titurile şi zavistiile altor slugi împărăteşti, s'au arătat Sultanul mai puţin plecat la aceasta, decît avea ei nădejde; şi curmcă Măriea sa Vi­zirul a făcut de vreo cîteva ori aducere aminte Împăratului pentru pricina aceasta şi încă tot n'au luat răspuns deplin. Atunci Capuchihaie­lele văzînd primejdiea Domnului lor ce le stă înainte, se aruncă la picioarele lui Chihaea şi-l roagă pe dînsul, ca cît ar fi prin putinţă în tot chipul să stea pentru Domnul lor, făgăduind la urmă că'i vor mai mări darurile cele obiş­nuite, ce sunt pentru dînsul şi pentru Vizirul. Şi într'acest chip joacă pe pielea bieţilor Mol­doveni lăcomia de cinste şi lăcomia de argint.

Şi tot aşa urmează, pînă cînd le îndestulează mîndriea care îi stăpîneşte, împreună şi lăcomia banilor.

Şi la urmă învoindu-se amîndouă părţile şi unindu-se la toate şi înţelegînd Chihaia cumcă nu mai are nimic să mai scurgă, apoi sloboade dela sine pe Chihaiele; dîndu-le nădejde că le va merge bine treaba.

Şi a doua zi trimete la dînşii pe o slugă a Vizirului, care încă nu se întoarce înapoi cu mîna deşartă şi le dă de ştire, cumcă Vizirul au dobîndit la urmă voie dela Împăratul ca să înoească în stăpînire pe Domnul lor şi le po­runceşte să vie la curte. Şi după ce vin ei la curte, merg întîi la Chihaea şi după aceia intră la Vizirul şi le arată că s'a milostivit Împă­ratul asupra Domnului lor şi după aceia îi îm­bracă cîte c'un caftan după obiceiul lor. După vreo cîteva zile trimete Vizirul la Domn pe Capugilar chihagasi, sau pe altă slugă din curte, cu hrisovul cel nou al Domniei şi cu Hin chim Ferman, ca să i le aducă lui la scaun. Şi hri­sovul obişnuesc să-l facă asemenea ca şi acela pe care îl dau Domnilor cînd îi pun întîi în scaun, numai cît în locul cuvintelor acestora: „Că din mila şi milostivirea noastră ţi-am dă­ruit Domnica”, zice: „Că din mila noastră ţi s'a înoit şi ţi s'a şi întărit Domniea”.

Iară porunca aceia sau Hiuchim Ferman, este într'acestaşi chip: „Pre alesule dintre Domni po­porului celui ce crede în Isus şi prea vredni­cule dintre cei mai mari ai neamului Nazari­nesc, Domnule stăpînitor de acum al Mol­dovei (N) ajungînd la tine acest ferm an al nostru, să ştii c'atît slujbele tale cele credin­cioase le-am văzut, cît şi pentru credinţa ta cea tare ce ai către noi, am înţeles cunoscîn­du-te în tot chipul că eşti vrednic de mila şi milostivirea noastră, pentru aceia am dat po­runcă ca să-ţi înoiască şi să-ţi întărească Domniea Moldovei, puindu-te în stăpînire şi dîndu-ţi putere deplin, asupra Moldovenilor supuşi îm­părăţiei noastre: către cari să te arăţi cu dra­goste ca şi pîn'acum şi pe boieri şi pe fieşte­carele locuitor ori şi de ce stare ar fi, să-i pă­zeşti şi să-i aperi; şi ca să nu te leneveşti a arăta fără de zăbavă Porţii noastre cei întru totul prea luminate, nevoia şi greutăţile şi toate asupririle lor şi să fii gata a împlini poruncile împărăţiei noastre care ţi se vor trimete, puin­du-ţi pentru noi toată virtutea ta cea cu poala ridicată^[22]; şi haraciul Moldovei de preste an să-l trimiţi deplin la vremea hotărîtă la vistie­riea noastră; şi te păzeşte să nu gîndeşti sau să urmezi întru alt chip şi crede iscăliturii noastre cei sfinte.

Dat la Ţarigrad anul (N), luna (N)”. Într'acest ferman mai adaoge şi Vizirul o scrisoare, cu care înştiinţează el pe Domn, zicînd că el prin rugămintea şi regelăcul său, i-au dobîndit la urmă înoirea Domniei din mila Împărătească.

Şi luînd Capigi-başa scrisorile aceste, vine cu poşta pînă în Iaşi şi ajungînd la Galaţi tri­mete om inainte ca să înştiinţeze pe Domn pentru venirea lui şi pentru ziua aceea în care să intre în Iaşi.

Într'acea zi iese întru întîmpinarea lui Domnul cu toată curtea sa, o mie de paşi din oraş afară şi întîlnindu-se amîndoi, se închină unul la altul de călare şi merg alăturea Capigi-başa de a dreapta care se înţelege la Turci scara cea mai mică. Întorcîndu-se amîndoi în oraş, înaintea Domnului merge o slugă de a lui Capigi-başa, carele duce în mîinile sale fermanul Împără­tesc învălit într'o basma albă şi caftanul Dom­nesc pe braţile sale: iar înapoi vine o ceată de Mehteri împărăteşti şi Ceauşii fac cînd şi cînd obicinuita strigare; şi cu această orînduială so­sind ei la curte şi aşezîndu-se Domnul în scaunul său, cu toţi boierii în sala cea mare, scoate Capigi-başa fermanul, şi îl dă în mîinile lui, iară el îl dă lui Divan Efendisi ca să-l cetească, care aseminea toate se urmează ca şi la punerea Domnilor, precum am scris mai sus.

Osebit de înoirea aceasta care se face după fieştecare trei ani şi se numeşte Mucarerul cel mare; se mai face încă şi altă înoire pe tot anul, care se chiamă Mucarerul cel mic, la care se face cu mult mai puţină cheltueală, decît la aceea, care vom arăta mai jos; însă la aceasta, nu se înoeşte hrisovul Domniei, ci se trimete numai ferman nou, c'o slugă de a Vizirului din starea de mijloc, căreia i se dă şi bacşiş mai puţin.

CAP. V. Despre scoaterea sau maziliea Domnilor

Fiindcă am vorbit pentru punirea şi pentru înoirea Domnilor Moldovei, cu dreptate poate să ceară dela noi cetitorul cel poftitor de ştiinţă, să spunem şi pentru maziliea lor.

Deci vom rămîne la acea orîndueală ce am arătat mai sus şi din izvoarele care le avem înaintea ochilor, vom ispiti cu amăruntul, obi­ceiurile ce se urma în vremile vechi, cum şi într'aceste de acum, la scoaterea Domnilor.

În veacurile cele dintîi întru care a început Moldova să fie Domnie deosebită, nu se scotea Domnii nici decum din stăpînire şi nici putea niminea să-i scoată; pentru că ei stăpînea fără hotar asupra supuşilor săi, ca nişte Împăraţi, fiindcă puterea lor era moştenitoare, iar nu o dobîndea prin alegerea boierilor măcar că isto­ricii arată că unii din stăpînitorii Moldoveni au fost isgoniţi din scaun; însă aceastea s'a făcut prin tulburările cele din lăuntru, iară nu de altă silă străină, căci Moldovenii nu voia a şti naş­terea cea dintîi, care pricinueşte pe la stăpî­nirile Europei tulburările cete mai mari; şi nici legile pămîntului nu îngăduea să împărţească fraţii Domniea între sine şi era numai în voia părintească ca să lase în dieată următor la scaun după moartea sa, pe acela din fii săi, pe carele îl voia el. Iar cînd se întîmpla vreodată să-l împedice vreo moarte grabnică hotărîrea această părintească, sau cînd vreo lăcomie ne­măsurată a cinstii, a fiilor Domnului celui mort, stîrnea gîlceavă pentru luarea Domniei, atuncea într'alt chip nu putea să fie, ci trebuia să se scoale cu război şi apoi acela lua Domniea, că­ruia slujea norocul de biruia; iar cel biruit dacă putea să scape, fugea la Ardeal sau în ţara Le­şească, căci în ţările acestea avea Domnii moşii şi aştepta acolo pînă ce găsea vreme cu prilej, de'şi înmulţia puterea şi-şi întărea oastea. Şi dintr'aceasta s'a pricinuit de adeverează atît istoricii cei Leşeşti, cît şi cei Ungureşti, îndem­nîndu-se unul dela altul, zicînd că Domnii Mol­doveneşti le-ar fi fost supuşi, numind supunere, aceea care nu era alta decît oarecare aşezămîn­turi de pace.

Osebit de aceasta s'a mai întîmplat cîte odată la unii din Domni de i-au scos boierii din scaun pentru tiraniea, sau pentru alte năravuri rele, pedepsindu-i cîte odată şi cu moartea.

Iar afară de aceste, nu era alt chip cu care putea să se lipsească Domnii de stăpînire; ci acela carele apuca să dobîndească Sceptrul în mîni, îl şi ţinea fără nici-o împotrivire pînă la sfîrşitul vieţii sale.

Această orîndueală s'a călcat întîi în zilele lui Petru V Rareş, fiul cel afară de cununie al lui Ştefan celui mare, izgonindu-l din scaun Împăratul Suleiman, zicînd c'ar fi aprins el ce­tatea Chiliea; şi încă trăind el, au pus în locul său, pe Ştefan al III, carele s'a arătat pe sine că este strănepotul lui Alexandru I. Şi asemenea s'a întîmplat aceasta şi cu Petru VI Şchiopul, că alegîndu-l boierii Domn, după moartea cea straşnică a lui Ioan Armanul, l-au scos Turcii din scaun îndată după aceia; însă căindu-se ei pentru dînsul, în scurt după aceea, l-au pus iarăşi în stăpînire.

Iar a tăea capetele Domnilor, obicinuia Turcii foarte rar şi mai ales numai la vreo răscoală de faţă cînd făcea vreunul, pînă ce a căzut puterea alegerei în mîinele lor, după fuga lui Miron Barnovschi, puind în stăpînire după plă­cerea lor pe Ilie III, fiul lui Alexandru IV; căci după aceea n'a avut nici unul nenorocirea aceea ca să fie ucis în scaun, fără numai Eu­staţie Dabija şi tatăl nostru Constantin Cantemir. Cela ce are poftă să cerceteze mai cu amăruntul pricina aceasta, caute dacă va voi la cap. II, la catastihul Domnilor.

Scoaterea sau maziliea Domnilor Moldovei se urmează mai într'acestaş chip. Cînd hotă­răşte Vizirul ca să scoată pe Domn din scaun şi dobîndind la aceasta voe dela Împăratul prin Talhiş, atuncea foarte se păzeşte la taină şi nu spune nimănui ca să ştie, fără numai Domnul acel nou ca nu cumva să oblicească Capu-Chi­haielele Domnului celui din scaun şi să-l în­ştiinţeze; pentru aceea, porunceşte Chihaea al Vizirului Domnului celui nou, să vie la curte noaptea îmbrăcat în alte strae şi viind îi porunceşte ca să-şi pue caimacami şi să le po­runcească, ca să facă aceea ce este să se urmeze din porunca Împăratului şi isprăvindu-se aceasta, orîndueşte Vizirul pe un Capigi-başa ca să aducă Domnului fermanul şi să-l ducă pe dînsul la Ţarigrad; iară Domnul cel nou trimete cu Capigi-başa pe unul din slugile sale, cu cărţile şi cu poruncile sale către caimacami c'o scri­soare osebită către toată boerimea. Iară lui Capigi­başa, i se mai dau şi alte două fermanuri Îm­părăteşti unul către Domn şi altul către Caima­cami acei orînduiţi de Domnul cel nou. Fermanul acela care este către Domn, obişnueşte să fie cu aceste cuvinte: „Pre alesule dintre Domnii cei ce cred în Mesia şi mai vrednic dintre cei mai mari din poporul lui Isus; (pentru că Dom­nilor celor maziliţi li se dă tot acelaş titlu, ca şi celor stăpînitori); carele ai fost mai nainte Domn al Moldovei, sfîrşitul tău să fie fericit. Ajungînd la tine porunca întru tot prea luminatei Îm­părăteştii noastre măriri, căreia toată lumea este ascultătoare, să-ţi fie ştiut; că tu prin trîn­dăvirea ta la slujbele noastre şi prin lenevirea la împlinirea poruncilor măririi noastre cei Îm­părăteşti, te-ai făcut vinovat a tot felul de pe­depse şi canonisiri (Cîte odată se adaogă şi pedepse de moarte). Însă fiindcă îndurarea şi mila noastră este nemărginită asupra ta; pentru aceea am poruncit ca să ţi se ia domnia şi în locul tău să se pue pe (N); deci tu fără a mai zăbovi un ceas, sau o clipeală, să te ridici cu toată casa ta, cu slugile şi cu averea şi să vii la pragul Porţii Împărăţiei noastre, ci-i întru tot luminate. Şi te fereşte să nu gîndeşti sau să urmezi într'alt chip. Şi crede iscăliturei noastre cei sfiinte. Dată la Ţarigrad: anul (N) luna (N)”. Iară fermanul cel ce este către caimacami, este cu aceste cuvinte alcătuit: „Aleşilor dintre boerii poporului Mesiei, sfîrşitul vostru să fie bun; ajungînd la voi fermenul acesta al Îm­părăteştei noastre măriri, să ştiţi că ne-am în­ştiinţat, cum că (N) Domnul vostru acest de acum, s'a purtat leneş la împlinirea poruncilor noastre şi slujbele noastre nu le bagă în seamă şi n'are purtare de grijă pentru popor şi pentru boeri ne apărînd precum se cade pre supuşii noştrii, nefăcîndu-le lor dreptate, ci mai vîrtos îi asupreşte şi-i scurge în tot chipul. Şi din­tr'aceasta, milostivindu-se asupra voastră, mila noastră cea nemărginită, am poruncit ca să-l scoată din stăpînirea Domniei şi să-l aducă la prea luminata Poarta Împărăţiei noastre. Deci voi să ascultaţi de fermanul acesta al nostru şi prea pomenitul Domn ce l'am scos din stă­pînire, să-l daţi cu toată casa sa, slugile şi averea în mîinele lui Capigi-başa al nostru, ce l-am trimes acolo pentru această pricină. Însă vă păziţi, să nu vă arătaţi către dînsul nici unul cu necuviinţă sau să luaţi cît de puţin din averea lui. Osebit de aceasta, să împliniţi fără de apărare, toate acelea care vă va po­runci vouă din porunca noastră, Domnul nostru cest nou (N) şi vă păziţi să nu gîndiţi, sau să faceţi într'alt chip. Şi credeţi peceţii noastre ce[le]i cu totul prea sfiinte”.

„Dată la Ţarigrad, anul (N) luna (N)”.

Şi dacă au Turcii frică să nu facă Domnul vreo răscoală, înţelegînd pentru maziliea sa, sau să nu fugă pre la stăpînirile cele creşti­neşti de prin prejur, atuncea dau poruncă Se­raschierului de Babadag, sau Paşii de Bendir, ca să dea lui Capigi-başa vreo cîţiva ostaşi cu carii să poată apuca pre Domn şi cu bună strajă să-l trimită la Ţarigrad.

Iară dacă sunt toate liniştite în toate părţile şi nu este pricină la mijloc, pentru care să facă Domnul; apoi vine la Iaşi numai singur Capigi­başa cu poştă menzil şi cu acele două fermanuri, cu atîta grăbire încît îi este prin putinţă şi pre cale tăinueşte pricina pentru care este trimis, mai vîrtos după ce soseşte la Galaţi, care este oraşul cel dintîiu al Moldovei de cătră Turcia şi pentru ca să apuce pre Domn fără de veste zice că este trimes cu altă poruncă.

Şi aşa îşi întocmeşte mersul său, în cît po­triveştesă sosească în Iaşi mai nainte de amiază-zi, la care vreme toţi boerii se află adunaţi la Curte. Şi aşa sosind el, merge drept la curtea Domnească şi intrînd în divan heritiseşte acolo pe boerii ce sunt adunaţi şi dă fermanul în mîinile Caimacamilor, care sunt orînduiţi de Domnul cel nou, pre carii îi arată lui cu degetul o slugă a Domnului celui nou, carele este trimis cu dînsul, îmbrăcat în strae turceşti şi cînd le dă el lor fermanul, le zice aşa: „Domnul vostru este scos din stăpînire, deci să ascultaţi poruncile Dom­nului nou”.

Şi apoi heretisindu-i în numele Domnului celui nou şi acea slugă a sa le dă scrisoarea şi porunca stăpînului său şi la urmă adunîn­du-se toţi boerii în Spătărie, intră şi Capigi­başa acolo, viind Domnul pînă la uşe întru întîmpinarea lui şi închinîndu-se puţin unul altuia porunceşte Domnului Capigi-başa, ca să se suie în scaunul său, fiindcă are să-i ves­tească o poruncă Împărătească. Iară Domnul este ascultător la aceasta, măcar deşi pricepe din urmările acestea, că va să-i facă mazilie şi se aşează în scaun nezicînd alt nimic, de cît numai aceasta: „Fie porunca prea milosti­vului şi întru tot prea luminatului Împărat”.

Şi după aceia scoate Capigi başa fermanul, şi-l dă lui, eară el aducîndu-l la gură şi la frunte dupre obiceiu, îl dă lui Divan Efendisi ca să-l cetească; şi în vremea cetirei se scoală Domnul pe picioare şi Capigi başa, împreună cu toţi boerii şi după cetirea fermanului, ia Capigi-başa pre Domn de subţioară şi-l coboară din scaun, aşezîndu-l lîngă dînsul într'alt scaun mai jos; după aceea se întoarce Domnul către Capigi-başa şi-i zice aşa: „Că el este Împăratului dator cu nemărginită mulţemire, pentrucă n'a voit să piarză pînă în sfîrşit pre sluga sa cea netrebnică; ci voeşte să-l înveţe numai prin pedeapsă lină. Şi cum că el toate acelea ce sunt hotărîte pentru dînsul, le aşteaptă plecat şi-şi cunoaşte vina sa; însă nu se desnădăjdueşte cu totul de mila Împărătească”.

Încă şi altele ca acestea, care socoteşte el că sunt pentru gustul Turcilor şi isprăvindu-şi el vorba, îl lasă Capigi-başa în seama boerilor pe trei zile şi le porunceşte, ca în cît ar fi prin putinţă mai curînd să facă gătire pentru trăsuri şi pentru alte lucruri ce sunt trebuincioase la drum şi orînduind el acestea, merge d'acolo la gazda care este gătită pentru dînsul de Cai­macami, iară Domnul rămîne în curtea sa trei zile. După aceia avînd toată puterea domnească ca şi mai 'nainte, îi dau boerii tot aceiaş cinste ca şi cînd era în scaun, şi îndrăznind cineva să se arate către dînsul cu necuviinţă, sau cît de puţin nebăgător de seamă, poate să zdro­bească ciolanele aceluia cu topuzul sau buzdu­ganul ce i s'a dat lui de la Sultanul, cînd au intrat în stăpînire; încă şi cu sabiea sa spin­ticînd pre vreun boier, măcar şi din cei mai mari (însă numai însuşi cu mîna sa), nici de către Împăratul nu se socoteşte a fi greşală. Pentru că Turcii au acest proverb: „O piatră care a fost pusă vreodată în vreo zidire, ră­mîne tot piatră de zidit şi poate să vie o vreme, întru care va fi iarăşi de trebuinţă la vreo zidire”.

În cuprinderea acestor trei zile, acei ce sunt orînduiţi Caimacami poartă grije pentru cai, trăsuri şi alte ce sunt trebuincioase la drum, pentru rădicarea Domnului şi trecînd zilele acestea cu vade, purcede Domnul din Iaşi către Ţarigrad, cu toată curtea, familia şi averea sa, dintre care nimenea nu cutează dinaintea ochi­lor lui să ieie măcar preţ de un ban şi iese din curte pe poarta cea mică ce este de către amiazăzi şi toţi boerii şi dregătorii de oaste, îl petrec o milă de loc din oraş şi descălecînd de pre cai, îi sărută mîna cu mare cinste şi se despărţesc luîndu'şi voie de la dînsul asemenea ca şi cînd ar fi şezînd în scaun. Iară el le mulţumeşte pentru cinstea care i-au arătat şi pentru petrecirea ce au avut cu dînşii şi-i sfătueşte cu politică dupre obiceiu, ca să fie ascultători la poruncile Împăratului, şi a Domnului celui nou şi după aceia se întorc boerii iarăşi înapoi la Iaşi, iară pentru dînsul lasă doi petrecători ca să-i poarte grije pentru conac şi pentru gătirea mesei.

Într'această călătorie, se păzeşte Capigi-başa ca să nu se întîlnească Domnul cel nou, cu acest mazîlit. Iară întîmplîndu-se una ca aceasta, apoi acela încunjură pre cestălalt şi-i face loc şi după ce trece Dunărea dincolo, are voie ca să trimeată înainte la Ţarigrad pre unii din slugile sale la Viziriul şi pre la alţi prieteni buni, dacă are, ca să înduplece pre slugile cele mai mari dela poartă.

Şi dacă ştiu ei cum vor sătura lăcomia de bani acelor mai mari ce sunt în vîslă, atuncia ei prea lesne dobîndesc poruncă cătră Capi­gi-başa, ca să aducă pre Domn la palatul său. Iară dacă nu pot scoate porunca aceia apoi ajungînd Capigi-başa la cetate cu Domnul, aş­teaptă cu tăcere pînă cînd face înştiinţare cu unul din slugile sale lui Chiaia, zicînd că a adus pre Domn pînă acolo şi aşteaptă porunca Vizirului cum să urmeze cu dînsul.

Şi dacă este Domnul pîrît cu vreo vină mai mare, sau dacă voesc Turcii ca să scurgă dela dînsul bani mai mulţi, atunci se dă poruncă lui Capigi-başa ca să-l străjuiască. Şi aceasta se face numai atuncea cînd voesc Turcii să urmeze cu dînsul mai cu milostivire, în casa lui Capigi-başa sau a lui Başbachiculi, adică a Visternicului. Iară dacă voeşte Împăratul ca să simţească Domnul mînia lui, apoi îl bagă pre dînsul în cele şapte turnuri, unde nimeni nu poate să şează la prinsoare fără numai din însuşi porunca Împăratului, însă măcar să fie el ori şi unde la opreală, tot nu poate să fie lesne într'alt chip slobod, decît numai prin bani mulţi şi daruri mari.

Şi dacă poate scăpa la urmă trăeşte slobod în curtea sa, pînă cînd mai găseşte vreme cu prilej ca să ia Domniea.

Şi măcar să se afle scos din Domnie, dar cînd merge la biserica Patriarchiei, şade în strana cea Domnească, întru care nimenia altul nu poate să şează, fără numai cînd este la Ţarigrad vreunul din ceilalţi Patriarchi.

Asemenea cinste are şi Doamna lui, avînd în tinda bisericii strană osebită pentru dînsa, care este mai înaltă decît celelalte strane.

Osebit de aceasta şi casă îşi zideşte dupre plăcerea sa şi o împodobeşte precît îi este la putinţă. Şi are petrecerea sa slobodă cu solii curţilor Europei, adică ai Franţezilor, ai En­glezilor şi ai Veneţiei şi cu alţii. Pentru că Turcii cred, că unul ce se află trăind în Ţarigrad nu poate să facă nici o lucrare în potriva Porţei Otomane şi cînd merge undeva, ia cu sine patru sau şi mai mulţi din slugile sale, şi dacă voeşte încalică pe cal împodobit cu cele mai frumoase tacîmuri; şi împreună cu toate slugile sale, poartă strae ori de care văpsea dupre cum voeşte, iară celorlalţi creştini este oprit să poarte strae verzi şi ciobote galbene. Şi cînd merge el la curtea Vizirului, descalecă la scară şi i se dă titlul Domnesc de către Chiaia şi de la alţii şi i se dă cafea şi altele dupre obiceiul turcesc, dîn­du-i toată cinstea care obişnuesc Turcii a o da Domnilor celor stăpînitori şi mai înainte avea, atît Beizadelele Domnilor, cît şi Domnii cei maziliţi, dela vistieria împărătească o leafă ho­tărîtă pre toată ziua, dela cinci pînă la zece taleri împărăteşti. Însă mai la urmă s'a ri­dicat acest obiceiu. Şi de bir este slobod cu toţi oamenii săi pînă'n vremea de acum; şi poate în iveală să-şi facă vin pentru curtea sa, iară să-l vînză nu este volnic: însă aceasta nici Domnii nu au cerut nici odinioară. Pentru că la Moldoveni şi mai ales la obrazele cele mari, tot felul de vînzare se socoteşte a fi necinstită, osebit de vînzarea pîinei care fac pe moşiile lor.

Şi atuncea are un Domn şi mai mare norocire, cînd nu se vădeşte vina pentru care vor să-l maziliască, ce satură numai lăcomia Vizirului. Pentrucă după obiceiul turcesc schimbîndu-se Vizirii foarte des, apoi Vizirul cel nou ca să descopere înşelăciunea şi vicleşugurile celuilalt, face îndată cercetare pentru cele ce a luat cu strîmbătate şi preste suma hotărîtă, de la Domnul Moldovei şi al Ţării Româneşti. Şi apoi pentru ca să mai mărească el vina celuilalt, de multe ori iartă pre un Domn cu greşale mai mici şi descoperă lăcomia celuilalt, numai ca să dee înţelegere şi pentru îndestularea lăcomiei lui.

CAP. VI. Despre Boieriile Moldovineşti şi despre stările lor

Fiindcă pînă aici am pomenit de multe ori pentru boierii Moldovei, dupre cum şi în capetele următoare avem să vorbim încă şi mai de multe ori, socotim a fi de folos ca să arătăm cetitorului celui iubitor de ştiinţă şi pentru boieriile lor.

Ei se numesc în limba ţării Boieri, care nume este împrumutat dela slavoni, prin schimbarea cuvîntului celui drept slavonesc, boleariu, cu care popoarele slavoneşti obişnuia în vremile vechi a numi cu acest nume pre toţi magnaţii lor.

Ivirea boierilor lor este neştiută şi întunecată, pentru lenevirea istoricilor Moldoveneşti.

Numai atîta cît adeverează pildele noroadelor celor de prin prejur, a Serbilor şi a Bulgarilor, cumcă slujbele lor sunt cu mult mai vechi decît descălecarea Moldovei.

Însă stăpînitorii acei de mult ai Moldovei, nu împărţia dregătoriile cele mai de frunte ale curţii, pre la boierii lor aşa cum se urmează acum şi sunt aşezate de Alexandru I cel bun, după ce a primit el dela Ioan Paleologul, numele de Despot şi coroană crăiască, voind ca să-şi întocmească toată curtea sa, dupre obiceiurile curţii Împărăteşti.

Şi aceasta o va crede fieştecarele prea lesne, numai de va alătura cu amăruntul boieriile ceste de acum ale Moldovenilor, cu acele ce era mai nainte la împăraţii Greceşti, pre care le-a scris Curopalat şi Gheorghe Codin într'o carte osebită, căci va afla la amîndouă tot un nume şi tot o slujbă a boierilor celor mari, care atît la Divan stau lîngă Domn, cît şi prin ţinuturi împlinesc poruncile lui şi slujesc curţii. Drept aceia ei se împărţesc acum în Moldova, ca şi odinioară la Greci, în boieri de sfat şi în boieri de Divan.

Boierii de sfat, adecă aceia cari sunt în trebile ţării sfetnicii cei din lăuntru ai Domniei, sunt aceşti şeapte. Adecă:

1. Logofătul cel mare este înaintea tuturor celorlalţi şi la toate sfaturile este Prezident şi Director, carele întîi pune înaintea celorlalţi sfetnici, pricina aceea pentru care este să facă sfat din porunca Domnească. Şi după ce aude el hotărîrea fieştecăruia, înştiinţează pre Domn pentru hotărîrea ce s'a făcut. Iar cînd este trebuinţă, ca să fie Domnul rugat în numele tuturor boierilor pentru oarecare pricină, apoi numai singur el poate să facă acea arătare şi pentru aceea i s'a şi dat nume Grecesc, Logofetis. El mai are şi trebuinţa hotărîtului şi desfacerea pricinilor, atît pentru stăpînirea ţarinilor, cît şi pentru datoria ce este la munca lor şi curtenii încă sunt sub stăpînirea lui, adecă aceea cari nu au ajuns în starea boierească; şi pentru semnul boieriei lui, poartă la grumazi gherdan cu lanţ de aur şi în mîna sa toiag aurit; şi cînd era Moldova încă deplin în floarea sa, era sub această boierie şi oblăduirea cetăţii Moncastron, ce se zice acum Acherman. Însă după ce au luat Turcii cetatea dela Moldoveni, i s'a dat zăciueala din ţinutul Cernăuţului.

2. Vornicul de ţara de jos, poartă grijă la curtea Domnească, pentru toate trebile aceştii provinţii şi are sub sineşi toate curţile cele dregătoreşti, ce sunt în partea aceasta a ţării şi înaintea lui se aduc toate pricinile lor cele de judecata politicească. El răspunde la pricinile cele de osîndire şi poate să hotărască pedeapsa morţii la tîlhari, la ucigaşi şi la prădătorii de biserici şi la alţi făcători de rele şi fără de a întreba pre Domn. Pentru semnul boieriei lui, poartă toiag aurit; şi odinioară cînd se ţinea Basarabia de Moldova, era asupra lui oblăduirea cetăţii Chilia, iară decînd s'a luat Basarabia dela Moldoveni, i s'a dat Bîrladul sub stăpînire, însă pentrucă el trebue să fie necontenit la curte, dupre slujba ce are, pune în locul său pre alţi doi din boieri.

3. Vornicul de ţara de sus, are asemenea putere în provinţia sa, ca şi vornicul de ţara de jos şi încă poartă în mîini toiag aurit, pentru cinstea boieriei lui şi sub stăpînirea sa este ţinutul Dorohoiului.

4. Hatmanul sau arhistratigul a toată oastea. Această dregătorie o avea în vremile împăraţilor Greceşti, ispravnicul cel mare al curţii împărăteşti. El este căpiteniea tuturor Călăraşilor şi are sub stăpînirea sa toată oastea cea cu leafă, atît călărimea cît şi pedestrimea. Are oblăduirea asupra ţinutului Sucevii şi cînd merge la curte poartă în mîini toiag aurit.

