Dramaturgia moldovenească din secolele XX-XXI a parcurs o cale sinuoasă de dezvoltare. Pentru majoritatea scriitorilor a fost genul literar cel mai tentant, dar şi cel mai dificil. Un fel de „rara avis”.

Dramaturgia presupune conflicte acute, pasiuni răvăşitoare, iar în condiţiile postbelice cu ravagiile pe care le-au adus foametea şi deportările, cînd floarea neamului pierise pe prima linie a frontului sau se refugiase peste Prut şi a fost decimată sau nevoită să se afle în anonimat decenii la rînd pentru a nu fi extrădată regimului sovietic ca să urmeze destinul confraţilor împrăştiaţi pe imensele teritorii siberiene. Lipseau tradiţiile şi modelele, deoarece nici dramaturgia lui Vasile Alecsandri, nici a lui Ion Luca Caragiale nu răzbătuse în dreapta Prutului. Ba nici de talente veritabile literatura moldovenească nu dispunea. Reduşi la muţenie prin teoria lipsei de conflict, scriitorii mai răsăriţi urmau să se conformeze lozincilor regimului, scriind piese ca „Lumina” − Andrei Lupan; „Serghei Lazo” − Nicolai Costenco; „Ginerele”, „De ziua ta” − Lev Barschi sau evadau în trecutul istoric, inspirîndu-se din folclor: „Dunărea − apă tulbure” − Emilian Bucov, „Buzduganul fermecat” −Liviu Deleanu, „Ştefan Bîtcă” − Lev Barschi.

Anul 1960 este un an de cotitură în dramaturgia moldovenească. Ion Druţă se lansează în dramaturgie cu piesa „Casa mare”, care ridică incomensurabil cota artistică şi lărgeşte diapazonul ei tematic. Tind să concureze cu tînărul dramaturg George Meniuc – „Raţa şi răţuştele”; Ramil Portnoi – „Cîntecul Lăpuşniţei”, „Păsăruici nezburătoare”, „Casă trainică”, „Frumoasa pădurilor”; Constantin Condrea − „Flori de cîmp”, „Copiii şi merele”; Feodosie Vidraşcu − „Două vieţi şi a treia”; Alexandru Cosmescu – „Drumul diamantelor”); Ana Lupan – „Roata vremii” şi „Las-că-i bine”); Gheorghe Malarciuc – „Nu mai vreau să-mi faceţi bine”, „Evadarea din rai”, „Eroica”, „Zile de foc, de apă şi de pămînt”, „Cel mai bun om”, „Marseillaise”, „Dragă, consăteanule”.

Îşi croiesc curajos pîrtie în dramaturgie Aureliu Busuioc cu drama „ Radu Ştefan – primul şi ultimul”; Alexei Marinat сu comediile: „Opriţi Planeta”, „Unde eşti, Campanella?”, „Dragostea din mai”, „Curajul bărbaţilor”; Dumitru Matcovschi, Ion Podoleanu, Petru Cărare, Nicolae Esinencu, Andrei Strîmbeanu ş.a. Au fost şi autori care au scris drame şi comedii menite din start doar pentru lectură. Elena Damian este autoarea pieselor „Idolul”, „Jocul de-a moartea”, „Mai lasă-i plopului măcar o frunză”; Arhip Cibotaru – „Frunza de la urmă”, „Şase de dobă”, „Foileton nepublicabil”, „La telefon”; au mai scris piese care nu au avut şansa să devină şi spectacole cu răsunet scriitorii George Meniuc – „Van Gogh”, Aureliu Busuioc – „Radu Ştefan – întîiul şi ultimul”, Ariadna Şalari − Uraganul”, Ion Gheorghiţă – „Inorogul”) ş.a.

La ora actuală mai rămîne în afara concurenţei dramaturgul Ion Druţă, ale cărui piese „Căderea Romei”, „Harul Domnului”, „Cină la tovarăşul Stalin”, „Maria Cantemir, ultima dragoste a lui Petru I”, cu părere de rău, nu ajung să fie montate în scenă la teatrele din ţara noastră.

Bucură, totuşi faptul, că putem vedea în scenă premiere asemenea aceleia din 24 noiembrie 2010 – „Pomul vieţii”, montată la Teatrul Naţional „ Mihai Eminescu” după piesa cu acelaşi nume de Dumitru Matcovschi, spectacol care ne oferă radiografia viciilor şi virtuţilor societăţii moldoveneşti.