Istoria ieroglifică în doaăsprădzece părţi împărţită, aşijderea cu 760 de sentenţii frumos împodobită, la începătură cu scară a numerelor dezvălitoare.

Iară la sfîrşit cu a numerelor streine tîlcuitoare,

Alcătuită de Dimitriu Cantemir

Izvoditoriul cititorului, sănătate

Precum de toată probozirea vrednic să fiu, o, iubitule, foarte bine cunosc (că osteninţa cheltuită nu să jeleşte, fără numai cînd în urmă vreun folos cumva nu aduce); de vreme ce acea aievea ale lucrurilor pre aceasta vreme trecute istorie, precum ieste a să şirui şi după cursul vremilor, careaşi la locul său a să alcătui mai pre lesne mi-ar fi fost, cu care chip mai mult a te îndulci şi de ştiinţa lor mai de saţiu a te îndestuli ai fi putut. Şi aşe, nici truda mea pînă într-atîta în deşert fără mulţămită şi fără folos ar fi rămas. Ce întîi sfîrşirea undelemnului şi piierderea vremii mele bucuros mărturisesc. Apoi giudecătoriu asuprelelor mele şi drept sămăluitoriu să fii te poftesc. Că cîteva şi nu iuşoare pricini sint carile spre ieroglifica aceasta istorie condeiul a-mi slobodzi tare m-au asuprit. Întîi: că cu pomenirea istorii <i> nu mai mult a streinelor decît a hireşelor case fapte să dezvălesc. Alor noastre de proaste a le huli (adevărul să mărturisim), frageda fire nu-mi priimeşte. De bune a le lăuda şi după pofta adevărului, precum sint lumii a le obşti, ascunsul inimii şi stidirea ne pedepseşte. Ale streinilor (carii mai cu toţii încă între vii sint) cele de laudă vrednice vrednicii, macar că cu dînsele condeiul a-mi împodobi foarte priimitoriu aş fi fost, însă alalte, carile din calea laudei abătute sint, numere, nevoinţe şi fapte, aşe de tot dezvălite în mijlocul theatrului cititorilor a le scoate şi faptele într-ascuns lucrate fără nici o siială în faţă a le lovi, nici cinsteş, nici de folos a fi am putut giudeca. A doa: că istoriia aceasta nu a vreunor ţări /oatholioch/ ce a unor case numai şi /merio/ ieste. De care lucru, pentru asupreala mai sus pomenită, pre fietecare chip supt numele a vreuniia din pasiri sau a vreunuia din dobitoace a supune, şi firea chipului cu firea dihaniii ca să-şi răducă tare am nevoit. A triia şi cea mai cu deadins pricină ieste că nu atîta cursul istoriii în minte mi-au fost, pre cît spre deprinderea ritoricească nevoindu-mă, la simcea groasă ca aceasta, <pre> prea aspră piatră, multă şi îndelungată ascuţitură să-i fie trebuit am socotit. Din carea une sentenţii (putea-le-am dzice cuvinte alese), carile (de ochiul zavistiii supt scutul umilinţii aciuîndu-mă) din tîmpa priietinului tău pricepere născîndu-să şi prin osteninţa a cîtăva vreme dobîndindu-să, prin voroavă îndelungată a le sămăna şi la loc cu cuviinţă după voroavă a le alătura am silit, pre carile prin parenthesii (...) încuiate şi pre margine cîte cu doaă puncturi roşii însămnate le vii videa. Deci stîlpul voroavei neamestecat a ţinea de vii pofti, după obiceiul parenthesii, din mijloc ţircălamul carile sentenţia cuprinde, cu ochii rîdicînd, cursul istorii <i> necurmat şi stîlpul voroavii nefărîmat vii afla.

Pentru acestea dară, iubitule, întîi o iertăciune dăruindu-mi, încă pentru una să mă rog rămîne, pre carea (de vreme ce brudiii noastre limbi cunoscătoriu eşti) de la tine pre lesne a o dobîndi curînd nedejduiesc. Căci în une hotare loghiceşti sau filosofeşti a limbi streine, elineşti, dzic, şi lătineşti cuvinte şi numere, cii şi colea, după asupreala voroavii aruncate vii afla, carile înţelegerii discursului nostru nu puţină întunecare pot să aducă. Ce după a ta voioasă snmpaqian pre acestea cu osăbită scară, după numărul feţelor însămnată, pre cît mai chiar a le descoperi s-au putut, după înţelegerea limbii noastre a ţi le tîlcui mi-au căutat. Deci fietecare cuvînt strein şi neînţeles, oriunde înainte ţi-ar ieşi, după rîndul azbuchelor şi după numărul feţelor, la scară îl cearcă, că aşe pofta să ţi să plinească nedejduiesc.

Aşijderea în minte să-ţi fie, te rog, că, ca moimîţa omului, aşe eu urmele lui Iliodor, scriitoriului Istoriii ethiopiceşti, călcînd, mijlocul istoriii la început şi începutul la mijloc, iară sfîrşitul scaunul său păzindu-şi, pre cît slăbiciunea mea au putut, pre picioare mijlocul şi capul să stea am făcut . Cătră aceasta, macar că tot trupul istorii <i> unul şi nedespărţit ieste, însă în doaăsprădzece părţi a-l împărţi am socotit, precum pentru mai lesne alcătuirea scării, aşe pentru mai pre iuşor pecetluirea istoriii în ceara pomenirii alegînd.

Acestea dară de la mine, orcum şi cît de proaste ar fi, cu /thirroz/ înainte ţi să pun. Iară de la tine, ce din bună vrerea ţ-ar izvorî, într-îmbe părţile învoind şi priimind, să <nă> tate şi toate cele sufletului şi trupului folositoare îţi poftesc.

Iarăşi cătră cititoriu

Vii şti, iubitule, că nu pentru cei carii într-aceste pomenite limbi pedepsiţi sint scara acii am supus, ce, pentru ca de împrumutarea cuvintelor streine cei mai nedeprinşi lovind, vreare-aş ca aşe a le înţălege şi în dialectul strein să să deprindză. Că aşe unul după altul nepărăsit urmînd, spre cele mai adînci învăţături, prin hirişă limba a noastră a purcede a să îndrăzni, cu putinţă ar fi, precum toate alalte limbi de la cea elinească întîi îndămănîndu-să, cu deprinderea îndelungă şi a limbii sale supţiiere şi a cuvintelor însămnare ş-au agonisit. Aşe cît, ce va să dzică; /hypotheais/ înţelege latinul, leahul, italul şi alţii, hypothesis, macar că cuvîntul acesta singur a elinii numai ar fi. Într-acesta chip, spre alalte învăţături grele, trebuitoare numere şi cuvinte, dîndu-te, a le moldoveni sau a le români sileşte, în moldovenie elinizeşte şi în elinie moldoveniseşte.

Însă cu atîta îndestulit să nu fii, foarte bine cunoscînd pre Dumnădzău a toate darurile deplin dăruitoriul, amîndoi noi a-l ruga rămîne ca toată învăţătura loghicăi pre limba noastră în curînd să videm, carea învoind Puternicul, în curînd de la noi o nedejduieşte.

Scara a numerelor şi cuvintelor streine tîlcuitoare

A

avocat

(lăt.) Cela ce trage pentru altul pîra cu plată.

agona

(el.) Lupta carea face trupul cu sufletul în ceasul morţii.

acouthos

(el.) Şi aşe urmadză, în urmă, mai apoi.

activitas

(lăt.) Făcătoriia, lucrarea lucrului.

alaiu

(turc.) Petrecanie, tocmală de oaste, şicuire.

alofilii

(el.) Cei de alt neam, streinii.

ananheon

(el.) Atîta de treabă, cît fără dînsul a fi nu poate.

anatomic

(el.) Cela ce ştie meşterşugul mădularelor trupului, despicătoriu de stîrvuri.

anthrax

(el.) Piatră scumpă roşie, rubin mare, carvuncul.

anagnostis

(el.) Cela ce, citind, alţii ascultă.

anonim

(el.) Cela ce, izvodind ceva, numele nu i să ştie, fără nume.

antepathia

(el.) Împoncişere, nepriimirea firii, ura şi urăciunea din fire.

antifarmac

(el.) Leac împotriva otrăvii.

antidot

(el.) Leac împotriva boalei ce să dă.

apothecariu

(el.) Cela ce şede la prăvălie, şi, mai cu deadins, cela ce vinde ierbi, doftorie.

apofasisticos

(el.) Ales, de istov, cuvînt carile într-alt chip nu să mai poate întoarce.

atheofovia

(el.) Nefrica dumnădzăiască.

apelpisia

(el.) Deznedejduirea, scăparea a toată nedejdea.

aplos

(el.) Chiar, de-a dreptul, prost, curat.

aporia

(el.) Întrebare cu prepus, carea pofteşte dezlegare.

apofthegma

(el.) Cuvînt, voroavă aleasă, filosofască.

alhimista

(arăp.) Cela ce sileşte a face din aramă aur, cela ce ştie a preface formele materiii.

argument

(lăt.) Dovadă, cuvînt, voroavă doveditoare.

armistiţie

(lăt.) Vreme pusă, în carea, de războiu său de pace, solii şi mijlocitorii să aleagă.

aromate

(el.) Toate săminţele, ierbile şi unsorile frumos mirositoare.

articule

(lăt.) Încheietura osului şi a voroavii capete.

arete

(lăt.) Un fel de bolovani cu carii, bătînd, zidiurile cetăţilor sfărîmă.

anevsplahnos

(el.) Nemilostiv, carile nu ştie a să milostivi.