5. Postelnicul cel mare. El orîndueşte toate în curtea domnească şi are sub sine pre toate slugile cele dinlăuntru ale curţii şi pre călăraşii cari sunt orînduiţi pentru poşta Ţarigradului şi a Crămului, ce să numesc Beslii. La sfatul cel de taină, nu are el nici loc de şidere, nici cuvînt de răspuns; însă de multe ori este şi el primit, ori cu învoeala celorlalţi, sau din porunca Domnească şi atuncea trebue să-l socotească vechil în locul Domnului şi are purtare de grijă, ca ceilalţi sfetnici cît de curînd şi dupre voinţa Domnului să hotărască pricinile cele mai pătrunzătoare ale ţării. El are oblăduirea Iaşului şi este cel mai ales judecător al locuitorilor lui şi la curte poartă toiag de argint.

6. Spătariul cel mare, este orînduit asupra celor purtători de spata Domnească şi are stăpînire peste jumătate din ţinutul Cernăuţului şi la praznicile cele mari ce se zic Despotice, se îmbracă. în haină de fir şi cu un turban cu pietre scumpe şi la vremea în care ascultă Domnul Dumnezeeasca Liturghie, sau şeade la masă, poarta spata Domnească.

7. Paharnicul cel mare, la praznicile cele mari, dă el întîi Domnului paharul cu vin şi are suh sineşi pre ceilalţi paharnici, şi toate viile domneşti sunt în purtarea sa de grijă, silind ca să se lucreze cu rînduială şi să se culeagă la vreme, şi pentru aceea toţi vierii stau sub stăpînirea lui şi nimeni nu este slobod în toată ţara să-şi culeagă viea, pînă nu va lua voie dela dînsul prin oarecare dar mic, care voie să dă mai ales la 14 zile ale lunii lui Septembre şi aceasta îi aduce lui destul venit; şi osebit de acestea are şi stăpînire asupra ţinutului Cotnarii.

8. Cu aceşti şeapte sfetnici se mai socoteşte şi Visternicul cel mare. Acesta strînge banii venitului Domnesc şi plăteşte acolo unde i se porunceşte de Domn şi are sama cheltuelilor şi a veniturilor şi toţi scriitorii visteriei ce se zic dieaci de visterie, trebue să asculte de poruncile lui şi numai pentrucă are la mîna sa, cheile dela casa sfatului de taină, pentru aceea se socoteşte şi el al optulea între sfetnici, însă nu are între dînşii nici loc de şedere nici cuvînt. Iară cînd este la sfat şi vre o pricină de-ale visteriei, atuncea şi el şeade dimpreună, însă nu pentru ca să fie şi el sfătuitor, ci numai ca să asculte poruncile celorlalţi şi să le împlinească.

După aceşti opt sfetnici, urmează boierii de Divan, cari se osebesc în trei stări. Starea întîi, ce se numesc boierii mari, sunt aceştiea:

1. Stolnicul cel mare. Este orînduit peste culmea domnească şi preste oamenii ei, şi orîndueşte bucatele pentru masa Domnească, pre la sărbători şi la alte veselii ale curţii, şi le încrede pre dînsele prin gustare şi stă la masă pînă la al treilea pahar, şi osebit de alte băuturi, i se mai dă dela cuhnea Domnească, şi cele trebuincioase pentru masă.

2. Comisul cel mare, are în purtarea de grijă toate grajdurile şi tacîmurile cailor, slugile lor, fierarii şi carăţaşii. Şi este orînduit preste Branişte, un şeş pentru fînaţ ce este lîngă Prut, şi poartă grijă de se coseşte pre dînsul fînul pentru grajdiul Domnesc şi de acolea este hotărît pentru dînsul, un venit ştiut. Preste acestea, mai are încă la cîte trei ani, cîte 20 taleri, dela fişte care moară cu dubac, de care sunt pe Prut îndestul de multe.

3. Medelnicerul cel mare, la praznicile şi veseliile cele mari, dă Domnului de spălat înainte de masă şi are jumătate din venitul dela Ştefăneşti.

4. Clucerul cel mare, carele s'ar putea zice şi ispravnic mare al Curţii, este asupra tuturor cămărilor domneşti, întru care se păstrează legumile, untul, mierea, brînza, sarea şi altele ca acestea şi poartă grijă ca să se strîngă toate la vremea lor şi să se păstreze bine şi dă din trînsele cînd este de trebuinţă şi cînd îi porunceşte Domul. Domnii i-au rînduit lui zeciuelele oilor care le ţin locuitorii ţărani de pe lîngă munte.

5. Sardarul (Kampiducs) ce se înţelege general leitenant, după obişnuirea limbelor Europei; este mai mare poruncitor peste călărimea din ţinutul Lăpuşnei, a Orheiului şi a Sorocii; şi apără ţara care este între Prut şi întru Nistru şi intre Basarabia, de năvălirile Tătarilor de Krăm şi de Bugeac.

6. Serdarul cel mare; este asupra casapilor şi are datorie ca să aibă purtare de grijă, să fie vite de tăiat pentru masa Domnească şi să împărţească carnea, pre la cei ce au tain din Curte.

7. Jitnicerul cel mare; strînge grîul care este pentru trebuinţa Domnească şi poartă grijă ca să se pue prin jitniţe!

8. Pitarul cel mare; este asupra pitarilor, şi poartă grijă ca să fie făină şi să se facă în toate zilele pîine proaspătă, atît pentru masa Domnească cît şi pentru ceialalţi tainţii.

9. Şetrarul cel mare; are purtare de grijă pentru corturile Domneşti şi la drum pentru armele cele mari şi cele mici, aşază taberile, şi are adică slujbă atîta ca un Feldţaig-maister, cît şi ca un General cvartir maister.

10. Armaşul cel mare; este poruncitor celorlalţi armăşei care sunt ca la vreo 60. Cînd este cineva judecat la moarte atuncea are el datorie, ca să poarte grijă pentru plinirea hotărîrei Domneşti. Preste aceasta mai are el purtare de grijă şi pentru temniţe şi pentru tubulhana, adică muzica Enicerilor.

11. Logofătul al doilea; este în locul Logofătului celui mare; şi cînd are acela împiedecare de alte trebi mai mari, atuncea orîndueşte el pe acesta în locul său, ca să hotărască arăturile şi moşiile.

12. Uşerul sau portarul cel mare; este asupra celorlalţi uşeri, şi poartă grijă pentru Capigi-başa şi alte Agale, ce se trimit de Vizirul dela Curtea Împărătească.

13. Aga; ia aminte pentru străjle din Iaşi şi este poruncitor peste Segbanii de scuteală, cari slujesc fără de leafă, numai pentru ca să fie slobozi de bir. El hotărăşte pricinile cele mai mici ale locuitorilor din Iaşi şi dacă întîlneşte el pe uliţe pe vreun om necuvios, sau beat, îl pedepseşte pe unu ca acela pe loc, măcar să fie ori unde. Peste acestea săvîrşeşte el toate acelea ca şi un Enicer Aga la Turci.

14. Postelnicul al doilea; isprăveşte slujba Postelnicului celui mare şi ia aminte peste toată curtea. Însă slujba lui cea mai aleasă este, ca să ducă în lăuntru la Domn pe boierii cei mari, cari sunt scoşi din slujbe şi pe ceialalţi dregători ai ţării şi cînd are vreunul dintre dînşii ca să se roage pentru ceva la Domn, atuncea el are datorie ca să ducă în lăuntru cererea lor, şi să le aducă răspuns înapoi.

15. Logofătul al treilea, sau Secretarul Domnesc; pecetlueşte scrisorile Domneşti cu pecetea cea mică, le scrie şi le dă la Domn ca să le iscălească şi este orînduit peste cămară şi peste uricari, adică scriitorii de hrisovuri. Isprăveşte pricinile Mănăstirilor şi duce în lăuntru la Domn pe Mitropolitul, pe Episcopi şi pe ceialalţi bărbaţi bisericeşti. Şi cînd vin soli de pe la alte curţi, atuncea el are purtare de grijă pentru dînşii, ca să li să facă ţeremoniile după obiceiul curţii şi poartă la sine în lanţ de aur pecetea, cu care pecetlueşte el anaforalele, sau hotărîrile cele de judecată pe care le iscăleşte Logofătul cel mare cu mîna sa.

16. Căpitanul de Darabani, ocîrmueşte pe darabani, care nume este alcătuit din cuvîntul cel nemţesc, taraban; şi se înţelege pedestraşi cari străjuesc la Curtea Domnească, el cearcă străjăle ziua şi noaptea, le rîndueşte şi le schimbă; şi cînd lipseşte Aga din oraş, este el deplin în locul lui.

Toţi boierii aceşti de sus pomeniţi sunt starea I-a şi se numesc boieri mari. Şi osebit de cinstea care le o dă lor oficia sau dregătoria lor, mai au încă şi această putere, ca în toată Moldova pe unde sunt cu aşezarea, să judece pe supuşii lor şi să le hotărască pricinile. Însă boierii de starea a II-a şi de starea a III-a, nu au puterea aceasta.

Sardarul, Logofătul al II-lea, şi Logofătul al III-lea, Postelnicul al II-lea, cum şi Căpitanul de Darabani, măcar că sunt sub ascultarea altora şi au asemenea slujbe ca şi boierii cei mari, cari au tot aceleaşi dregătorii şi ar fi mai mult să se socotească în starea a doua; însă pentru că slujbele lor le dau mai multă cinste, decît ale acelora din starea a II-a şi pentrucă în toate zilele sunt mai mult pe lîngă Domn, pentru aceea au şederea lor între boierii din starea dintîi.

Osebit de aceştia ce am pomenit mai sus, se mai socotesc întru această stare şi Vameşul şi Căminarul, carele strînge la sine zăciuiala Domnească din ţară; însă nici unul dintre dînşii nu au loc ştiut în divan, ei trebue să stea la acelaşi loc unde le porunceşte lor Domnul, însă mai sus de Serdarul nu pot încăpea.

Iară starea a doua a boierilor de divan, sunt:

1. Spătarul al II-lea, poartă spata Domnească în sărbătorile cele mai mici şi în lipsa Spătarului celui mare, isprăveşte toate slujbele aceluia.

2. Paharnicul al II-lea, asemenea urmează în slujba Paharnicului celui mare, şi mai ales are purtare de grijă pentru viile Domneşti, care sunt pe lîngă Huşi şi pentru lucrarea şi culegerea lor ca să fie la vreme.

3. Vistiernicul al II-lea. poartă seama cheltuelelor vistieriei, trei luni după Vistiernicul al III-lea, şi le supune Vistiernicului cel mare, care orînduială asemenea se urmează cu toţi ceialalţi slujbaşi economi.

4. Stolnicul al II-lea, are purtare de grijă în toate zilele pentru cuhnea Domnească, orîndueşte bucatele pentru Domn, le aşază pe masă şi le încrede întîi prin gustare.

5. Comisul al II-lea, face slujba Comisului celui mare şi în toate zilele are privighere pentru grajdul Domnesc şi cînd voeşte Domnul să meargă undeva călare, atuncea îi pune el şaua pe cal şi îl aduce lui înainte. Leafa lui este a treia parte din venitul Comisului celui mare.

6. Medelnicerul al II-lea.

7. Clucerul al II-lea.

8. Suldgerul al II-lea.

9. Jitnicerul al II-lea şi

10. Pitarul al II-lea, asemenea ca şi Visternicul al 2-lea, trebue să-şi poarte slujba trei luni, după dregătorii ce sunt cu aseminea nume în starea a 3-a.

11. Armaşul al II-lea, are izvod pentru toţi cei ce şed la închisoare şi sunt să se pedepsească şi-i arată în toate Sîmbetele seara la Domn şi-l întreabă pe dînsul ca să-i poruncească ce să urmeze cu robii. Şi cînd este să se aducă cineva înaintea Domnului, pentru vreo greşală, atuncea el aduce pe unul ca acela împreună cu vre-o cîţiva armăşei.

12. Uşerul al II-lea, în lipsa uşerului celui mare, poartă el toată slujba aceluia.

Boierii din starea a 3-a, sunt:

1. Postelnicul al III-lea, se află ziua şi noaptea, în curtea Domnească împreună cu alţi doi postelnicei şi slujba lor este aceasta: cînd are să spună Domnul ceva Postelnicului celui mare, atuncea ei aduc porunca aceea la dînsul, încă şi pentru alte porunci Domneşti care li se spun lor de către slugile Domnului, au purtare de grijă ca să se plinească şi să aducă răspunsul lor la Domn. Pentru aceea, aceşti trei au voie slobodă ca să intre în cabinetul cel mare, care la alţi boieri nu este slobod.

2. Spatarul al III-lea, în toate zilele poartă spata Domnească; şi pentru aceea, osebit de boieria lui, mai are şi altă dregătorie între slugile Domneşti.

3. Paharnicul al III-lea, este asupra viilor Domneşti dela Bacău şi dela Trotuş şi porunceşte vierilor ca să culeagă poama de vreme şi să o calce.

4. Visternicul al III-lea, este sub ascultarea Visternicului celui mare şi este dator ca să-i dei[e] samă pentru slujba dregătoriei sale. Şi după ce poartă Visternicul cel mare sama cheltuelilor Visteriei trei luni, apoi o dă Visternicului al III-lea şi purtînd-o el o lună, o iea dela dînsul asupra sa Visternicul al II-lea. Şi acesta precum am zis mai sus, după trecerea unui cvert de an, o dă iarăşi Visternicului al III-lea, şi acesta iarăşi după 30 de zile, îşi dă sama acea încredinţată lui la Visternicul cel mare. Şi întru acest chip, necontenit se petrece slujba Visteriei prin aceşti trei Visternici; aşa cît purtîndu-o cei doi mai mari cîte trei luni, ajunge apoi la acest mai mic două luni. Asemenea orîndueală se păzeşte şi la celelalte dregătorii, precum vom arăta mai jos.

5. Comisul al III-lea, are asemenea slujbă ca şi Comisul al II-lea.

6. Sludgerul al III-lea şi

7. Jitnicerul al III-lea, fac slujbele celor mai mari cu boieriea aceasta, ca şi Visternicul al III-lea, ajungîndu-i slujba totdeauna a patra lună.

8. Cămăraşul de suldgerie, împărţeşte carnea după cîntar.

9. Cămăraşul de jitniţă are samă pentru pîinea care este în jitniţele Domneşti; şi pentru leafa sa, are dela fieştecare car cîte 30 aspri.

10. Patru Vornici de poartă, sunt cu şederea dinafară de curte şi desfac acolo pricinile cele mai mici, pedepsesc pe curve; şi pe femeile care cu sila se necinstesc cu păcatul curviei, sau de bună voie se pleacă a fi ţiitoare, le împreunează prin cununie cu făcătorul păcatului aceluia, dacă sunt de starea proastă; iară cînd este vreo parte cu obraz cinstit, atuncea înştiinţează pe Domn. Şi cînd şade Domnul în scaunul cel de judecată, stau şi ei deoparte şi zic poporului să tacă şi aduc în divan pe jăluitori şi cînd vre unul dintre aceia zăboveşte şi nu vine cu pîrîşul său la vadea înaintea Domnului, atuncea ei pe acela îl însemnează în condica lor, pentru ca cel ce nu se arată la vadea, se face prin aceea vinovat neascultărei către Domnie şi este rămas din judecată. Şi pentru slujbele acestea li se dă lor ca o leafă, adetiul din tîrgul Romanul.

Pe toţi boierii aceştia de mai sus pomeniţi, îi ţine ţara pentru slujbele Domneşti; şi pentru aceea rar poate să ajungă cineva la aceste dregătorii, de nu va fi neam de boier, măcar de şi este la voia Domnească, ca ori şi cui, încă şi celor mai proşti, să dea vreo boierie de acestea.

Jupînesele lor au fiecare loc de şedere după starea bărbaţilor în sala Doamnei care este în harem (Ghinekion). Osebit de boierii aceştiea obişnuiţi ce am zis mai sus, cari slujesc la curtea Domnească mai au Domnii şi slugi de casă, cari se chiamă boiernaşi, cari nu numai din neamul boieresc, ci şi din birnici şi din oamenii cei mai de jos, se primesc întru această stare, prin care asemenea dobîndesc putere şi volnicie boierească.

Aceştia sunt:

Cămăraşul cel mare este asupra slugilor cabinetului celui mare şi asupra vistieriei Domneşti, ce este deosebită de cealaltă vistierie a ţării; el dă porunci pe la curtenii cei dela cămară şi pe la boierii cei din starea cea mai mică. Aşează cumpenele şi măsurile neguţătorilor după care trebue să-şi vînză marfa lor şi iau aminte ca să nu vînză cu alte cumpene şi cot viclean şi pedepseşte după pravilă pe călcători; încă şi neguţătorii cazaclii cari aduc în Moldova negoţuri de prin oraşele căzăceşti şi din Rusia, stau sub porunca lui.

Vatavui de aprozi; este asupra aprozilor de Divan, şi are asemenea slujbă ca şi un Ceauş-başa la Poarta Otomană. El împlineşte datoriile celor jăluitori, cu volniciea judecăţii şi la toţi cei ce sunt împreună judecători la Divan, le arată el locul lor. Şi pentru semnul dregătoriei lui, poartă în mîinile sale biciu cu mănuchiul învălit cu argint.

Vatavul de stolnicei; este mai mare peste slugile mesii şi cînd duc aceştia bucatele din cuhnie, la masa Domnească, merge el înaintea lor, ţiind în mîinile sale biciu, însă nu legat cu argint.

Vatavul de paharnicei; este poruncitor peste paharnicei, adecă aceia ce dau pe la boieri paharele cu vinul la masa Domnească, sau pe la alte ospeţe.

Cuparul, dă Domnului în toate zilele paharul cu vin cînd şade la masă şi este mai mare peste pivniţa din curte; el dă pe la crăşmari măsură dreaptă, însemnată cu pecetea Domnească şi cînd găseşte el pe vre unul vînzînd vin cu măsură mai mică decît acea poruncită, atuncea pe unul ca acela îl pedepseşte el după lege.

Ciohodarul; poartă grijă de ciubote şi de papuci pentru Domn şi pentru toată curtea şi Domnului îmbracă el ciobotele şi are sub sine pe toţi cismarii din Iaşi.

Medelnicerii; de aceştiea se obişnueşte să fie trei sau patru şi în toate zilele pun masa Domnească, aduc apă pentru spălat şi au sub paza lor, toate tacîmurile mesii cele de argint, blidele, talgirile şi paharele, precum şi feţele cele de masă, şervetele şi celelalte podoabe pentru masă.

Cămăraşul din lăuntru; are la mîna sa straele, petrile cele scumpe şi alte giuvaeruri Domneşti şi este mai mare peste slugile cămărilor celor de jos.

Vatavul de copii; este asupra slugilor dela cămara cea cu arme şi din divan şi venitul lui curge din slujbele lor; pentrucă aceştia se trimit foarte des pe la boierii ce se află la ţară şi sunt chemaţi de Domn, şi vatavul lor, are cîte un leu, din şase lei, care le dau lor fieştecare boier chemat după obiceiu.

Cămăraşul de dulceţi; poartă grijă ca să se aducă seara pe masa Domnească mîncările cele lucrate în zahar şi întru alte chipuri şi are porţelanul sub mîna lui.

Cămăraşul de rafturi: are asupra sa, şălile şi frîile sau rafturile, cele împodobite cu aur şi cu argint şi toate alte podoabe ale cailor.

Pivnicerul, este mai mare peste slujitorii de pe la pivniţi, iară el stă sub ascultarea cuparului şi butnarii şi alţi oameni cari lucrează în pivniţi, sunt sub mîna lui. Şi pentru leafa sa, are drojdiile vinului, din care face rachiu.

Logofătul de visterie; este poruncitor celorlalţi scriitori de visterie şi păstrează catastivele şi stă sub ascultarea Visternicului celui mare.

Cămăraşul de catastive; are la sine toate izvoadele şi toate catastivile pentru osebite cheltueli Domneşti împreună şi condica ostaşilor; şi cînd se face adunare oştilor pentru cercetare, atuncea ceteşte el numele fiecăruia. Şi asemenea face şi cînd li se dă leafa, dînd după aceea fiecăruia Căpitan condica ostaşilor din ceata lui, pe care o scrie el însuşi cu mîna lui; şi pentru osteneală, are de fiecarele cîte un taler nemţesc; adecă doi lei, zece parale.

Cămăraşul de lumini; are sama birului de ceară şi de săpun ce se numeşte haimen. Şi îl cheltueşte la luminări şi opaiţuri pentru curte.

Vornicul de tîrg; strînge dejma din toată marfa care se vinde cu măsura şi cu cumpăna, ci se numeşte la Moldoveni mortasipie şi ia luminări dela Cămăraşul de lumini şi le împărţeşte pe la slugile din curte; şi mai are datorie ca să poarte grijă şi pentru lemnele de foc ce sunt de trebuinţă pentru curte şi la vreme trebuincioasă să le împărţească prin odăi şi prin cuhne.

Vatavul de aprozi de tîrg; este asupra slujitorilor divanului, cari strîng birul şi alte dări ale orăşenilor şi le aduc la Visterie; cari stau toţi sub Visternicul cel mare, împreună cu Vatavul lor.

Vatavul de paici; are supt sine pe cei opt paici Domneşti cari sunt încinşi cu brîe de argint, cu sabie şi cu lănci cu mănunchele şi vîrfurele legate cu argint poleite cu aur, iară pentru slujba Domnului sunt aceştia.

Doi Vornici, carii sunt şi mai mari peste ţinutul Vasluiului.

Un comis: carele poartă grijă pentru grajdul ei, pentru caretă şi pentru cai.

Doi Cluceri, cari poartă grijă pentru hrană, de orz şi de fîn, atît pentru slugi, cît şi pentru grajd.

După aceştia sunt slugile cele de neam boieresc cari slujesc la curtea Domnească, pentru ca să iasă mai la înalte trepte de boierie:

Adecă:

50 Slugi ale divanului, carii stau împrejurul Domnului cînd şede în divan şi chiamă înlăuntru pe boieri.

24 Slugi la cămara cea cu arme.

12 Slugi la cabinetul cel mare.

3 Slugi la cabinetul cel mic.

7 Postelnici mai mari şi

24 Postelnicei mai mici, sau şi mai mulţi după cum voeşte Domnul să aibă.

50 Aprozi de divan, cari se asemănează cu Ceauşii Turceşti, adecă: au datorie să aducă la divan, pe pîrîţi; cari nu se arată la vadea şi să împlinească datoriile de pe la datornicii cei răi de plată.

24 Paharnicei carii slujesc la masă şi dau pe la boieri paharele cu vin.

24 Stolnicei, carii aduc bucatele dela cuhne, la masa Domnească.

60 Armăşei, carii ţin la opreală pe tîlhari şi pe boierii carii umblă să fugă, sau fac vreo greşală mai mare.

Uşierii, carii duc la gazdă şi slujesc pe solii Turceşti ai Porţii Otomane şi ai Hanului Tătarilor de Crăm.

CAP. VII. Despre oastea Moldovenească

Fiindcă am vorbit pentru boieriile Moldoveneşti şi pentru dregătoriile slugilor din curtea Domnească, urmează acum ca să dăm o scurtă înştiinţare şi pentru oastea ce ţinea Moldova odinioară şi încă tot mai ţine şi pînă acum.

Hronicile patriei noastre, povestesc, cum că, cînd încă era Moldova slobodă, avea oaste la şaptezeci de mii şi de multe ori şi pînă la o sută de mii de oameni. Şi nici va fi necrezut aceasta, de vom socoti cu ce megieşi puternici a avut Moldova război pe acele vremuri: Adecă cu Turcii, Leşii, Cazacii, cu Ungurii şi cu Muntenii. Şi cum că îşi apăra slobozenia ei de către năvălirile lor, pînă în vremea lui Bogdan III-lea, ci încă şi hotarele şi le-au lungit. Însă această putere a Moldovenilor după cum a fost ajuns vîrful cel mai înalt sub stăpînirea lui Ştefan cel Mare, aşa a început după aceea a-şi cădea încet, încet; căci stăpînitorii ţării, carii au fost în urma lui Bogdan III-lea (care a închinat Moldova la Turci) ne mai avînd frică de năvălirile vecinilor pentru că se afla sub paza Turcilor, au părăsit purtarea de grijă de război, dupre cum pretutindinea se obişnueşte în vreme de pace.

Şi pentru că ei socotea a nu mai fi de trebuinţă să ţie atîţea oameni, neavînd trebuinţă de dînşii, au îngăduit bucuroşi de nu numai că au căzut cetele ostaşilor din vitejia lor cea veche ci încă au scăzut şi din numărul lor. Însă tot povestesc hronicile Moldoveneşti că pînă în vremile Movileştilor, nu s'au ţinut oameni de oaste mai puţini decît patruzeci de mii. Iară apoi în urma acestora, atît prin turburările cele din lăuntru, cît şi prin sila Turcilor, (carii au luat prilej din răscoalele Domnilor, de au micşorat puterea Coronii Moldoveneşti): atîta a căzut puterea Moldovenilor, încît acum de abia sunt vrednici să stea împotriva vrăjmaşilor lor, cu şase sau opt mii de ostaşi. Şi aceştia se osebesc între sine, în ostaşi cu leafă şi ostaşi de scuteală, cari slujesc cu cheltueala lor, numai ca să fie scutiţi de bir. Preste ostaşii cei cu leafă sunt aceşti dregători:

1. Baş bulu-başa: acesta porunceşte la zece bulu-başi sau căpitani, dintru carii fieştecarele are supt mîna sa mai cîte o sută de Simeni, ce se numesc aşa turceşte şi se înţelege ostaşii aceia cari slujesc cu bună leafă dintre Sîrbi, Bulgari, Arnăuţi şi Greci şi sunt pentru straja Domnească din curte, cari necontenit se schimbă între sineşi pre rînd şi au lăcaşurile lor pre lîngă zidul curţii.

2. Patru căpitani nemţeşti, cari aveau mai nainte sub porunca lor, preste o mie de oameni; iar acum de abia au rămas cîte 25 de oameni supt steagurile lor.

3. Patru căpitani căzăceşti, încă avea mai nainte asemenea o mie de ostaşi, sau şi mai mulţi supt ocîrmuirea lor, iară acum de abia au rămas cu 40 sau 50 de oameni patrioţi ai lor, cari sunt mai ales din Zaporojeni.

4. Douăzeci de căpitani călăreţi, povăţuesc ca la o sută de oameni şi fieştecarele are leafă, pe lună 6 lei 30 parale, sau 3 taleri nemţeşti.

5. Unsprezece Vel căpitani, adecă căpitani mari, sunt toţi supt ascultarea Hatmanului. Căpitanii Tătarilor Lipcani, adecă ai Schiţilor acelora cari au fost locuit în Litvaniea şi acum sunt Mohametani: aceşti căpitani sunt patru sau şi mai mulţi dupre voinţa domnească.

6. Beşliagasi, are sub ascultarea sa doi căpitani de ai Beşliilor. Acesti Beşlii sunt Tătari sau Turci, pre cari îi ţine Domniea pentru împiedecarea răpirilor de către oştile Turceşti şi pentru pedepsirea Turcilor, cînd fac vreo necuvinţă, pentrucă muftiii zic că este mare greşală ca să bată şi să pedepsească necredincioşii (creştinii), pre vre un mohametan; aceştia sunt mai sus decît ostaşii cei de scuteală.

7. Bulugbaşii de tîrguri, sunt în fiecare tîrg cîte patru sau cinci, iară în Iaşi sunt zece şi stau sub ascultarea Agăi. Opt căpitani preste dărăbani şi asupra lor este vel căpitan de dărăbani, carele încă stă sub ascultarea Agăi.

8. Nouăsprezece căpitani de polcuri, întru care polcuri sunt o mie de oameni de prin cele 19 ţinuturi ale Moldovei şi fieştecare polc era mai nainte cîte din zece roate, cari se zic la Moldoveni sutaşi; însă acum foarte le-au scăzut numărul. Aceştia sta mai nainte sub ascultarea Vornicilor celor mari, acelui de ţara de jos şi acelui de ţara de sus; iară acum toate cetele ostaşilor s'au dat supt ocîrmuirea Hatmanului.

Aceia carii se află dintru aceşti căpitani pre lîngă hotar, păzesc străjile munţilor şi trecirea apelor; iară cei ce sunt în mijlocul ţării unde nu este frică pentru vrăjmaşi, străjuesc la curtea Hatmanului şi se trimet de către dînsul în slujbele ţării, şi cumcă ei să fi fost odinioară Husari, ne arată numele cetelor acelora, care se numesc Hănsari. Hănsarii de ţara de jos şi de ţara de sus, sunt ai celor doi vornici mari a provinţiilor acestora; şi nu fac slujbă ostăşească, ci sunt numai pentru lucrarea ţarinilor şi pentru aceia le-au şi stîrnit lor Moldovenii acest proverb, care zice: dela arme la sapă.

Tot către această stare se socoteşte şi ceata vînătorilor Moldoveneşti, care are spre locuire cu vatavul ei, un sat mai mare de o sută de case, la munte în ţinutul Neamţului, carii au datorie la vreme de război, să fie tot pre lîngă Domn în taberi; iară la vreme de pace se zăbovesc numai cu vînatul şi aduc la curte tot felul de fiare, cerbi, oi sălbatice şi altele care se află prin codri; pre unele vii, pentru desfătarea Domnului şi pre altele moarte pentru masa lui şi pentru aceea sunt scutiţi de bir; iară pentru cheltuiala încărcăturii puştilor, au leafă osebită.

9. Călăraşii de Ţarigrad sunt 50, cu vatavul lor şi toţi vorbesc turceşte şi au datorie să meargă la Ţarigrad cînd este trebuinţă şi pentru aceea osebit că sunt slobozi de bir, mai au şi dela Visteriea ţării cîte 20 de taleri.

10. Călăraşii de Galaţi, încă au vatavul lor şi fac asemenea slujbă ca şi călăraşii de Ţarigrad, fiind şi la număr tot 50; însă cînd se trimit undeva, nu li se dă mai mult dela Visterie decît cîte 10 taleri.

11. Umblătorii de Hotin sunt 50 şi asemenea atîţea umblători de Soroca, şi toţi înţeleg limba Leşească şi Rusească; şi cînd cere trebuinţa, se trimit în ţara Leşească şi în Rusia şi amîndouă cetele au cîte un vatav osebit.

