Baia este una dintre cele mai vechi asezări din nordul Moldovei fiind atestată documentar, conform sigiliului, la anul 1300. Urmele de vieţuire pe aceste locuri sînt însă mult mai vechi, înca din epoca bronzului şi neolitic. Aici au fost descoperite şi identificate, în urma cercetărilor arheologice, unelte de silex şi ceramică aparţinînd culturii Precucuteni. Aşezarea de aici era fortificată cu valuri de pămînt. Apoi, înca din prima parte a secolului al XIII-lea, apar în straturile de cultură fragmente ceramice care conservă trăsături ale olăriei de tip Dridu şi Răducăneni, lucru care atestă prezenţa populaţiei autohtone pe aceste locuri. Începînd din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, apar în zonă germanii (saşii), ungurii, care au un rol important în urbanizarea aşezării.

La începutul mileniului al doilea, aşezarea devine tîrg, procesul urbanizării fiind stimulat mai puternic decît în cazul altor asezari învecinate datorită bogăţiilor solului şi subsolului, dar şi de faptul că aşezarea era situată pe o straveche şi însemnată cale comercială de interes european, ce lega Moldova de centrele de comerţ şi meşteşugăreşti din Transilvania, Ungaria, Polonia, etc.

Tîrgul, existent înaintea întemeierii statului centralizat Moldova, a fost centrul uneia dintre primele şi cele mai importante formaţiuni politice din nordul Moldovei. Numele iniţial şi mai frecvent folosit al asezării a fost Molda sau Moldova, oraşul fiind numit frecvent şi Moldavia, Civitas Moldaviensis, dar şi Stadt Molde sau Stadt Mulde. "Tîrgul Moldovei" a fost de bună seama cel mai important centru politic, economic şi cultural al acelor vremuri, de moment ce a dat numele său întregului teritoriu de la est de Carpaţi. Acest fapt reiese şi din celebrul sigiliu al oraşului format dintr-un cadru trilobat în care este reprezentat cerbul Sfîntului Herbert, patronul vînătorilor, aşa cum cred unii specialişti în domeniu. Se pare , însă, că semnificaţia sigiliului este mult mai veche, trimiţînd la tradiţiile dacilor, tradiţii care mai pastrează astăzi urme în obiceiurile de iarnă legate de cultul cerbului.

Pe sigiliu e gravat înscrisul: "Sigillum Capitalis Civitatis Moldaviae Terrae Moldaviensis" adică, "Sigiliul oraşului Moldavia, capitala Ţării Moldoveneşti". Dupa opinia unor cercetători, Baia a fost capitala Moldovei aproape două decenii, timp în care în jurul său a gravitat însăşi istoria Moldovei, de aici, sub Laţcu Vodă, capitala se mută la Siret, iar în vremea lui Petru Muşat la Suceava.

Larga şi armonioasa Vale a Moldovei constituie matca în care s-a născut măreaţa Tară a Moldovei de mai tîrziu. Satele de pe dreapta rîului sînt foarte vechi: Mălinii lui Labiş, numit cu veacuri în urma Stănileşti, Bogdăneşti, menţionat documentar înainte de Petru Rareş sub denumirea de Orţeşti, Bogata, unde stravechi traditii menţionează exploatări miniere înca din vremea romanilor, cu mine aflate în producţie şi în perioada feudală. Şi nu în ultimul rînd Baia, "Tîrgul Moldovei".

Menţiuni documentare şi cercetări arheologice arată ca Baia – Civitas Moldavia – a jucat rolul de tîrg al Văii Moldovei, apoi de reşedinţă a unui cneaz sau voievod local, conducător al formaţiunii politice de pe Valea Moldovei, aşadar, un oraş vechi, datînd pe cît se pare de dinainte de marea invazie tătara din anul 1241. Apare în hărţile acelor vremuri, cum este cunoscutul portulan din 1339 întocmit de A. Dulcert, ca fiind cel mai mare oraş de la est de Carpaţi cu denumirea de "Civitas Moldaviae". Sub acelaşi nume este citată Baia şi în actele de înscăunare ale lui Bogdan I ca domnitor al Moldovei.