Asia

(el.) A patra parte a lumii, carea ţine părţile răzsăritului.

astrolav

(el.) Cinie de aramă sau de lemn în carile drumul stelelor să arată.

atomistii

(el.) Filosofii carii sint din ceata epicurilor şi dzic că toate în lume sint tîmplătoare.

atomuri

(el.) Lucrul carele într-alt chip sau parte nu să mai poate despărţi, despica, tăia; netăiat.

afthadia

(el.) Obrăznicie, îndrăzneala fără socoteală, nebunească.

aftocrator

(el.) Singur ţiitoriu, carile la stăpînire altă soţie nu are.

axioma

(el.) Dzisă filosofască carea în loc de canon, de pravilă să ţine.

atheist

(lăt.) şi (el.) Fără Dumnădzău, om carile vreunui dumnădzău nu să închină.

Afroditis

(el.) Steaoa carea întîi să arată de cu sară, steaoa ciobanului; boadza dragostelor, a curviii.

afrodisău

(el.) Cela ce îmblă după curvie, muierareţ.

ahortatos

(el.) Nesăturat, nesăţios, lacom peste măsură.

anomalia

(el.) Îndrăptnicie, lucru, cuvînt carile merge împotrivă.

apsifisia

(el.) Nebăgarea în samă, ţinerea în nemică.

austru

(el.) Vîntul despre amiadzădzi, Notos.

B

barbara

(lăt.) Ieste o formă de siloghismuri, carile să face din toate protasele adeveritoare şi părtniceşti.

blagoutrobnii

(slov.) Milos, milostiv, duios.

boala hronică

(el.) Boala carea ţine cu ani, cum ieste oftica, dropica şi alalte.

V

vase priimitoare

(mold.) Stomahul, rindza, maţele şi toate măruntăile în carile întră bucatele.

vasuri

(el.) Temelie pre carea să pune stîlpul.

vatologhie

(el.) Chip poeticesc, cînd aceleaşi cuvinte cu întoarsă orînduială le poftoreşte.

G

galactea

(el.) Drumul carile să vede pe ceriu.

gheneralis

(lăt.) De neam, cel mai de frunte; cel ce cuprinde chipurile supt sine.

gheomandia

(el.) Vrajă, cînd vrăjesc pe crăpăturile pămîntului.

gnomon

(el.) Ceasornic de soare, umbra soarelui carea arată ceasurile.

D

diathesis

(el.) Orînduiala firii, năstav, abaterea firii, în ce să pune firea.

dialectic

(el.) Cela ce ştie a să întreba după canoanele loghicăi.

dialog

(el.) Voroavă carea ieste tocmită cu întrebare şi răspundere.

dimocratie

(el.) Stăpînire în carea cap ales nu ieste, ce toată ţara poate întra la sfat.

disidemonie

(el.) |ărămonii şi aflările omeneşti în loc de dumnăzăieşti cinstite.

discolii

(el.) Nevoi, lucruri aspre, grele, de neputut.

dihonie

(el.) Neunirea sfatului, împărechere.

duhul vinului

(mold.) Vinars, vin prefăcut.

E

evghenie

(el.) Neam bun, nemişie, de bună naştere.

erdemon

(el.) Demon bun, înger, bunăvoia dumnădzăiască.

evlavie

(el.) Cinste cu stidire, ruşinarea de chip.

Evropa

(el.) Una din părţile pămîntului, cea mai mică, despre apus.

evsevie

(el.) Bună credinţă în Dumnădzău, pravoslavie.

Ethna

(el.) Numele unui munte în Sichiliia, carile, din sine aprindzindu-să, arde.

eclipsis

(el.) Întunecarea soarelui sau a lunii.

ek ton hrismon

(el.) Cel ce ieste din tainele hrismurilor, prorociilor.

eleghii

(el.) Un fel de stihuri amestecate.

Elada

(el.) Ţara Elinească, Greţiia, despre Evropa.

energhie

(el.) Putinţa a face, făcătorie, lucrare.

enthimema

(el.) Siloghism ritoricesc.

exighisis

(el.) Tîlcuire, tălmăcire, dezvălirea voroavii ascunse.

experienţia

(lăt.) Dovadă, ispită carea să face cu lucrul, cu simţirea.

exţentrum

(lăt.) Loc carile ieste dinafară de mijloc.

epifonema

(el.) Cuvînt carile de cîteva ori în gura mare să strigă.

epithimia

(el.) Pofta, vrerea a avea ce nu are.

epiorchie

(el.) Călcarea giurămîntului.

epitrop

(el.) Namestnic, cela ce în ceva locul altuia ţine.

epihirima

(el.) Ori de ce să apucă cineva a face, începeri.

erese

(el.) Stricarea legii; cel ce deşchide învăţătură minciunoasă.

ermafroditis

(el.) Cel ce ieste şi bărbat şi femeie sau îmblă în pofta a doaă părţi.

etimologhia

(el.) Tîlcuirea a hireşului nume.

Z

zizanie

(el.) Neghină, sămînţă sălbatecă în cea bună.

Zefs

(el.) Bodzul carile să crede a fi părintele tuturor bodzilor. Planeta a dzilei gioi, de neamul său dzic să fie fost din ostrovul Critului.

zilotipie

(el.) Temerea iubovnicului cătră ibovnică şi împotrivă.

I

izgnanie

(slov.) Izgonire cu de-a sila, trimetere în streinătate.

ithica

(el.) Învăţătură carea tocmeşte obiceile oamenilor, cetăţilor.

idea

(el.) Chipul a fietecui lucru, pre carile mintea plăzmuindu-l, ca cum ieste îl înformuieşte.

idol

(el.) Chip de bodz în piatră săpat sau în metal vărsat.

ielcovan

(turc.) Gonitoriu de vînt să cheamă, un fel de pasiri carile nepărăsit în sus şi în gios pe mare zboară.

ieroglifia

(el.) Chipuri de pasiri, de dobitoace şi de alte jigănii şi lighioi cu carile vechii în loc de slove să slujiia.

interiecţie

(lăt.) La gramatică, una din cele opt părţi a cuvîntului.

iroas

(el.) Cela ce, după multe şi vestite vitejii, capul pentru moşie ş-au pus.

ironic

(el.) Cuvînt cu carele lăudăm pe cel de hulă şi hulim pe cel de lăudat în şagă.

isimeria.

(el.) Ceasul în carile dzua cu noaptea sint de-a tocma.

C

cabala

(evr.) Învăţătură disidemonească cu carea evreii Sfînta Scriptură după voie tîlcuiesc.

cacodemon

(el.) Demon rău, îngerul Satanii; urgie dumnădzăiască.

catholichi

(el.) A tot, peste tot, sobornic, a toată lumea.

capituluri

(lăt.) Zacele, condeie, capete.

categorii

(el.) Sint dzece forme supt carile Aristotel toate fiinţele lucrurilor cuprinde.

catalog

(el.) Izvod, catastih, însămnarea numerelor după orînduială.

cataracte

(el.) Praguri în apă, pre carile apa să răstoarnă, sau zăstalniţă la mori.

chentru

(el.) Ţinta, punctul carile este tocma în mijlocul lucrului rătund.

colachie

(el.) Linguşitură, voroavă după plăcere.

comedie

(el.) Figuri, voroave carile scornesc rîsul şi închipuiesc istoriile adevărate.

comitis

(el.) Stea cu coadă. Stea să naşte şi piiere.

condiţii

(lăt.) Aşedzămînturi, legături, tocmele de pace.

corespondenţii

(lăt.) Unul cu altul pre taină răspunsuri a avea. Blende.

cfartana

(lăt.) Frigurile a patra dzi.

cfidditas

(lăt.) Ceinţa, singură fiinţa lucrului, ceia ce ieste.

L

lavirinth

(el.) Temniţă supt un munte în ostrovul Critului săpată cu acela meşterşug ca ori pre cine slobod într-însa să nu mai poată ieşi.

lacherda

(el.) Un fel de peşte în mare.

laringa

(el.) Gîtul, gîtlejul, gîtlanul.

lembic

(el.) Căldare cu carea scot rachiu sau apă de flori.

lemarghia

(el.) Lăcomiia la mîncare, lăcomiia pîntecelui.

liră

(el.) Alăută.

Liviia

(el.) Ţara pe marginea Nilului, păn’la ocheanul despre amiadzădzi.

M

mateologhia

(el.) Voroavă în deşert, buiguire, cuvînt fără socoteală.

materie

(lăt.) Orice supt formă s-ar supune, precum materia lumănării ieste ceara, săul.

megalopsihia

(el.) Mărimea sufletului, neînspăimare.