12. 24 de fuştaşi: la vremea de pace strejuesc la perdelele Doamnei şi la gvardiea curţii în care se închid slugile curţii pentru greşele mai mici. Şi cînd este să se bată cineva cu toege din porunca Domnească, atuncea ei au datorie ca să isprăvească această slujbă. Şi cînd ese Domnul din oraş cu alai sau la altă desfătare, atuncea ei merg pe lîngă dînsul pe de amîndouă părţile cu fuşti lungi în mîini. Şi asemenea slujbă fac şi la război şi au un căpitan osebit asupra lor care se chiamă vatav de fuştaşi.

Aceste sunt oştile carele ţine ţara cu cheltuiala sa pentru Domni.

Iară cînd voeşte vreun Domn, să ţie mai mulţi ostaşi cu cheltuiala sa, nu are împiedecare dela nimenea; însă ei niciodată nu îndrăznesc să'şi înmulţească. oştile, fără numai atuncea cînd voiesc să facă vreo răscoală; căci ei socotesc a fi mai de folos ca să-şi strîngă banii în visteriile lor, decît să-i împrăştie pe la ostaşi, neavînd trebuinţă de dînşii.

CAP. VIII. Despre obiceiurile şi ţerimoniile curţii Domneşti

Acum credem că va fi un lucru plăcut pentru cetitorul cel poftitor de ştiinţă, ca să-i descoperim împreună şi pompa şi orînduiala care se păzeşte pe la alaiurile cele răsfăţate şi ospeţele Domneşti, precum şi la biserică.

Ori şi cînd ese Domnul afară din oraş, ca să meargă la vreo biserică sau mănăstire sau şi la război, atuncea nu se întîmplă mergerea lui într'alt chip, decît numai cu cea mai mare pompă sub petrecerea a mulţime de ostaşi. Înainte merg vreo cîţiva povăţuitori şi îndreptători de drum, care sunt buni pentru această treabă dintre ostaşi şi dintre alergători.

După aceştia urmează călărimea, înaintea căreia merge steagul şi căpitanii cetelor, aşa în cît între fiecare ceată se lasă loc deşert, ca să se poată deosebi una de alta; şi de amîndouă părţile steagului merg căpitanii cetelor şi iau aminte pentru ostaşi ca să meargă toţi cu rînduială şi în dreaptă linie. După aceştia urmează călăraşii şi umblătorii cu vatavii lor şi după dînşii caii domneşti, mergîndu-le înainte două tuiuri care se dau Domnului dela Poarta Otomană. După aceştia vin fii Domnului şi ceva mai depărtişor de dînşii urmează tatăl lor, drept în mijlocul liniei, înconjurat de Paici de pe amîndouă părţile; pentru a cărora îmbrăcăminte şi slujbă am arătat mai sus. Mai depărtişor de-a dreapta urmează Comisii şi vatavii slugilor de curte, iar de-a stînga Postelnicul cel mare cu ceilalţi postelnici.

În linia de a treia după Domn, merg Bulugbaşii patru pe deamîndouă părţile şi adică cei mai vechi, mai aproape de Domn şi mai pe urma cetei aceştii dîntîiu, sunt Sigmenii sau ostaşii cei cu leafă pe de amîndouă părţile. Pentru care iau aminte Căuşeii ce se înţeleg căprari după obiceiul Europei, ca să meargă în dreaptă linie şi cu pas potrivit. Iară mai aproape în urma Domnului este locul Spătarului care duce armele domneşti. După aceştia urmează boerii cei din lăuntru dupre cum se numesc, adică: Vistiernicii, Paharnicii, Ciohodarul, Medelnicerii; după aceştia vatavul de copii cu slugile, al doilea Paharniceii şi al treilea Stolniceii.

După aceştia urmează Singeacul cel mare, adică steagul cel mare care are în vîrf luna jumătate împreună cu alte două steaguri ce se dau Domnului cînd intră în stăpînire dela curtea Împărătească. După steaguri merge Tubulhanaua sau muzica Enicerilor, după care merg armaşii pe deamîndouă părţile; după aceştia, în linia dintîiu, sunt boerii cei mai mari; într'a doua cei din starea II-a şi într'a treia cei din starea III-a, iară cei fără de slujbe, merg fiecarele după starea şi boeria sa unul după altul.

Sfîrşitul tuturor cetelor este o grămădire amestecată de slugi boereşti, de orăşeni şi de neguţători.

Iară cînd este să meargă Domnul la vreun război, apoi urmează armele cele mari adică tunurile, sub purtarea de grije a Şertrarului celui mare şi Căpitanul de Darabani cu puşcaşii sau tunarii şi cu toate cele trebuincioase ale unei tabere şi zahereaua; iară dacă nu merg la război, apoi urmează şi aceştia cu ceilalţi boeri după boeria lor.

Şi cu acest fel de orînduială ajungînd Domnul la vreo biserică, sau mănăstire, rămîne toată călărimea stînd la poartă şi se închină la Domn cînd trece, iară pedestrimea cîtă poate încăpea în ogradă, se tocmeşte în rînd în cît este prin putinţă şi ajungînd Domnul la scară descalecă de pe cal strigînd Ceauşii, să trăiască mulţi ani! După aceia îi iese întru întîmpinare Mitropolitul cu sfînta cruce şi cu diaconii săi cîntînd şi sărutînd Evanghelia intră în biserică cîntînd cîntăreţii: „Cade-sesă te fericim”. Şi după ce se închină cu evlavie pe la sfintele icoane, pe dinaintea analogului pe unde numai preoţii şi el pot să treacă, merge în mijlocul bisericei şi se însemnează cu semnul crucii şi întorcîndu-să către strana să se sue într'însa, şi heretiseşte cu plecarea capului întăi pe Mitropolitul şi apoi pe boierii care sunt aşezaţi pe la stranele lor. Şi fiindcă facem arătarea pentru obiceiurile şi ţerimoniile curţii, pentru aceia nu va fi de prisos să arătăm oaresce şi pentru orînduiala stranelor din biserici.

La stîlpul cel de-a dreapta din biserică este scaunul sau strana domnească cu trei scări, săpată şi poleită şi amîndoi pereţii ei împodobiţi cu stema Domnească şi deasupra cu o coroană poleită, sub care este icoana sfîntului aceluia pe care-l are Domnul păzitor. De cealaltă parte la stîlpul dela stînga, este altă strană pentru fii domnilor, asemenea ca şi cea Domnească însă numai cu două scări.

De-a dreapta lîngă Domn stă Spătarul cu spata domnească pe umăr şi cu topuzul în mînă; iar de-a stînga Postelnicul cel mare, şi mai un rînd de Postelnicei pînă la scaunul de-a stînga, cu toege în mîini. Dinapoia acestora sunt celelalte slugi ale curţii, fiecare după starea sa.

De-a dreapta Domnului către altar este strana Mitropolitului şi a unuia din Episcopi, după care urmează Arhimandriţii şi Egumenii mănăstirilor pînă la strana cîntăreţilor; de-a stînga în dreptul Mitropolitului stau alţi doi Archierei cu Egumeni cu asemenea rînduială, de-a dreapta mai întîi după bărbaţii bisericeşti este Visternicul cel mare şi ţine la îndemînî banii pentru Leturghie, pe care obişnueşte Domnul a-i da la anaforă şi pentru aceasta are şederea sa aşa aproape, pentru ca să nu aibă atuncea pricină să-l cheme mai de departe şi prin aceia să risipească evlavia ascultătorilor; iară dincolo de-a stînga este secretarul sau logofătul al III-lea, pentrucă este purtătorul de grije pentru pricinele mănăstirilor şi ale părţei bisericeşti.

În unghiul stranei de-a stînga stau cîntăreţii Moldoveneşti, iar de-a stînga cîntăreţii Greceşti care pe rînd într'amîndouă limbile cîntă cîntările bisericeşti.

În urma stranei Beizadelelor stau boierii din starea I-a în rînd pînă la stîlpul cel din tinda bisericei; după aceştia urmează boierii cei fără de slujbe, şi după dînşii căpitanii cei mari şi ceilalţi căpitani împreună cu toţi ceilalţi cîţi pot încăpea în biserică.

Iar în urma stranei Domneşti, sunt jupînesele boierilor celor ce sunt în dregătorie fiecare în drept cu bărbatul său pînă la stîlpul cel de pe urmă de-a dreapta bisericei.

La acest stîlp este strana Doamnei asemenea cu trei scări, iară Domniţele stau între Doamnă şi între jupînesele boierilor. De-a dreapta Doamnei, stau jupînesele cele din curte care sunt în slujba ei, iar de-a stînga o păzesc doi Vornici şi o apără de îmbulzirea poporului. În tinda bisericei sunt jupînesele boierilor celor fără de dregătorie, fiecare în dreptul bărbatului ei.

Şi măcar că în toate stranele acestea sunt scaune, dar nimenea nu cutează să şează pe dînsele fără numai la vecernie; şi nimenea nu are voie să fie cu capul acoperit, fără numai singur Domnul şi numai la părţile cele mai mari ale sfintei Liturghii îşi ia de pe cap şi la priciastnă merge întîi Mitropolitul şi sărută icoanele şi după dînsul merge Domnul; şi cînd se pogoară din strana sa se depărtează şi boierii puţin de pe la locurile lor, ca să i se închine lui la întoarcere şi săvîrşindu-se Dumnezeiasca Leturghie dă Mitropolitul anaforă Domnului, Doamnei şi Beizadelelor, Domniţelor şi împreună şi la toţi boierii cei ce sunt în dregătorie; însă acestora le o dă el şezînd în strana sa. Mai pe urmă dă Logofătul al III-lea prinoasele preoţilor ca să guste dintru dînsele.

Şi după acestea ies boierii înaintea Domnului din biserică şi încălecînd pe caii lor dinaintea bisericei se întocmesc în rînd şi stau cu capetele goale pînă ce trece Domnul şi apoi urmează şi ei după dînsul la curte, tot cu aceiaşi orînduială precum am zis mai sus. Şi ajungînd acolo, descalecă la scara cea din afară, pentru că nimenea nu cutează să meargă călare pînă la scara cea din lăuntru şi se întocmesc rînd pedestru şi primesc pe Domn cu cinste la descălecarea sa. Şi după ce sue el scările se întoarce către dînşii şi le mulţumeşte cu capul gol; şi după aceia se duce fiecarele la casa sa.

Masa domnească cînd nu este vreo veselie se pune mai totdeauna la amiazi în sofrageria cea mică dar de multe ori şi în cea mare sau în sala Doamnei Ghinechion. Şi totdeauna se opresc la masă doi boieri mari şi alţi doi mai mici şi boieri de oaste dacă este loc şi cîte odată şi ostaşii vechi.

Iară la masa de seară, nu şade nimeni altul fără numai acela care este rudenie cu Domnul, sau carele este de către dînsul socotit mai mult decît ceilalţi, sau carele îl poate zăbovi pe dînsul cu măguliri şi vorbe dulci.

Uneori şade şi Doamna cu dînsul la masa de amiazi; iară alteori se pune pentru dînsa masă osebită în Ghinechion sau harem, şi are pentru slujba mesei pe unii din slugi şi Medelniceri şi pe cupari şi fete alese din neam de boier.

Iară la zile mari de gală, se pune masa în divanul cel mic. Sunetul dobilor, a paucelor şi a trîmbiţelor dă semn pentru darea bucatelor pe care le duc din cuhne la masă stolniceii; mergîndu-le înainte vatavul lor şi Stolnicul al II-lea şi le dă Stolnicului celui mare ca să le aşeze pe masă şi viind Domnul, zice Mitropolitul rugăciunea mesei după obiceiu şi blagosloveşte bucatele; iară Medelnicerul cel mare dă apă de spălat şi aşezîndu-se Domnul la locul său, se aşează şi ceilalţi fiecarele după boieriea, sa; iară boierii cei de starea I-a, stau împrejurul lor şi-şi fac slujbele sale.

Stolnicul cel mare încrede întîi bucatele care sunt puse pe masă. înaintea Domnului şi cînd începe Domnul a mînca, se slobod tunurile şi se bate meterheneaua cea turcească şi cea moldovenească.

Băutura cea dintîiu o dă Domnului paharnicul cel mare cu un pahar mic, care se zice „credinţa” în limba ţării, turnînd vinul într'însul din alt vas mai mare. Atuncea Mitropolitul şi cu ceilalţi Archierei (cari au dinaintea lor bucate de peşte şi de lapte fiindcă ei nu mănîncă carne după canoanele sfîntului Vasile) se scoală pe picioare împreună cu toţi boierii şi se închină la Domn cînd bea, iară după aceia nu se mai scoală însă tot se pleacă uneori către dînsul cînd bea, măcar de şi sunt beţi.

Boierii cei mari stau la masă pînă la paharul al 3-lea, iar după aceia Spătarul cel mare dă spata la Spătarul al II-lea, şi Paharnicul al II-lea drege cu paharul împreună, şi ceilalţi boieri din starea II-a fac slujbele celor mai mari. Şi mai pe urmă le dă Domnul şi lor la fiecare cîte un blid cu bucate de pe masă, arătînd semn pentru mila sa şi sărutîndu-i mîna îl ia fiecarele şi-l pune în odaia cea mai deaproape, în care se pune osebită masă pentru dînşii.

Asemenea cinste arată el şi la ceealalţi boieri mai mici care sunt de faţă; adecă Bulugbaşilor şi Căpitanilor. Şi după ce au mîncat cu toţii şi au băut merg iarăşi la masa domnească pe la scaunele lor şi poartă grije ca să dea paharniceii vin pe la boieri şi stolniceii să ridice bucatele de pe masă şi să le ducă şi slugile să schimbe talgirile şi să păzească toate după orînduială.

Armaşii stau la coada mesei cu buzdugane şi străjuesc pe Domn şi după ce au băut cu toţii împrejur de vreo cîteva ori, şi au început capetele a-şi înfierbînta, mai beau cu toţi cîte un pahar mare de vin, mulţămită pentru darul şi mila Dumnezeiască, al doilea îl beau pentru Împăratul, însă fără de a mai pomeni vre un nume; pentrucă Moldovenilor li se pare a fi un lucru necurat şi urît, a bea pentru sănătatea Turcilor, dar pentru sănătatea Împăraţilor creştinii le este cu primejdie ca să închine. Paharul al 3-lea îl bea Mitropolitul după ce face puţin cuvînt pentru sănătatea Domnului, şi cînd pomeneşte numele lui îndată se scoală toţi boierii de pe la locurile sale şi stau în mijlocul divanului în rînd.

Şi după săvîrşirea rugăciunei, face Mitropolitul cruce în faţa Domnului şi-l blagosloveşte, şi puind Domnul paharul la gură, se slobod toate tunurile împrejur, şi se bat meterhenelele. După Domn bea Mitropolitul un pahar ca de o sută de dramuri, însă nu se depărtează dela locul său, şi numai cît se scoală; iară boierii care stau sau şed pe acolo deşartă toţi doi cîte doi paharele care li se dau. Şi după aceia sărutînd mîna Domnului, şi ţiindu-l Postelnicul cel mare de subţiori se aşează iarăşi pe la locurile lor cele de mai înainte.

După această băutură, se mai deşartă paharele pentru sănătatea Doamnei, a Beizadelelor şi a Domniţelor şi pentru alţii; pentrucă Domnii nu obişnuesc a se scula mai nainte dela masă pînă cînd nu se aduc luminările, pe care le aşează pe masă Medelnicerul cel mare; şi apoi atuncea se scoală toţi dela masă şi se slobozesc de către Domn şi cînd pune şi el şervetul pe masă, este semn că s'a sfîrşit ospăţul. Şi înţelegînd de aceasta Postelnicul cel mare, loveşte în pămînt cu toiagul său cel de argint pe care îl poartă în mîini, şi după acest semn îndată se scoală toţi cari pot să mai stea pe picioare, iară acei cari sunt atîta de beţi de nu se mai pot sluji de picioarele lor, îi ridică alţii şi-i duc de acolo.

Şi sculîndu-se Domnul, îi aduce Medelnicerul apă de spălat şi prosop de şters.

Şi Mitropolitul săvîrşind rugăciunea, îşi face Domnul trei închinăciuni, şi se întoarce către boieri şi cu capul gol îşi ia seara bună dela dînşii; şi întorcîndu-se după aceia cu dosul cătră masă, cu mare grăbire iau slugile curţii bucatele de pe masă, fieştecarele ce poate apuca; pentrucă ei îşi socotesc loru-şi cinste ca să mănînce oareş-ce de pe masa Domnească; însă pentru ca să nu lipsească vre un vas de argint, le este oprit ca să scoaţă afară vre un vas cu bucate; sau dacă sunt cîte mulţi la un loc şi fiecarele voeşte să mănînce deosebi, atuncea trebue să arate cîte vase a luat, la cel ce este peste cămara cea cu arginterii şi să i le aducă iarăşi înapoi.

Iară muzica Domnească petrece pe boieri pînă la casele lor; şi a doua zi să adună iarăşi cu toţii în divan şi sărută mîna Domnului, şi-i mulţemesc pentru cinstea care au avut-o şi se roagă pentru ertare la greşalele care le-au făcut la beţie.

CAP. IX. Despre vînatul Domnilor

Dupre cum toţi Domnii pămîntului obişnuesc a iubi vînatul, asemenea îl iubesc şi Domnii Moldovei foarte. Nu ca să se gîndească, că ei, ca un popor ce este cu totul plecat la arme socotesc mai mult vînatul (pentru că este în chip de războiu) decît toate celelalte deprinderi trupeşti, ci numai pentru aducerea aminte că le-au dat prilej de ş'au aflat patriea lor şi au luat-o iarăşi în stăpînire.

Iară fiindcă Domnii mai în urmă, au păşit peste măsură şi întru acest lucru şi bieţilor ţărani carii locuea în cîmpii şi în pădurele acele care era în îndemînare pentru vînat de abea le lăsa numai atîta vreme cîtă le era de trebuinţă pentru agonisirea hranii lor, şi pentru acea de multe ori s'au stîrnit răscoale. Si osebit de aceasta, au mai luat seama oamenii cei înţelepţi, cum că Domnii carii era cu totul plecaţi vînatului, lenevia şi trebile ţărei lăsîndu-le cu totul numai asupra sfetnicilor săi; şi vremea care era rînduită pentru trebile aceste, o chel­tuea numai la aceste zburdări. Pentru aceia Domnii cei din urmă, au socotit paguba aceasta şi au pus măsură şi vreme desfătării aceştia întru acest chip, încît nici ţăranul nu este asu­prit pînă întru atîta, nici Domnii nu sunt lip­siţi de aceasă desfătare.

Ei au rînduit pentru acest lucru, zilele cele ce sunt aproape de posturile cele aşezate de bi­serica răsăritului, la care vreme se adună la acest vînat Domnesc, toate breslele, boierii, os­taşii, mazilii şi neguţătorii împreună şi vreo cîteva mii de ţărani din satele de prin prejur, carii intră prin codrii şi gonesc fiarele; iară de către cîmp despre toate părţile cuprind margi­nile pădurilor vînătorii, unii cu cîinii, iară alţii cu mreji şi întru acest chip fără de oste­neală mare, prind fiarele pe care le gonesc ţă­ranii cu chiotele lor. Şi pentru deşteptarea sîr­guinţii vînătorilor au rînduit Domnii cîte un bacşiş ştiut pentru fieştecare fiară vînată.

Celui ce vînează un iepure i să dă 25 de aspri, pentru o vulpe 60, pentru un rîmător sălbatic un taler, pentru un urs, un galben şi pentru o ciută 80 de aspri.

După isprăvirea vînatului, se aduc fiarele cele curate, o parte în cuhnea Domnească, iară cealaltă parte se împărţeşte pe la boieri şi pe la dregătorii oştii, iară pe cele necurate, vulpi, lupi, urşi, mîţe sălbatice şi alte fiare care mai sunt prin codrii Moldovei, le lasă Paicilor, sau slugilor Domneşti, carii nu îşi scot loruşi puţin folos.

Osebit de aceste patru vremi ale anului ce sunt rînduite pentru vînat, poate Domnul de cîteori voeşte, să strîngă locuitori şi să-i pue la vînat, căci niminea nu poate să'l oprească, sau să-i stea împotrivă, dupre cum am şi zis mai sus, însă îşi pricinueşte prin aceia nume rău şi în urmă veşnică defăimare şi nici nu poate să fie el bine încredinţat că nu îl vor pîrî boierii la Poartă pentru nişte asupriri ca aceste.

Iară cînd îl îndeamnă pe dînsul o vreme frumoasă, sau gustul locului, ca să-şi facă vreo desfătare ca aceasta, atuncea îşi orîndueşte el un vînat din adunarea curtenilor săi şi a os­taşilor, carii totdeauna au datorie să'l asculte; însă nici aceasta nu o fac aşa des, încît să cheltuească vremea la vînat şi să-şi lenevească trebile ţărei.

CAP. X. Despre îngroparea Domnilor cînd mor în scaun

Moldovenii nu cinstesc pe Domnii săi, numai cînd sunt în viaţă; ci încă şi după ce mor; căci îndată după ce moare Domnul, dacă este vară îi bălsămuesc trupul şi pînă atuncea ră­mîne ne îngropat în patul său, pînă cînd se adună toţi boierii cei mari şi cei mici, Arhiereii, Arhimandriţii şi Egumenii tutulor Mănăs­tirilor, cum şi Monahii carii sunt vestiţi pentru vieţuirea cea sfîntă şi Preoţii cei mai aleşi.

În vremea aceasta îl îmbracă cu hainele şi juvaerurile Domneşti şi boierii cei mari şi cei mici şi celelalte slugi stau împrejurul lui, cu asemenea smerenie, ca şi în viaţa lui şi tot po­porul umblă în oraş cu capetele goale pentru jelire şi în toate zilele pînă cînd îl îngroapă, trag toate clopotele ziua şi noaptea; şi'n ziua îngropării, se face alai asemenea ca şi acela pe care îl face el în viaţa sa cînd merge undeva.

Partea bisericească merge înainte şi cîntă cîntările îngropărei după obiceiul bisericii ră­săritului; şi pe amîndouă părţile merg ostaşii cu puştile şi cu steagurile întoarse, arătînd cu toţii jelire în feţele şi întru îmbrăcămintea lor, cu care împărtăşesc încă şi pe caii lor, făcîndu-le lăcrămarea ochilor cu must de ceapă.

Năsăliea o ia pe umere boierii din starea întîi şi se schimbă pe rînd, de cătră tovarăşii lor cei din stările cele mai de jos, arătînd că stau spre ascultarea poruncilor Domnului lor atît în viaţă, cît şi după moartea lui.

Mai în urma alaiului este muzica ostăşească amestecată cu dobe, care dau un sunet jalnic, fiind slăbănogite.

Şi cu această rîndueală îl duc pe dînsul la biserica cea mare şi pînă cînd se cîntă pro­hodul, îl pun jos lîngă strana aceea întru care a şezut el în viaţă.

După aceasta se suie cuvîntăreţul în anvon şi face pentru dînsul cuvînt pre larg, poves­tind faptele şi năravurile lui cele bune şi ară­tînd paguba care s'a pricinuit ţării cu moartea lui; iară mai pe urmă mîngîie pe ascultători pentru paguba aceea, dîndu-le nădejdi că ia­răşi vor afla faptele acele slăvite la fiiul urmă­torul lui.

După săvîrşirea cuvîntului, se apropie de năsălie toţi Arhiereii, Egumenii, boierii cei mari şi cei mai mici şi toţi aceia carii au fost în sluj­bile lui şi îi sărută mîna dreaptă şi crucea care este în mîna aceea.

Şi apoi după ce îi dau lui şi această cinste mai de pe urmă; dacă a hotărît el mai dinainte să-l îngroape în oraş, îl duc la locul cel de îngropare, tot cu aceeaşi petrecere cu care l'au adus la biserica cea mare şi boerii din starea întîi, îl slobod în mormînt cu năfrămi de mă­tasă şi Mitropolitul aruncă întîi ţărîna peste secriu; şi isprăvindu-se aceasta, se slobod tu­nurile şi se bat mehterhenelele, cu care este amestecat vuetul clopotelor şi aşa se face un vuet încurcat, care nu se sfîrşeşte pînă cînd este mormîntul acoperit deplin.

Iară dacă a poruncit el ca să-l îngroape în vreo Mănăstire depărtată de oraş, apoi se orîn­duesc numai vreo cîţiva din boieri cu slugile curţii şi cu mare pompă îi duc trupul acolo, arătîndu-i asemenea cinste ca şi în viaţă, căci dacă au să treacă prin vreun oraş, sau tîrg, îl ia din carîtă pe umerele lor şi aşa îl duc pînă ce trec de acea parte de oraş. Şi dacă sosesc la Mănăstirea aceea care este rînduită pentru îngropare, îl îngroapă cu aceeaşi rîn­dueală precum am zis mai sus, şi aşează stema Domnească în păretele cel mai de aproape al bisericei.

CAP. XI. Despre legile ţării Moldovei

Ce fel de pravele au fost în Daciea în vre­mele vechi, este neştiut, pentru tăcerea Istoricilor.

Însă dintru asemănarea obiceiului de pe la celelalte popoare barbare putem să prepunem, cum că voea Domnilor şi dreptul firesc au avut putere ca şi o lege scrisă.

Însă după aceia cu biruirea craiului Decebal, de Împăratul Nerva Traian, s'au gonit popoa­rele Dace din Daciea şi ţara s'a făcut ţinut Romanesc, umplîndu-se cu popoare Romaneşti ş'au primit şi legile Romaneşti dela locuitorii ei cei noi şi au ţinut atîta cît a fost ţara supt stăpînirea împăraţilor Romaneşti şi Ţari­gradeşti.

Iară după ce a fost ea golită de locuitorii săi prin năpădirile barbarilor şi împăraţii Ţa­rigradului văzîndu-să siliţi a o părăsi purtînd grije numai pentru dînşii; au început apoi şi legile Romaneşti între Daci pînă într'atîta a se strica şi a se schimba, încît, după descăle­carea cea norocoasă a lui Dragoş, mai că nu ştiea judecătorii să judece drept.

Şi pentru aceea Alexandru Despotul cel dintîi al Moldovei, pe carele l-au numit locuitorii cel bun, pentru faptele lui cele mari; voind să vindece rana aceasta, a primit dela Împăraţii Ţarigradului, cu coroana Crăească împreună şi legile Greceşti; care era cuprinse în cărţile lui Balsamon^[23].

Şi din cărţile acele prea largi, au scos numai aceea ce este acum Legea Moldovei.

Însă obiceiurile cele multe, pe care le-au fost luat ei de pe la popoarele cele învecinate cît au umblat ei rătăciţi prin prejur, nu le-au putut aminti; precum la moştenirea în scaun, la obi­ceiul dieţilor şi la împărţirea acareturilor de moştenire şi a moşiilor, fiecare neam pe pămînt are osebit obicei.

Pentru aceea şi la Moldoveni s'a făcut două legi una scrisă, care este întemeeată pe canoa­nele împăraţilor Romaneşti şi Ţarigradeşti şi pe canoanele soboarelor bisericeşti; iară alta nescrisă care se poate zice ivirea sau apucare a neamului căci să şi zice în limba noastră, obicei, cu cu­vînt slavonesc.

Însă pentrucă aceste obiceiuri nefiind scrise, de multe ori le călca şi le schimonosea judecătorii cei strîmbi, pentru aceea Vasile Albanitul, carele a fost Domn în Moldova în veacul trecut, a pus oameni bine încuviinţaţi şi pricepuţi la legi, de au adunat la un loc toate Legile ţărei, cele scrise şi cele nescrise, făcînd dintru dînsele o carte osebită de Legi, cari şi pînă în ziua de astăzi este pentru judecătorii Moldovei aţa dreptăţii după care judecă drept.

CAP. XII. Despre Divanul de judecată al Domnilor şi al boierilor

Anul deplin, osebitele zilele postului ce sunt oprite de biserică, se face judecată în Divan înaintea Domnului, pe toată săptămîna de trei sau patru ori. Divanul acesta, care cu cuvînt turcesc se înţelege sala cea de judecată, este tot­deauna în mijlocul palatului Domnesc. Într'acesta este la peretele cel dinapoia scaunului Domnesc şi deasupra lui chipul Domnului Iisus Hristos, carele se arată de faţă la judecată şi dinaintea Sfîntului Chip arde necontenit o făclie. În partea dea stînga, care şi la Moldoveni se socoteşte partea cea mai cinstită, după obiceiul Turcesc, este şederea Mitropolitului şi după dînsul sunt boierii cei ce sunt în slujbă, fiecarele după starea sa; iară dincolo dea dreapta la păretele Divanului, este şederea boierilor celor fără de slujbe. În mijloc deadreapta mai aproape de Domn, stă Spătarul cu Spata Domnească; şi ceva mai de­părtişor tot de această parte, sta Postelnicul cel mare c'un rînd lung de postelnicei; iară ceilalţi cari mai sunt de trebuinţă la Divan, aprozi şi armaşi, stau drept dinaintea Domnului.

Şi făcînd Domnul puţină rugăciune către judecătorul Hristos, se aşează în scaun şi po­runcindu-se fiecarele să tacă, aduc Aprozii în­lăuntru după porunca păzitorilor dela perdea, pe doi trei dintru poporul cel jeluitor, care se află adunaţi la perdea. Şi după isprăvirea je­luirii şi după hotărîrea ce li se face, se slobo­zesc iarăşi afară pe altă uşă a Divanului, dacă nu este să-i ducă la temniţă.

După aceştiea urmează alţii, pînă cînd nu este nimenea altul să mai jeluească, iară bătînd ceasul de amiazi, se pune celorlalţi jeluitori altă zi cu vadea, ca să vie la Divan.

Această judecată este atîta de înfricoşată şi nefăţarnică, încît însuşi Logofătul cel mare pî­rîndu-l măcar un ţăran şi auzind că se pome­neşte numele său, îndată trebue să se scoale de la locul său şi să stea dea stînga pîrîşului său pînă cînd îşi isprăveşte jalova sa.

Pricinile cele mai mari le hotăreşte însuşi Domnul; iară cele mai mici le lasă asupra boierilor şi aceştea le cercetează pe la casele lor şi le hotăresc; şi dacă se împacă cu judecata lor amîndouă părţile, pîrîşul împreună cu cel pîrît, apoi asemenea se ţine în seamă ca şi cînd s'ar fi curmat în Divanul Domnesc. Iară cînd vre­unul dintr'amîndoi gîndeşte că i s'a făcut strîm­bătate; atuncea poate să mai cerce la Divanul Domnesc şi acolo să cerceteze pricina de al doilea; şi dovedindu-se vreun boier c'a făcut judecată făţarnică, luînd mită, sau făcînd părtinire, sau neavînd măcar pricepere să judece, atuncea se pedepseşte cumplit; iară de va cunoaşte Domnul, că acelui carele a jeluit, i s'a fost făcut judecată dreaptă, apoi îl pedepseşte pre acela cu bătae, pentru c'a defăimat judecata boierului şi pentru că n'a ţinut în seamă porunca stăpînească, îl globeşte Domniea cu ceeace socoate, plătind el îndoit şi cheltueala celuilalt, pre care l'a tras el la judecată.

