Piesele de îmbrăcăminte pe care moldovenii de altădată le purtau zilnic sau doar în anumite împrejurări festive aveau diverse culori. Izvoarele scrise, veşmintele descoperite prin săpături arheologice oferă o imagine a unui univers populat de oameni îmbrăcaţi în haine divers colorate. Materialele din care erau confecţionate aceste haine, precum şi piesele care compuneau costumul oglindeau locul ocupat în societate de cei care le purtau.

Principele cărturar Dimitrie Cantemir povesteşte, în Descrierea Moldovei, că boierii moldoveni îmbrăcau, la moartea domnului lor, haine de doliu, pe care şi le scoteau abia după învestirea succesorului la tron. De regulă, veşminte închise la culoare purtau membrii familiei, în semn de doliu pentru o rudă decedată. Arhidiaconul Paul de Alep, consemna, la mijlocul secolului al XVII-lea, că văduvele din Moldova poartă veşminte negre, precum călugăriţele. În sfîrşit, Dimitrie Cantemir mai scrie şi că, la moartea unui boier care ocupase în timpul vieţii o dregătorie cu atribuţii militare, caii săi erau acoperiţi cu postav negru.

În afara acestor cazuri, în componenţa unui costum colorat puteau intra – nu foarte frecvent, este drept – şi unele piese negre, precum: cuşme din blană, tîmbare, dulame şi şarvanale pentru bărbaţi, acoperitoare de cap pentru femei, cămăşi, fuste, sarafane, mantii, şaluri de mătase, încălţări. În sipetele Mariei, fiica lui Ieremia Movilă, erau păstrate valuri de catifea neagră şi cafeniu-închis. Se adaugă, la toate acestea, unele accesorii, de pildă gulerele sau garniturile din blană ale hainelor ori bordurile din blană ale pălăriilor de catifea. Un asemenea guler din blană de samur, mare pînă la brîu, cu care era împodobit caftanul domnului Moldovei Antonie Ruset. Piese vestimentare negre sau de culori cu nuanţe foarte închise erau întîlnite şi în costumul ţăranilor. În primele decenii ale secolului al XVI-lea, Anton Verancsics amintea haina „de culoare brună, grosolană şi peste măsură de păroasă" a acestora. Călătorul turc Evlia Celebi văzuse, curînd după mijlocul secolului al XVII-lea, la tîrgul din Focşani, oameni cu căciuli negre.

Mărturiile prezintă cîteva categorii de obiecte vestimentare albe sau în nuanţe apropiate: pălării, bonete, văluri, cămăşi, rochii, şorţuri, brîie, contăşuri, mantale, pelerine şi chiar încălţări. Arhidiaconul Paul de Alep povesteşte că, după oficierea slujbei de cununie, capul miresei era acoperit cu un văl alb – semn distinctiv pentru femeile măritate. Datorită preţului ridicat al materialului, un veşmînt boieresc alb-gălbui, cu motive conturate cu mătase zmeurie şi fir de aur, a fost transformat în pelerină pentru preot, care o îmbracă (pe cap) peste celelalte veșminte, cînd oficia slujba, şi dăruit Mănăstirii Secu. O soartă similară a împărtăşit-o, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, şi un contăş de femeie, argintiu, cu ornamente de aur şi argint, conturate cu verde.

Paul de Alep menţiona haina din brocart de aur, împodobită cu perle şi pietre scumpe, pregătită de Vasile Lupu pentru Paşti. La rîndul său, de La Croix, secretarul marchizului de Nointel, era uimit de caftanele din brocart de aur ale boierilor moldoveni din ultimul sfert al secolului al XVII-lea. Dar nu numai caftanele se croiau din ţesături cu fir din metal preţios, ci şi alte tipuri de haine. Săpăturile arheologice au scos la iveală, de pildă, două anterie bărbăteşti, din mătase cu fir de argint aurit.

În Evul Mediu culoarea roşie a fost asociată cu ideea de sărbătoare, de bogăţie, de lux, de fast, de putere. Fie că era vorba de veşminte, de uniforme, de ţesături decorative, de picturi, de miniaturi, de broderii liturgice, roşul era prezent peste tot, într-o gamă variată de nuanţe. În mormîntul din pronaosul bisericii Mănăstirii Putna, al lui Bogdan al III-lea, mort în 1517, a fost identificată o acoperitoare de cap (un soi de pălărie) din catifea, căptuşită cu mătase, ambele de culoare roşie, şi decorată cu aplice din aur, dispuse sub forma fleuronilor unei coroane. Tot într-un mormînt, dar din naosul bisericii Sfîntul Gheorghe din Suceava şi datînd de la mijlocul secolului al XVI-lea, au fost găsite o scufie bărbătească din catifea roşie, cu o bandă de argint aurit, şi o bonetă din mătase roşie, cu panglici de prindere.

Pălăriile din catifea roşie, împodobite cu blană de samur, care se pot vedea în vechiul tablou votiv din biserica Mănăstirii Trei Ierarhi sau în fresca din biserica Mănăstirii Cetăţuia din Iaşi, sînt amintite, ca piese de costum pentru doamne şi soţii de boieri, de arhidiaconul Paul de Alep. Sînt cunoscute şi rochii, confecţionate în totalitate din ţesături roşii, sau avînd numai corsajul ori numai fusta de această culoare.

Sursele scrise mai amintesc – destul de rar, totuşi – pălării de culoarea verde, pantaloni şi rochii. Mai numeroase erau hainele verzi purtate pe deasupra celorlalte piese vestimentare: feregele, dulame, mantii. Un veşmînt bărbătesc, cu partea superioară roşie şi cea inferioară verde a fost descoperit într-un mormînt din biserica Sfîntul Gheorghe (Suceava). Haine verzi se puteau vedea şi pe uliţele tîrgurilor sau pe la adunările meşteşugarilor, dar nici acolo cu o frecvenţă prea mare. Mai cunoscute sînt brîiele verzi, rochiile, cămăşile, anteriele.

În îmbrăcămintea moldovenilor, albastrul – culoare divină şi, în egală măsură, culoare regală – a fost folosit şi mai puţin decît verdele. Un număr mic de scufii, cămăşi, fuste, rochii, şalvari, brîie, haine, încălţări şi garnituri albastre – iată ce se poate afla în reprezentările votive pictate sau brodate în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Nici sursele scrise nu sînt mai darnice. Ele menţionează rochii albastre, şaluri, mantale sau pelerine.

În evul mediu toţi membrii societăţii, indiferent de rang sau de avere, aveau îmbrăcămintea colorată. Ba, mai mult decît atît, utilizau chiar aceleaşi culori. Dar nu toate veşmintele arătau la fel. Roşul unui veşmînt domnesc nu era identic cu roşul unei haine de tîrgoveţ. Bogaţi şi săraci se îmbracă aproape în aceleaşi culori, dar pentru primii ele sînt deschise, luminoase, solide, în timp ce pentru cei din urmă ele sînt palide, spălăcite, fără strălucire. Diferenţa consta, aşadar, în calitatea culorii, pentru că o culoare stabilă, durabilă şi mai ales luminoasă era proprie unor stofe de bună calitate, pe care numai oamenii bogaţi şi le puteau permite. Ţesăturile simple – produse în gospodăriile rurale – aveau culoarea naturală a materiei prime (lînă, in, cînepă) sau erau vopsite cu esenţe care, sub influenţa razelor de soare şi în urma spălărilor repetate, îşi pierdeau strălucirea dînd veşmîntului o nuanţă desur sau cafeniu.