Mediterană

(lăt), Marea de la Stîlpii lui Iraclis pînă la Elispont.

melanholie

(el.) Boală de voia rea, pătimirea întristării, fiierea neagră.

melodie

(el.) Cîntare alcătuită, dulce, frumos tocmită.

merichi

(el.) Părtnicească, partnică, de parte.

Mesopotamia

(el.) Ţara carea între Tigris şi între Evfrath apele să cuprinde, Vavilonul.

metalon

(el.) Orice materie vîrtoasă iese din pămînt, precum ieste aurul, argintul, arama, custoriul.

metamorfosis

(el.) Schimbarea feţii, preobrajenie, schimosire.

meteris

(turc.) Şanţ, hendec, groapă în carea să aciuadză oamenii la războiu, la cetate.

metafizic

(el.) Cela ce are ştiinţa a celor peste fire.

metafizica

(el.) Învăţătura carea arată lucruri mai sus de fire.

mihanii

(el.) Cinii cu carile să slujesc la vremea războiului, meşterşuguri pentru luarea cetăţii.

mehlem

(arăp.) Unsoare cu carea să slujesc ţirulicii la rane.

mehenghiu

(arăp.) Piatră pe carea ispitesc aurul, argintul de bun.

modul

(lăt.) Chipul, mijlocul, leacul lucrului greu.

monomahia

(el.) Bataia, războiul numai a doi, poidinoc.

Monocheroleo-pardalis

(el.) Inorog — leu — pardos, din trii numere într-un nume alcătuite.

monarhie

(el.) Stăpînire carea singură stăpîneşte, precum ieste a Turcului, a Neamţului, a Moscului.

Musele

(el.) Şepte surori, carile să dzic boadzele cîntării şi a dăscăli să fie.

N

navarh

(el.) Mai-marele corăbiii, reis.

nafaca

(turc.) Obroc, mirtic, carele să dă în toate dzilele.

nedierisit

(el.) Nedespărţit, lucru carile într-altă parte nu să poate abate.

neisţelit

(slov.) Netămăduit, nevindecat, lucru crile nu poate avea leac.

necromandia

(el.) Vrajea carea să face asupra trupurilor moarte; la toate limbile în loc de păcat să ţine.

O

onirocrit

(el.) Izbînditoriu de vise.

omofil

(el.) Tot de un neam, de o săminţie, tot de un fel.

orizon

(el.) Zarea pămîntului, marginile ceriului, unde să pare că să împreună cu pămîntul.

omonie

(el.) împreunarea, unirea sfatului, învoinţa inimilor.

ohendra, ehidna

(el.) Viperă, năpîrcă, neam de şerpe prea veninat, carea crăpînd îi ies puii prin pîntece.

P

padzerh

(agem.) Un fel de piatră carea în şerpe şi în inima cerbului rar iese.

palat

(el.) Curte domnească, împărătească.

palestra

(el.) Armă de războiu, arc cu zemberec, carile ca sineţul de la obraz să sloboade.

palinodie

(el.) Cîntarea, cuvîntul carile de multe ori acelaşi să poftoreşte.

paradigma

(el.) Pildă, asămănare a cuvîntului, arătare prin chipurile ştiute.

paradosis

(el.) Învăţătura nescrisă, din gură în gură lăsată, ce învaţă fiiul de la părinte.

parahorisis

(el.) Lepădare, întoarcerea feţii de cătră cineva, ales dumnădzăiască.

paremie

(el.) Ciumilitură, cuvînt alta tîlcuind, dzicătoare.

parisie

(el.) De faţă, înainte a tot norodul, la ivală.

parigorie

(el.) Mîngîiere, leacul întristării.

parola

(ital.) Cuvînt, cuvînt dat, stătătoriu, neîntors.

perigrapsi

(el.) A şirui, a scrie, a însămna lucrul precum ieste.

period

(el.) Drumul carile, întorcîndu-să, iarăşi de unde au ieşit să întoarce, încungiurare, împregiurare.

peristasis

(el.) Stare împrejur, orice pe lîngă altul să ţine.

Pithianul

(el.) De la Pithii, din locul unde era vrajea lui Apolon.

Pithii

(el.) Un loc în carile vestit era Apolon cu vrajea.

pilula

(lăt.) Pirulă, gogoaşă, bubuşlie, carea dau doftorii de înghit pentru leacul.

piramide

(el.) Mormînturile împăraţilor Eghiptului, cu mari cheltuiele, ca carile nu să mai pot face.

platan

(el.) Un fel de copaciu carile să face prea mare şi trăieşte prea mult, să samănă cu paltinul.

planeta

(el.) Stea rătăcită, carea îmblă împotriva altora.

pleonexie

(el.) Poftă, lăcomie spre averea tuturor.

polipichilie

(el.) Pestriciune, lucrul carile are multe feţe, flori.

politie

(el.) Tot nărodul cetăţii, tîrgul, cetatea; fruntea, boierimea oamenilor.

pompa

(lăt.) Petrecanie, alaiu, tocmala, slava, şicuirea oştii împărăţiii.

porii

(el.) Găurici prin piielea omului, prin carile ies sudorile.

porfiră

(el.) Un fel de marmure scumpă, vărgată în tot feliul de flori, şi o haină mohorîtă, carea numai împăraţii purta.

praxis

(el.) Facere după învăţătură, urmarea lucrului.

poslanie

(slov.) Carte trimisă, scrisoare, răvaş.

prezenţie

(lăt.) Starea de faţă, aflarea denainte, denainte la obraz.

prezentuieşte

(lăt.) Arată, de faţă îl scoate, înainte îl pune.

pretenţie

(lăt.) Întinderea înainte, lucrul carile arată socoteala sfîrşitului mai denainte.

privat

(lăt.) Deosăbit, înstreinat, chip carile nu ieste dintre dînşii.

privileghii

(lăt.) Ispisoacele, uricele, lăgăturile, aşedzămînturile mai-marilor.

provlima

(el.) Întrebare, cuvînt carile, înainte puindu-să, cere răspuns şi dezlegare.

proimion

(el.) Predoslovie, capul voroavii, în carile tot chipul cazaniii să arată.

provideţ

(lăt. şi slov.) Cela ce cu înţălepciunea lucrurile, pînă a nu fi, cum vor cădea cu mintea le află.

prodrom

(el.) Povaţă, înainte-mărgătoriu.

prothimie

(el.) Voia inimii, liubov, nevoinţa din suflet.

probă

(lăt.) Ispită, dovadă, căutare, lucru adeverit.

prognostic

(el.) Cunoştinţă înainte, gîcitoare, gîcire.

profesui

(lăt.) A da învăţătură, a mărturisi ce slăveşte, a propovedui.

procathedrie

(el.) Şederea mai sus, scaunul cel mai de sus, capul mesii.

polos arctic

(el.) Stea carea nu să clăteşte, fusul, carile de la noi să vede.

polos antarctic

(el.) Stea neclătită, împotriva ceştii ce să vede de la noi.

provatolicoelefas

(el.) Oaie-lup-fil, nume din trii numere alcătuit.

pronie

(el.) Mai denainte cunoştinţa dumnădzăiască, orînduiala vecinică.

propozit

(lăt.) Cuvîntul pre carile înainte îl punem, pentru ca mai pre urmă să-l dovedim, lucrul de carile ne apucăm.

protasis

(el.) Înainte punere, din trii să face un siloghizm dialecticesc.

publică

(lăt.) Politie, sfatul a toată cetatea, boierimea.

R

referendar

(lăt.) Purtătoriu de răspunsurile împărăteşti. Boieriia carea duce şi aduce răspunsurile. Talhîsciu.

reţeta

(ital.) Izvodzel de leacuri, carile trimăt doftorii la spiţeri, să facă leacul asupra boalei.

ritor

(el.) Cela ce ştie meşterşugul a vorovi bine; bun de gură.

romfea

(el.) Sabie dintr-îmbe părţile ascuţită; paloş lat şi drept.