Cînd voeşte Domnul să asculte însuşi jalovile şi pricinile cele mari; atuncea chiamă înaintea sa în Divan pe pîrîşul şi pe cel pîrît şi dă voe la amîndoi ca să spue toate ce au, pîrîşul de pîrît şi cel pîrît, pentru apărarea sa; şi cercetîndu-se pricina, spune întîi Mitropolitul gîndul său cu glas şi după dînsul ceilalţi boieri judecători, fieştecare precum socoteşte măcar de şi ştiu că Domnul are alt gînd; şi hotărăsc pe cel pîrît sau a fi slobod sau îl judecă a fi vi­novat; iară boierii cei fără de slujbe nu cutează să zică nimica, nici să-şi arate gîndurile lor, fără numai atuncea cînd sunt întrebaţi de Domn. Şi după ce s'au auzit gîndurile tutulor, cunos­cînd pe unul a fi vinovat, întreabă Domnul pe Mitropolitul, de ce pedeapsă e acela vrednic după legile politiceşti şi bisericeşti, iară Mitropolitul arată întîi hotărîrea legilor şi după aceea, pune înainte mila Domnească, căreia nu poate judecata să-i pue hotar şi făcînd şi boierii asemenea, pe urmă arată şi Domnul gîndul său şi hotăreşte pe cel pîrît ori a fi slobod, sau îl judecă la moarte, sau la altă pedeapsă. Şi aceia carii sunt pîrîţi pentru vre-o greşeală mare vrednică de chinuit, se dau pe mîna Armaşului celui mare, ca să-i pue la prinsoare; iară aceia cari au fost aduşi la judecată pentru vre-o datorie, se dau pe mîna Vătafului de aprozi.

Chinurile şi pedepsile sunt de multe feluri pe tîlhari îi spînzură; pe prădătorii de biserici îi ard; boierilor care omoară pe cineva le tae ca­petele; iară pe ţăranii cari fac vre-o ucidere de om, îi pun în ţeapă, avînd moarte mai pre­lungită şi mai cumplită; şi acest fel de greşale, pre rare ori poate să aibă pedeapsa mai lină, de către stăpînitori, fără numai atuncea cînd se poate învoi ucigaşul cu rudeniile celui ucis, împăcîndu-se de faţă înaintea Domnului, zicînd, că ei îi iartă lui greşala şi nu cer să se răs­plătească sînge pentru sînge, sau moarte pentru moarte. Şi dacă poate ucigaşul să dobîndească ertarea aceasta dela dînşii, atuncea poate el oareşce să se nădăjduească spre mila Domnească; însă pentru aceea tot nu poate el să fie bine încredinţat că va rămînea cu viaţă; căci avînd Domnul ştiinţă pentru purtările lui cele mai dinainte, că nici c'un fel de pedeapsă nu l'a putut face să înceteze dela răutăţile sale; sau fiind măcar şi alte pricini, pentru care nu voeşte el să-i dăruească viaţa; atuncea le dă el răspuns după obicei, zicînd: că măcar că jăluitorii şi rudeniile celui ucis, pot să-i erte greşala lui, însă el nu poate suferi ca să trăească în ţara sa ucigaşi de oameni şi răpitori de odihnă, ca să umple cu puroile lor şi mădulările cele să­nătoase ale ţărei; şi cu acest cuvînt hotăreşte el pe unii ca aceea să-i pedepsească cu moarte, sau să-i trimită la ocne.

Cînd ascunde vreun boier banii Domneşti, sau face vre-o socoteală primejduitoare împotriva Domnului său, care de multe ori să şi întîmplă, după cugetele cele nestatornice ale Moldovenilor; atuncea pe unii ca aceea poate Domnul să-i pe depsească cu moarte, fără de a se sfătui cu ceilalţi boieri; iară dacă n'are frică că va avea pagubă din pricina prelungirii, sau n'are de a purta grijă, că vor pune acei sfătuiţi în lucrare socoteala lor, văzînd nevoea; atuncea el ca să-şi arate dreptatea judecăţei sale, şi să înspăimînteze pe ceilalţi; aduce pe acel vinovat înaintea Di­vanului şi-l dovedeşte pe dînsul din scrisorile lui pe care le-au prins, (dacă are) sau cu alte temeiuri deale vicleşugului lui şi îl pedepseşte cu moarte sau cu altă pedeapsă şi dacă este vinovat de moarte, nu poate să-l pedepsească cu altfel de moarte, fără numai cu tăerea ca­pului; iară dacă este să-l pedepsească cu bătae, atuncea nimeni altul nu poate să-l bată, fără numai însuşi Domnul cu mîna sa, adecă cu topuzul sau buzduganul care măcar că este bătaia cea mai cumplită, dară cinstea nu este vătămătoare, sau cu toege şi cu bice, care este pedeapsa cea mai de ocară.

Alte pricini n'au zăbavă la Divan, ci o pri­cină ca aceea de judecată ia sfîrşit într'o zi şi mai ales în ziua cea dintîiu, sau dacă este prea încurcată, se hotăreşte în trei sau patru Diva­nuri; şi cînd nu poate Domnul ca să vie în Divan, avînd împedecare de alte trebi, sau fiind bolnav ; atunci toţi boierii se aşează pe la locurile lor, şezînd asemenea ca şi cînd ar fi Domnul de faţă şi judecă şi hotărăsc pricinele jeluitorilor, trimiţînd înscris către Domn judecăţile lor, împreună cu înştiinţarea pentru toată curgerea pricinei.

Osebit de aceasta, mai este slobod fieştecă­ruia ca să dea jalova sa la Domn, cînd merge el la vreo biserică, sau cînd ese la preumblare şi luîndu-le Spătarul al III-lea, le pune pe masa domnească, cînd se întorc la curte înapoi, după aceia merge Logofătul cel de taină şi le citeşte înaintea Domnului şi scrie d'asupra lor hotă­rîrea domnească.

Iară jalovele cele mincinoase, sau care cuprind vreo cerere fără dreptate le rumpe; şi după aceea le dă Spătarul acela iarăşi în mîinile jeluitorilor, şi povăţuitorul aprozilor are purtare de grijă ca să se plinească hotărîrea domnească.

Niciodată nu s'a auzit povestind să se fi în­tors prin daruri judecata vreunui Domn, sau să se fi abătut dela dreptate făcînd părtinire vreunei părţi; măcar de este şi ştiut că la boieri s'a întîmplat unele ca acestea cîteodată; aceasta este orînduiala cu care ajung jalovele celor asupriţi la judecătorii cei mai înalţi ai Moldovei, adică la Domnii şi cu care se judecă de către dînşii. Deci s'arătăm acum oarece şi pentru judecăţile cele mici; aceste sunt de două feluri, adecă judecăţi de obşte ale ţării şi judecăţi deosebi ale unui ţinut.

Toţi sfetnicii domneşti şi boierii cei de divan din starea I-a îndată ce se află afară din Iaşi au putere în toată Moldavia să judece şi să hotărască pricinele cele de judecată; însă Vor­nicii cei mari au amîndoi mai multă putere în provinciile lor; căci de judecata lor, nu poate să se ferească nici unul carele este de sub stă­pînirea lor; însă pe ceilalţi boeri nu-i primesc atuncea ca să le fie judecători, ci calcă jude­cata lor şi se întorc la divanul domnesc; dară şi cu judecata Vornicului neîmpăcîndu-se o parte sau alta, are voie ca să dea jalovă la di­vanul domnesc şi apoi acolea nu se mai cerce­tează pricina de al doilea, ci se caută numai să vază, de este judecata curmată drept după legea ţărei, precum scrie în mărturia Vornicului care se dă după obiceiu la partea cea învingă­toare; asemenea numai atuncia se cercetează şi judecata altui boier, cînd nu se mulţumeşte vreo parte cu dînsa şi dă jalovă la divan; iar cînd se află nedreaptă judecata vreunui boer, care se obişnueşte să fie prea de multe ori, atuncea unul ca acela trebue să sufere pedepse grele; iar aflîndu-se la cercetare că s'a judecat drept şi jeluitorul numai pentru gîlceavă a vătămat cu defăimare cinstea boierului, atunci acela se pedepseşte cu bătae, plătind îndoit şi cheltuiala aceluia cu care s'a judecat.

S'a mai îngăduit boerilor din starea I-a ca şi în Iaşi să judece şi să hotărască pricinile; însă dacă voesc amîndouă părţile cele gîlce­vitoare; pentrucă nimeni nu poate să fie oprit dela divanul domnesc. Cînd a hotărît vreun boier în divanul domnesc o pricină de judecată care a fost dată în seama lui, atuncea trebue el ju­decata să împreună cu temeiurile hotărîrei, să o dea la Logofătul cel mare, prin mîna unui Logo­făt de divan, şi văzînd acesta că s'a făcut judecata după legea politicească şi bisericească şi după închipuirea pricinei, atuncia scrie cu mîna sa dedesubt: „S'a cercetat”. Şi o dă Logofătului al III-lea, ca să o întărească cu pecetea diva­nului, făcînd-o prin aceia neschimbătoare; iară dacă cunoaşte el că boerul a făcut judecata ne­dreaptă, atuncea rumpe scrisoarea şi îndrep­tează pe jeluitorul la divanul domnesc; însă afară din curte nu poate Logofătul cel mare, să cerceteze judecata altui boer, sau să o lepede.

Un boier de stare mai mică nici într'un chip nu poate să poticnească judecata unui boier mai mare, iară pentrucă boerii cei mari, trebue să fie la curte mai necontenit neputînd căuta pentru toate pricinile în toată ţara; pentru aceia în fiecare oraş şi tîrg, s'au orînduit osebiţi judecători, ca să judece pe locuitori.

Aceştia în vreo cîteva locuri se chiamă Pîr­călabi, iar într'altele Vornici şi Cămăraşi; Pîr­călabii sunt cîte doi, la Hotin, la Cernăuţi, la Suceava, la Neamţ şi la Soroca; şi pentrucă cetăţile acestea sunt cele mai alese, pentru aceia se şi zic pe numele dregătoriei aceştia ale oblă­duitorilor lor; şi mai sunt cîte doi şi la Ro­man, la Botoşani (Tg. Doamnei), la Orchei, la Chișinău, la Lăpuşna, la Fălcii, la Galaţi, la Tecuciu, la Tutova şi la Putna; iar la celelalte tîrguri mai mici, precum este Bacăul, Tg. Fru­mos, Hîrlăul şi Covurluiul, au numai cîte un Pîrcălab; la Bîrlad sunt doi vornici judecători, în locul Vornicului celui mare de ţara de jos şi asemenea sunt doi şi la Dorohoi, în locul Vor­nicului de ţara de sus; doi la C.-Lung şi unul la Vasluiu; asupra ocnelor sunt osebit doi că­măraşi.

Aceştia toţi, măcar că au putere să caute şi să cerceteze toate pricinile, însă de a le hotărî, n'au voie, fără numai pe acele mai mici; iară pe cele mari, trebuie să le trimită către Vor­nicul cel mare al părţei aceia, sau la divan. La această întîmplare, hotărăsc ei celor cu pricina o zi de vadea, întru care este să iasă amîndoi înaintea Domniei; şi aceasta se face într'acest chip, adică: Pîrcălabul scrie o scrisoare întru care arată, că: „(N) şi (N) avînd gîlceavă unul cu altul pentru această pricină, au dat jalovă şi s'au apucat că se vor afla la divan în cu­tare zi”, asemenea scrisoare se dă de către dînşii la amîndouă părţile; şi cînd nu se arată vre-unul în divan la vadeaoa însemnată, apoi acela trebue să plătească gloabă; un ţăran 25 galbeni, un mazil 100 şi un boier 600; nepu­tînd să facă la aceasta nici o îndreptare, fără numai atuncea cînd poate să arăte c'a fost îm­pedecat de vreo boală sau de vreo slujbă dom­nească, sau cu altă treabă. poruncită de cei mai mari.

CAP. XIII. Despre veniturile cele vechi şi cele deacum ale Moldovei

Cum că Moldova, după descălecarea lui Dra­goş, a fost moşie moştenitoare, numai cîte la un Domn singur, arată destul de luminat atît hronografiile noastre, cît şi hrisoavele Domnilor celor vechi; căci locuitorii cei noi ai Moldaviei, n'au putut să-şi aleagă moşiile anume şi să le ia în stăpînire; ci după vitejia fiecăruia, le-a dat Domnii boierii, dăruindu-le şi sate şi moşii; şi adevărul pricinii aceştia îl întăresc toate hri­soavele neamurilor celor vechi din Moldova, care le au pentru stăpînirea satelor şi ale moşiilor lor; dintru care se vede că sunt numai danii, pentru care au să mulţămească dărniciei Dom­nilor.

Şi pentru ca să se vază mai luminat, iată c'am adăogit a pune aicea şi acest hrisov, pe care l'a dat Ştefan-Voevod cel mare, lui Teodor-Cantemir strămoşului nostru, care se cuprinde în­tr'acest chip:

„Fiindcă Teodor Cantemir Pîrcălabul de la Chilia şi de la Smil, s'a arătat întru apărarea acestor cetăţi ca o slugă credincioasă, şi ca un ostaş viteaz al crucei lui Hs., împotriva năvă­litorilor turceşti şi tătărăşti; însă pe urmă cu voia lui D-zeu, pustiind şi luînd Turcii toate locurile acestea şi el prin puterea lor fiind si­lit ca să-şi părăsească moşiile părinteşti, care au fost dăruite moşului şi strămoşului său, de Domnii care au fost mai înainte de noi, pentru sluj­bele lor cele credincioase; pentru aceia din mila şi din dragostea creştinească dăruim mai sus numitului Teodor Cantemir, trei sate în ţinutul Fălciilor cu toate ale lor, pădure, cîmp, ape şi pescării; şi-l facem mai mare preste tot codrul Tigheciului şi Căpitan mare preste călărimea de Tigheciu; (care era pe atuncea la opt mii de oameni precum arată istoricii)” .

Aşijderea tot asemenea zic şi hrisoavele care sunt date pe la alte familii.

Şi pentru aceasta nici un neam boeresc nu este în Moldova, care să nu'şi aibă numele său împrumutat după numele satului, pe care l-a făcut el întîiu, fiindu-i dăruit de domnie, pre­cum s'a numit şi Cantemir după aceia Siliştean, despre satul lui cel cu aseminea nume; Raco­vitză, de pe Racova; şi Ureche depe Urecheşti.

Iară fiindcă în vremele aceste mai din urmă, s'a îmulţit prea tare numărul boerilor, în cît se părea că aceste danii vor împresura de tot venitul Domniei; pentru aceia Domnii au împăr­ţit în osebită vistierie veniturile cele de trebu­inţă pentru folosul obştei, care era mai înainte pentru cheltuelile Domneşti, cît şi pentru chel­tuelile cele trebuincioase ale obştiei; şi pentru cheltuiala curţii lor, ş'au oprit toate oraşele şi tîrgurile din Moldova, împreună şi 12 sate de pe aproape, încă şi ocnele, vămile, şi zeciuiala sau dajdiea oilor, a rîmătorilor şi a stupilor, de pe la ţărani şi dela mazili; pentrucă boierii tot au rămas slobozi pînă acum de dările aceste. Iară celelalte venituri, pe toate le-au lăsat pentru trebuinţele obştei şi pentru boieri; şi au aşezat cu întărire, ca fiecare casă ţărănească, care se zice fumărit, să dea la vreme de pace, pentru trebuinţa republicei, cîte 80 de aspri; (adecă 1 leu), iară la vremea deschiderei vreunui răz­boiu să dea o rublă adică 120 de aspri, şi la nevoe mai mare cîte un galben 200 de aspri; adică 2 lei şi 20 de parale, iară mărimea su­mei care se făcea dintre aceştia, poate cetitorul s'o cunoască dintru aceasta, căci era cu îndes­tulare pentru cheltuială la 40 de mii de ostaşi Moldoveni şi 14 mii de streini Nemţi, Cazaci, Sîrbi, Bulgari, Albaniţi şi Greci. Iară veniturile domneşti, era pe an preste 900 de mii de lei şi cum că dela C. Lung se aducea cîte 24 de mii de oi, zăciuială, ştim din catasticele cele de socoteală ce se pot vedea.

Iară acuma, vai! întru atîta sărăcie şi tică­loşie s'a acufundat Moldova, încît abia poate să iasă a şeasa parte din veniturile cele mai dinainte, adică: din vămi ese ca la 45 mii de lei, din ocne 15 mii, din oraşe şi din tîrguri pe unde sunt Pîrcălabi 22 de mii şi cinci sute, din zeciuele 15 mii; iară în anul cel dintîiu la inceputul stăpînirei, cînd dau şi boerii ze­ciuială, se cuprinde ca la 30 de mii din ze­ciuiala stupilor şi a rîmătorilor, 37 de mii şi cinci sute, de pe la curteni, sau boieri din starea cea mai mică, 22 de mii şi cinci sute; care so­cotindu-se preste tot, se fac ceva mai mult decît 150 de mii de lei.

Aceste venituri pot Domnii după plăcerea lor să le cheltuiască pentru dînşii şi pentru curtea lor.

Iară veniturile cele pentru obşte, nu sunt aşe­zate după putinţa locuitorilor, ci după măsura lăcomiei turceşti; căci aceia ce cer ei, nu se poate a nu se primi; şi Domnul nu este silit ca să dea şi el din venitul său ajutor locuitorilor pentru uşurarea lor.

Purtarea de grije pentru venitul de obşte, este asupra celor dintîiu şapte boieri de sfat; aceştia toţi au voe ca să intre în vistierie, adică odaia întru care se face sfatul de obşte şi mai şade atuncea între dînşii şi Visternicul cel mare; pentrucă este asupra visteriei şi are şi cheile dela cămara vistieriei.

Cînd vine vreo poruncă dela curtea turcească sau cînd este de trebuinţă pentru alte pricini ale obştei, atuncea porunceşte Domnul prin scrisoare, ca să se adune acolea aceşti şapte boieri şi să facă sfat asupra pricinei aceştia; şi adu­nîndu-se ei în vistierie se sfătuesc, şi trimit înştiinţare la Domni cu Visternicul cel mare, după cum au socotit că cere trebuinţa ca să se ur­meze; şi dacă este plăcut Domnului sfatul lor, porunceşte ca pînă într'atîtea zile să se pue pricina în lucrare.

Atuncea se trimit prin ţinuturi doi, trei sau şi mai mulţi, după cum cere trebuinţa şi aceştia adună banii, sau zahereaua sau şi alta care le este lor poruncit şi le dau în seama Visterni­cului, luînd dela dînsul scrisoare de primire.

Tot acestora şapte boieri de sfat, are Vister­nicul datorie, pe tot cvertul anului să le dea seama pentru primiri şi pentru cheltueli.

La vremile liniştite, se găsesc la cămara Vis­teriei, cîte 45 pînă şi la 60 mii de lei; iară cînd se trimite Domn nouă dela Poartă sau acel vechiu cînd se înoeşte în Domniea sa, cu vreun ferman de înoire; atuncea trebue să se adune ca vreo 75 mii de lei; care se iau de pe la bieţii locuitori, ori cu ce chip, numai ca să potolească nesăţioasa lăcomie de bani a Tur­cilor.

Pentru aceia, trebue să privim înaintea ochilor apunerea cea mai din afară, înmulţindu-se în toate zilele lipsa şi ticăloşia.

CAP. XIV. Despre birul şi darurile ce dă Moldova Portii Otomane

Din vremele întru care s'au ivit armele tur­ceşti la ţărmurile Dunărei şi pînă în zilele lui Ştefan Voevod cel mare, şi-au apărat Moldove­nii tot cu vitejie slobozenia, neplecîndu-şi gru­majii sub jug strein, fără ca să înşele nici prin măguliri nici prin promisiuni mari, dară nici prin pilda megieşilor săi a Muntenilor.

Iară cum că Domnii Moldovei de multe ori au dat bani la Turci, precum arată hronicele Pa­triei noastre, nici noi nu ne dăm în lături; pentrucă Domnii noştri cei înţălepţi, cînd pu­teau să-şi răscumpere cu bani strimtorările şi nevoile lor, mai bucuroşi îşi golea punga, decît să-şi rănească ţara şi pe locuitori; urmînd după pilda Senatului Veneţiei, cel slăvit pentru înţe­lepciunea ocîrmuirei. Însă alt bir care să fi fost necontenit în toată vremea, nu a putut să li s'arunce lor dela nime, pînă după vremea lui Ştefan cel mare; căci atuncea fiul său Bogdan Chiorul, din porunca tatălui său după cum se zice, a închinat ţara sa Turcilor, cu aşezămînt ca să le dea pe an cîte 4 mii de galbeni, 40 de cai şi 24 şoimi, însă nu bir, ci numai ca semn de închină­ciune. Şi cînd va merge însuşi Împăratul la răz­boiu, atuncia să trimeată şi el la oastea turcească 4 mii de Moldoveni, ca să fie pentru deschisul drumurilor şi pentru întocmirea podurilor; şi această tocmeală cu aşezămînt a ţinut mai un an^[24] pentru că Turcii fiind mulţumiţi că au pus numai funia în capul boului Moldovenesc n'au cutezat s'o scurteze pînă ce l-au înblînzit.

Iară mai pe urmă după răscoala lui Ioan Armeanul fiind scurse de tot puterile Moldove­nilor, au făcut Turcii început ca să ceară dela Petru Voevod Schiopul, următorul lui Ioan, cîte 12 mii de galbeni ca un bir, sau haraciu şi măcar că boierii s'au învoit la aceasta, iară Petru nu a voit să primiască, pentru ca să nu-şi pricinuiască în urmă defăimare, c'a pri­cinuit el întîiu bir Moldovei; ci părăsindu-şi scau­nul, s'a dus la Ardeal la moşiile sale şi în locul lui au pus Turcii pe Iancul Sasul, un om crud (hain) şi tiran, Sardanapalul Moldovenilor, carele s'a primit şi a învoit Turcilor toate cele ce cerea, numai ca să dobîndească Domnia, căci el nu avea frică că'şi va vătăma numele său cel bun; pentrucă nici l-a avut vreodată.

Iară apoi mai în urmă după aceia, ispitindu-se Domnii de multe ori ca să-şi lepede jugul şi mai ales cînd se întîmpla şi alte tulburări în ţară, au găsit Turcii vreme cu prilej de au mai mă­rit birul acela, în cît acei 12 mii de galbeni, adică 30 de mii de lei s'au suit la 97 de mii şi cinci sute de lei, care se plătesc acum la Visteria curţii turceşti.

Şi pentru ridicarea banilor acestora, cînd nu sunt Turcii încurcaţi în războiu cu alte stăpî­niri din Europa, trimit ei la Moldova pe tot anul, cîte o slugă de taină de a Împăratului, cu nume de Hasne-Agasi. Acesta după ce so­seşte şi intră în oraş cu mare pompă, numără banii aceia ai haraciului şi-i dă iarăşi în seama Domniei ca să-i trimeată la Ţarigrad; şi pentru această osteneală, i se dăruesc 11.250 lei şi o blană de samur şi altele; ori i se dau bani mai mulţi, mai ales cînd se porunceşte în scrisoarea Vizirului, sau cînd este ştiut, că acel Hasne­-Agasi are mare trecere la Împăratul.

Şi după ce plătesc Capuchihaialele Domnului, banii aceia la visteria împărătească; primesc scrisoare la mînă de la Hasne-Agasi şi o dau apoi lui Meden-Calfasi (mai marele băilor) şi acesta le mai dă şi altă scrisoare, întru care zice: „Că s'a plătit haraciul pentru tot anul acesta”. Şi după aceia aduc ei hîrtiile aceste două la Mectubci-Efendi, Logofătul cel întîiu al Vizirului, sau la Logofătul Vizirului cel de taină; şi luînd acesta scrisorile celorlalţi le dă altă scrisoare de la sine, „precum că s'au plătit banii”.

Şi mergînd Capuchihaialele la Vizirul cu scri­soarea aceasta mai de pe urmă, îi îmbracă el cu cîte un caftan şi scrie atît Vizirul, cît şi Tefterdarul, o scrisoare către Domn într'acest chip.

„(După titlu), banii cari aveţi să plătiţi pe tot anul s'au adus şi s'au plătit drept deplin cu trimisul nostru Hasne-Agasi şi prin Chihaia­lele tale, care ne'ncetat slujesc la Poarta Oto­mană, deci foarte bine; să fii preste măsură bine­cuvîntat întru toate lucrurile tale şi să-ţi fie cu pace pînea întru tot prea luminatului nostru Împărat şi Domnului nostru celui sfînt; eu te voiu vedea, urmează tot asemenea şi de acum înainte, cheltuindu-ţi la slujbele Împăratului toată puterea cu poala ridicată şi să te înfricoşezi de a face rău sau a te împotrivi porun­cilor ce ţi se vor trimite, şi umblă în credinţă cu picior statornic. Pace ţie”. Osebit de hara­ciul acesta de peste an, pentru carele am arătat acum, mai dă Moldova încă şi la Baeramul sau paştele turcesti ca un peşcheş Împăratului 8.750 de lei şi două blane una de samur preţ de 3.250 de lei şi alta de rîs; Validei Sultane adecă mumei Împăratului 7.500 de lei şi o blană de rîs; pentru ceară de făclii pentru curtea împărătească 9.000 lei; pentru seu de uns co­răbiile cele de oaste 18.000 de lei; lui Chizlar-­Agasi (mai mare peste fameni) 2.500 de lei şi o blană de samur; Vizirului 7.500 de lei şi o blană de mult preţ, lui Chihaia 3.750 de lei şi o blană de samur, Tefterdarului 500 lei şi o blană de samur, lui Reis-Efendi 750 lei şi o blană de samur. Celelalte daruri cari se îm­părţesc pe la slugile împăratului şi ale Vizi­rului, postavuri, pînzuri de mătase şi blane de samuri mai proaste cari se zic paicea pentru că sunt făcute din picioarele samurilor prea rare ori se coprind în bani mai puţin de 60.000 de lei.

Osebit de acestea cînd se face vre-un ră.z­boi cu Leşii, sau cu Ruşii, mai are ţara da­torie cînd porunceşte Vizirul, să facă pod peste Dunăre, sau să dea cai pentru grajdul împă­rătesc sau pentru trăsurile tunurilor şi să dea zaherea, însă cheltuiala acestora se scade din haraci.

La punerea Domnilor, nu se plăteşte totdeauna sumă potrivită, ci se hotărăşte plata aceia, după lăcomia de bani a Vizirului şi după ambiţia candidatului adică a celui ce voeşte să ia dom­nia; măcar că obiceiul este ca să dea Împăra­tului 37.500 de lei, Validei Sultane 5.700, Vi­zirului 22.500, lui Chihaia 11.250, Tefterda­rului 1.500, lui Reis-Efendi 750 de lei.

Darurile, ce se zic Bairam-peschiş, pentru celelalte slugi ale curţii şi boieri se sue la 60.000 de lei. Lui Sehimne-Agasi, carele aduce pe Domn în scaun, i se dă 10.000 de lei şi prea de multe ori cuprind toate cheltuelile a­ceste încă şi pînă la 300.000 de lei. Numai însă nu le dă Domnul de la camara sa, ci numai ţara are datorie ca să le plătească pe toate.

Încă şi înoirea sau întărirea Domnilor cere cheltuelile sale.

Aceasta este, ori cea mică, sau cea mare, precum am arătat mai sus, cea mică se face numai cu hiuchim ferman care se plăteşte nu­mai cu 37.500 lei sau şi mai puţin, mai ales cînd este Vizirul voitor de bine Domnului a­celuia.

Iară înoirea cea mare, la care se înoeşte hri­sovul Domniei, după trei ani ai stăpînirii, cere aseminea cheltuială ca şi la punerea din nou a unui Domn.

Osebit de aceste cînd se trimite către Domn cu vreo poruncă, vreun Capigi-başa sau altă slugă Împărătească, atuncea nici acela nu poate să rămîe ne dăruit.

CAP. XV. Despre neamul boieresc din Moldova

Cela ce voieşte a cerceta pentru ivirea nea­mului boieresc, nu are trebuinţă după pilda altor popoare, să crează iscodirile cele neade­vărate şi întunecoase. Căci Istoricii Greceşti şi Latineşti carii de toţi învăţaţii lumii sunt cu­noscuţi a fi adevăraţi, ne arată lumina cea mai curată la pricina aceasta şi eu nici nu cred că va tăgădui cineva că n'au fost ostaşi şi cetăţeni Romani popoarele acelea, pe care le-au răsădit Traian în Dacia, după ce a biruit el pe Craiul Decebal, risipind toată Împărăţia Dacilor şi cînd ne-ar lipsi şi mărturiea aceasta, adecă: cum că Adrian după moartea lui Traian, dînd barba­rilor multe ţări din Asia, numai pentru aceia s'a oprit pe sineşi a nu părăsi şi Daciea, pentru că se temea să nu surpe atîtea mii de Romani, ce locuia într'însa; atuncea cetitoriul cel ştiutor de întîmplările vremilor celor vechi, voind ca să se încredinţeze pentru adevărul pricinei a­ceştia, îi va fi din destul ca să-şi aducă aminte numai de obiceiul cel necontenit al Romanilor, după care le era lor oprit a nu primi pe ni­minea în vreun legion de nu va fi din politic şi de neam.

Deci socotim că nu va mai fi de trebuinţă să facem vreo adeverinţă de mărturie împotriva lui Enea Silvie, care zice: că Moldova a fost numai un loc de ocrotire pentru Romanii cei isgoniţi, pentru că nici odinioară mărturiea unui istoric carele a fost pe vremile acelea, nu poate să se socotească mai puţin decît închi­puirile şi presupunerile cele de sine ale altuea, carele a fost cu o mie de ani mai tîrziu.