Privitor la viaţa economică, în oraş existau multe mori de apă, se produceau postavuri de bună calitate, care făceau obiectul unui intens comerţ. Documentele mai relatează cojocari, blănari, curelari, croitori, cizmari, olari, pietrari, zidari şi măcelari. Pe lîngă toate acestea mai existau "sladniţe", adică mici fabrici de bere, băutură care se consuma în mod frecvent în oraşele Moldovei de sub munte. Tot aici făceau comerţ mari negustori, care exportau în afara ţării postavuri, ceară, blănuri, vite mari, cîrlani, piei crude sau tăbăcite, pentru care existau anumite taxe vamale oficiale, după cum reiese dintr-un document de la Alexandru cel Bun din 1407.

Se presupune că la Baia au funcţionat, cel puţin din secolul XV, brutării şi că unii targoveţi nu-şi pregăteau pîinea acasă, dovadă şi faptul că nu s-au găsit cereale în cele mai multe dintre casele cercetate arheologic.

Sînt amintite documentar numele unor meşteri din Baia, alături de meşteri din Suceava şi Bîrlad, specializaţi în prelucrarea pieilor şi blănurilor şi există dovada că începînd cu jumătatea secolului al XV-lea, unii tineri din Moldova erau trimişi la specializare în oraşele transilvănene. Pe la sfarşitul secolului al XV-lea, se înregistrau documentar 14 calfe de cizmari în Baia, în calitate de membri în "Fraţia Sf. Ioan" din Sibiu, însă documentul nu menţionează şi începuturile acestui mesteşug la Baia. Şi olăritul a ocupat un loc de seamă printre meşteşugurile vremii.

Monedele descoperite la Baia nu provin dintr-un tezaur, ceea ce reflectă faptul că a existat un intens trafic comercial în zonă. Se remarcă faptul că cele 133 de monede identificate pot fi încadrate în perioada 1375-1666. Dintre acestea, 75% sînt emise de domnitori moldoveni si 25% străine, ceea ce transpune faptul ca dezvoltarea a fost determinată în mare măsură de economia internă.

Însemnătatea oraşului, care se pare că a fost capitală a Moldovei şi sub Dragoş, dar şi sub Bogdan I, reiese şi din faptul că era înconjurat de palisade şi porţi grele de lemn care se închideau noaptea, dupa cum arată cronicarul Bonfinius un veac mai tîrziu, pe vremea lui Ştefan cel Mare. Pe o colină, la sud de oraş se construise o fortificaţie de piatră, cunoscută în veacurile următoare sub denumirea de "Cetăţuia", deşi ruinele nu se mai cunosc astăzi.

Aspectul oraşului acum cinci veacuri era acela a unui oraş transilvănean, cu o piaţă centrală străjuită de Catedrala Episcopală Romano-Catolică în stil gotic a Margaretei, soţia lui Alexandru cel Bun, locul unde se întîlneau drumurile care veneau din diferitele direcţii. În jurul pieţii erau aşezate casele de negoţ şi atelierele meşteşugăreşti, iar înspre rîul Moldova, de-a lungul mai multor canale se înşirau morile. Faţă de zona centrală de tip burg, cartierele mărginaşe aveau aspectul unei aşezări de sub munte, cu case gospodăroase construite din lemn (Bonfinius, sec. XV), înconjurate de mici grădini. Cetaţuia veghea de pe o înălţime învecinată, oraşul fiind împrejmuit doar de palisade de lemn. Conducerea obştei orăşeneşti era asemănătoare cu cea din oraşele transilvănene şi era formată dintr-un soltuz şi mai mulţi pîrgari aleşi dintre meseriaşi şi neguţători.

Mai multe documente arată că tineri din oraş erau trimişi la studii la universităîile din Praga, Viena sau Cracovia. Se susţine faptul că, în prealabil, tinerii respectivi studiau latina într-o şcoală de grămătici în oraşul natal, deoarece la universităţile respective limba de predare era latina.