S

savoane

(el.) Pîndzele în carile învălesc trupurile morţilor.

salamandra

(el.) Un fel de jiganie, pentru carea băsnuiesc poeticii că lăcuieşte în foc.

sam

(arăp.) Un fel de vînt otrăvit, carile, lovind pe om, îndată să face cenuşă şi hainele-i putredzesc.

samsun

(arăp.) Coteiu mare şi foarte vîrtos, carile pe urs biruieşte.

senator

(lăt.) Sfetnic, boier de sfat, boier mare.

sentenţie

(lăt.) Sfatul cel mai de pre urmă. Cuvînt carile într-alt chip nu să mai poate muta, ales.

sicofandie

(el.) Clevetă, clevetuire, trecerea cu cuvîntul.

scandal

(el.) Scandală, bîntuire, supărarea, împiedecarea voii.

schithii

(el.) Tot neamul tătărăsc, tătărîmea.

schipticesc

(el.) Cuvînt carile pururea supt prepus rămîne; era filosofi schipticii, carii în toate prepus avea.

schiptr

(el.) Beţişor scurticel, carile obiciuiţi sint împăraţii în mînă a-l ţinea.

solichismos

(el.) Cuvînt carile nu ieste după canoanele gramaticăi.

stemă

(el.) Coronă, cunună, port împărătesc de cap.

stihie

(el.) Începătura lucrului de materie unii dzic să fie patru, alţii trii, alţii mai multe, alţii numa una.

strofi

(el.) Voroavă şuvăită, în multe părţi întorcătoare, şi înşelătură.

sofisma

(el.) Ştiinţă înşelătoare, ştiinţă minciunoasă în locul a ceii adevărate vîndută.

sfigmos

(el.) Vînă moale carea pururea să bate, de pre a căriia clătire aşedzimîntul firii să cunoaşte.

sferă

(el.) Glonţ, chipul din toate părţile rătund, precum ieste pămîntul, ceriul.

shizma

(el.) Rumptură, scăderea credinţăi în pravoslavie

shimate

(el.) Chipuri, feţe, arătările obrazului.

siloghismos

(el.) Socoteală adevărată, carea la dialectici din trii protase să face.

simptomatic

(el.) Din tîmplare, din cădere, carile nu din tocmala înainte mărgătoare s-au făcut.

sinod

(el.) Sobor, adunarea a multe capete, sfatul de obşte.

simperasma

(el.) Încheierea voroavei, trecerea din necunoştinţă la cunoştinţă.

simbathia

(el.) Învoinţa firilor; împreună pătimire.

sinonim

(el.) Tiz, fîrtat, a cărora fiinţa neamului alta, iară numele unul.

simfonie

(el.) Tot un glas, tocmirea la cuvînt, la glas.

sinhorisis

(el.) Iertare, slobodzenie, darea voii.

sistatichi

(el.) Aşedzătoare, întăritoare, stăruitoare.

sistima

(el.) Aşedzătură, stăruitură, stare.

sirina

(el.) Fată de mare, carile dzic că cu cîntecul adoarme pe călători.

siurmea

(el.) Un fel de piatră vînătă, cu carea văpsăsc genele.

T

talant

(el.) Ieste măsura carea trage 6.000 de dramuri. Talantul mare trage 80 de mine, iară mina, 100 dramuri.

temperament

(lăt.) Aşedzămîntul, stîmpărarea firii, întregimea sănătăţii.

tiranie

(el.) Stăpînire asupritoare, vrăjmăşie, silă.

titul

(el.) Cinstea numelui, nume vestit, tituluş.

topicesc

(el.) De loc, de moşie, de tară, de pămînt.

traghelaf

(el.) Capră-cerb, adecă, dobitoc carile nu să află.

tragodic

(el.) Cîntec, verş de jele, hăolitură, bocet.

tractate

(lăt.) Tragere, zbaterea cuvintelor, ales de pace

Trigon

(el.) Chipul, figura în trii colţuri, în trii unghiuri.

tripos

(el.) Cu trii picioare. Scaun în trii picioare.

tropuri

(el.) Chipuri, mijloace, lesniri, împodobiri ritoriceşti,

tropicesc

(el.) Cela ce să ţine cu sau de tropuri.

tropic

(el.) Să cheamă dunga ceriului din carea soarele să întoarce, veri la suit, veri la coborît, Racul, Capricornul.

F

fantazie

(el.) Părere, închipuirea minţii.

figură

(lăt.) Chip, formă, schizmirea trupului.

filaftie

(el.) Trufie, dragostea, iubirea sa.

filoprosopie

(el.) Făţărnicie, căutarea voii pe strîmbătate.

fizic

(el.) Cela ce ştie ştiinţa firii.

fiziognomie

(el.) Ştiinţa firii de pre chipul obrazului şi a tot trupului.

fîşchie

(turc.) Gunoiu, balegă de cal, baligă.

filohrisos

(el.) Iubitoriu de aur, lacom la avuţie.

Th

theatru

(el.) Locul privelii în mijlocul a toată ivala.

theologhicesc

(el.) Lucru carile cu voroava dumnădzăiască să ţine; cel ce ieste din theologhie.

theorie

(el.) Privală, ştiinţa, viderea, cuprinderea minţii.

therapevtis

(el.) Cel ce face după voie; slugă, cel ce aduce altuia odihnă.

thronul

(el.) Scaun de cinste împărătesc, stăpînesc.

H

harmonie

(el.) Cîntare dulce, după meşterşug tocmită.

himera

(el.) Dihanie carea în lume nu să află, ciuda nevădzută, neaudzită, afar din fiinţă.

hirograf

(el.) Scrisoarea a hirişei mîni, zapis cu mîna lui scris.

hiromandie

(el.) Vrajea carea pe crăpăturile şi în frînturile mînii să face.

hersonisos

(el.) Ostrov carile cu dosul să ţine de uscat, cotitură, scruntariu.

hrismos

(el.) Vrajă, prorocie, descoperirea a tainelor, pînă a nu fi.

O

oxia, varia şi alalte

(el.) Caută pre rîndul la gramatică.

organ

(el.) Cinie, măiestrii, lucruri cu carile să fac alte lucruri.

Ţ

ţircumstanţii

(lăt.) Peristases, el. Lucrurile ce stau pre lîngă altele.

ţirulic

(leş.) Vraciu carile tămăduieşte ranele, frînturile.

OE

oeira

(turc.) Un fel de copaciu ca molidvul, cu a căruia surcele săracii în loc de lumînare să slujesc.

Ş

şerbet

(arăp.) Băutura de doftorie şi tot ce să bea.

Ia

iasimin

(agem.) Un fel de copăcel, să suie ca viţa şi face flori albe cu puţin ghiulghiuli amestecate, prea frumos mirositoare.

Ps

psifisi

(el.) A însămna spre cinste, spre suirea stepenii, alegere.

Y

ypervoliceşti

(el.) Laude peste putinţa firii, cînd dzucem: frumos ca soarele, mînios ca focul, înger pemintean.

ypoghei

(el.) Cei ce lăcuiesc pe faţa pămîntului dedesupt şi vin talpele noastre la talpele lor.

ypothetică

(el.) Întrebare supusă, carea dzicem; de va fi aşe, va fi aşe.

ypohimen

(el.) Lucrul ce dzace supt altul, ca cum ieste materia supt formă, lîna supt văpsală.

ypohondriac

(el.) Boala carea sminteşte fantazia, slăbiciunea părţilor trupului carile sint pregiur inimă.

ypothesis

(el.) Supunere, lucrul pre carile altele să sprişinesc. Aşijderea, ypothesis se înţelege arătarea şi materia, carea cele mai de treabă capete supt dînsa strînge. Iar la ritori să înţelege întrebare hotărîtă şi sfîrşită, pre lîngă carea toate mărginile întrebării să învîrtejesc.

Partea I

Mai dinainte decît temeliile Vavilonului [1] a să zidi şi Semiramis într-însul raiul spîndzurat [2] (cel ce din şepte ale lumii minuni unul ieste) a sădi şi Evfrathul [3] între ale Asiii ape vestitul prin uleţe-i a-i porni, între crierii Leului [4] şi tîmplele Vulturului [5] vivor de chitele şi holbură de socotele ca aceasta să scorni. Leul dară de pre pămînt (carile mai tare şi mai vrăjmaşă decît toate jigăniile cîte pre faţa pămîntului să află a fi, tuturor ştiut ieste) şi Vulturul din văzduh (carile precum tuturor zburătoarelor împărat ieste, cine-şi poate prepune?) în sine şi cu sine socotindu-să şi pre amănuntul în samă luîndu-să, după a firii sale simţire aşe să cunoscură, precum mai tari, mai iuţi şi mai putincioasă dihanie decît dînşii alta a fi să nu poată.

Însă singuri cu a sa numai ştiinţă şi simţire neîndestulîndu-să, cu a tuturor a altor ale lumii jigănii şi pasiri a lor socoteală să adeverească şi să întărească vrură, ca precum într-acesta chip să fie cătră toate dovedind şi din gura tuturor mărturisire luînd şi împărăţiia ce-şi alesese şi socoteala ce în gînduri îşi pusese în veci nemutată şi neschimbată să rămîie.

Aşedară, Leul — jiganiile [6] în patru picioare clătitoare, iară Vulturul — pre cele prin aier cu pene şi cu aripi zburătoare ca la un sfat îndată le chemară şi în clipală le adunară.

Deci denaintea Leului mai aproape acelea jiganii sta, carele sau în colţi, sau în unghi, sau într-alta a trupului parte arme de moarte purtătoare poartă, precum ieste Pardosul [7], Ursul [8], Lupul [9], Hulpea [10], Ciacalul [11], Mîţa Sălbatecă [12] şi altele ca acestea, carile de vărsarea singelui nevinovat să bucură şi viaţa hireşă în moartea streină le stăruieşte. Iară înaintea Vulturului mai aproape sta pasirile [13], carile sau în clonţ, sau în unghi lance otrăvite, aducătoare de rane netămăduite au, precum ieste Brehnacea [14], Soimul [15], Uleul [16], Cucunozul [17], Coruiul [18], Hîrăţul [19], Bălăbanul [20], Blendăul [21] şi altele asemenea acestora, carile într-o dzi singe de nu vor <văr> sa şi moartea nevinovatului de nu vor gusta, a doa dzi perirea sa fără greş o ştiu. Acestea într-acesta chip fietecarea în partea împăratului său şi la ceata monarhiii [22] sale locul cel mai de frunte şi stepăna cea mai denainte ţinea. Aşe dară era orînduiala dintîi.