Iară chipul cu care s'a sădit înainte şi s'a ţinut în Dacia viţa Romană aşa multe sute de ani, de la Traian, pînă în vremile noastre; nu ne este voea ca să-l descoperim aşa pre larg^[25] ci numai singur adevărul acesta îl punem îm­potriva celor ce sunt cu îndoeală, adecă: limba Moldovenească care mai mult decît toate alte limbi se asemenează cu limba Romană, ne în­dreptează la spiţa neamului nostru destul de luminat, încît nimenea nu poate să mai stea împotrivă cu nimic.

Însă noi cu toate acestea, tot nu îndrăznim a zice cu încredinţare, cumcă neamurile boie­reşti cele mai de frunte care sunt acum vestite în Moldova, a întrecut cu slava pre neamul acesta şi mai înainte, supt stăpînirea Romanilor cînd locuia în Daciea; căci prefacerea pămîn­tului nostru ne este cunoscută îndestul şi ştim prea bine, că Dragoş descălecătorul Moldovei, n'a dat boierii mai mari celor ce avea nume de neam, ci acelor carii întrecea pe alţii cu vi­tejia şi cu credinţa, puindu-i în dregătoriile cele politice şi în cele ostăşeşti şi mai ştim încă, că ei prin satele cele ce era pustiite de năvă­lirile Tătarilor, au aşezat ţărani goniţi de prin ţara Leşască; şi ori că punea numile sale sate­lor acelora, mai ales care erau făcute de dînşii; sau după cum se vede a fi mai adevărat, li se da lor satele ca un semn pentru că s'au boierit.

Şi prea ştiut este, că în vremile cele mai dincoace, prin puterea turcească răsăpindu-să crăiea Serbilor şi crăiea Bulgarilor, împreună şi scaunul Grecilor căzînd sub stăpînire streină, multe neamuri boiereşti din cele mai de frunte ale popoarelor acestora, s'au tras la Moldova ca la locul cel de obştie pentru scăpare de pe vremea aceea şi prin purtările lor cele cu cre­dinţă, au dobîndit slavă şi boierie.

Aseminea s'a întîmplat şi cu vreo cîteva neamuri boiereşti de ale Tătarilor, care, sau c'au căzut în robie prin răsboaele cele necontenite ce avea Schiţii cu Moldovenii, sau şi pentru neunirile care cumva se întîmpla între dînşii, se pleca de bună-voe Domnilor Moldovei şi creştini făcîndu-se se punea la slujbele ţării, atît la cele politice cît şi la cele de oaste.

Însă după aceea mai ales în veacul cest trecut, începîndu-se a se trimete de la Ţarigrad Domni în Moldova şi aceştia pînă cînd era ţarigradeni, îşi cumpăra robi Cerchezeşti şi Avaseşti şi după ce'i slujea pe dînşii robii aceştia multă vreme cu credinţă îi punea pe la dregătoriile curţii Domneşti şi după aceea încă şi în starea boierească.

Şi Domnii au mai primit în slujbele boiereşti şi vreo cîteva neamuri Leşeşti, mai ales care era plecate asupra ţării, dupre cum şi din Moldoveni, mulţi au primit boerii Leşeşti.

Într'acest chip, înmulţindu-se prea tare nu­mărul boierilor, au socotit Domnii şi au deo­sebit boieriile în trei stări. În stare cea dintîi au aşezat pe aceia, carii sau că au fost puşi însuşi de Domni prin dregătoriile cele mai mari ale ţării, sau că era născuţi dintr'acelaşi neam, ei au asemenea protie înaintea celor mai mici ca şi boierii cei mari în Rusia^[26].

În starea a doua, sunt curtenii, sau oamenii cei din curte, carii au dobîndit un sat şi altul prin moştenire.

În starea a treia sunt Călăraşii, carii pentru folosul moşiilor ce le sunt lor dăruite de Domni totdeauna merg la război cu cheltuiala lor.

Cei mai de pe urmă sunt rezeşii, cari se ase­menează cu odnodvorţii Ruseşti şi n'au vecini, ci locuesc cîte mulţi în sate şi îşi lucrează mo­şiile lor însuşi ei, sau cu slugile ce le au năimite.

Neamurile boierilor pe cari le arată dintru început istoriea Moldovenească, sunt încă şi pînă acum toate şi este de minune, că nici un neam boieresc din cele vechi, nu s'au stins de tot fără numai singur neamul lui Vasilie Albanitul, Domnul Moldovei, carele era mai mult la nu­măr decît toate celelalte; iar acum s'au stins de tot şi măcar că oarecare neamuri au scăpătat la atîta sărăcie încît, din cîte cinci mii de case ce avea mai fiecare supt stăpînire, deabia au rămas cîte cu cinci, însă tot a rămas măcar neamul.

Deci noi voim ca să arătăm aicea neamurile acestea fiecarele pe numele lor şi fiindcă toate sunt deopotrivă încît pentru vrednicie, pentru aceea le-am pus după rînduiala alfabetică, adecă^[27]:

Abazeştii
Arbureştii
Azanii^[28]
Arăpeşti
Bantoşeştii
Başoteşti
Balşeştii, (două neamuri)
Bogdăneştii
Bouleştii
Buhuşeştii
Burgheleştii
Buţurenii
Vîrlăneştii
Ganeştii
Ghengeştii
Goeneşti
Darieştii
Doniceştii
Durăceştii sau Doneştii
Dragoşeştii
Joreştii
Zorileştii
Isaceştii
Cantacuzenii^[29]
Cantimireşti^[30]
Carabaşeştii
Carpeştii
Catargieştii
Clucereştii
Costăcheşti, sau Gavriliţeştii
Costineştii, Serbi
Crupenţscheştii, Leşi
Chiriaceştii
Micleştii
Mileştii
Mireştii
Mihuleştii
Movileştii^[31]
Moţoceştii
Murguleştii
Naculeştii
Niculeştii, Greci
Paladeştii, Grecii
Petralifii, Greci
Pilateştii,
Pisoscheştii Leşi
Prăjeştii
Razii, Greci
Racoviţeştii
Ropceneştii
Roseteştii, Greci Sturzeştii
Stăvăreştii
Stărceştii
Talpeştii
Tanschii
Totoeştii
Tudureştii, Greci
Turculeţeştii
Tălăbeştii
Tămăşeştii
Tăutuleştii
Urecheştii
Frăticeştii
Hinceştii
Hăbăşeştii
Hăzareştii
Hrisorvergi^[32]
Ţibăneştii
Ţifeştii
Cerchezeştii, Cerchezi
Ciogoleştii
Şepteliceştii
Şipoteneştii
Şoldăneştii.

Moldovenii avea[u] mai înainte obiceiu care prin lungimea vremei, s'a fost făcut ea şi o lege de nu da boierie oamenilor celor tineri, măcar de era şi din neamul cel mai de frunte, pînă cînd nu îşi arăta ei credinţa la alte slujbe mai proaste şi se făcea iscusiţi prin deprinderi, pentru aceea boierii cei mai mici, îşi da pe copii lor îndată după ce trecea anii copilăriei, de slujea pe la boierii cei mari; însă nu'i punea la altă slujbă fără numai cît slujea la masă şi avea privighere pentru stăpănul lor într'altă casă mai aproape şi după ce 'nvăţa ei pînă 'n trei ani, obiceiu­rile curţii şi năravuri împodobite, atuncea stă­pînul lor îi punea înaintea Domnului şi prin rugămintea lui îi aşeza între slugile divanului celui mare şi după un an îi schimba în diva­nul cel mic şi de acolea în spătărie şi după ce da vreunul acolea probe de cugete bune şi de năravuri cinstite, încît putea să aibă cineva vreo nădejde, atuncea să primea între slugile cămării celei mari şi mai trecînd vreo cîţiva ani, se făcea Postelnicel, prin rugămintea altor boieri, pentru că socotea lucru necinstit să vorbească însuşi părinţii cu Domnul pentru fii săi. De aceşti Postelnicei sunt 12 şi toţi poartă în mîini înaintea Domnului toege albe supţiri, de mă­sura statului lor.

Şi după ce îşi arăta ei către Domnul şi în slujba aceasta credinţa şi iscusinţa sa, apoi îl punea şi la alte dregătorii ale curţii, încă şi'n slujbile cele de taină; şi aşa după ce îşi petrecea tinereţile sale, îl ridica mai întîi în starea III-a a boieriei şi mai pe urmă la starea cea dintîi, iară cînd cunoştea Domnul la vreunul o minte prea deosebită şi înţeleaptă, atuncea în puţini ani putea să-l ridice la boieriea cea mai mare, măcar de ar fi fost şi din starea cea mai proastă.

Însă în vremea de acum adăogîndu-se mîn­driea şi sărăciea, socotesc boierii, că îşi vor ne­cinsti starea lor, dacă vor sluji pre alţi boieri mai mari; şi fiindcă nici lăcomia cinstii nu le dă voe să trăească prosteşte, ci socotesc numai cu ce chipuri ar putea face prin mijlocirile rude­niilor sale ca să intre în rîndul boierilor celor dinlăuntru ce se zic boiernaşi şi să iasă deodată.

Şi pentrucă starea aceasta, este ca şi o ră­sadniţă a ocîrmuirei, din care obicinueşte a să plini numărul boierilor celor mari, pentru aceia nici se poate spune ce fel de neoameni ajung la cele mai înalte trepte ale boieriei, şi aceasta este pricina pentrucare de multe ori se află între boierii cei mari oameni trufaşi, sumeţi şi mînioşi; şi nu numai fără de nici o ştiinţă pentru ocîrmuirea trebilor obştiei ci încă cu totul fără de năravuri bune şi fără de vieţuire cinstită, la carii nimic nu se găseşte vrednic de laudă, fără numai acel fel de bunătate, ce este la vreunul dăruită din fire, care n'are ajutor pe dinafară nici c'un fel de creştere.

La această întîmplare socotesc că nu va fi rău ca să povestesc, în ce chip dau Domnii boierii pe la boierii Moldovei. La sfîrşitul lui Decemvrie ce este ziua înaintea praznicului sfîntului Vasile, toţi boierii din porunca Spă­tarului celui mare îşi lasă semnele boieriilor sale în spătărie; sau în postelnicie, a doua zi, adecă ziua cea dintîi a lunei lui Ianuarie, cu trei sau patru ceasuri mai înainte de răvărsarea zilii se adună la curte toţi boierii, atît cei ce sunt în slujbă, cît şi cei fără de slujbă şi merg cu Domnul la biserică fără de semnele boieriei asemenea ca cînd ar fi scoşi de prin dregătorii; şi săvîr­şindu-să utrenea es din biserică şi se întorc la curte şi Domnul se aşează în scaunul său în spătărie, iară boierii toţi rămîn stînd afară în divanul cel mic, după aceea Domnul prin că­măraşul cel de taină, chiamă la sineşi pe Pos­telnicul cel mare, dacă voeşte să-l mai lase în dregătorie; iară dacă nu, apoi chiamă pe acela pe carele a socotit să-l pue în locul lui şi in­trînd el înlăuntru, îi vorbeşte Domnul, făcîndu-i aducere aminte pentru slujbile care a făcut ţării, însuşi el sau părinţii lui, arătîndu-i pricina pentru care voeşte să-l pue într'această dregă­torie, sau să-l înoească întru dînsa şi-l sfătueşte să fie cu credinţă, dîndu-i bune făgăduinţi şi împreună lăudîndu-se; şi spuindu-i ce are să urmeze; îi dă un toeag de argint, pe care luîn­du-l el, sărută mîna Domnului şi poala hainei lui; şi păşind înapoi puţin, îl îmbracă Cămă­raşul cel mare cu un caftan.

Postelnicul cel mare primeşte întîi semnele dregătoriei, nu pentru că el se protimiseşte doară înaintea celorlalţi, căci el este al cincilea după rînd, precum am arătat mai sus; ci pentru că el are datorie să chieme înlăuntru pe ceilalţi boieri, pentru aceea fiind el întărit desăvîrşit, îndată chiamă înlăuntru, din porunca Domnului, pe acela pe care voeşte Domniea să-l cinstească cu dregătoriea Logofeţiei cei mari, acestuea după puţină sfătuire, îi dă Domnul un toeag aurit; iară Postelnicul cel mare îi pune caftan peste umere şi luîndu-l cu blîndeţe de subsiori, îl apropie către Domn ca să-i sărute mîna şi poala, asemenea slujbă face Postelnicul cel mare şi celorlalţi sfetnici şi boierii de starea întîi.

Iară pe boierii de starea a doua, îi chiamă înlăuntru Postelnicul II-a şi îi îmbracă cu caftan, iară pe cei din starea III-a, îi slujeşte la aceasta Postelnicul III-a, însă pe aceşti de pe urmă nu îi îmbracă cu caftan; ci din porunca Dom­nească se întăresc numai prin dregătoriile lor. Şi după ce se isprăveşte aceasta, merg toţi cu Domnul iarăşi înapoi la biserică, ca să as­culte liturghia şi boierii cei noi, se aşează în biserică pe la locurile celor scoşi din dregătorie, iară aceştia rămîn în tinda bisericii, cu ceilalţi boieri.

După săvîrşirea liturghiei, chiamă Domnul la masă pe care voeşte el; iară mai de către seară, trimite dar fieştecăruia sfetnic şi boier de starea I-a, cîte două pahare de argint cari cuprind mai două oca.

Iară boierilor celor din starea II-a, fieştecăruia numai cîte un pahar; şi apoi toţi le bea pline cu vin înaintea Domnului. Cucoanele boierilor celor mari, încă se dăruesc de către Doamnă, cîte c'un pahar oareşce mai mic.

A doua zi iarăşi se adună boierii la curte şi mulţămesc Domnului pentru facerea de bine care i-a întîmpinat, aducîndu-i fieştecarele dar prin Postelnicul cel mare, cîte un cal de mult preţ, sau alt lucru frumos ce are, asemenea cinste arată şi Doamnei, cucoanele boierilor întru aceiaşi zi în sala cea mare (Ginechion) adecă a haremului.

În cealaltă vreme a anului, prea rar obişnuesc Domnii să facă schimbare boierilor, măcar că nimic nu poate să-i împedice, ca ori şi în care vreme cînd vor voi să schimbe pe boierii cei vechi şi să pue pre alţii noi. Însă pentru că s'au fost obişnuit ca să schimbe şi să prefacă boieriile numai la începutul anului, pentru aceia poate că şi ei urmînd obiceiului celui vechiu, au ales pentru aceste ţeremonii vremea aceia a anului, care obişnuiau şi ceilalţi Domni mai înainte de dînşii, a o socoti bună pentru treaba aceasta.

CAP. XVI. Despre ceilalţi locuitori ai Moldovei

Eu nu cred că mai este altă ţară de potriva Moldovei, intru care să se afle locuind aşa multe feluri de noroade, căci osebit de Moldoveni, ai cărora moşi s'au întors din Maramureş, mai lo­cuesc întru dînsa şi Grecii, Albaniţi, Sîrbi, Bul­gari, Leşi, Cazaci, Ruşi, Unguri, Nemţi, Ar­meni, Evrei şi Tiganii cei plodoşi.

Grecii, Albaniţii, Sîrbii şi Bulgarii trăiesc întru dînsa slobozi şi alţii se îndeletnicesc cu neguţătoria, iar alţii slujesc cu leafă la Dom­nie. Nemţi, Leşi şi Cazacii sunt puţini şi unii sunt ostaşi, eară alţii slujesc în curte, însă din Leşi s'au ridicat vreo cîţiva şi în starea boie­riei. Iar Armenii sunt supuşi ca şi ceilalţi ne­guţători şi tîrgoveţi şi sunt prin oraşele Mol­dovei şi plătesc asemenea bir la Domnie şi bi­sericile lor sunt ca şi ale papistaşilor şi nici sunt mai mici nici mai puţin împodobite decît ale pravoslavnicilor şi sunt slobozi de a-şi păzi le­gea lor. Evreii încă sunt supuşi şi plătesc pre an mai mare bir decît cel de obşte şi cu alt nu se îndeletnicesc, decît numai cu neguţătoria şi cu cîrciumăritul şi unde voesc acolo pot să-şi facă sinagogă însă numai de lemn, eară de piatră n'au voe. Ruşi şi Ungurii totdeauna au fost ţă­rani boiereşti ai Moldovei. Ţiganii sunt împrăş­tieţi prin toată Moldova şi nici un boier nu este carele să nu aibă robi vreo cîteva salaşe de dînşii. Iară de unde şi cînd a venit acest neam în Moldova, nici ei singuri nu ştiu şi nici în hronicile noastre nu se găseşte nimic pentru dînşi, şi toţi vorbesc un grai amestecat cu multe cuvinte greceşti şi persieneşti şi nimic alta nu lucrează decît meşteşugul zlătăriei şi al fe­răriei şi asemenea sunt închipuiţi ca şi ceilalţi ţigani de prin alte ţări, au asemenea năravuri ca şi aceia; şi faptele lor cele mai mari şi sem­nele cele pentru deosebire, le este trîndăvirea şi furtişagul.

Se mai zăbovesc pentru neguţătorie şi Turci mulţi în Iaşi şi prin alte tîrguri, însă nu le este slobod să-şi cumpere moşii nici într'un loc, cu cît mai puţin măcar să-şi facă casă la tîrg sau la vreun sat, sau să-şi zidească moschee adecă casă de rugăciune, sau să-şi facă la vedere ru­găciunile şi închinăciunile. Măcar că nici Poarta n'a silit ca să li se dea voe nici la unile de acestea şi măcar de ar da Dumnezeu, ca să aibă pentru acest lucru tăcere deapururea.

Cei ce sunt adevăraţi Moldoveni, osebit de stările boiereşti, pentru care am pomenit mai sus, unii sunt tîrgoveţi, eară alţii ţărani; tîrgoveţii sunt aceia, carii se află cu locuinţa prin oraşe şi prin tîrguri, iară ţăranii sunt aceia cari lo­cuesc prin sate; cei de pe la tîrguri, nu sunt supuşi nimărui fără numai Domniei la care îşi plătesc dăjdiile lor şi se îndeletnicesc la toate lu­crurile, iară neguţătorii sunt prea puţini din Moldoveni; pentrucă Moldovanului din fire este născută mîndriea, sau să zic mai bine lenea, căci ei ori ce neguţătorie, socotesc că este lucru de ruşine, osebit numai de neguţătoria cu pîinea care o fac ei pe moşiile lor. Şi eu socotesc, că aceasta este pricina cea mai mare, de se găsesc prea puţini din Moldoveni tîrgoveţi bogaţi şi căci este în ţară necontenit lipsă de bani, măcar de şi se trec preste hotar afară mai multe lucruri, decît cele ce se aduc în lăuntru, căci negu­ţătorii, cei streini, Turci, Jidovi, Armeni şi Greci, carii se zic ţeleni, au apucat în mîini toată ne­guţătoria Moldovei, din pricina lenevirei patrio­ţilor noştri şi turme întregi de dobitoace mici şi mari, pre care le cumpără din Moldova cu puţin preţ, le duc pe la Stambul şi pre la alte cetăţi şi acolo le vînd cu preţ îndoit şi întreit. Însă fiindcă aceştia sunt cei mai bogaţi, nu au voie să fie cu moşii şi cu case statorniciţi în Moldova, pentru aceasta banii cei mai mulţi se petrec afară din ţară, iară preste Dunăre înapoi vin prea puţini şi de abia sunt cu îndestulare pentru plătirea birului şi ale altor cheltueli Turceşti.

Ţăranii nici nu sunt drepţi Moldoveni, ci aceia cari se află ţărani, se trag sau din Ruşi, sau din Ardeleni cărora le zic Moldovenii Ungureni şi adevărat că în veacul cel dintîi după descă­lecarea Moldovei, cu totul a împărţit Dragoş celor ce venise cu dînsul, toată ţara cea nouă care a fost găsită golită de locuitori. Iară mai pre urmă văzînd ei că nu este bine ca să lu­creze şi să muncească boieri la boieri, pentru că toţi care era din neamul Romanilor se so­coteau că sunt boieri şi pentrucă neamul acesta fiind deprins numai cu armele, se socotea a fi mai vrednic, decît a se pune tocma să lucreze pămîntul; pentru aceia următorii lui Dragoş, au fost siliţi să-şi caute cu învoeala Domnilor, prin alte ţări de prin prejur şi să-şi aducă oa­menii carii era deprinşi cu munca şi să-i aşeze pre la moşiile lor.

Adevărul la pricina aceasta îl întăreşte sin­gur numele ţăranului, care se zice la Moldoveni vecin, pentru adeverinţă, precum că aceia au fost întîi ţăranii, carii au fost siliţi la această muncă de armele cele cu noroc ale Moldovenilor. Şi pentru aceia în ţara de sus, unde a în­ceput Dragoşeşti[i] a locui, sunt mai multe sate ţărăneşti, iară în ţara de jos, unde au locuit ei mai în urmă, nu sunt alţi ţărani, fără nu­mai aceia, pre carii i'au cumpărat cu bani boierii dela cei din ţara de sus şi i'au pus pe la mo­şiile lor, sau aceia pre carii i'au cumpărat ei dintre răzeşii aceia, carii pentru sărăcie ş'au vîndut moşiile lor cele părinteşti şi i'au silit cu strîmbătate ca să primească jugul supunerei.

Pentru aceea cînd trage un boier pre vre unul ca să-l supue cu judecată, lesne se poate veadea din ce stare este, căci dacă poate jă­luitorul să adevereze, cum că neamul său ar fi stăpînit vreo moşie, (măcar de au şi pier­dut-o apoi din pricina sărăciei, sau a vremilor celor turburate), sau că ar fi fost în ciata căIă­raşilor, sau a curtenilor, sau a aprozilor, atuncea îndată îl hotărăşte judecata a fi slobod. Pentrucă la slujbele acestea, nimenea nu poate să încapă, fără numai oamenii cei slobozi. Iară dacă n'are cu ce să adevereze aceasta, apoi unul ca acela rămîne subt stăpînirea boierului.

Cei ce au fost aduşi din ţara Leşească şi au fost aşezaţi în mijlocul Moldovei, ş'au uitat limba lor, pentru îndelungarea vremii şi au deprins pe această Moldovenească. Iară Ungurii, pentru c'au rămas nesmintiţi în legea lor cea papistăşească, îşi ţin împreună şi limba lor, măcar că şi pre această Moldovenească toţi o înţeleg.

Aceşti ţărani toţi ori şi din ce limbă ar fi, sunt foarte aspru asupriţi, cu munca stăpînilor lor. Căci lucrul nu le este lor aşezat cu ho­tărîre, ci numai singur în voia stăpînului stă cîte zile să-i lucreze ei. Iară banii sau dobitoacele lor, nu poate el să le ieie cu sila şi agonisin­du-şi ţăranul cît de multă bogăţie, stăpînul său nu poate să ieie nici o parte dintr'însa; iară luînd-o el cu sila, atuncea judecata îl sileşte ca să i-o dea înapoi. Însă voind el să-i facă strîm­bătate, îl bate atîta de mult, pînă cînd ţăra­nul de bună voia sa îi dă ceeace cere el, iară ca să'l omoare, îl opreşte legea şi întîmplăn­du-se cu vre un chip ca să-l omoare, atuncea nu numai că stăpînul acela să judecă la moarte, ci încă şi femeia şi copii celui ucis se slobod cu pace. Pentrucă nici nu are putere asupra vieţii sau a morţii unui Moldovean, fără nu­mai singură Domnia. Iară să vînză vreun boier pre ţăranul său, are voie, însă nu afară din satul întru care s'a născut şi dacă voeşte să-şi vînză toată moşia împreună cu ţăranii, i să dă voie.

Mărimea birului lor eate la voia Domniei şi n'are nici nume, nici vreme hotărîtă şi într'a­devăr zic, că eu aşi socoti pre ţăranii Moldo­veneşti, că sunt cei mai bicisnici decît toţi lo­cuitorii de sub soare, dacă împotriva voinţei lor, nu i-ar scoate din sărăcie rodirea pămîntu­lui şi săcerişurile cele bogate. Căci ei sunt foarte leneşi şi trîndavi pentru lucru, ară puţin, sa­mănă puţin şi totuşi seceră mult şi nu se ne­voesc ca să-şi agonisească cu munca, aceea ce ar putea ei să aibă, şi se mulţumesc ca să adune în jătniţele lor, numai atîta cît socotesc că le va fi deajuns într'un an pentru hrana lor, sau pînă la pîinea cea nouă, dupre cum obişnuesc să şi zică. Pentru aceea cînd se în­tîmplă vreun an neroditor, sau cînd îi împe­dică dela seceriş vre-o năpădire a protivnici­lor, sunt în primejdie să moară de foame, şi dacă au vreo vacă sau două, socotesc că le este destul pentru hrana lor şi a copiilor, pentru că unele dintre dînsele dau pe zi cîte 40 sau cel mai puţin 24 oca^[33] de lapte şi dacă are unul 20 de stupi prea lesne poate din venitul lor să-şi plătească birul pe tot anul. Căci cînd este şi timpul dupre pofta prisăcarilor, atuncea fieşte care stup dă pre an cîte şeapte roi. Apoi socoteşte, că la retezat din toţi se scoate cîte două sau şi mai multe oca de miere şi ocaua se vinde cîte o rublă.

Cei ce locuesc la munte, au oi, miere şi poame cu îndestulare şi cei dela cîmp au pîine, boi şi cai. Iară la cei ce sunt megieşi cu Tatarii, le merge mai rău decît la toţi. Căci Tătarii nu numai că fură dela dînşii toate cele ce pot să apuce, ci cu chip că merg cu războiu asu­pra Leşilor, răzbat în Moldova şi fac prăzile cele mai mari, prind pre toţi locuitorii de prin sate şi ducîndu-i cu dînşii, îi vînd la Ţari­grad cu chip că sunt Ruşi, măcar că acest fel de năpădire de mult s'a oprit de multe ori prin poruncile împărăteşti, însă la aceasta cine poate să se păzească aşa bine, de şeretlicurile Tăta­rilor? Şi pre cei ce îi duce întîmplarea la Ţa­rigrad sunt mai norociţi; căci acolo dacă gă­sesc Capuchihaielile Domniei, pre vreun Moldovan robit, unde îl găsesc de acolo îl iau fără de plată şi îl slobozesc cu pace.

Cele ce am pomenit mai sus pentru ţăranii Moldovei, numai cu locuitorii din trei ţinuturi nu se urmează asemenea. Căci ei măcar că nu sunt din starea boierească, însă nu sunt supuşi nici la un boier şi sunt de sine ca o republică, adecă cel dintîiu este: Cîmpul lung în ţinutul Sucevei şi este ocolit cu cele mai înalte vîrfuri de munţi şi sunt într'însul ca vreo cincisprezece sate şi fieştecare au obiceiuri şi judecăţi ale lor deosebite. Uneori primesc şi dela Domnie doi Vornici, însă de multe ori îi şi gonesc afară din ţinut, cînd întărîtă cugetele locuitorilor asupra lor şi se lasă în nădejdea cetăţilor ce au făcute din fire. Ei nu pricep lucrul pămîntului, pentru că nici au ţarini prin munţii lor, ci tot lucrul lor este numai păstoriea oilor şi împreună plătesc şi ei bir pre tot anul, însă nu atîta cît li se cere lor dela Domnie, ci numai cît făgăduesc ei Domnilor la intrarea în scaun şi aşezămîntul acesta totdeauna îl înoesc ei prin trimişii lor, cînd se pune stăpînitor nou în Moldova şi cînd voeşte vre un Domn să urmeze mai aspru cu dînşii şi să le arunce alte sarcini noui, atuncea ei nu stau îndelung la tocmeală, ci cu toţii nu voesc să le primească şi fug prin părţile cele nerăsbătute ale munţilor. Pentru aceasta şi Dom­nii, nici odată n'au cerut dela dînşii mai mult, fără numai atîta cît s'au îndatorit să dee.

Uneori prin îndemnările unor capete răscol­nice, au eşit ei de supt stăpînirea Domnilor şi s'au dat supt paza Leşilor, care întîmplare a şi dat pricină unora din istoricii Leşeşti, de au zis, că Moldova a plătit dajdie la Leşi.

Însă aceasta este ştiut de fieşte carele: că Moldova mai înainte pînă a nu cădea supt stă­pînirea turcească, avea aşezămînt de pace cu Leşii, după cum mărturiseşte însuşi vlădica Pia­ziţius, măcar că'i stă împotrivă Dlugoş, Sarni­ţius şi Oricovius. Iară după aceea începînd a plăti haraciu la Turci, nici n'au avut Leşii gînd ca să o silească să fie supt ascultarea lor, ci mai ales unii din Craii lor umbla să le dea aju­tor, ca să se pue iarăşi în slobozenia ce avea mai înainte.

Al doilea republică mai mică, este Vrancea în ţinutul Putnei, la hotarul ţărei Româneşti din toate părţile încunjurat cu munţi straşnici şi sunt întru dînsul 12 sate cu două mii de case şi nici locuitorii aceştia n'au ştiinţă pentru plugărit. Pentru că şi ei se îndeletnicesc cu păstoriea oilor, ca şi Cîmpulungenii, şi plătesc pre an la Domnie o dajdie ştiută şi hotărîtă şi se ţin cu legile sau obiceiurile lor iară porunci şi judecători dela Domnie nu primesc.

Al treilea, este Tigheciul, în ţinutul Fălciilor adică un codru ce este despre hotarul Tătarilor de Bugeag şi este pieptul Moldovei cel mai tare între Prut şi între Basarabia. Locuitorii plătesc la Domnie pre tot anul o dajdie mică şi sunt toţi călăreţi şi mai nainte era ei la număr opt mii de oameni, iară acum deabia sunt două mii pentru oaste şi întrec cu vitejiea pre toţi cei­lalţi Moldoveni, încît se obişnueşte a se zice pentru dînşii acest proverb „Cinci Tătari de Crăm, plătesc mai mult decît zece de Bugeag şi cinci Moldoveni, biruesc pre zece Tătari de Crăm. lară cinci Codreni adecă, Tigheceni, bat pre zece Moldoveni”. Pentru dînşii am vorbit mai mult la partea întîea.

CAP. XVII. Despre năravurile Moldovenilor

Fiindcă ne-am apucat să arătăm năravurile Moldovenilor, pentru care lucru nici unii din cei străini, sau prea puţini au ştiinţă adevărată, dragostea ce avem asupra patriei noastre, şi neamul dintru care suntem născuţi, ne îndeamnă ca să lăudăm şi să închinăm pre locuitorii ţă­rii, cărora avem să le mulţămim pentru iubirea noastră, ne stă însă şi dragostea adevărului în cale, ca să lăudăm aceia, care cu dreptate ar fi să se hulească. Căci mai de mîntuire le va fi lor, cînd li se vor aşterne slobode înaintea ochilor greşalele care le fac, decît să fie înşe­laţi şi amăgiţi cu vreo măgulire mîngăioasa şi apărare iscusită şi prin aceia să creadă că urmează bine întru greşalele acele, pentru care toată lumea cea cu năravuri bune îi huleşte. Deci noi din pricina aceasta voim să zicem cu­rat, că noi la năravurile Moldovenilor nu pu­tem să aflăm nimic lesne ca să putem lăuda, osebit de credinţa cea adevărată şi primire de oaspeţi.