Asadar, pe lîngă importanţa economică, Baia a avut şi una religioasă, aici existînd o populaţie catolică numeroasă. Oraşul a adăpostit mai întîi o mănăstire franciscană, care exista pe la 1345, cînd asezarea era arătată ca făcînd parte din "Vicariatul Rusiei", una din subîmpărţirile teritoriale ale acestui ordin călugăresc, împreună cu Hotinul, Siretul, Cetatea Albă şi Chilia. Apoi, negustorii saşi din Baia şi-au construit biserica închinată Sfintei Treimi, care era singura din oraş pînă la 1413. Pentru mănăstirea franciscană, Muşata sau Margareta Muşata, mama voievozilor Petru şi Roman Muşat, a construit biserica mare probabil în anul 1377.

Un trimis papal, Bandini, care a vizitat Moldova în timpul lui Vasile Lupu (1634-1653) a lăsat o descriere amănunţită a unor localităţi din Moldova, printre care şi Baia, despre care menţionează faptul că, înainte cu un veac, populaţia catolică de aici număra cam 6000 de suflete, dar că moldovenii erau cu mult mai numeroşi, ceea ce ne face să credem ca oraşul avea o populație de aproximativ 15 000 de suflete, cifră mare pentru acele vremuri.

In afara ruinelor ce amintesc de ctitoria lui Alexandru cel Bun, înălțată pentru doamna lui, Margareta, un monument istoric de prima mînă este Biserica Sfîntul Gheorghe, ctitorită de Ștefan cel Mare, în urma victoriei asupra regelui Ungariei, Matia Corvin. I se spune și Biserica Albă, fiindcă nu a fost zugravită niciodată. S-ar zice ca e doar o întîmplare, dar nici Putna, cea mai mare ctitorie a lui Ștefan, nu a fost pictată. Despre Putna, cronicarul Ion Neculce scrie, din auzite: "mai mult poleită decît zugrăvită". Baia mai adăpostește un frumos monument istoric, Biserica Adormirea Maicii Domnului, ctitorie a lui Petru Rareș, din 1532. Portretul votiv îl reprezintă pe ctitor, Petru Rareș, împreună cu doamna Elena și un fiu, poate Iliaș.

Cu toate că oraşul a încetat să mai fie capitală a statului moldovenesc, Baia a continuat să existe ca centru de comerţ şi meşteşug însemnat în zonă. Alexandru Lăpuşneanu, printr-un privilegiu acordat în anul 1561, fixa aici patru iarmaroace pe an, în alternanţă cu alte trei care se organizau la Bistriţa.

Dacă în 1599 la Baia existau 3000-3500 de familii, din secolul al XVII-lea oraşul începe să decadă. O serie de cauze au contribuit la scăderea importanţei oraşului în zonă:
- comerţul Moldovei s-a orientat spre sud-est;
- relaţiile cu Bistriţa şi Rodna au slăbit, vechiul drum comercial care trecea pe aici fiind abandonat;
- a crescut rolul Cîmpulungului Moldovenesc şi al altor localităţi dinspre Transilvania;
- migrarea meşteşugarilor şi negustorilor către alte centre meşteşugăreşti.
La toate aceste cauze s-au adăugat şi unele evenimente politice, cum ar fi asediul Vienei din 1683, care a determinat o nesiguranţă şi o grăbire a părăsirii oraşului de către negustori şi meşteşugari, care s-au refugiat fie în Polonia, fie în Transilvania.

La 1768, într-un document, se pomeneşte pentru întîia oară despre ruralizarea asezării, notîndu-se despre "satul Baia, ce s-a numit mai înainte tîrg". Mai tîrziu, condiţia sa a fost agravată de apariţia pe dealul de la nord de sat a noului tîrg Fălticeni, întemeiat prin hrisov domnesc la 1780, devenit tîrg de graniţă după ce Imperiul Austro-Ungar a anexat nordul Moldovei. În următorii ani populaţia satului scade numeric, activitățile economice sînt din ce în ce mai limitate, asezarea decăzînd şi mai mult, mai ales din cauza unei revărsări a apelor Moldovei care a produs pagube mari. Vechile cladiri au fost dărîmate, fortăreaţa oraşului căzuse de mult timp în ruină, nici locul curţilor domneşti din secolul XVI, nici piaţa centrală şi străzile principale cu construcţiile din perioada de înflorire nu se mai ştie pe unde au mai fost.