Iară orînduiala a doa la Leu o ţinea cîinii, [23] ogarii, [24] coteii, [25] mîţele de casă, Bursucul, [26] Nevăstuica, [27] Guziul, [28] Şoarecele, [29] şi alte chipuri asemenea acestora, carele pre cît sint vînătoare, pre atîta să pot şi vîna, şi pre cît iele pre altele în primejdiia morţii pot duce, pre atîta şi nu mai puţin de la alţii lor li să poată aduce. [30] Iară de la Vultur, a doa tagmă, cuprindea Corbul, [31] Cioara, Pelicanul, Coţofana, Puhacea, Cucuvaia, Caia şi altele lor asemenea, carele mai mult de prada gata cu truda altora agonisită, fie macară şi împuţită, decît de proaspătă, cu a lor osteninţă gătită, să bucură. [32]

Iară a triia tagmă şi cele mai de gios prapuri (căci acestea în scaune a şedea nu să învrednicesc ) le ţinea jiganiile şi pasirile, carile în sine vreo putere nu au, nici duh vitejesc sau inimos poartă, ce pururea supuse [33] şi totdeauna în cumpăna morţii dramul vieţii li să spîndzură (că sufletul supus de ţenchiul negrijei departe stă), precum ieste Boul, [34] Oaia, Calul, Capra, Rîmătoriul, Iepurile, Cerbul, Căprioara, [35] Lebăda, [36] Dropiia, Gînsca, Raţa, Curca, Porumbul, Găina, Turtureaoa şi alalte, cineşi după neamul şi chipul său.

Ce pre acestea nu pentru altă ceva le-au adunat, ce numai pentru ca nu cumva vreuna să dzică că de acea adunare ştire n-au avut, nici în ceva pricină să poată pune, ca cum la acea adunare neaflîndu-să, sfatul cel de pre urmă ce s-ar fi ales n-au înţeles.

Aşe cît toate firile de duh purtătoare, carile întru monarhiia acestor doaă stihii să află, precum vruna macar de faţă n-au fost, să nu să numască, nici din hirograful de obşte numele să le lipsască.

Adunarea dară a cestor doaă monarhii şi orînduiala a cestor doaă soboare într-acesta chip după ce să orîndui şi să tocmi, dintr-îmbe părţile cuvînt mare şi poruncă tare să făcu, ca olăcari cu cărţi în toate părţile şi alergători în toate olaturile să să trimaţă, ca prin toate ţările şi oraşurile crainicii strigînd, de această mare a marelor monarhii adunare, tuturor în ştire să dea, şi cu de-adinsul iscotind, să poată cunoaşte de ieste lipsind vreun chip din vreun feliu din duhurile purtătoare şi de nu să află [37] cu toţii la această a tuturor adunare şi de obşte împreunare. Aşijderea îngrozături şi înfricoşeturi să să dzică porunciia unuia ca aceluia, carile la acel sobor a să obşti ar tăgădui sau alt feliu de pricini spre apărare ar scorni şi celuia ce cît de puţin în ceva împotrivire ar arăta, plata cu pedeapsa morţii şi cu prada casii i să punea.

Aşedară, cu cuvîntul deodată şi porunca li să pliniia şi precum s-ar dzice cuvîntul, deodată cu gîndul pretiutinderile şi pre la toţi sosiia (că vestea aspră tare pătrunde urechile şi inima înspăimîntată îndată simte sunetul) de vreme ce de alergăturile iuţilor olăcari şi de tropotele picioarelor a neobosiţilor alergători toată pulberea de pre toată calea, în ceriu să rîdica. Toate văile adînci de tari strigări tare să răzsuna, toate a munţilor înalte vîrvuri de iuţi chiote şi groase huiete în clipă să covîrşiia şi toţi cîmpii pustii şi necălcaţi de groznice strigări şi de fricoase lăudări să împlea.

Nu era dară, nici să putea afla ureche în văzduh şi pre pămînt carea, de straşnic sunetul veştii şi de groznic cuvîntul poruncăi aceştiia, să nu să sfredelească; nu era, nici să afla într-aceste doaă stihii dihanie, carea de vîrtutea şi puterea învăţăturii aceştiia cu mare frică, cu neîncetat tremur şi cu nespusă groază să nu să clătească (că cu cît vestea oţărîtă mai de năprasnă vine, cu atîta mai mare tulburare şi grijă scorneşte). De care lucru într-alt chip a fi nu putu, fără numai cu toatele deodată, cu cuvîntul, porunca cu fapta pliniră şi la locul însămnat şi sorocul pus să găsiră.

Aşedară, a marilor acestora împăraţi poruncă tot deodată şi dîndu-să şi plinindu-să, toate jiganiile uscatului şi pasirile văzduhului în pripă să adunară şi fietecarea, după chipul şi neamul său, la ceata monarhiii sale să alcătuiră. La care adunare cineşi în partea împăratului şi oblăduitoriului său dîndu-să, şi una de alta deosăbindu-să, lucru ca acesta a fi să tîmplă (că mai totdeauna obiciuit lucru ieste, la adunări mari ca acestea, oarecare amestecături şi împoncişituri a să face, şi de multe ori pentru mici şi în samă nebăgate pricini, cu cît ieste mai mare adunarea, cu atîta mai mare se face şi împărechiere).

Deci, precum s-au pomenit, fietecarea cu ceata sa, în partea monarhului să alegea, şi una după alaltă la orînduiala sa să alcătuia. Iar mai pre urmă decît toate, Liliacul [38] urma, carile cu aripile ce zbura şi cu slobodzeniia prin aier ce îmbla, spre ceata zburătoarelor, adecă supt stăpînirea Vulturului a fi îl arăta, iară amintrilea într-însul alalte hirişii socotindu-să, în neamul jiganiilor, supt domnia Leului îl da. Care lucru pricina cercetării, apoi şi gîncevii între doaă monarhii fu: fietecarea socotind că chip ca acela şie supus a fi s-ar cuvini şi de nu s-ar şi cuvini, să i să cuvie a sili, i s-ar cuvini (căci lăcomiia slăvii nu bunătatea sau folosul lucrului priveşte, în carile să slăveşte, ce numai pre altul mai gios decît sine a pune socoteşte, fie macară şi fără de folos; încă de multe ori şi pagubă de i s-ar aduce, sau necunoscînd şi nevrînd, sau vrînd şi cunoscînd, priimeşte).

Pentru care lucru, într-îmbe părţile feliu de fel de voroave scornindu-să, cu multe chipuri de cuvinte greţoase urechile amînduror împăraţilor împlea. Căci fietecarile cu inima spre partea împăratului său trăgînd şi cu sufletul spre adaogerea monarhiii sale stăruind, lor biruinţa socotiia şi precum aşe să fie cu cale, adeveriia. Iară amintrilea de s-ar cumva tîmpla, dzicea că scăderea cinstii (care lucru mai vîrtos decît alalte inimile stăpînitorilor împunge) şi micşurarea slăvii numelui monarhiii sale a fi şi a să face aievea striga (O, oarba jiganiilor poftă, lucrul din potrivă nesocotind, că mintea şi socoteala slăvii la aceasta să sprijeneşte, că ea cearcă pre cela ce nu o cunoaşte, voroveşte cu cela ce nu o aude, cu acela are a face carile nu au vădzut-o, după acela merge carile de dînsa fuge, pre acela cinsteşte carile puţin în samă o bagă, pre acela ce nu o pofteşte îl pofteşte, celuia ce nu o va înainte îi iese, şi celui necunoscut pre samă să dă. Iară hirişiia slăvii cea mai cu de-adins ieste ca să părăsască pre cel ce o cinsteşte, şi cu acela să rămîie carile o necinsteşte).

Amîndoi, dară; împăraţii nu puţin fură clătiţi de împotrivă cuvinte ca acestea şi fietecarile în valurile chitelelor ni în sus, ni în gios sălta (că inima neaşedzată, ales pentru lăcomiia cinstii, în mai mari valuri înoată, decît corabiia în ochean), de vreme ce pre o parte socotiia că de vor scoate întrebarea aceasta la ivală, oricarile pofta inimii sale ar izbîndi, nu puţină întristare şi a voii frîngere celuialalt a aduce s-ar socoti. Iară pre altă parte, pofta lăcomiii şi jelea mărimei numelui şi a lăţimei împărăţii <i> ca cu o nepotolită şi nestînsă de foc pară îi pîrjoliia (că focul poftei nu mai gios în stepăna arsurii ieste decît metalul înfocat) şi întralt chip stîmpărarea aceii înfocări şi potolirea aceii arsuri a fi sau a să face nu socotiia, fără numai ce va şi ce porunceşte, aceia să să facă. Ce această sentenţie, precum amîndoi în inimă o avea, aşe unuia cătră altul, precum cererea nu i să va trece, adeveriţi era (căci iute ieste adulmăcarea adeverinţii unde a sufletului pătimire într-altul de pre a sa o măsură cineva). Şi aşe, aceşti doi împăraţi într-un nepovestit chip cu duhurile în sine tare să lupta, şi precum unul nu biruia, aşe altul nu să biruia; ce numai ca cum preste puterea simţirilor ar fi, între sine o luptă nesimţită simţiia, şi precum spre biruinţă ceva nu nedejduia, aşe precum nu să va birui nedejduia. Puterea a cunoştinţii sfîrşitului într-amîndoi lipsiia, şi cineşi după pofta sa în ceva a să îndestuli sau a să odihni neputînd, cu sufletele numai, tînd biruia, tînd să biruia (că precum îndreptariul nu mai mult pre lucrul strîmb de strîmb dovedeşte decît pre sine de drept). Aşe şi ei, unul de pre măsura altuia, cît şi ce ar putea, să măsura şi să pricepea. Într-acesta chip ei singuri şie adeverindu-şi din toată socoteala carea înainte îşi punea, departe de la ţenchiu-i să abătea.