Din toate greşalele care sunt obişnuite şi pre la alţi oameni, au şi Moldovenii de nu prea multe, încă nu prea puţine.

Năravuri bune sunt rari la dînşii, pentru că nu au nici creştere cum se cuvine, nici deprin­dere la năravurile cele bune şi pentru aceia cu greu se va găsi vreunul mai împodobit cu nă­ravuri bune decît alţii, de nu va avea vreo fire bună spre ajutor.

Dîrziea şi semeţiea este maica şi sora lor, căci dacă are vreunul cal bun şi arme bune, atuncea gîndeşte că nici un om nu poate să-l întreacă şi nu s'ar feri, de ar fi cu putinţă însuşi cu Dumnezeu să se lupte. Şi toţi de obşte sunt îndrăzneţi şi semeţi, foarte înţinaţi de a începe gîlceavă, însă prea lesne să liniştesc şi se îm­pacă iarăşi. Luptă cu sabia cîte doi numai, nu obişnuesc; şi ţărănimea încă prea rar se întoarce la arme, numai din vorbe, ci cu beţe, cu ciomege şi cu pumnii astupă gura cea fără de omenire a protivnicului lor şi asemenea fac şi ostaşii, rar săr cu sabia unul la altul numai din sfadă şi cînd se întîmpla aceasta vreodată, trebue aciea sa sufere pedepsele cele mai cum­plite. Ei cu toţii sunt şegalnici şi veseli şi inima nu le este departe de gură; însă dupre cum uită degrab mînia, asemenea şi prieteşugul nu ţin îndelung şi de băutură n'au greaţă prea mare, însă şi prea tare plecaţi asupra ei încă nu sunt. Desfătarea lor cea mai mare este uneori a pe­trece în ospeţe dela 12 ceasuri pînă la 9 după miazănoapte şi alteori şi pînă la revărsarea zilei şi beau pînă ce varsă. Dar aceasta încă nu se obişnueşte în toate zilele, ci numai pe la sărbători mari şi earna cînd este vreme rea, şi sileşte frigul pre oameni ca să şează pre la ca­sele lor şi să-şi încălzească mădulările cu vin. Rachiu nimenea nu iubeşte, fără numai ostaşii, iară ceialalţi beau numai cîte un pahar înainte de masă. Cei ce locuesc în ţara de jos şi pe lîngă hotarul ţărei româneşti, iubesc vinul mai mult decît ceilalţi.

Odineoară s'au apucat pre rămas un Moldo­vean cu un Muntean, să vază carii sunt mai beţivi, Moldovenii sau Muntenii, ş'au mers pe podul din Focşani, care este hotar între Moldova şi între ţara Românească şi atîta sau gîlcevit amîndoi cu paharele, pînă cînd a căzut Mun­teanul de multă băutură de vin. Iar pre Mol­dovean pentru învingere, l-au dăruit Domnia cu boerie.

Arcul îl întind ei foarte bine, şi se pricep a purta şi suliţa. Iar cu sabia totdeauna fac ei mai multă izbîndă, iar puşte poartă numai vî­nătorii, pentru că zic că este lucru cu ruşine, să se lupte la oaste cu acest fel de arme, cu care nu poate să se cunoască nici meşteşugul războiului nici vitejia.

Ei la începutul războiului totdeauna sunt foarte vitezi şi de al doilea mai slabi de inimă.

Iar dacă îi înfrîng protivnicii înapoi, atuncea prea rar au bărbăţie să înceapă de a treia oară, însă au învăţat dela Tătari de se întorc iarăşi înapoi din fugă şi prin această apucare cu meş­teşug, au smuls biruinţa de multe ori din mîinile protivnicilor.

Către cei robiţi se arată acum cu blîndeţe şi acum cu tiranie, după cugetul lor cel nesta­tornic şi să ucigă pre vreun Turc, sau vreun Tătar, socotesc drept datorie creştinească şi pre cel ce se arată cu blîndeţe către aceste nea­muri, îl socotesc că nu este creştin bun; şi această urmare au adeverit-o ei prea cu îndes­tulare la pustiirea aceasta mai de pre urmă a Bugeagului, cînd a năvălit Petriceicu asupra Basarabiei, după războiul Austriecesc.

Ei nu au măsuri în cugetile lor, cînd le merge bine sunt semeţi, iar de le merge rău părăsesc bărbăţiea şi la vederea dintîiu nimic nu li se pare cu greu. Iar dacă li se întîmplă la aceia cît de puţină sminteală împotrivitoare, atuncea cad în uimire şi nu ştie ce să facă şi la urmă, dacă văd că ostenelile lor sunt zădar­nice, se căesc că s'au apucat însă prea tîrziu.

Deci dar nu putem zice alt nimic, fără nu­mai că. din prea osebită şi nemărginită prove­dinţă a lui Dumnezeu, o împărăţie aşa mare şi înfricoşată a Otomanilor, biruind cu armele sale pre toată puterea romanilor în Asia şi o bu­cată nu prea mică în Europa şi pre Unguri, Sîrbi, Bulgari şi alte stăpîniri nenumărate, aducînd cu sila sub stăpînirea sa şi pre Greci norodul cel mai înţelept. Iar pre un norod aşa prost şi fără de putere, n'a fost vrednică ca să-l silească cu război, ca să i se plece sub stăpînire şi mai pre urmă umblînd de atîtea ori să lepede jugul cel primit de bunăvoe, to­tuşi a rămas neatins şi nesmintit, atît la obi­ceiurile lui cele politiceşti cît şi la orînduelile cele bisericeşti.

De alta, nu numai că Moldovenii nu sunt iubitori de ştiinţi, ci mai la toţi le sunt şi urîte. Şi aşa nici numele ştiinţelor şi ale meşteşugu­rilor frumoase nu le sunt lor cunoscute; şi zic, că oamenii cei învăţaţi îşi perd minţea şi cînd voesc să laude învăţătura cuiva zic că este nebun de ştiinţa cea multă şi cel mai de ocară lucru este pentru că zic, că numai preoţilor se cuvine să, înveţe, iar pentru mireni este destul să citească şi să scrie şi să-şi iscălească numele şi să ştie cum îşi vor pune la isbod boii, caii, oile, stupii şi altele de acestea; iar celealte toate sunt netrebuitoare.

Femeile lor măcar că nu le ascund de băr­baţi aşa cu băgare de seamă ca Turcii, însă totuşi obişnuesc prea rar a se depărta de pe la casele lor, dacă sunt măcar de puţină ceva stare.

Cucoanele boierilor sunt bine închipuite, iar pentru frumuseţe cu mult mai în urma celor proaste. Căci acestea sunt cu chip mai frumos, iar cele mai multe sunt desfrănate unele beau pe acasă vin mult, iar la adunare prea rar se arată vreuna beată. Pentrucă un obraz femeesc se socoteşte a fi mai cinstit cu cît mănîncă şi bea mai puţin pe la ospeţe, şi pentru aceia prea rar poate cineva să o vază aducînd cîte o bu­căţică la gură, sau să-şi deschiză buzele pînă întru atîta, ca să i se vază dinţii, ci aşa de tăinuit vîră bucatele în gură, cu cît îi este prin putinţă, şi nimic nu socotesc mai de ru­şine, decît a se vedea părul capului la vreo femee cu bărbat sau văduvă şi este cea mai mare greşală, a descoperi la vedere capul vre­unei femei. Însă fecioarele socotesc ruşine să-şi acopere capul măcar cu cît de subţire pînză, pentrucă goliciunea capului, o înţeleg semn de feciorie.

Celelalte obiceiuri atîta sunt deosebite, ca şi aerul în cele mai multe părţi ale ţării. Locui­torii din ţara de jos, care sunt obişnuiţi de mult să trăiască în răsboiu cu Tătarii, sunt os­taşi mai buni şi oameni mai sălbatici decît ceia­lalţi şi mai mult sunt rescolnici şi nestatornici şi dacă n'au niciun protivnic străin să bată răz­boiu, atuncea de trîndăvire prea lesne se amă­gesc şi stîrnesc zurba asupra mai marilor săi, însă şi însuşi asupra Domniei. Pentru Dumne­zeiasca slujbă au puţină ştiinţă şi mulţi dintre dînşii, mai ales oamenii cei proşti, cu toţii zic: că fieştecăruea om este hotărîtă dela Dumnezeu ziua morţii sale şi mai înainte de ziua aceea nu poate nimenea să moară, nici să piară la războiu^[34], şi aceasta le dă lor atît de mare băr­băţie, încît, uneori orbeşte se slobod asupra protivnicilor lor. A ucide, sau a prăda pre Turci, pre Tătari şi pre Evrei, nu socotesc că este păcat nici ucidere, şi cei ce locuesc aproape de Tătari, fură şi ucig cu sirguinţă şi cînd fac vreo pradă în ţara Tătărască, zic că n'au pră­dat, ci ş'au întors numai al lor înapoi, pentru că zic că Tătarii n'ar fi avînd acum alt nimic, fără numai aceia ce au apucat cu sila dela strămoşii lor. Prea curviea este rară la dînşii. Iară cei tineri nu numai că socotesc a nu fi păcat, ci încă le este cinste ca să iubească pre ascuns curviea pînă ce sunt holtei, asemenea ca cînd ar fi slobozi de toate legile. Pentru aceia de multeori se aude la dînşii vorba aceasta:

„Fătul meu! fereşte-te de furtişag şi de ucidere, că eu nu te voi putea scăpa de spînzurătoare, iară pentru că te vei culca cu cineva, n'ai să porţi frică de peire, numai să plăteşti banii pe­zevenchiului”.

Primirea lor de oaspezi, care o arată către cei nemernici şi drumeţi este foarte vrednică de laudă, căci măcar că sunt prea săraci din pricină că se află megieşi cu Tătarii, însă nici­odată nu este să nu dee oaspeţului sălaş şi mîn­care, ţiindu-l în dar trei zile împreună cu do­bitocul său şi pre cel nemernic îl primesc cu feţe vesele, ca cînd ar fi frate, sau altă rudenie a lor şi unii aşteaptă cu masă pînă la 7 ceasuri din zi şi ca să nu mănînce singuri trimit pre slugi pe la căi, ca să cheme la masă pe cîţi drumeţi îi vor întîmpina. Numai singuri Vasluenii n'au lauda aceasta, că ei nu numai că îşi închid casele şi cămările de către oaspeţi şi cînd zăresc pre vreunul că vine atuncea se tăinuesc, îmbracă haine sparte, şi vin înapoi în chip de calici, şi cer milostenie însuşi dela cei străini.

Locuitorii de ţara de sus, au mai puţină pri­cepere la războiu şi nici sunt deprinşi aşa bine cu armele, căci ei mai bucuroşi îşi agonisesc pîinea în sudoarea feţelor sale ş'o mănîncă cu linişte şi în odihnă.

Asupra religiei sunt plecaţi mai pînă la Eres şi nu numai în ţinutul Sucevei sunt vreo 60 de biserici de piatră şi în toată ţara de sus mai mult de 200 mănăstiri mari de piatră, ci încă şi munţii sunt plini de monahi şi de sa­hastri, carii acolo în linişte îşi jertfesc lui Dum­nezeu viaţa cea cuvioasă şi singuratecă.

Furtişag este între dînşii prea puţin, sau nici ca cum şi totdeauna s'au aflat buni credincioşi Domniei şi măcar de s'a şi întîmplat între dînşii vreo turburare, însă şi aceea a fost numai din pricina boierilor de ţara de jos şi mai înainte de a se căsători sunt curaţi şi sunt oameni prea încuviinţaţi cu cari prea rar se află asemenea vreunul din ţara de jos.

În slujbele ţării sunt mai harnici decît cei­lalţi şi trebile gospodăriei le fac foarte bine şi poruncile le plinesc cu cea mai mare rîvnă şi la primirea oaspeţilor, se îndeletnicesc mai mult decît ceilalţi locuitori din ţara de jos.

Jocurile Moldovenilor au cu totul altă închi­puire, decît pre la alte popoare, căci ei nu joacă doi cu doi, sau patru cu patru, ca Franţezii, sau ca Leşii, ci joacă mai multe obraze deodată, împrejur sau în rînd şi altădată nu joacă bucuroşi, fără numai la nunte, cînd se ţin toţi de mînă şi joacă împrejur cu pas potrivit după cîntare, mergînd despre dreapta spre stînga, atuncea se chiamă horă, iară cînd stau în rînd şi se ţin de mînă, însă fruntea şi coada slobodă, atuncea se chiamă danţ cu cuvînt Leşesc.

La nunte sunt obişnuiţi să joace mai înainte de cununie în ogradă, sau şi în drum şi adecă cu două rînduri, unul de bărbaţi şi altul de femei şi la amîndouă rîndurile pun cîte un povăţuitor, om bătrîn şi cinstit, carele poartă în mîini toiag de lemn poleit şi legat la capăt cu naframă cusută şi unul dintre dînşii trage după sineşi pre ceilalţi din rîndul său, despre dreapta spre stînga şi iarăşi despre stînga, aşa încît să stea faţă în faţă. După aceia în­dărăpt spate la spate şi apoi se întoarce fieştecare rînd cu încordare atîta de încet ca să nu se încurce, încît abia se poate zări vreo mişcare şi întru amîndouă rîndurile îşi alege loc fieşte­carele după cinstea sa Cocoanele şi fecioarele boierilor, îşi iau loc dupre starea bărbatului, sau a tatălui lor, însă locul cel dintîi, este pentru povăţuitor, al doilea, pentru Nun şi al treilea pentru Mire. Asemenea şi în rîndul femeilor este întîi povăţuitorul; apoi nuna, după dînsa mireasa, măcar de sunt şi de stare mai proastă decît ceilalţi iară la urmă se amestecă amîndouă rîndurile şi joacă ocol împrejur, avîndu-şi fieşte­carele femeia sa din dreapta, iar holteii cîte o fată de starea lor şi uneori obişnueşte hora să se întoarcă în trei părţi sau patru, sau şi în­tr'unul, dupre voia şi iscusinţa povăţuitorului.

Osebit de jocurile acestea ce se obicinuese pre la veselii, mai sunt şi alte jocuri cu eres, alcătuite cu număr nepotrivit adică 7, 9, 11 şi jucăuşii se chiamă căluşeri şi se adună odată într'un an, se îmbracă în haine femeeşti şi pun pe cap cunună de pelin împletită şi împodo­bită cu alte flori, vorbesc cu glas femeesc şi ca să nu se cunoască, îşi învelesc faţa cu pînză albă şi in mîini poartă sabie goală, ca să taie cu dînsa ori şi pre cine ar cuteza să le des­copere faţa, căci puterea aceasta le-au dat-o lor un obiceiu vechi, aşa încît nimenea nu-i poate trage la judecată cînd fac vreo ucidere întru acel chip.

Povăţuitorul cetei se chiamă Stareţă şi cel de al doilea Primicer şi are datorie să întrebe ce fel de Joc pofteşte Stareţa şi apoi să spue celorlalţi în taină, ca să nu auză norodul numele jocului, pînă cînd nu-l va vedea cu ochii, pentrucă ei au mai mult de o sută de sărituri şi unele aşa de potrivite, încît aceia cari joacă se pare că nu se ating de pămînt ci se poartă în văzduh şi cu acest fel de urmări, cu jocuri şi cu săltări, prin toate tîrgurile şi satele se petrec acele zece zile, ce sunt între praznicul înăl­ţărei, şi a coborîrei Sfîntului Duh, şi într'această vreme nu se culcă ei nicăeri, fără numai sub stra­şinile bisericilor şi zic: că de se vor culca la alt loc, ar fi căzniţi de strigoaice şi cînd se întîl­nesc pre drum două cete de căluşări, bat război una cu alta şi ceata cea biruită face loc celei­lalte şi după ce fac învoiala de pace, apoi ceata cea biruită este supusă celeilalte nouă ani şi întîmplîndu-se să se omoare vreunul la acest fel de bătălie, atuncea nu se încape judecată şi nici judecătorul nu întreabă pre cel ce a făcut ucidere şi cel ce intră în vreo ceată de acestea, trebue nouă ani în tot anul să se afle adunat dimpreună, iar întîmplîndu-se să nu se arate vreodată, atuncea zic ceilalţi că este căznit de duhuri rele şi de strigoaice şi prostimea cea ere­tică crede, cum că ei au putere să gonească acel fel de boale. Căci ei fac vindecare într'acest chip, adecă: aştern la pămînt pre acel bolnav şi încep a sări şi la o notă anume a cîntării îl calcă fieştecarele dela cap pînă la călcîie şi mai pre urmă îi zic la urechi nişte cuvinte al­cătuite de dînşii într'adins şi poruncesc bete­şugului să se depărteze şi după ce fac ei aceasta de trei ori în trei zile, apoi urmează lucrarea care o nădăjduea ei; şi aşa într'acest chip cu prea puţină osteneală se pot vindeca boalele cele mai grele cari se împotrivesc meşteşugului doftoresc. Asemenea lucrare are nădăjduirea şi în farmece.

CAP. XVIII. Despre obiceiurile logodnelor şi a nuntelor în Moldova

Fiindcă am arătat pentru purtările şi năra­vurile Moldovenilor, socotesc că cititorul cel iu­bitor de ştiinţă nu va fi nemulţumitor ca să-i descoperim în scurt şi obiceiurile ce au ei pe la logodne şi pe la nunţi.

Ei căsătoresc pre copiii lor la vîrsta care este hotărîtă de biserică şi este ruşine ca să-şi ceară fecioara bărbat, căci obiceiul ţării este ca să-şi aleagă holteii loru-şi neveste, iară nu părinţii fecioarelor să-şi caute gineri. Drept aceia plăcînd unui holtei o fecioară, trimite la părinţii aceia starosti, cari se chiamă peţitori, cu cuvînt Latinesc, care este stricat din cuvîntul petitores şi aceştia ispitesc pre departe cugetele părinţilor fecioarei, ca să nu le fie atuncea ru­şine, cînd n'ar voi părinţii şi cunoscînd că le este lor voia ca să o deie, apoi merg starostii în casa fecioarei cu toate rudeniile mirelui şi cel mai de frunte dintre starosti începe să aducă cuvînt, pre care l'am pus şi noi aice, pentrucă mai în tot locul obişnueşte, să se facă cu aceste cuvinte, adecă:

„Moşii şi strămoşii părinţilor noştri celor mai dinainte umblînd la vînat prin codrii, au aflat această ţară, întru care ne aflăm şi noi acum şi ne hrănim şi ne desmierdăm cu mierea şi cu laptele dintr'însa. Deci prin pilda aceasta fiind îndemnat şi slăvitul boer (N), a mers la vînat prin cîmpi, prin codrii şi prin munţi şi a dat preste o fiară, care fiind ruşinoasă şi cinstită, nu a stătut faţă cu dînsul, ci a fugit şi s'a ascuns şi viind noi pe urma ei, ne-a adus într'această casă. Deci, D-voastră trebue să ne-o daţi sau să ne arătaţi unde a fugit fiara aceasta pre care noi cu atîta osteneală şi sudoare am gonit-o din pustie”. Şi mai adaogă încă şi zice şi alte ale­gorii şi metafore după cum se pricepe.

Iară părinţii zic dintîi, cumcă acest fel de fiară n'a venit în casa lor, ci poate că ei i-au rătăcit urma şi ea se va fi ascuns aiurea, la vre-un megieş. Însă dacă silesc starostii ca nu­mai decît să le-o arate, atuncea scot părinţii înaintea lor, o fată urîtă şi bătrînă, îmbrăcată cu strae sdrenţuroase, şi întreabă ei pe starosti de este această fiara aceia pe care o caută ei. Atuncea starostii zic, că nu este aceia. „Căci fiara lor este cu părul galben ca aurul, cu ochii ca de şoim, dinţii săi stau ca mărgeaua, cu bu­zele roşii ca cireşile, la trup ca o leoaică şi la piept ca o gîscă, cu grumajii ca de lebădă, degetele mai gingaşe decît ceara, şi faţa mai strălucitoare decît soarele şi luna”. Şi dacă tă­găduesc părinţii dealdoilea precumcă nu au văzut de acel fel de fiară, atuncea starostii dau răs­puns, zicînd: „Că cîinii lor atîta sunt de adul­mecatori încît niciodată nu i-au înşelat şi acum le-au dat semnele cele mai adevărate, cumcă fiara aceia pe care o caută ei ar fi ascunsă acolea”. După aceea lăudîndu-li-se şi cu arme şi cu silă scot apoi părinţii pre fiica lor, împodobită dupre putinţa şi averea lor şi văzînd-o starostii zic, că aceasta este fiara pre care o caută ei şi atuncea chiamă pre un preot, sau dacă acesta este împedicat cu alte trebi, apoi chiamă pre cei mai bătrîni din megieşi şi înaintea acestora îşi schimbă mirii inelele şi după aceea îndată ia­răşi tăinuesc părinţii pre fiica lor şi aşează masă şi în vreme cînd şed la masă, hotărăsc ziua aceia întru care va să fie nunta.

Iară dacă sunt mirii feciori de boieri, atuncea fără de învoeala Domniei şi fără de mărturia arhiereului nu poate să fie nici logodna nici cu­nunia, căci cu pecetluitul sau mărturia arhie­reului se ia aminte ca să nu se facă vreo nuntă în potriva aşezămînturilor bisericei, şi cu învoiala şi ştirea Domniei, pentru ca să nu se unească mai deaproape prin legătura aceasta multe neamuri boiereşti fără de voia Domniei.

Şi după ce se hotărăşte ziua întru care va să fie nunta, atuncea în Lunea cea dinainte merg rudeniile dimpreună atît la casa mirelui cît şi la casa miresei şi aduc muzicanţi, cari rar pot să fie alţii de cît numai ţiganii şi se ospetează unii cu alţii şi după ce se rîdică masa, apoi fetele şi alte femei cern făina cară este ca să fie pentru nuntă, pentru aceia să şi zice, ziua cernutului, şi dacă sunt tot într'un tîrg sau întru'un sat, sau măcar dacă nu sunt tocma cale de 2 sau 3 zile depărtate una de alta, apoi atuncea se începe Veselia nunţei de Joi, la amîndouă păr­ţile şi ţine pînă Duminică. Iară Duminică se gătesc toţi prietenii şi rudeniile mirelui ca să aducă mireasa, şi trimit înainte conăcarii să spue de venirea mirelui şi cei ce sunt adunaţi la mi­reasă, străjuesc la drum şi caută să-i prinză pînă a nu sosi ei la casa miresei şi ei pentru ca să nu li se întîmple aceasta îşi caută cai foarte ageri, iară de se întîmplă să se prinză, apoi la oamenii cei proşti îi leagă pre dînşii foarte vîrtos şi îi pun îndărăpt pre cai, iară la cei mai de frunte, numai cît îi încunjiură ru­deniile miresei, şi luîndu-i între dînşii îi duc la casa ei ca cînd i-ar fi robit şi după ce sosesc acolo, îi întreabă pre dînşii ce caută? Iară ei dau răs­puns că ar fi trimeşi să vestească război şi oastea încă îndată va sosi, ca să ia cetatea. Şi după ce zic ei cuvintele acestea îi poftesc înlăuntru şi îi silesc de bea vreo cîteva pahare de vin şi după aceia îi trimet earăşi înapoi cu vreo cîţi­va din oaspeţii miresei şi după ce văd oamenii miresei, că se apropie mirele, dau drumul co­năcarilor cu ocări şi degrab să întorc iarăşi înapoi şi dacă pot petrecătorii mirelui ca să-i ajungă pre dînşii, apoi asemenea îi leagă şi ei şi iau împreună cu sine şi după aceia adunîn­du-se amîndouă părţile de oaspeţi la casa mi­resei, fac întrecere cu alergarea cailor, dîndu-se bacşiş celui ce se arată mai cu vitejie. Adică la cei mai proşti o năframă, iară la cei mai cinstiţi postav de bun preţ, sau vreo pînză de mătasă, şi după ce se trimet oamenii înainte ca să puie semne unde să alerge şi dînd unul prin chiot semn ca să alerge, atuncea cei ce socotesc că au cai mai buni dau pinteni şi cela ce ajunge întîi ia acel bacşiş singur din mîna miresei şi calului său i se pune cunună de flori împodobită.

Seara după vecernie merg mirii la biserică cu toată slava cîtă le este lor prin putinţă şi pri­mesc cununia. În mijlocul bisericei se aşterne un covor, pe care stă mirele deadreapta şi mi­reasa deastînga şi sub dînsul pun galbeni, atît sub picioarele mirelui cît şi sub ale miresei, iară la oameni cei mai proşti pun taleri, un semn care se înţelege că ei nu caută la lume, ci toată mărirea sa o calcă în picioare. Lîngă dînşii stau nunii cu două făclii potrivite şi aşa le citeşte preotul slujba cununiei şi le schimbă ine­lele cîte de trei ori şi împodobindu-i pre amîn­doi cu cununi îi poartă pre la icoane ca un danţ, cîntînd cîntăreţii obişnuita cîntare.

În vremea aceasta aruncă rudeniile pre la cei ce stau împrejur arginţi mărunţi (parale), nuci şi hamei uscat, ca să arate că cer de la Dumne­zeu dătătorul de viaţă numai timpurile cele ro­ditoare de nuci şi de hamei, iară cealaltă bo­găţie şi însumuţare a lumei aceştia, pre toată trebue să o lepede. Pre urmă dă preotul la a­mîndoi tinerii pîine întinsă în miere şi gustă de trei ori ca un semn de iubire şi de unire nedespărţită. Şi pentru ca să dea preotul pricină privitorilor să rîză la această prăznuire de veselie, îi amăgeşte de trei ori cu această îmbucătură, şi luînd sfîrşit şi obiceiurile acestea să întorc apoi cu toţii iarăşi la casa miresei cu aceiaşi orînduială cu care au venit înhobotînd faţa miresei cu o pînză prea subţire de mătase roşie, priponind-o cu două să­geţi pe care apoi le bat în perete la capul tine­rilor, fraţii sau rudeniile miresei atuncea cînd este să se aducă mireasa la cămară.

Şi apoi mănîncă şi bea alte ori pînă la nouă ceasuri dimineaţa şi după al noulea ceas să a­duce pre masă un cocoş fript cu pene cu tot, iară unul dintre oaspeţi intră sub masă şi cîn­tînd ca cocoşul vesteşte revărsarea zilei şi după aceia dînd toţi oaspeţii cîte un bacşis bucă­tarului, să ridică de la masă, iară mirele cu mireasa, ţiindu-se de mînă stau în mijlocul ca­sei şi un scriitor citeşte cu glas izvodul cel de zestre şi apoi zestrea aceasta care era mai înainte pusă într'o casă deosebit ca să o vază toţi oa­menii, se încarcă toată într'un car şi se aduce la casa mirelui. După aceia povăţuitorul sau vătăşelul mire­sei cere în numele ei ertăciune dela părinţii sei, adică: face pomenire pentru naşterea, pentru creş­terea şi pentru alte faceri de bine care a avut ea de la dînşii şi le mulţumeşte pentru dînsele şi îşi cere blagoslovenie de la dînşii şi această blagoslovenie i se dă ei sau însuşi prin gura părinţilor săi sau şi prin alţii în numele părinţilor şi pentru amîndoi rugînd pe Dumnezeu şi pe îngerul lor cel păzitor ca să-i păzească şi să le dee dragoste deplin şi pat nespurcat şi apoi le dau la amîndoi să bea cîte un pahar de vin, care se chiamă băutura căii cei înţelepte; şi aşa îi slobod dela sine şi cînd voiesc să iasă pe uşa casei, atuncea le stau înainte la uşă cu sa­bia scoasă, fraţii miresei sau dacă nu are fraţi apoi fraţii părinţilor ei şi îi propesc stînd în uşă cu sabia curmeziş ; iară mirele se rescum­pără pe sine dela dînşii cu un cal bun sau cu alt dar ce are la îndemînă şi eşind să suie mireasa numai singură într'o trăsură dimpreună cu maica sau o soră a mirelui, pentrucă din casa părintească nu poate să ia cu sine nici slugă nici slujnică şi aşa merge după bărbatul său carele merge înainte. Şi după ce sosesc la casa mirelui mai deşartă vreo cîteva pahare de vin şi după aceia duce nuna pe tineri la cămară iară mirele să ia aminte ca să poată înţelege a doua zi oarece părinţii nevestii pentru fiica lor, căci ei a treia zi după nuntă vin la dînsa cu toate rudeniile lor ca să o vază, care se chiamă cale prea mare, pentrucă întru acea călătorie, dupre cum să întîmplă, sau se împărtăşesc pă­rinţii de cinste multă sau de ruşine multă, căci dacă se află fiica lor fecioară, atuncea nu nu­mai că sunt toate bune, ci încă îi şi ospătează cu masă frumoasă, la care se aduce după aceia şi cămaşa miresei pe un blid cu semnele fecio­riei şi o arată pe la toţi, la care obişnueşte să arunce fieşte carele cîte un bacşiş mic însă aceasta se face numai între oamenii cei proşti, iară la cei cinstiţi să arată numai la socri.

Iară dacă fiica lor şi-a fost stricat fecioria mai dinnainte, atuncea a doua zi după mîncare, chiamă mirele la sine pe toate rudeniile sale şi le arată că nu ş'a găsit mireasa fecioară, deci ei caută căruţele cele mai rele şi cu curele rupte înhamă pe părinţi în loc de cai, după ce vin şi Pe fiica lor o pun în căruţă, iară pe dînşii îi silesc cu bătăi ca să o tragă singuri pînă la casa lor; şi aşa o ia înapoi ca pe o curvă şi nimeni nu poate să le facă sminteală la drum. Iară îndrăs­nind cineva săi sloboază pe dînşii, atuncia unul ca acela osebit de alte bătăi se mai pedepseşte şi de către judecătorul locului ca un călcător de legile şi de obiceiurile ţării.

