Pîna să vie cu răspunsul, căpitanul de haiduci puse de taie un curcan, îl fripse şi-l trimise împărătesei, zicîndu-i să mănînce cea mai de pe urmă mîncare bună, căci el are să se lupte cu fiul ei, împăratul, pe care făra doar şi poate are să-l omoare. Acesta este, zicea el, pomana ce face fiului ei, căci după ce va pieri, nu va mai avea cine să-i facă pomana.

Împărăteasa, cum auzi că trăieşte fiul ei şi că este împărat la împărăţia tătîne-său, nici că se atinse de curcan, ci trimise răspuns căpitanului de tîlhari ca ea, cum a trăit douăzeci şi patru de ani numai cu pîine şi apă, va trăi şi de aci înainte, pîna ce Dumnezeu, care cunoaşte toate ascunsurile inimei şi ştie nevinovăţia ei, o va mîntui de aceste munci de cari nu este vrednică.

George se cătrăni de mînie cînd văzu necuviincioasa purtare a haiducului şi poftirea cea vrednică de rîs ce-i făcea.

Atunci porni cu ceata lui cea aleasa şi se oţărîră ca nici în ruptul capului să nu se întoarcă acasă fără mă-sa, pentru care se bucura, auzind că încă trăieşte.

Tot atunci, căpitanul de tîlhari îşi adună ceata într-o culă sub nişte dărîmături de ziduri ce se aflau în muntele acela şi unde era locuinţa lor, şi se puse a cina. Pe cînd ei beau şi se veseleau, vorbind verzi şi uscate şi batîndu-şi Joc de scrisele împăratului şi de răspunsul împărătesei, o data se despică zidul şi se ivi o umbră, care puse pe masă două lumînări aprinse de piatră, o carte şi o cheie. Apoi umbra se făcu nevăzută. Tîlharii rămaseră ca scrişi pe părete şi tăcură mîlc. Se putea auzi musca zbîrnîind, atîta linişte şi tăcere se făcu.

Căpitanul luă cartea, îi rupse pecetea, o deschise şi citi:

„Firul nelegiuirilor tale s-a sfîrşit. Glasul nenorociţilor pe care făra milă i-ai jertfit s-a auzit la cer. Sîngele cel nevinovat ce atîta mare de timp ai vărsat cere răsplătire. Eşti blestemat. În ascunzătoarea ce este în colţ la dreapta, şi pe care tu n-ai ştiut-o, este o uscioară pe care o veţi descoperi căutînd-o cu una din aceste lumînări. La cheia ce ţi s-a pus pe masa şi o deschide. În această ascunzătoare vei găsi nişte haine şi podoabe de împărăteasă, pe cari le vei da nenorocitei împărătese, muma lui George, să se îmbrace cu ele. Ea te va ierta pentru trudele şi chinurile ce i-ai pricinuit de sînt acum douăzeci şi patru de ani. În celălalt sipețel vei găsi o piele de urs şi un lanţ cu care piele te vei îmbrăca tu, căci urs ai să rămîi pînă îţi vei ispăşi păcatele. Împărăteasa te va duce de lanţ şi te va da în mîna împăratului. Şi să nu cutezi a face în alt chip, căci mînia cerului va cădea peste tine şi mai îngrozitoare”.

La citirea acestei scrisori, căpitanul rămase ca lovit de trăsnet. Şi neavînd încotro, scoase toate avuţiile ce adunase de cînd tîlhărea şi le făcu douăsprezece părţi, deopotrivă, pe cari le împărţi la cei doisprezece tovarăşi ai săi. Aceştia, după ce-şi luară ziua bună de la căpitanul lor, se împrăştiară ca puii de potîrniche, care şi pe unde.

Iară el, căpitanul, deschise şipetele şi afla toate celea, întocmai precum îi zicea cartea. Luă hainele şi podoabele de împărăteasă şi le dete mumei lui George, ca să se îmbrace cu ele. Aceasta primi bucuros, căci hainele de pe dînsa se hărtăniseră, se muceziseră şi se putreziseră, rămînînd mai goală. Apoi îşi ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse el, pe care iertăciune o şi dobîndi, fiindcă împărăteasa avea o inimă foarte bună.

După ce căpitanul de tîlhari se îmbrăcă în pielea de urs, care se lipi de trupul său ca şi cînd ar fi fost de acolo, împărăteasa îl luă de lanţ şi se îndreptă către scaunul fiului său.

Pe drum se întîlni cu George, care venea, mare, ca un leu, şi călare pe un şoimulean sireap de mînca foc. George era cu sabia lui, ce o ţinea goală în mînă. Mumă-sa, cum îl văzu, îl cunoscu, căci era leit tată-său, şi se închina lui ca unui împărat.

George se dete jos de pe cal şi îmbrăţişase pe împărăteasă ca pre muma lui, după ce află cine este.

Mumă-sa îi spuse cum Dumnezeu, cunoscîndu-i nevinovăţia, a izbăvit-o prefăcînd în urs pe prigonitorul ei.

Apoi dete pe urs de lanţ în mîna împăratului. Acesta se înduioşi de osînda lui şi-i dete drumul, zicîndu-i:

- Destul îţi este ţie urgia dumnezeiască. Du-te şi cată de-ţi ispăşeşte păcatele.

Ursul într-o clipa de ochi se făcu nevăzut, intrînd în codru.

Iară împăratul, cu mumă-sa, cu credinciosul şi cu ostaşii săi se întoarseră la scaunul împărăţiei, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate arătările lui.

Şi domniră în pace şi în linişte pînă ce, vrînd Dumnezeu, i-a mutat din lumea aceasta.

Iară întîmplările lor au rămas de poveste şi vor rămînea în veacul veacului.

Încalecai pe-o sa şi v-am spus povestea aşa şi am încălecat pe-o roată şi v-am spus povestea toată.