Cîtăva vreme dară războiu ca acesta, ca cum duhnicesc s-ar putea dzice, între aceşti doi monarhi vrăjmaşi să bătea, şi unul a altuia pofta nesimţitoreşte tare pătrundea, atîta cît prin neştiinţă, a amînduror ştiinţa să împreuna şi pînă mai pre urmă a amînduror sentenţia şi alegerea sfatului la un săvîrşit să împropiia şi să lipiia (că sufletele înţelepte macar şi asupra vrăjmăşiii socotelii drepte să pleacă). Adecă fietecarile lucrul acesta într-acela chip să să caute şi să să aleagă socotiia, în carile nici cinstei în ceva betejire, nici spre a necinstii obrăznicire să să dea, ce ca cum încă la urechile lor scrîşnetul strîncenoaselor acestora voroave încă n-ar fi agiuns şi ca cum ideea [sic] acestui primejduios sfat în mintea lor încă nu s-ar fi cuprins (că de multe ori a lucrurilor propuse acoperire vîrtoase leacuri aduce ranelor, carile la ivală de s-ar scoate, aşeşi de tot s-ar face netămăduite). Aşijderea (mai cu iuşor ieste a să suferi obrinteala ranii la aier scoasă decît patima sufletului cătră împotrivnicul său arătată). Şi aşe, fietecarile pre sfetnicii săi deosăbi chemînd, într-acesta chip le porunciră, dzicînd (pentru lucrurile mici mari gîlceve a scorni, a înţelepţilor lucru nu ieste, macară că aceasta şi la cei înţelepţi de multe ori s-au vădzut). Deci socotim, precît în putinţă va fi, sau noi de la dînsele, sau pre dînsele de la noi să le abatem (că pre cîtă vrednicie ieste cineva în vrajbă a nu intra, pre atîta ieste, şi nu mai multă din vrajă a ieşi). De care lucru dzicem, în descîlcitura gîlcevii aceştiia, puterea monarhiii noastre lîngă noi să oprim şi pre dimocratiia voastră epitrop monarhiii noastre să punem.

Carea lucrul acesta să-l scuture, să-l iscodească şi ce ar fi dintr-îmbe părţile mai cu cale şi mai cu cuviinţă, aceia să aleagă şi să isprăvască, aşe ca pînă înaintea feţii noastre a nu ieşi, din toate nodurile să să dezlege, ca oricînd ar vini, ori într-a cui parte acea mică jigăniuţă ar trece, ca cum din veci şi din bătrîni aşe ar fi fost obiciuit, iară nu ceva nou şi de curînd s-au scornit (căci amintrilea pricina clătirii dîndu-să, odihna şi liniştea fără tulburare şi strînciunare a fi nu poate).

Lăudară sfetnicii sfatul împăraţilor lor şi cu mare minune mintea şi înţelepciunea lor cu nespuse măriri în ceriu rîdicară, pentru căci în chivernisala lucrurilor publicăi sale nu atîta celea ce pot, pre cît celea ce nu pot ocolesc, şi nici cu putinţa îşi slobod mîndriia, nici cu neputinţa îşi aţiţă mîniia (că neputinţa aduce mîniia, şi mîniia aşteaptă izbînda); ce precum cu putinţa spre umilinţă şi blîndeţe, aşe cu neputinţa spre a gîlcevii potolire s-au slujit (căci la cei mai puţin domoliţi neputinţa prinde obrazul putinţii şi de lucrurile de neputut să apucă) (iară împotrivă, cei ce la poarta vrednicii<i> slujesc, adese s-au vădzut că mai cu fericire le isprăveşte neputinţa cu părăsirea decît putinţa cu prepus, cu începerea. Căci neputinţa neîncepînd, de nu-şi foloseşte, încailea nu-şi strică. Iară putinţa în mîndriia sa amăgindu-să, lucruri peste putinţa sa începe şi la săvîrşit a le duce nu poate, carea fără greş în loc de folos pagubă îi aduce). Aşedară, senatorii, după ce cu nesăvîrşite (precum s-au dzis) şi vecinice laude cineşi pre împăratul său binecuvîntară, cu toţii la locul şi la scaunele sale să întoarsără.

După aceia, unii cătră alţii veşti pentru adunarea de obşte a dimocratiii a trimete începură. Pentru ca cel tăcut între inimile împăraţilor făcut sfat înaintea tuturor să-l puie şi fără betejirea şi julirea cinstii, a slăvii numelui împăraţilor lor la ivală să-l scoaţă, în care descoperire sentenţiia sfatului monarhilor săi să să aşedze şi să să adeveredze. ăÎnsă acesta lucru asemenea să făcu celora cărora de mare căldura văzduhului denafară, cea în trupul său născută din fire căldură, tare spre clătire li să porneşte şi setea vîrtos li să pricineşte. Căriia leacul o umedzală limpide şi rece fiind, ca aceia lipsind, alta împotrivnică, adecă limpede umedzală, dară călduroasă de faţă aflîndu-să (precum ieste duhul vinului sau alta acestuia asemenea) şi de limpegiune numai şi umedzală amăgindu-să (puţin pentru hirişiia răcelii şi a căldurii grijă purtînd), pentru ca setea să-şi stîmpere mai pre larg decît s-ar cădea o înghite, ce aceasta mai pre urmă în vasele priimitoare mărgînd şi după a sa fire cu cea din naştere a trupului căldură împreunîndu-să (căci amîndoa surori a unui părinte, a soarelui sint), scăpărăturile scînteilor dintîi puţin clătite încă mai iute clătindu-le şi pornindu-le (ca cum ieste osiia neunsă în butea roţii uscate), din scîntei scăpărătoare pară ardzătoare să face. Din carea mai mare pîrjol de sete să ijdăreşte şi în materiia mai denainte gătată cu iuţimea pătrundzind, mai mult setea să spudzeşte şi să lăţeşte (căci după socoteala unor filosofi, toată materiia focului iuţime şi forma-i iute clătire ieste), căriia ceva împiedecare nepuindu-să, fără nici un prepus toată umedzala din fire ar usca şi după cea de săvîrşit uscăciune cea de pierire putregiune cu bună samă ar urma.

Într-acesta chip fu şi învăţătura împăraţilor, intrînd în urechile supuşilor. Căci ce mai denainte cu lumina stidirii feţelor împăraţilor într-inemile gloatei întunecat (căci lumina mare pre cea mică întunecă) şi nearătat era, acmu cu lipsa ei, toate fără nici o siială şi stidire la ivală ieşiia (că precum lumina soarelui să are cătră alalte stele, aşe chipul împăratului cătră senatori şi alalţi supuşi ieste. Şi precum în prezenţiia lui toate să fac nevădzute, iară în lipsa lui cea cît de mică şi de departe lumineadză şi scînteiadză, aşe înaintea feţii împăratului toate chipurile supuşilor să micşoreadză şi toată gura slobodă să înfrîneadză. Iară în dosul lui şi cel mai mic în palatul lui, precum schiptrul împăratului în mîna sa poartă să arată). Că după ce trîmbiţa pozvoleniii dimocratiii în audzul tuturor cîntă, dintr-îmbe părţile fietecare dihanie glas de sfat şi bolbăitură de învăţătură începu a da. Şi aşe, cîţi mai denainte era ascultători, atîţe atuncea să făcură învăţători, dintr-a cărora cuvinte şi sfaturi altă ceva nu să înţelegea, fără numai chiote netocmite şi huiete neaudzite că precum nenumărate picăturile ploii din nuori cu repegiune pre pămînt cădzind un huiet oarecare dau, iară vreun glas tocmit nicicum, şi precum a unui organ de muzică toate coardele deodată lovindu-să, o răzsunare oarecarea dau, însă vreo melodie tocmită şi după pravilele muzicăi alcătuită nicicum nu să aude (carea puterii audzului mai mult îngreţoşere aduce decît plăcere), aşe ieste şi voroava a mulţi şi tot deodată.