Iar zestrea miresei toată o opreşte bărbatul ei şi toată cheltueiala care a făcut-o el la nuntă o plineşte cu porunca judecătorilor de la părinţii aceia care nu şi-au păzit pre copilul lor.

Şi aşa urmează între ţărani cu bieţii oameni aceia; iară cei mai de frunte îşi păzesc mai de aproape pe fetele lor, încît nu poate aşa lesne să se întîmple unele ca acelea; iară de se şi în­tîmplă să nu fie vre una fecioară, atuncea pli­nesc părinţii fecioria prin zestre mai mare, cu sate şi cu bani şi nemulţumindu-se ginerele lor nici cu aceia, apoi părinţii iau pe fiica lor ia­răşi înapoi şi lui îi dau voie ca să ia pe alta.

Cînd cunună Domniea, atuncea se pune masă în curtea domnească şi mirelui se dă asemenea gugiuman ca şi cel domnesc, împreună şi un cal şi la masă şade deadreapta Domnului cu gugiumanul pre cap şi toate slugile curţei dom­neşti îl slujesc asemenea ca şi pre Domnul lor şi cînd merge la biserică, sau la casa sa, i se face alai ca şi cel domnesc, cu muzica Moldo­venească şi Turcească.

A treia zi merge împreună cu mireasa, cu da­ruri la Domn şi la Doamna, şi mulţămesc pentru o cinste aşa mare.

CAP. XIX. Despre obiceiurile îngropărei în Moldova

Moldovenii îngroapă pe morţi cu orînduiala aceea care este aşezată de biserică; căci îndată după ce moare cineva îl spală cu apă caldă şi pînă a nu amorţi trupul mortului îl îmbracă cu hainele cele mai noi şi mai bune pre care le-a avut; şi după aceia îl pun pre o năsălie în mijlocul casei sau a tinzii. Însă nu-l îngroapă îndată în ziua aceia dintîi ci aşteaptă pînă a treia zi; ca nu cumva să se întîmple să în­groape de viu pre vre un bolnav carele numai a fost leşinat. După ce aud clopotele se adună megieşii şi se tînguesc şi ei împreună cu rude­niile mortului, şi în ziua îngropărei încă vin cu toţii şi petrec pe mort la biserică, mergînd preoţii înainte şi rudeniile în urmă şi după săvîrşirea prohodului, îl îngroapă în ţintirimul bisericei. Iară, cînd moare vreun boier de oaste, atuncia caii lui se îmbracă cu postav negru şi deasupra lor pun hainele cele mai de preţ şi înaintea năsăliei duc o suliţă, întru care este spînzurată o sabie cu mănuchiul în jos; şi deamîndouă părţile merg vreo cîţiva ostaşi înzăoaţi şi încoi­faţi; şi în ochii cailor pun must de ceapă sau praf de puşcă, ca să se arate ca cînd ar plînge şi caii asemenea ca oamenii pentru moartea stă­pînului lor.

Trupul unui boier îl petrece însuşi Domnul înpreună cu tot alaiul şi dacă a fost el unul din cei mai mari, atuncea merg înaintea lui cu semnul cel de boierie pînă la groapă şi după aceia duc semnul iarăşi înapoi şi îl pun în spă­tărie, sau în divan şi locul boieriei lui rămîne deşert cel mai puţin trei zile.

Jelirea nu este la toţi de o potrivă, cînd moare vreun ţăran, trebue feciorii lui să umble şase luni cu capul gol, măcar de este şi la mijlocul ernei şi să-şi lase părul şi barba şi cît dedeparte să aibă a merge nu cutează să-şi învelească capul cu nimica. Asemenea şi cei mai de frunte obişnuia mai înainte să urmeze patruzeci de zile; iară acum au părăsit acest fel de eres şi numai cît îmbracă haine cernite şi-şi lasă părul capului să crească.

Iară cînd moare fratele vreunei fecioare de ţăran atuncea ea după obicei taie din părul ca­pului său şi leagă la crucea care se pune la mormîntul frăţine-său şi ia aminte într'un an ca să nu lipsească de acolo sau să cază jos, iară întîm­plîndu-se se lipsească atuncea mai pune iarăşi deal doilea altă legătură de păr.

Ei de obşte un an de zile în toate Dumini­cele merg cu toţii la mormînturi şi plîng pe morţii lor şi cei mai bogaţi năimesc femei care ştiu a cînta osebite versuri de jale, în care arată ele mişelia şi ticăloşia vieţei aceştia, dupre cum se poate vedea dintr'un acest vers care mai toate au începeri asemenea: „Plîng şi mă tîguesc, pentru viaţa cea rea a lumii aceştiea ce se rumpe ca şi aţa, şi celelalte”.

După aceia, ca cînd ar fi mortul viu aşa îl întreabă pentru multe lucruri şi zic că s'a su­părat pe lumea aceasta şi nu voeşte să le dea răspuns: iar mai pe urmă zic; că pentru atîta rugăminte a rudeniilor lui, se umileşte şi începe să vorbească, şi învaţă pre dînşii ceeace au să facă şi ceea ce trebue să părăsească şi zice cît de acum înainte nici va mai vorbi cu dînşii nici se va mai întoarce înapoi, pentrucă a început a gusta din desfătările raiului, care le-a gătit Dumnezeu slugilor sale celor credincioase şi alte multe de aceste bîrfituri femeeşti.

PARTEA ECLESIASTICĂ ŞI LITERARĂ

CAP. I. Despre religiea Moldovenilor

Lenevirea celor mai nainte de noi, este sin­gură pricina, de nu putem să spunem acum, ce fel de religie au avut locuitorii Moldovei mai nainte pînă a nu răsări soarele dreptăţii în părţile noastre, iară de vom voi să credem cum că Dacii cei vechi, s'au tras din Schiţi, dupre cum zic împreună şi toţi istoricii cei ce ne sunt nouă cunoscuţi; atuncea gîndesc că şi prepusul acesta, va fi adevărat, adecă cumcă şi ei s'au închi­nat tot la aceiaşi idoli, de cari mărturisea hro­nicile Ruseşti că s'au închinat şi Schiţii, adecă la Perun, zeul tunetului; Volos, al dobitoacelor; Pohvist, al văzduhului; Lado al veseliei; Cupalo, al săcerişului, şi la alţi idoli ca aceştia, precum: Osliado, Corza, Daşuba, Striba, Semargle şi Mocoza.

Şi se vede că şi Romanii, pe cari nici un popor nu i-au întrecut cu eresurile, nu numai că n'au părăsit slujba cea veche a idolilor, ci încă au mai înmulţit-o şi cu de ai lor. Şi aceasta va crede prea lesne fieştecarele, numai de îşi va aduce aminte pentru Romani, cumcă ei ori şi cînd biruia vreo ţară, jertfea atît la idolii neamului celui biruit, cît şi la ai lor, ba încă şi cînd au biruit ei Egipetul adecă pre Maica cea roditoare a idolilor, au şi luat cu sine mulţi idoli de acolo şi aducîndu-i la Roma au jertfit împreună şi acelora.

La aceasta se mai adaugă şi această credinţă, care avea toţi cei ce era plecaţi cu totul asu­pra slujbei idoleşti; încît nu numai fiecare ţară, ci încă şi fiecarele casnic avea idol de casă păzitor vieţei sale şi credea că poartă grije osebită pentru dînşii şi cela ce nu se înpăca cu dînşii nici ţara sa nu putea să şi-o stăpî­nească cu norocire, nici în casa sa nu putea să trăească cu pace.

Însă în vremea în care a secat în Moldova eresul păgînesc şi s'a primit legea creştinească, nu arată istoricii nici c'o mărturie luminată; ci se socoteşte cu părere, că întîi sub stăpînirea marelui Constantin s'au început în Dacia la ve­dere deprinderea religiei creştineşti; pentrucă în vremea lui Constantie fiul marelui Constan­tin, avea amîndouă Daciile arhiereii săi, după cum adeverează Tipicul soborului de la Sardiea. Şi se poate ca şi în vremea de mai nainte să vor fi plecat mulţi a urma steagului lui Hs.; prin învăţăturile cele sîngerate ale Mucenicilor.

Iară acum tot neamul se ţine de biserica ră­săritului şi nu are cugete streine nici pentru o închietură a credinţii şi nu părăseşte nimic din cele ce sunt poruncite de biserică şi nu face nimica ce este oprit de dînsa.

Vre un eres sau vre un eretic nu s'a arătat nici odinioară în Moldova, cu cît mai puţin să se poată încuiba. Poate că este şi din pricina aceasta pentrucă poporul niciodată n'a primit teologie sholastică şi meşteşugurile cele amăgitoare ale celor îmbolditori; ci a crezut că învăţătura Evan­gheliei şi a sfinţilor părinţi şi fără de şcoale este îndestul pentru mîntuirea sufletelor.

Nici o religie nu este urîtă Moldovenilor ca acea papistăşească, măcar de şi ţin de biserica apusului mulţime de locuitori Unguri cari au şi episcop la Bacău. Ei zic, că toate celelalte religii eretice sunt cunoscute şi prea lesne se înţelege depărtarea lor dela biserica cea pravoslavnică; însă pa­pistaşii ascund chipul lor cel de lup sub cojoc de oaie, căci ei uneori numesc pe pravoslavnici fraţi şi uneori shismatici şi achefalon, adecă fără de cap, pentrucă nu cinstesc pe Papa ca pe un cap al bisericii; iară alteori îi numesc eretici şi pentru aceia prostimea nu poate să deosebească binele de rău, ca să se poată păzi de veninul lor.

Deci iată că neînduplecarea Moldovenilor la nici un fel de erez, se vede c'a fost statornică, rămîind dea pururea sub biserica răsăritului, căci fiecarele ce ştie istoria bisericei, prea bine va fi ştiind, că Ungaria şi Ardealul unde au fost locuit patrioţii noştri mai înainte de descăle­carea lui Dragoş, niciodată n'au fost supuse scaunului Ţarigrădesc şi grecesc; ci totdeauna au fost sub scaunul Romei; drept aceia şi locuitorii lor au fost fii ai bisericii apusului, pînă a nu răzbate într'însele eresurile lui Luter şi ale lui Calvin; şi fiindcă următorii lui Dragoş totdeauna şi-au ţinut religia care au fost avut-o ei mai înainte acolo, căci nicăieri nu se zice c'ar fi părăsit ei biserica apusului şi s'ar fi li­pit de biserica răsăritului; pentru aceia este ve­derat că tot aceiaşi învăţătură a fost întru acea vreme şi la biserica apusului pe care o are acum numai biserica răsăritului, pentru aceia se vede că în urma apusului au căzut din credinţa cea ade­vărată creştinească, însă nu răsăritul. Dar să lă­săm aceasta şi să venim la pricina noastră.

Moldovenii ţin mărturisirea credinţei dupre cum au alcătuit-o sfinţii părinţi, la soborul dela Niceea şi adăogirea papistăşească o leapădă a­decă: „Şi dela fiul” şi pentru purcederea sfîn­tului Duh, cred asemenea, precum zice Hs., la evanghelia dela Ioan; şi dupre cum nu primesc purcederea dela fiul, asemenea nu primesc nici adăogirea lui Palama, care zice: „Dela Tatăl singur”. Au şeapte taine şi cina cea de taină o ţin dupre aşezarea sfinţilor părinţi, a lui Vasile celui mare şi a lui Ion Hrisostomului şi o şi săvîrşesc cu pîine dospită şi se împărtăşesc sub amîndouă formele a pîinii şi a vinului.

Icoanele sfinţilor le cinstesc, însă nu cioplite ci numai zugrăvite, dar zic că numai lui Dumnezeu singur se cuvine slujbă şi cred că drepţii încă n'a[u] ajuns desăvîrşit desfătarea raiului, ci o aşteaptă pînă la ziua judecăţii împreună cu Pavel; şi au întru sufletele lor nădejde fără de îndoiaiă, care le pricinueşte lor bucurie nespusă, încît nu le lipseşte nimic pentru vredniciile lor. Iară pentru purgatorium, nu cred, însă adeve­rează, că păcatele cele mici se pot erta şi după moarte, prin rugăciunile bisericei şi prin milos­tenii.

Sfînta scriptură o citesc în biserică dupre tălmăcirea celor 70 de dascăli; iar Vulgatele şi toate alte tălmăciri le leapădă.

Osebit de Miercuri şi de Vineri, postesc de două ori într'un an, la vremile orînduite şi în postul mare şi în postul prea curatei fecioarei, se înfrînează încă şi de peşte; şi mai sunt unii carii din eres mare ce au, nici Lunea nu mănîncă carne şi singuri ei îşi mai fac încă şi alte posturi, precum la praznicul sfîntului Atanasie, Grigorie şi Dimitrie; şi unele din fe­mei măcar de nu se şi îmbracă cu haine mo­nahiceşti, se hotărăsc din bunăvoinţă ca să nu mănînce carne întru toată viaţa.

Osebit de acestea, prostimea şi în Moldova ca şi întru alte ţări, care încă n'are ştiinţă pentru învăţături, este foarte plecată asupra eresurilor şi nu este încă desîvîrşit spălată de tina sa cea veche; încît şi la nunţi, la îngropări şi la alte în tîmplări ştiute de dînşii, cinstesc prin versuri şi cîntări, nişte dumnezeiri necunoscute şi duhluitoare de idoli. Deci, adecă: Lado şi Mano^[35], Dzina^[36], Dragaica^[37], Doina^[38], Stahiea^[39], Dra­cul din tău^[40], Ursitele^[41], Frumoasele^[42], Simzienele^[43], Joimarţele^[44], Papaluga^[45], Chiraleica^[46], Colinda^[47], Turca^[48], Zburătorul^[49], Miază-noapte^[50], Striga^[51], Tricoliciul^[52], Legătura^[53], Deslegătura^[54], Farme­cul^[55], Descîntecul^[56], Vergelatul^[57]. Şi altele de acestea.

CAP. II. Despre stăpînirea Bisericească

Povăţuirea cea pre dinafară a Bisericii este numai a Domniei, care ia aminte cu sîrguinţă şi cu purtare de grijă, ca urmările şi învăţă­turile bărbaţilor bisericeşti, să fie întocmai după aşezămîntul credinţei şi ca nici unul dintre dînşii să nu se abată din drumul adevărului şi să tăinuiască inimă de lup sub cojoc de oaie, nici păstorul să nu fie leneş pentru turma sa, sau să-i dee vreo sminteală prin pildă rea. Iară purtarea de grije cea din lăuntru pentru su­flete, cum să le îndrepteze pre calea cea ce­rească, este încredinţată Mitropolitului, care ca un păstor credincios şi ca o slugă privighetor al Domnului, cercetează bisericele sale şi le a­şează lor Arhierei carii de şi nu are vreo înţe­legere pentru ştiinţă, însă sunt plini de Duh sfînt; şi nimic nu părăseşte din cele ce soco­teşte el că sunt de trebuinţă pentru păşiunea şi pentru mîntuirea oilor sale. Însă fiindcă după ce s'a înmulţit la număr locuitorii Moldovei, s'au prea îngreuiat lucrul acesta, încît un om singur nu era puternic ca să-l săvîrşească, pentru aceea spre uşurinţa sa, s'au mai aşezat în Moldova încă şi alte trei scaune Arhiereşti, adecă: la Roman, la Rădăuţi şi al treilea la Huşi, însă celui dela Ră­dăuţi şi celui dela Huşi, numai cît li s'a dat nume de Episcopi, iar cel dela Roman este Episcop desăvîrşit şi i s'a dat voie ca să puie mitră pe cap, însă asupra tovarăşilor săi celor doi, nu are el putere, ci numai protie înaintea lor.

Mitropolitul Moldovei a luat blagoslovenie sau întărire la hirotonia sa, dela Patriarhul de Ţarigrad, de cînd s'a aşezat în Moldova scaun Mitropolesc şi pînă pe vremea soborului dela Florenţia; iară atuncea la acest sobor, fiind Mi­tropolitul acel de atuncea al Moldovei, om prost şi puţin învăţat la Sfînta Scriptură, a iscălit şi el toate aşezămînturile cele mincinoase şi amă­gitoare ale soborului, (împotriva solului ce l'a fost trimis cu dînsul Alexandru cel bun, Dom­nul Moldovei), numai ca să dobîndească scau­nul al şeaptelea ce i s'a fost făgăduit de către Papa, împreună şi alte măriri; însă după ce s'a spart soborul nu a cutezat să se întoarcă iarăşi înapoi în Moldova. Pentru aceea, Marco Ar­hiepiscopul dela Efes, a trimis Mitropolit în Moldova pe Arhidiaconul său, bulgar de neam, care a fost foarte vestit pentru cuvioşia şi pentru credinţa cea bună şi fiindcă şi Patriar­hul de Ţarigrad s'a fost plecat în partea celor cu duşmănie, i-a poruncit lui ca să-şi caute blagoslovenia sa totdeauna la Arhiepiscopul de la Ohrida şi dintr'acea vreme, obişnuia Mi­tropoliţii Moldovei să-şi ceară blagoslovenia lor necontenit dela Ohrideanul pînă la începutul veacului trecut.

Iară apoi după ce a luat Domnia Vasile Albanitul şi căutînd el ca să puie iar la întemeiere lucrurile cele ce ajunsese la neorînduială, prin lenevirea Domnilor celor ce au fost mai înainte de dînsul şi prin alte turburări din lăuntru; pentru aceea i-a scris lui o carte Par­tenie, care era pre atuncea Patriarh la Ţari­grad într'acest chip: „Facem înştiinţare Măriei tale, ca să ştii, cum că biserica moldovenească totdeauna a fost su­pusă bisericii răsăritului la Maica cea adevă­rată şi voitoare de bine tuturor creştinilor şi Mitropoliţii săi ca şi toţi ceilalţi primea blagos­lovenia lor dela scaunul cel de obşte al Ţa­rigradului şi a fost sub această ascultare vreo cîteva sute de ani, pînă pe vremea împărăţiei lui Ioan Paleologului, cînd s'a iscălit la so­borul de la Florenţia Mitrofan Patriarhul cel rău şi a adus prin aceia prepus asupra scau­nului celui de obşte şi cel mai dintîi al Ţa­rigradului, la toţi iubitorii de credinţa cea adevărată. Însă după turburările acestea, curăţin­du-se îndată din cale uneltele şi urzitorii bete­şugului celui rău şi Biserica cea sfîntă a lui Dumnezeu mireasa Mielului celui fără de prihană, s'a întemeiat iarăşi în odihna sa cea mai dinainte şi în cinstea sa cea veche, rădicîndu-se împreună şi toate prilegiurile de vreun prepus rău.

Deci se vede a fi lucru necinstit şi cu necu­viinţă, ca Biserica moldovenească, care totdeauna a fost mădularea cea mai aleasă şi mai de frunte a Bisericii cei mari, să-şi caute blagoslovenia sa, la scaunul cel mai mic şi nu la cel mai mare. Pentru aceia te rugăm pre Măriea ta, smerenia noastră, împreună cu tot sfinţitul sobor, ca să bine voeşti a întrupa iarăşi la alt scaun mai vrednic, mădularea această cinstită a Bisericii şi să porunceşti ca Mitropoliţii Moldovlahiei (aşa numesc grecii Moldova) să-şi caute blagos­lovenie ca şi mai nainte la scaunul nostru cel de obşte al Patriarhiei şi cu adevărat va fi spre cinstea lui Dumnezeu şi spre slavă maicii noastre a Bisericii şi nouă ne va fi pricină de bucurie veşnică.”

Deci Domnul Vasilie, îndemnat fiind cu această scrisoare a Patriarhului şi a soborului, a poruncit îndată, ca de acolea înainte, să nu-şi mai caute Mitropolitul Moldovei blagoslovenie aiurea, fără numai la Patriarhul de Ţarigrad.

Şi mai pe urmă tot sub stăpînirea acestui Domn, adunîndu-se în Iaşi sobor din ţară asupra Iconoclastrilor şi alţi eretici din vremea aceia, a întărit şi această poruncă împreună cu în­voiala şi iscălitura tutulor Patriarhilor încă şi cu a Ohridianului.

Mitropolitul Moldovei are cu totul osebită cinste la Biserica răsăritului, care alţi Mitropoliţi n'au şi măcar că n'are nume de Patriarh, dar nu este supus nici la unii, căci măcar că-şi caută întărire şi blagoslovenie la Patriarhul de Ţarigrad; însă acela nici îl poate scoate pre dînsul din scaun, nici poate să-l aleagă şi nici este el îndatorit ca alţi Mitropoliţi, să aştepte psiful dela Biserica cea mare a Ţarigradului, ci dacă dobîndeşte întărire dela Domnie, săvîrşesc punerea mîinei trei Arhierei din Moldova şi trimit scrisoare cătră Patriarhul, cu înştiinţare cumcă „s'a ales (N) prin chemarea Duhului Sfînt, iară nu din altă pricină omenească şi este om învăţat şi cuvios şi temător de Dumnezeu”.

Asemenea scrie şi Domniea cătră Patriarhul, altă scrisoare osebită şi-l roagă pre dînsul, ca şi cu blagosloveniea sa, să întărească pre acel nou hirotonit. Iară Patriarhul nu poate cumva să nu priimească, ci trebue la toate să urmeze dupre cererea Domniei.

El este slobod şi de dajdiea aceia ce se dă Patriarhului cu nume de ϰοινότητος ϰαὶ βοηθείας^[58] şi nicio lege nu-l îndatoreşte pre dînsul ca să întrebe pre Patriarhul, ori şi pentru care pri­cină ce este să se facă în Biserica Moldovei, căci el are putere asupra Bisericii sale asemene ca şi Ohrideanul. Însă măcar că el este aşa puternic în dregătoriea sa, nu poate nici să puie nici să scoată pe vreunul din Episcopii săi, căci numai Domniea are să cerceteze pentru purtă­rile şi pentru învăţătura celor ce se fac Arhierei şi pentru pricinile acele pentru care ar fi să-i scoată, avănd putere ca să-i şi scoată, pentrucă aceste toate le-au oprit Domnii asupra sa şi Mitropoliţilor au lăsat numai punerea mîinilor, dupre aşezămîntul Apostolicesc. Însă şi Domniea măcar c'are stăpînire nemărginită asupra su­puşilor săi, fără de voia Mitropolitului nu poate nimic să schimbe, să adaoge sau să lepede. Dar şi legea această opreşte numai pre Domnii cei cuvioşi, iară cînd este vreunul călcător de lege, nu poate să-l oprească nicio lege.

Mai este datoria Mitropolitului, cînd va ho­tărî Domniea pre cineva ca să-l pedepsească cu moarte atuncea să stea înaintea Divanului, sau să întărească judecata Domnească, sau să o în­drepteze, dupre hotărîrea legilor. Şi Domnii încă primesc aceasta ca nişte creştini şi iubitori de dreptate.

Episcopii încă fără de zătihnire îşi săvîrşesc datoriea chemării lor prin eparhiile lor, şi aşează preoţi, pe carii aflăndu-i cu vreo greşală mare, îi şi lipsesc pre dînşii de darul preoţiei, fără de nicio milostivire şi nimine nu stă la această împotriva judecăţii lor, însă ca să puie ei sau să scoată pe vreun Egumen, sau vreun Arhi­mandrit, nu li s'a dat acest fel de putere; şi aceştia stau numai sub Divanul domnesc şi cînd fac vreo greşală mai mică, atuncea se pe­depseşte fieştecarele, cel mai mic de cătră cel mai mare, adică pre Diacon îl pedepseşte Preotul său, pre Preot, Protopopul; pre Ieromonah sau pre Monah, îl pedepseşte Egumenul sau Arhiman­dritul său; pre Protopop, pre Egumen şi pre Arhimandrit, Episcopul; şi pre Episcop, Mitro­politul; iară pre Mitropolit îl pedepseşte Domniea. Însă Domniea se pedepseşte numai singură de con­ştiinţa sa şi de Dumnezeu, carele a pus pre Sultan ca să îndrepteze şi să pedepsească uneori pre Domni.

Iar la greşalele cele mai mari, care sunt vrednice de a se pedepsi cu moartea, sau cu lipsirea darului hirotoniei, stau sub judecata Episcopilor săi, numai Preoţii, Ieromonahii şi Monahii; iară Egumenii, Arhimandriţii şi Epis­copii, se pot pedepsi numai de către Domnie. Însă şi datoria Episcopilor este, cînd vre unul dintre aceştia face oareşce împotriva canoanelor bisericeşti, sau altele, să înştiinţeze cu scrisoare pre Mitropolit şi atuncea el arată pricina la Domnie.

Mitropolitul are pe an dela fieştecarele preot din Eparhiea sa, cîte două sute de aspri şi o piele de vulpe, sau de jder, iară alta nu poate să mai ieie nimic. Şi dela Episcopi încă n'are nicio dajdie, fără numai cele ce îi dăruesc ei lui de bună voia lor. Aşijderea şi Episcopii au ase­menea venit de prin Eparhiile lor.

CAP. III. Despre Mănăstirile din Moldova

Toate mănăstirile din Moldova sunt aşezate întocmai şi urmează canoanelor acelora care sunt scrise pentru Monahi, de sfîntul Vasile.

Mănăstiri mari cu Arhimandriţi, sunt numai patru, iară mai mici cu Egumeni, sunt mai mult de două sute şi mai pre atîtea şi schituri, pe care le au sub stăpînire mănăstirile acestea.

Acestea sunt unele închinate şi altele slobode. Acelea sunt închinate la Ierusalim, sau la Sinai, sau la sfîntul Munte.

Căci, în Moldova s'a făcut obiceiu, cînd cineva din Domni sau din boieri face vreo mănăstire, atuncea îşi împărţeşte toată averea sa întocmai copiilor săi şi mănăstirii, adecă, pre cîtă parte la fieştecarele din copii, pre atîta dă el şi mă­năstirii şi dacă se teme ca nu cumva după moartea sa să se strice şi să se răsipească mănăstirea, atuncea o închina el la o mînăstire mai mare, la care socoteşte el din părţile ce am arătat şi atuncea Arhimandriţii mănăstirilor ace­lora, se îndatoresc ca să iee asupră-le purtarea de grijă pentru mănăstirea aceia şi să privigheze, ca să aibă monahii purtări bune şi cinstite, dar şi din venitul mănăstirei numai atîta lasă în urmă cît socotesc că este de trebuinţă pentru hrana fraţilor, iară pre celălalt venit îl ia pentru trebuinţa mănăstirei celei mari şi-l trimit acolo pre tot anul.

La mănăstirile cele slobode trebue fraţii singuri să-şi are şi să secere şi în ceasurile care sunt slobode de trebile cele Duhovniceşti, trebue să muncească cu mîinile la cele ce li se po­runceşte de către Egumenul, adecă la vii, la ţarini şi la grădini şi să strîngă rodurile acestora pentru folosul mănăstirei.

Toate mănăstirile dau pe an dajdie la Domnie, după mărimea moşiilor, ce au sub stăpînire, iară Mitropolitul şi Episcopii, nu dau nimic şi Monahii toţi atîta sunt de ascultători la canoa­nele sfîntului Vasile, încît mai bucuroşi ar muri de o sută de ori, decît să bage în gura lor carne măcar odată fiind chiar sfătuiţi şi de vre-un doctor şi din mînăstire afară nu ies nici odinioară, fără numai atuncea cînd sunt trimeşi de Egumenii săi, sau cu altă trebuinţă a sa, însă cu blagoslovenie. Economia casii e asupra celor mai bătrîni şi mai vechi şi primirea oas­peţilor care se păzeşte pre la toate mănăstirile este foarte de lăudat, căci nemernicind orice strein, creştin, jidov, turc, sau armean, nu numai că au datorie să-l primească cu bucurie, ci încă şi un an deplin, dacă voeşte să şează, trebue să-l hrănească după putinţa mănăstirei, cu cinste şi fără de cîrtire, împreună şi pre toţi cei ce sunt cu dînsul şi dobitoacele sale.

CAP. IV. Despre limba sau graiul Moldovenilor

Istoricii arată osebite cugete pentru alcătuirea limbii Moldoveneşti, mulţi dintre dînşii zic că este alcătuită cu schimbare din limba latinească, fără de a fi împrumutată şi dela alte limbi; iară alţii zic, că este din cea italienească. Însă noi vom arăta temeiul despre amîndouă părţile, ca să poată cetitorul să înţeleagă adevărul mai cu amăruntul.

Aceia cari zic că limba Latinească este maica cea adevărată a limbei Moldoveneşti, se razimă pe aceste temeiuri; adecă zic:

I. Că bejenarii Romaneşti, au venit în Dacia cel mult mai nainte pînă a nu se strica limba Romanilor în Italia, prin năvălirile Goţilor şi ale Vandalilor; şi cumcă nici unii din istorici nu arată că s'ar fi întors ei iarăşi înapoi la Italia în vremea cînd stăpînea barbarii şi pentru aceia locuitorii din Dacia n'au avut de unde să-şi schimbe limba lor cea veche.

II. Cumcă Moldovenii nici odinioară nu s'au chemat Italieni, precum s'au chemat alţi Romani în multe locuri după aceea, ci totdeauna ş'au ţinut numele său cel vechiu, pe care îl avea toţi Romanii, cînd era Roma cetatea a toată lumea, măcar că aceasta nu stă împotrivă, căci Ungurii şi Leşii îi numesc pe dînşii Vlah; care nume obişnuesc neamurile acestea să-l dea şi Italienilor.

Iară eu mai bucuros cred, că neamurile acestea fiind învecinate şi mai cunoscute cu Moldovenii, întîi Moldovenilor au dat acest nume Vlah şi apoi mai pe urmă la Italia; însă nu l'au luat dela Italia ca să-l dea Moldovenilor.

III. Că. adeverinţa cea mai cu temeiu pentru zisul acesta, sunt cuvintele cele multe curat Latineşti, care încă tot se obişnuesc în limba Moldovenească, care în cea Italienească nici odi­nioară nu se află; iară cuvintele acelea pe care le au adăogit în limba Italienească, Goţii, Vandalii şi Longobarzii, nici cum nu se află la Moldoveni.

Şi pentru ca să arătăm mai luminat am pus aicea aceste cuvinte:

Iară cei ce mărturisesc cum că limba Moldo­venească este alcătuită din cea Italienească zic aşa:

I. Că are tot aceleaşi vorbe ajutătoare am, ai, are, ca şi cea Italienească.

II. Că articulii ei, sunt asemenea ca şi la aceea.

III. Că oarecare cuvinte sunt cu totul Ita­lieneşti, adecă: schiop, italieneşte schiopo; iară latineşte claudus, precum şi cerc, italieneşte cerco, iară latineşte quaero şi fiindcă cuvintele acestea sunt necunoscute în limba latinească, pentru aceea, nu pot să fie aiurea, decît din cea italienească.