Într-acesta chip şi şiganiile acestea într-atîta voie slobodă vădzîndu-să, cu toatele socotiia că carea mai tare va putea striga, aceiia învăţătură să va asculta. Aşijderea deosăbi ce ar fi fost destulă şi încă de prisosală gîlceava pentru alegerea aceii pasiri dobitocite sau jiganii păsărite, încă mai mare era dihoniia şi zarva carea între dînsele să făcea, cine ar giudeca şi cine s-ar giudeca, carea ar sfătui şi carea s-ar sfătui (precum aievea ieste că unde lipseşte începătura stăruitoare, toate mijloacile începăturii nestăruitoare să să facă). Ce, pentru ca într-un cuvînt să dzic, toate spre tulburare şi neaşedzare să întorsese, ase cît ce s-ar fi spre binele şi folosul de obşte nedejduit, spre răzsipa şi prăpădeniia tuturor să făcea.

Îmbe părţile amînduror monarhiilor într-acesta chip împărechindu-să şi fără nici o ispravă din cuvinte deşerte numai oproşcîndu-să şi ce mai cu cuviinţă de grăit şi de făcut ar fi nedomirindu-să.

Totdeodată şi fără veste, în mijlocul theatrului, jiganiia carea Vidră[39] să cheamă, cu mare obrăznicie sări şi într-acesta chip proimiul voroavei sale începu: „Vestită axiomă între cei fiziceşti filosofi ieste că cel de asemenea iubeşte pre cel şie de-asemenea (iubirea dară cătră cel şie de-asemenea va să arete neiubirea cătră cel şie nu de-asemenea). Aşedară, pasirea zburătoare oricînd pricina pasirii şie de-asemenea ar grăi, totdeauna mai cu priinţă partea i-ar ţinea decît pravila dreptăţii ar pofti. Aşijderea, oricînd dobitoc pentru dobitoc în pricină ar vorovi, mai cu iubirea firii l-ar ocroti decît dreptatea giudecăţii ar suferi. Şi aşe într-îmbe părţile mai mult făţărnicie decît omenie, sau mai mult asupreală decît dreapta socoteală s-ar face. De unde urmadză ca supt poala priinţii sau a nepriinţii pururea chipul adeverinţii ascuns şi acoperit să rămîie (că precum în teaca strîmbă sabia dreaptă, nici în teaca dreaptă sabiia strîmbă a întra nu poate, aşe unde ieste luarea feţii sau strămurarea priinţii, toată nedejdea giudecăţii drepte afară să scoate). Pentru care lucru, eu, cu proasta mea socoteală, aşe mai de folos a fi aşi afla, ca gîlceava a atîtea guri în zădar să părasim şi un chip ca acela să găsim, carile într-îmbe părţile a face să nu aibă, pentru ca priinţa firească mai mult într-o parte sau într-altă parte să nu-l năstăvască, ce numai orice ar pofti dreapta socoteală, aceia să dzică, să facă şi cu giudecata să aleagă (că dreptul giudecătoriu întîi pre sine de drept, apoi pre altul de strîmb giudecă, şi întîi ascunsul inimii sale de făţărnicie curăţeşte, apoi pre altul sau din nevoie îl izbăveşte, sau după a lui vină îl osindeşte).

Aşijderea aşi sfătui, ca ori în ce chip s-ar putea, cu un ceas mai înainte hotar şi săvîrşit gîlcevii aceştiia să punem (că gîlceava lungă atocma ieste cu boala hronică), ca nu cîndai mai îndelung scuturîndu-să şi cernîndu-să voroava cătră acestea, încă mai multe shismate şi erese să să scornească, pre carile sau prea cu mult greu, sau nicicum vreodată a le potoli veţi putea."

Acestea încă vorovind Vidra şi încă bine sfîrşit cuvîntului său nepuind, preste a tuturor nedejde pasirea carea să cheamă Bîtlan cu mare mînie şi probozală a o ţistui începu şi groznice semne din ochi şi din cap să tacă îi făcea, şi cătră acestea o aporie ipothetică dzicînd, scorniia: „Tu, o, Vidro, di ai fi sau din pasirile zburătoare, sau din dobitoacele pre uscat îmblătoare, ar putea cineva dzice că doară a îmbe părţilor în ceva mai denainte ştiinţa ai fi avut. Iară acmu, jiganie în neam prepus, dintr-altă stihie şi supt altă monarhie supusă fiind, cum socoteşti că pentru lucrurile ţie în rădăcina lor necunoscute învăţătura cea mai bună şi sfatul cel mai ales a da vii putea? Ce mai bine ar fi, precum mi să pare, pentru lucrurile carile în înaintea mărgătoare simţirea nu le-ai avut a le şti şi a le cunoaşte, să nu te făleşti (că precum toată ştiinţa din povaţa simţirilor să află, toată lumea ştie, căci nu orbul, ce cel cu ochi giudecă de văpsele, şi cel cu urechi, iară nu cel surd, alege frumseţea şi dulceaţa viersului). Au nu tu odînăoară prin fundul mării prinblîndu-te şi spre vînarea peştelui şipurindu-te, eu din faţa apei te oglindiiam? Ce poate fi că sau nechemată ai vinit la locul ce nu ţi s-au cădzut, sau, de te-au chemat cineva prin greşala neştiinţii aceasta s-au făcut. Căci Cîinele Mării şi Vidra cu jigăniile uscatului ce treabă sau ce amestec pot avea ? Au doară vii să dzici că din fire aşe ieşti tocmită, ca de pre uscat fiind, putere să aibi prin multă vreme în apă, fără a aierului trebuinţă a te zăbăvi să poţi ? Ce aceasta mai vîrtos împotriva ta face, căci au putea-va racul jiganie de pre uscat a să numi, căci cu dzilele prin otavă să paşte şi din aier vreo înăduşală sau putregiune nu i să naşte? De care lucru, precum mi să pare, negreşit socotesc că cum cu mare obrăznicie la adunare nechemată te-ai aflat, aşe mai cu mare neruşinare, de nime neîntrebată, sfat, şi acesta spurcat, ai dat (că pre cît ieste de folos la vremea de trebuinţă cuvîntul cuvios, cu atîta ieste de împuţicios cuvîntul aceluia carile de nime neîntrebat tuturor dă sfat). În inima ta aceasta ascuns avînd ca cu o voroavă vicleană şi cu un obraz ce nu ştie a să ruşina, doaă vicleşuguri să poţi aşterne şi cu doaă răutăţi să te poţi acoperi: Una, că chip după învăţătura ta cercîndu-să, pre tine să te afle şi apoi cu sfatul şi alegerea a monarhii mari ca acestea, giudecătoare şi alegătoare tuturor împotrivirilor lor puindu-te, lumea să dzică precum tu decît toate alalte mai cu minte şi mai cu socoteală să fii. De ciia, tu, jiganie mijlocie şi de neam cu prepus fiind, prostiia în evghenie să ţi să întoarcă (căci toată evgheniia la muritori în lauda numelui videm că să stăruieşte). A doa, că macară cum mai mult dobitoacelor în patru picioare asămănîndu-te (precum singură tu cu al tău cuvînt te-ai legat) (căci la cel cunoscătoriu mai tare să ţine şi ieste legătura hireşului cuvînt decît frenghiia întreită de la altul înfăşurată), mai mult în cumpăna dobitoacelor greuimea dreptăţii să pleci, şi după făţărniciia priinţii, iară nu după pofta dreptăţii, giudecata să abaţi.

Însă eu, o pasire şi de neam şi de minte proastă fiind (căci nici în carne vreo dulceaţă, nici în pene vreo frumseţă port), mai mult a grăi nici pociu, nici mi să cade, fără numai ce şi cît într-adevăr am înţeles şi am ştiut, aceia din prostiia inimii am grăit. Iară giudecata fie a înţelepţilor.

Toate gloatele de cu socoteală cuvintele a prostului Bîtlan nu numai cît să mirară, ce încă şi foarte plăcîndu-le, cu mari laude le lăudară, căci nu puţin prepus în inimile tuturor intra pentru a Vidrei fără veste voroavă, nepoftită învăţătură şi necerşută sfătuitură. Şi aşe, îndată despre partea pasirilor, într-o inimă şi într-o gură, cu toatele alegere făcură că precum Vidra nicicum în ceata zburătoarelor nu să poate numi, aşe şi din monarhiia dobitoacelor trebuie a lipsi. La care sentenţie mai multă sfadă şi voroavă strînciunată s-ar fi scornit şi mai multă ocară s-ar fi lucrat de n-ar fi fost Brebul [40] lucrul cu un ceas mai înainte spre descoperirea adevărului apucat.