Însă cei ce cugetă precum am arătat dintru întîi, zic împotrivă aşa:

I. Că Moldovenii au adevărat vorbele acelea ajutătoare, însă nu italieneşti ce însuşi ale lor.

II. Că asemenea aceasta este şi cu articulile cuvintelor, căci nici cu o parte din graiu, nu se depărtează mai mult limba Moldovenească de către cea italienească decît cu acestea, pentrucă Italianul pune articulul înaintea cuvîntului, iară Moldoveanul îl pune pe urma cuvîntului; adecă italieneşte l'uomo, la moglie şi moldoveneşte, omul, femeia.

Şi Italianul are numai un articul bărbătesc adecă singuratic; il, şi î[n]mulţit gli sau i şi femeesc singuratic la înmulţit le; iară Moldovenii au două articule singuratice, ul şi le, pe cel dintîi îl pun la cuvintele cele ce se încep cu literă glasnică; iară pe celălalt, la cuvintele, ce se încep cu literă neglasnică; adecă omul, latineşte homo; calul, latineşte equus; scaunul, scamnum; vasul, vaso; şarpele, serpens; cînele, canis şi altele.

Iară la număr înmulţit pun articolul ii, pe urma cuvintelor celor ce însemnează lucru viu; precum caii, oamenii, latineşte equi, homines; iară lucrurile cele moarte se sfîrşesc cu articulele, precum ca scaunele; vasele, ş. c. l.

Articule femeeşti încă au două singuratice adecă, ea şi a, precum: muerea, găina; latineşte mulier, galina, iară cuvintele care se sfărşeşc cu e, dobîndesc la înmulţire articula ile; adecă găina, găinile.

III. Cumcă poate să se prepue cu adevărat, că cuvintele acelea, care se asemenează mai mult cu limba Italienească decît cu cea veche a Ro­manilor, să fie rămas în limba noastră dela Genovezi, din pricina însoţirii cei multe ce avea Moldovenii cu dînşii, cînd stăpînea ei schelile mării Negre, căci într'acest chip au împrumutat Moldovenii cuvinte şi dela Greci, dela Turci şi dela Leşi, după ce au început a face neguţă­torie cu dînşii, adecă, dela Greci, pedeapsa, παίδευσις; chivernisirea, ϰυβέρνησις; snopire^[59] προϰοπή^[60]; azima, ἄζυμον; drum, δρόμος; pizma, πεῖσμα.

Deci fiind c'am arătat zisele despre amîndouă părţile, noi nu putem hotărî care dintre amîn­două să fie mai adevărate, pentrucă ne este frică ca nu cumva din dragostea patriei să ni se întunece ochii şi să prisosim oarece şi apoi să cunoască alţi mai bine; pentru aceia lăsăm asupra cititorului, ca să judece însuşi, iară noi ne îndestulăm ca să arătăm aicea numai zisul lui Cavatie carele zice, adecă:

„Este de minune că limba Moldovenească are mai multe cuvinte Latineşti decît Italieneşti, măcar de şi locuiesc acum Italieni, unde au locuit mai înainte Romanii”, însă poate să nu fie pînă întru atît de mirat, pentrucă Italienii şi-au schimbat limba cu mult mai în urmă; după ce a venit neamul Moldovenesc în Dacia.

Şi fiindcă în limba Moldovenească să află oarecare cuvinte, care nu sunt nici latineşti nici de pe la alte limbi de prin prejur, pentru aceia se vede că sunt rămăşiţe de pe la Dacii cei vechi, căci nimic nu poate să ne împedice pe noi a nu crede cumcă bejenarii Romaneşti după ce au venit în Dacia, şi-au năimit loruşi slugi din Daci, sau poate că rămîind vreunul fără de femei, s'a şi însurat luîndu-şi femei dela Daci şi cu acest chip lesne şi-au putut amesteca în limba lor cuvinte streine; precum stejar, pădure, hlăşteu^[61], cărare, grăesc, privesc, nemeresc.

De alta şi limba Moldovenească are ale sale răspicări sau rosturi ca şi toate alte limbi.

Vorba cea mai împodobită este împrejurul Iaşului în mijlocul ţării; pentrucă oamenii cei ce sunt în partea aceasta se mai supţiează, fiindcă sunt aproape de curtea Domnească.

Cei ce locuesc la Nistru, amestecă multe cu­vinte leşeşti; şi vasele pentru care au trebuinţă în casă, încă le numesc cu nume Leşeşti, încît de abia pot să înţeleagă ceilalţi Moldoveni.

Şi ceice locuesc în partea muntelui despre Ardeal obişnuesc adese ori cuvintele Ungureşti.

Iară Fălcenii amestecă limba cu cea Tătă­rească şi Galaţienii cu cea Grecească şi cu cea Turcească.

Iară partea femeească din Moldova are cu totul altă vorbă decît partea bărbătească; căci ele schimbă silaba bi şi vi în ghi şi hi adică în loc de bine, zic ghine; vie, hie şi silaba pi o schimbă în chi; precum pizma, chisma, piatră chiatră; încă şi un bărbat cînd se deprinde cu vorba aceasta cu greu poate să se desveţe şi se vădeşte singur pe sine zicînd, c'au şezut prea mult în braţele maicăsa; pentru aceia şi ocăresc ceilalţi pe unii ca aceia, zicîndu-le feciori de babă.

Muntenii şi Ardelenii, au tot o limbă cu Moldovenii, numai cît le este vorba puţin mai groasă, precum giur, Românul jur, Dumnezeu, Dumnezău, acum, acuma, acela, ahăla şi mai au ei şi alte cuvinte care nici sunt cunoscute Moldovenilor, iară la scrisoare nu le obişnuesc ci urmează întocmai după ortografia graiului Moldovenesc şi cu aceia cunosc ei într'adevăr, că vorba Moldovenească este mai curată decît a lor, măcar de şi nu o mărturisesc fiind opriţi de antipatiea ce este între Moldoveni şi între Munteni.

Şi cu mult mai prost vorbesc Cuţovlahii, care locuesc în Rumele pe hotarul Macedoniei, căci ei îşi amestecă limba foarte ciudat cu cea gre­cească şi albaneză, amestecînd în cuvintele Româneşti uneori cîte un vers întreg grecesc şi alteori cîte unul arnăuţesc, şi ei înţeleg între sine destul de bine limba aceasta încurcată; iară un Grec, sau Albanit, sau Moldovean nu este puternic să înţeleagă nimic; însă cînd ar fi cîte trei aceştia la un loc şi auzind vre un Coţovlah vorbind, ar putea să înţeleagă ceeace zice el, cînd îşi vor tălmăci fiecarele versul limbei sale unul la altul.

CAP. V. Despre literile Moldovenilor

Mai nainte de soborul dela Florenţia avea Moldovenii litere Latineşti, după pilda tuturor celorlalte popoare, a căror limbă încă este alcă­tuită din limba cea Romană, iară apoi după aceia unindu-să la acest sobor Mitropolitul Moldovei cu Latinii; şi diadohul său Teoctist Bulgarul, diaconul lui Marco Efesanul, pentruca se lip­sească aluatul Latinilor din biserica moldove­nească, ca să rădice prilejul să nu poată ceti amăgiturile lor oamenii cei tineri, au îndemnat pe Domnul Alexandru cel bun, ca nu numai pe oamenii cei ce avea cugete străine la cre­dinţa pravoslavnică, ci încă şi literile latine să le lipsească din ţara sa şi să primească în locul lor pe cele slavone şi cu rîvna aceasta prea mare şi fără de vreme, s'a făcut el urzitoriul cel dintîi al celui dintîi al barbariei întru care se află Moldova acum.

Iară fiindcă literile slavoneşti n'au fost deajuns pentru rostul tuturor cuvintelor acelora pe care le-au schimbat neamul Moldovenesc din limba latină, cît şi pentru acelea pe care le-au îm­prumutat ei de pe la neamurile cele învecinate; pentru aceia a fost ei nevoiţi ca să mai afle şi alte litere pricinuind cu aceasta limbii Moldo­veneşti mai multe litere decît la toate celelalte limbi din Europa adecă 47 împreună cu alte semne prosodiceşti şi ortograficeşti^[62].

^[63]

Literile capitale ale Moldovenilor, sunt ase­menea ca ale Grecilor şi ale Slavonilor şi amîn­două soiurile obişnuesc ei întocmai.

În răvaşe şi în catastive se obicinueşte scri­soarea Moldovenească; iară în cărţile cele bise­riceşti şi în hrisoavele Domneşti în isvoadele vis­teriei şi alte scrisori ale curţii, de două sute de ani, nu se obişnueşte altă scrisoare afară numai cea Slavonă, pentru aceia şi feciorii boierilor, altă limbă nu învăţa fără numai cea Slavonă întru care nu poate să înveţe alte ştiinţe şi în­văţături, ci după ce deprinde a ceti, trebuia să înveţe de rost ceaslovul şi psaltirea, şi după aceea li se tîlcuea evangheliea, faptele apostolilor şi cele cinci cărţi ale lui Moisi; iară celelalte scrip­turi din legea veche prea rar; asemenea aceasta învăţa şi fetele boierilor, pentru că mai bine să poată a ceti şi a scrie în limba sa, iară ca să înveţe gramatica Slavonească, prea rar se afla cineva; pentrucă în limba aceia era prea puţine gramatici şi mai ales numai aceia pe care a făcut-o Macsim dela Candiea carele s'a sfinţit şi aceea încă numai odată s'a tipărit în Moldova.

Însă în veacul trecut sub stăpînirea Dom­nului Vasilie Albanitul, întorcîndu-se Moldova iarăşi sub ascultarea scaunului Ţarigradului, au început ei iarăşi să se deştepte şi să vie la lumină dintru întunericul cel adînc al barbariei, care se lăţise asupra ţării, căci întăiaşi dată prin economia Domnului acestuea, s'a aşezat în Iaşi şcoala grecească şi a poruncit ca să se pri­mească Monahi greci pe la toate Monastirile cele mari, ca să înveţe pe feciorii boierilor ştiinţi şi învăţături în limba grecească şi a rînduit ca să fie în biserica cea mare o strană de cîntăreţi greceşti şi Liturghiea să se slujească jumătate greceşte şi jumătate slavoneşte, după cum urmează şi pînă acum întocmai.

Şi au făcut împreună şi tipografie Grecească şi Moldovenească şi a poruncit de a tipărit cărţi bisericeşti şi legi şi cu acestea a dat el prilej de s'a obişnuit a se ceti în limba Moldove­nească, întîi numai Evanghelia şi faptele Apos­tolilor, iară mai pre urmă şi toată liturghiea; iară pe urmă după vreo zece ani, a urmat aceştii rînduele frumoase şi Şerban Cantacuzino Domnul ţării Româneşti şi a aşezat în ţara sa şi el şcoale greceşti, împreună şi tipografie Grecească şi Românească.

Iară la sfîrşitul anului trecut^[64] a început unii din Moldoveni să înveţe şi latineşte şi la acest lucru vrednic de laudă a făcut întîi început şi pildă celorlalţi un Miron Logofăt şi istoric mai adevărat al Moldovenilor, trimiţîndu-şi feciorii săi în ţara leşească ca să înveţe limba latinească şi meşteşugurile slobode.

După aceea a adus în Moldova şi Domnul Duca, pe un Monah Engal şi pe un tînăr anume Ioan Papie (care după aceea la Moscova i s'a dat nume Comnen şi a fost pe urmă şi Mitro­polit la Drista) şi i'au pus pe dînşii dascăli Beizadelelor sale.

Şi mai pe urmă a adus în Moldova şi tatăl nostru Constantin Cantemir, pe un Monah foarte iscusit anume Ieremiea Cacavela născut la Can­diea şi a învăţat pe fii lui şi pe alţi feciori de boieri; şi dintr'acea vreme a început mulţi din Moldoveni să înveţe greceşte, latineşte şi ita­lieneşte.

S F Î R Ş I T

Note

   1. ↑ Vezi în istoria lui cea turcească la viaţa lui Mohamet II, faţa 143 şi 144.
   2. ↑ Vezi adunarea Istoriilor ruseşti, cartea a III-a, faţa 256.
   3. ↑ Adică Români albi, în opoziţiune cu Kara Iflak (Vlach) Români negri care sunt locuitorii ţării româneşti.
   4. ↑ Se cheamă rutean, pentrucă odinioară a fost al Rutenilor supuşi ai regatului Poloniei.
   5. ↑ Şi mai cu seamă: sare, miere, unt, ceară şi mult lemn, care se transportă nu numai la Constantinopol, dar pînă şi 'n Egipt şi'n Africa Turcilor, pentru a construi năvi şi case.
   6. ↑ La Ptolomeu Gerasus, sau Ammiann Porota, la Grecii vechi Pyretus.
   7. ↑ Ordinioară Tyras, Grecii moderni îi zic Dinastris, Turcii Turla.
   8. ↑ Pare a se trage din vechiul nume Brythologi. (Bonfiniu).
   9. ↑ Nu numai Moldovenii, ţin că acest lac se numeşte aşa dela poetul Ovidiu. dar şi vecinii Poloni sunt de această părere şi anume Saroniciu în descrierea Poloniei, zice că, „Lacul lui Ovidiu este între Hypanu şi Nistru, aproape de gurile acestuia”. Acolo se vede un zid legat cu plumb, care se întinde pînă la mare, cale de o jumătate milă. (Vezi Cap. IV).
  10. ↑ Cum că Ovidiu a fost exilat în Sarmaţia şi urbea Tomi; spune el însuşi cînd zice: „Ne mea Sarmaticum contegat ossa solum”. Iar în satul Isaccea se găseşte o lespede de mormînt pusă pesemne de către un leah:

„Hic situs est vates, quem diri Caesaris ira
Augusti patria cedere iussit humo.
Saepe miser voluit patriis occumbere terris,
Sed rustra; hunc illi fata dedere locum.”
        Sarnicius, Annal. 1. 2. cap. IV şi ultimul.

   1. ↑ Se vede urmele unui vechiu tîrg cu acest nume, tot în partea unde se pune Poloda Daciei antice.
   2. ↑ Textul inscripţiei avea greşeli în ediţia din 1825 (1851?) aşa încît aici a fost redat după originalul în limba latină.
   3. ↑ Pe malul apusan al lacului se văd în mijlocul pădurilor celor dese urmele unei vechi cetăţi, pe oare locuitorii o numesc Orchii. Judecînd după poziţiunea locului ea corespunde cu Petrodava vechei Dacii.
   4. ↑ După poziţiunea lacului şi oarecare asemănare a numelui, se crede a fi Sandava vechei Dacii.
   5. ↑ Bugeac se înţelege în limba Turcească unghi, şi se numeşte aşa, pentrucă pămîntul între Nistru şi între Dunăre asupra Mării Negre se întinde dealungul şi face un unghiu ascuţit; şi se vede că această numire ar fi asemenea cu numele cel vechiu Besis, care nume l-au pus acestui ţinut Istoricii şi Geografii cei vechi, şi poate că dintru aceasta s'a şi izvodit numele Basarabia după cum se vede dela Ovidiu carele zice cu glas trist: Trăesc cu ticlăloşie în părţile Besoskai. Şi Ptolomeu scrie zicînd: Din sus de Dacia locuesc Peucinii şi Bastarnii. Cum că Bastarnii sunt una cu Besis, zice între alţii şi Matei Pretorul zicînd: Sunt o sumă cari cred că Bastarnii ar fi tot aceleaşi popoare, cari odinioară se chema Besis, şi acum se zic Basarabieni.
   6. ↑ Moldovenii şi Turcii zic Chilia, Grecii de astăzi Lycostomon. Bonfiniu cu unii vrea s'o cheme Achillea.
   7. ↑ Bielski, p. 239 zice, că Pacinaţii şi Comanii ar fi Litvani, cari după ce au eşit din părţile Bosforului Cimmerianu mai întîi legară amiciţie cu Genuesii cari ţinea Bosforul şi că aceştia, împreună cu Moldovenii şi Bassarabenii ar fi zidit cetăţile: Mancob, Kerkel (notă: acest oraş (Kerci) nu apare în ediţia din 1825 (1851?) şi a fost adăugat aici potrivit textului original în limba latină), Krimu, Azov. Caffa, Chilia, Moncastru şi Tîrgoviştea, ş. c.
   8. ↑ Cuvîntul apare ca „bordam” în ediţia din 1825 (1851?) şi a fost corectat după textul original în limba latină.
   9. ↑ Pentru acest domn a mărturisit Dlugoş în Istoria Leşeaseă zicînd: O, ce domn vrednic de minune, întocmai de mare ca şi Voevozii Eroiceşti, de care ne minunăm atîta, carele pe vremea noastră a fost cel întîi între stăpînitorii lumii de a lucrat biruinţe aşa slăvite împotriva Turcilor. El, după judecata mea, a fost cel mai vrednic să i se fi încredinţat domnia şi stăpînirea peste tot pămîntul; şi mai vîrtos dregătoria de Voevod şi Ar­histratig împotriva Turcilor cu sfatul cel de obşte, cu învoiala şi cu hotărîrea creştinilor.
      La alt loc anul 1774, foaea 531, numeşte el pe acest Ştefan luptător şi domn treaz, mare şi de frunte. Şi multe alte laude să găsesc pentru dînsul la acest scriitor.
  10. ↑ Primul cuvînt corectat după originalul în limba latină
  11. ↑ Se numeşte aşa, pentrucă spata Domnească este totdeauna pe masa întru aceea odaie; şi nimeni nu intră acolo, fără numai cei şeapte boieri mari.
  12. ↑ Aceasta este o zicere la Turci, care se înţelege o gătire spre a face o slujbă cuiva.
  13. ↑ Mai corect, „cărţile numite Basilice”.
  14. ↑ Aici este iară o greşală căci acest aşezămînt s'a păzit o lungă vreme (Ed.). Originalul în limba latină spune că „a durat aproape un secol întreg”.
  15. ↑ În ediţia din 1825 (1851?) lipseşte nota pe care o dăm după originalul latin: „Căci aceasta avem să o arătăm în Hronicul romano-moldovlahilor”.
  16. ↑ Numiţi Boiarski rod.
  17. ↑ Ediţia din 1825 a fost tipărită cu litere chirilice, şi deci urmăreşte ordinea literelor în alfabetul chirilic.
  18. ↑ Carii se trag de la Azan un frate al lui Ioan carele a fost Domn în ţara Românească pentru carele pomineşte Honieat.
  19. ↑ Greci, ce se trag de la Ioan Cantacuzino Împăratul Ţa­rigradului.
  20. ↑ Tătari de Crăm.
  21. ↑ Din neamul acesta au fost cinci Domni.
  22. ↑ Greci, neam de împărat.
  23. ↑ În manuscrisul original în limba latină este vorba despre „livre”.
  24. ↑ Fatalismul există şi pînă astăzi între Români (Ed.).
  25. ↑ Numele aceste le cîntă mai ales la nuntă şi pentru aceia se vede că se înţeleg a fi Venera şi Cupidon.
  26. ↑ Alcătuirea acestui cuvînt, se poate socoti că este din nu­mele Diana; însă ei obişnuesc a-l numi cu număr înmulţit, adecă: Dzinele, şi iscodesc zicînd că sunt niscai fecioare frumoase şi dăruesc frumuseţe.
  27. ↑ Aceasta se înţelege Ceres, cum se vede; căci la acea vreme a anului pe cînd încep a se coace semănăturile se adună la un loc toate fetele ţăranilor de prin satele ce sunt pre aproape şi aleg pe cea mai frumoasă dintre dînsele şi-i pun numele Dră­gaica şi cu mare tovărăşie merg cu dînsa prin ţarini, împodo­bind-o cu cunună împletită de spice şi basmale multe şi-i dau în mîinile sale cheile de pe la şurile (sau grajdurile) lor; şi Dragaica aceasta într'acest chip împodobită, cu mîinile întinse şi cu basmalele legate asupra vîntului ca cînd ar zbura, merge acasă dela ţarini şi umblă prin toate satele tovarăşilor săi, cîn­tînd şi săltînd împreună cu toate tovarăşile sale, cari de multe ori o numesc pe dînsa soră şi stăpînă şi toate felele ţăranilor din Moldova cu mare poftă se străduesc după cinstea aceasta măcar de şi sunt ele obişnuite să cînte totdeauna cumcă aceia care se face în chip de Drăgaică, nu poate să se mărite pînă după trei ani.
  28. ↑ Se vede că aceasta a fost la Dacia numele lui Mars sau Belona, pentrucă se pune la începutul cîntărilor celor de război.
  29. ↑ Zic că este o femeie cu chip de uriaş şi străjueşte pe la casele cele vechi părăsite şi mai vîrtos pe la zidurile cele ce sunt în pămînt şi pe la comori.
  30. ↑ Aşa numesc ei pe duhurile cele ce zic că locuesc în apă.
  31. ↑ Zic că sunt două femei care se află de faţă la naşterea copiilor şi le împărţesc darurile sufleteşti şi trupeşti, precum le este lor vrerea şi hotărăsc mai nainte toată norocirea şi nenoro­cirea ce este să întîmpine pe copil în toată viaţa sa.
  32. ↑ Aceste zic ei că sunt neveste de văzduh şi îndrăgesc de multe ori pe feciorii cei tineri şi frumoşi; şi pentru aceia cînd loveşte de năpraznă pre vre un om tînăr, slăbănogire sau dambla, atuncea dau ei vina boalelor acestora numai singur frumoaselor acelora şi zic că acela schimbîndu-şi dragostea în urîciune şi umblînd cu dînsele în pizmuire, îşi răsplătesc ele întru acest chip.
  33. ↑ Acesta este numele sfîntului Ioan Botezătorului şi zic ei că soarele săltează în ziua praznicului acestui sfînt; şi pentru aceia toţi ţăranii se scoală mai nainte de lumina zilei şi privesc la ivirea soarelui cu ochii sticliţi; şi fiindcă ochiul nu poate suferi îndelung lumina aceasta, ci începe a sălta, pentru aceea ei soco­tesc că săltarea aceea este a soarelui. Şi după ce fac ispita aceasta, se duc iarăşi pe la casele lor cu bucurie.
  34. ↑ Aşa numesc ei pre nişte femei, care zic că umblă pe la toate casele dimineaţa în joia patimilor, la care vreme pe la toate casele se face foc; şi zic că aceste femei dacă găsesc atuncea pe vreo femee din casă dormind, o fac de acilea înainte de este leneşe la tot lucrul preste an.
  35. ↑ Vara cînd este secetă cu primejdie pentru semănături atuncea îmbracă ţăranii cîte o copilă mai tînără de 10 ani, cu cămeşi de frunze de copaci şi de buruiene şi cu toate celelalte copile şi copii de vîrsta ei umblă jucînd şi cîntînd şi cum sosesc la fiecare casă, obişnuesc babele să le toarne pe cap apă rece; iară cuvintele pe care le cîntă ele sunt mai întru acestaş chip adecă: Papalugo sui-te la cer şi deschide porţile sale şi ne trimite ploaie de sus, ca să crească grîul şi păpuşoiul, mălaiul şi altele.
  36. ↑ Se asemănează cu rugăciunea creştinilor chirie eleison; de unde şi este alcătuită, căci fiecare casnic obişnueşte la botezul Domnului, de face o cruce de lemn şi o împodobeşte fiecare după putinţa sa, cu pînză albă, sau cu o materie de mătase; şi după vecernie o poartă ca o Litanie, prin toate casele în tovă­răşie de o mulţime de copii, care de multe ori strigă cuvîntul acesta: Chiraleica.
  37. ↑ Aceasta se potriveşte cu cuvîntul Calenda al Romanilor şi se obişnueşte în multe chipuri, la începutul fiecăruia an nou, atît la prostime cît şi la cei mari.
  38. ↑ Este o joacă, care s'a iscodit în vremile cele bătrîne din pricina urîciunei ce avea Moldovenii asupra Turcilor; adecă în ziua de Crăciun, îmbracă pe unul c'un sac de pînză la care leagă un cap de bou şi preste acela încalecă altul, însă tocmit ca cînd ar fi ghebos şi aşa merg pe la toate casele şi uliţele, cu jocuri şi cu cîntări.
  39. ↑ Zic şi cred, c'ar fi o nălucă de om tînăr şi frumos şi se apropie noaptea de fecioare, mai vîrtos de neveste tinere şi toată noaptea face cu dînsele lucru necuviincios şi nu se poate vedea de către cei ce'l pîndesc. Iară noi am auzit, că oare carii băr­baţi mai cu inimă au prins zburători de aceştia şi aflîndu-i cu trup ca şi alte făpturi, i-au pedepsit precum li s'au căzut.
  40. ↑ Zic că este o nălucă, care umblă pe la răspîntiile căilor dela apunerea soarelui şi pînă la miazănoapte şi se preface în tot chipul.
  41. ↑ Aceasta este alcătuită din cuvîntul grecesc „strigli” şi la Moldoveni încă are asemenea înţelegere ca şi la Romani, adecă zic c'ar fi o babă bătrînă şi omoară pe copiii cei de curînd năs­cuţi, cu meşteşug diavolesc. Însă acest eres stăpîneşte mai mult pe Ardeleni; pentrucă ei zic, cînd începe a umbla striga, gă­sesc atunci pe copii morţi în leagăn, fără de a fi ei ceva bol­navi şi pentru aceia avînd ei prepus preo femeie bătrînă, o leagă de mîini şi de picioare şi o aruncă în apă; şi dacă se afundă zic că este nevinovată iară dacă pluteşte pe deasupra apei apoi zic că este vinovată şi scoţînd-o din apă o ard de vie fără de a mai face cercetare, măcar de şi strigă ea în zadar pînă la sfîrşitul său, cum că nu este vinovată.
  42. ↑ Se înţelege asemenea ca şi la Franţezi, lugaru [loup garou] şi zic că cu vrăji se pot preface oamenii în chip de lup şi de altă feară stri­cătoare şi pot să le ia firea lor întocmai şi cum că dau năvălire asupra oamenilor şi asupra dobitoacelor şi fac vătămare.
  43. ↑ Aceasta zic ei, că ar fi un fel de vrajă, cu care se poate zătihni mirele de a se împreuna cu mireasa şi mai zic că pot să oprească cu dînsa şi pe lupi şi pe alte fiare sălbatice ca să nu poată face stricăciune la oi şi la alte dobitoace.
  44. ↑ Este vindecarea de mai sus, care poate să se facă prin alte mijlociri de acestea mai puternice precum zic ei.
  45. ↑ Se obişnueşte la prostime şi zic că femeile pot cu această mijlocire să facă pe ai săi iubiţi ca să fie plecaţi asupra lor; sau pe cei ce le sunt lor urîti, să-i facă să î[n]nebunească.
  46. ↑ Acesta este un fel de vraje, cu care zic ei, că se pot vin­deca de toate boalele care nu sunt de moarte şi eu voesc despre această pricină să povestesc oarece aice, precum am văzut în­sumi în patria mea, adică: Cămăraşul cel mare al tatălui meu avea un cal foarte scump şi fiind muşcat de un şarpe la cîmp, atîta s'a umflat în cît se zicea că nu este prin putinţă, ca să se poată vindeca; şi chemînd el pe o femee bătrînă ca să vază pe cal, i'a zis lui femeia ca să caute un izvor şi să aducă apă ne­gustată de nimenea cît de îngrabă, şi umblînd el ca să-şi tri­mită pe sluga sa ca să aducă apă, i'a zis lui bătrîna ca să meargă însuşi el, dacă voeşte să-i trăiască calul; atuncea a ascultat-o pe dînsa boerul şi i'a adus un vas cu apă, pe care a descîntat-o ea cu nişte cuvinte vrăjeşti şi apai i'a dat-o lui ca să o bea; şi după ce a băut-o cam cu greu, pentrucă a fost adus prea multă apă, îndată a văzut că a început calul să-şi vie în fire, carele zăcea la pămînt mai mort; iar el a început a se umfla şi a dobîndit dureri nesuferite şi mai descîntînd baba de al doilea, s'a făcut calul sănătos pînă într'un sfert de ceas; iar boierul a vărsat apa din sine fără a-i rămînea lui înnapoi vreo durere, sau vreo bubă din pricina aceia. Şi altă babă iarăşi, un grajd plin de cai cu rîie, asemenea cu descîntec în puţine zile i'a vindecat desăvîrşit, măcar de au şi fost caii cale de trei zile depărtaţi de dînsa şi numai cît a zis cuvintele acele vrăjeşti preste păr de cal, şi aceasta încă o ştiu însumi.
  47. ↑ Aceasta zic Moldovenii, că este un fel de minune, cu care pot ei să-şi cunoască mai înnainte tot norocul şi nenorocul, care îi va întîmpina peste an, că ei în noaptea care este spre ziua cea dintîi a lui Ianuarie, pun vergi, dupre cum ştiu ei, la care mai au trebuinţă şi de linte şi de bob, şi de oale, pe care le aşează între o laltă după obiceiul lor.
  48. ↑ Adică, de împărtăşire şi ajutor.
  49. ↑ În manuscrisul original în limba latină este vorba despre „procopie”, nu „snopire”.
  50. ↑ În ediţia din 1825 (1851?) lipseşte exemplul „blestem, βλασφημῶ”.
  51. ↑ Halesteu este corupt din ungureşte, halastó, cuvînt compus din hal peşte şi tó lac, adecă lac de peşte, baltă cu peşte (Nota Trad. rom.).
  52. ↑ Cu încetul toate aceste adaosuri şi iznoave s'au alungat (Ed.).
  53. ↑ În manuscrisul original în limba latină sunt enumerate şi literele, după cum urmează:

Az
Buchi
Vede
Glagol
Dobro
Iest
E
Jivete
Dzealo
Zemle
Ije
I
Kako
Liude
Mislete
Naş
On
Pocoi
Rîţi
Slovo
Tferd
Uc
U
Ferta
Fita
Chier
Hier
Ier
Ieri
Ier [mic]

   1. „acest ier era mereu la coada cuvintelor care se sfîrşeau în consoană, astăzi însă Moldovenii pun în locul lui un semn deasupra, ca în cuvîntul iert”

Ot
O
Ţi
Cerv
Şa
Ştea
Iat
Ie
Înea
Iako
Iu
Xi
Psi
Titla
Ge

   1. ↑ În manuscrisul original în limba latină este vorba despre „secolul trecut”, adică al XVII-lea.