A Brebului dară voroavă într-acesta chip fu: „Vidra odînăoară din neamul nostru şi era şi să ţinea şi cu noi de-a valoma şi hrana şi traiul îi era (precum şi faţa şi floarea părului o vădeşte, macar că statul trupului de mojicie i s-au schimosit şi s-au logoşit). Pre carea noi vădzind-o că cu vremea mărimea sufletului carea la noi ieste, precum toată lumea ştie că partea trupului cea roditoare, carea în cevaş macară betejindu-să, de grabnică moarte aducătoare ieste, pentru a vieţii sprijeneală a o rumpe şi de la noi a o lepăda, nici ne îndoim, nici ne ferim. Aceasta dară a sufletului vitejie, precum am dzis, vădzind că la dînsa din dzi în dzi scade, apoi şi alte lucruri de vicleşuguri, îngăimele de amăgele şi fapte pline de răutate, precum sint sicofandiile, clevetele, minciunile, cătră carile şi furtuşagul adăogea şi lucruri de ocară şi blăstămăteşti, iară nu de numele neamului nostru vrednice făcea, macar că şi de multe ori am certat-o şi am dojenit-o, ce în zădar (că precum ieste suflarea la cărbunele acoperit, aşe ieste certarea la inima într-ascuns dată răutăţii). Pentru care pricini, din tabla neamului şi a rudeniii noastre de tot am ras-o şi aşeşi de tot din hotarele noastre am izgonit-o (căci mai mult folos aduce publicăi din sine un chip rău a izgoni decît dzece bune în sine a priimi, că precum aluatul mic într-o covată mare toată frămîntătura dospeşte, aşe un om rău într-o publică pre toţi cu răutatea lui amestecă şi-i tulbură ). După aceia ea în ceata altor jiganii a să da, sau temîndu-să sau ruşinîndu-să, sau poate fi şi de trufie înflîndusă (căci mîndriia, de tot oarbă fiind, precum peste cei mari, aşe şi peste cei mici dă), de lăcaşul stătătoriu de pre uscat s-au părăsit şi prin adîncurile apelor orbăcăind, cu piticei foamea a-şi potoli şi ca valurile ce în spinare poartă, cea mai multă viaţă tulburată şi neaşedzată a-şi petrece ş-au ales (că cine neamului său ieste urîcios cum poate fi streinilor drăgăstos? Şi a căruia răutăţi pămîntul său a le suferi n-au putut, cel strein cum le va putea răbda?). Pre carea, de atîta vreme în perire şi rătăcire ştiind-o, iată acmu între gloate amestecată o vedem.

Povestea Vidrii, noi, Brebii, din moşii, strămoşii noştri, aşe am apucat-o, aşe o mărturisim şi aşe o întărim. Iară voia fie a celor mai mari."

Cu toţii priimiră marturiia Brebului şi cu toţii într-un sfat aleasără ca Vidra dintr-amîndoaă monarhiile afară să să gonească şi nici într-un neam de a lor să nu să mai numască (că precum celui bun toţi streinii rude, tot bătrînul părinte, tot vîrstnicul frate şi tot locul moşie, aşe celui rău toate rudele streine şi toată moşiia nemernicie îi ieste) şi cum mai curînd dintre adunări să lipsască, dzisără, ca nu cumva între dînşii mai multă zăbavă făcînd, mai pre urmă şi aceasta vreo pricină mai spre mare vrajbă între monarhii să să scornească.

Vidra, sau pentru vicleşugul ei sau pentru veche pizma altora (că pizma veche ieste ca cariul în inima copaciului), sau la vremea rea pentru bună sfătuirea ce dedese (că, precum să dzice, toate vremea sa au şi, fără vreme, şi pîinea face greutate stomahului, carea cea mai de treabă şi mai de aproape hrană-i ieste), sau ori în ce chip ar fi fost, acmu vădzindu-să osindită şi dintre toate cetele cu mare ocară şi dosadă izgonită, aşijderea pentru binele ce sfătuisă, precum cu rău i să plăteşte simţind, mintea de i-au fost rea, încă mai rea a fi socoti, iară de i-au fost bună, spre rea socoteală o întoarsă (că nemulţemita pentru mari slujbe şi de binefaceri din nedejde în nenedejde îl bagă, nenedejdea în nebunie îl împinge, şi aşe, din slugă credincioasă nepriietin de cap îl face), carea într-acesta chip voroava întoarsă: „De vreme ce pre mine din ceata celor cu patru picioare mă lepădaţi — că în partea zburătoarelor sau să fiu, sau să fiu fost nici chipul, nici firea mă arată — iată că urmadză ca în monarhiia celor de apă să mă dau. [41]

Fie dară şi aşe (Că limba gloatelor ieste vrajea bodzilor, şi mai lesne ar fi cuiva apa curătoare a popri decît limbilor multe a stapîni). Şi iată că dintr-adunările voastre, vrînd-nevrînd, îm caută a lipsi. Însă oarce, ce rădăcina adevărului atinge, a grai nu voi părăsi. Bîtlanul, pasire de apă sau peşte de aier fiind, căci şi în fundurile apelor prin multă vreme şi prin aier nu mai puţin decît alalte pasiri mare slobodzenie are, însă adevărul ce ieste să dzic: adevărat pasire ieste, macară că carnea la gust îi ieste ca a delfinului şi macară că precum prin aier cu slobodzenie poate zbura, ase şi prin fundul apii să poate primbla. Însă de multe ori mi s-au tîmplat a-l videa în novoade ca peştii încîlcit şi de multe ori şi înecaţi şi de tot înădusiţi din mreje îi scot, căci lăcomiia astupîndu-i ochii, după peşti fără sine alergînd, în loc de vînat el să vîneadză. Care lucru din toată ipopsiia peştelui îl scoate. Şi macar că precum aievea ieste tuturor că el mie nepriietin de moarte mi s-au arătat, însă adevărul ce ieste a tăgădui nici poci, nici mi să cade (căci nu puţină vrednicie ieste şi pentru nepriietin adevărul a mărturisi). De care lucru poci să dzic că el cîte pentru mine au grăit şi au mărturisit să fie şi adevărate. Însă nu atîta de grea era pricina vinovăţiii mele, ca cu izgnanie ca aceasta să fiu osîndit, căci canon de obşte ieste, carile dzice (pedepsitului nu trebuie a i să adaoge pedeapsa).

Căci destulă era nesuferita mea izgnanie şi din rudele şi moşiile mele înstreinare, şi ce ar fi mai mult trebuit pedeapsa încă mai înainte a urni, adecă precum din rudele dobitoace, aşe şi din streinele pasiri izgonit să fiu (ce precum să dzice cuvîntul, că nevinovăţiia unuia oţapoc stă în ochiul altuia.). Ce la cuvîntul ce vream să dzic să mă întorc.

Iată că cu pîra Bîtlanului şi numai cu o mărturie a Brebului (şi aceasta împotriva a legii tuturor legilor, cu o mărturie numai sentenţiia vinovatului cea de pedeapsă a să da), dintr-îmbe iz voadele m-aţi lepădat. Dară aşi pofti să ştiu cu ce privileghie puteţi strica axioma vechilor filosofi şi mathematici, carii dzic (carile sint tot într-un chip cătră altul al triilea, tot într-un chip sint între sine)? (Căci Vidra ănu puţineî nu puţine făclii topise asupra cărţilor filosofeşti). Şi de vreme ce eu, căci în prepusul dobitoacelor şi a pasirilor am cădzut precum să fiu de apă, cu cît dară, rogu-vă, mai vrednic ieste să să numască pasire carile fără prepus dobitoc ieste şi căci să să numasca dobitoc carile fără prepus pasire ieste? (Nici vă mieraţi de ale mele împleticite protases, căci simperazma va ieşi arătătoarea adevărului). Şi aşe doaă fire într-un ipohimen neputînd sta, iată că fire ca aceasta, oricarea ar fi, nici pasire, nici dobitoc ar fi, şi căci acela mai mare dreptate înaintea nu a feţelor, ce a faţărniciii voastre ai afla? Şi eu pînă într-atîta de la toţi de la voi m-am aşe de greu osîndit?" L-a aceasta cu toţii întîi să zîmbiră, apoi rîsă, iară mai pre urmă cu chicote hohotiră, dzicînd: „Vidra, cu neamul, şi gîndul şi cuvîntul ş-au pierdut! Că cine poate macar cu mintea doaă firi într-un ipohimen cuprinde? Sau cine vreodată pasire dobitocită sau dobitoc păsărit au vădzut? Vidra dzisă. „Într-acesta chip şi eu mai denainte pentru himera filosofilor nu săvîrşiiam a mă mira şi peste putinţă a fi în fire, precum şi voi acmu, socotiiam. Ce de vreme ce Brebul s-au făcut peşte, cu cît mai pre lesne va fi pasirea zburătoare a să face dobitoc ca cele în patru picioare îmblătoare.

Şi încă mai aievea de viţi vrea spre aceasta să vă pricepeţi. Întîi a şti vi să cade că ce hotărîre are trigonul la mathematecă, aceiaşi are siloghismul la loghică, a cărora hotărîre mai sus v-am pomenit.

Acmu, dară, binişor socotiţi că, de vreme ce eu am putere din fire dăruită, precum aerul a trage, aşe a nu-l trage în voie să-mi fie, şi pentru căci în doaă stihii poci lăcui, dintr-aceleşi mă izgoniţi şi altă pricină în mine, precum mi se pare, a afla nu puteţi, fără numai căci din fire cu oarece mai mult decît alalte dobitoace sint dăruit, eu dară, căci aşe pociu, în vinovăţie ca aceasta am cădzut.

Dar încă cel ce nici într-o parte deplin şi nici a unii firi, celea ce i să cad hirişii nu va avea, oare de acela ce viţi putea giudeca? Că, precum am dzis, simperasma trebuie să urmege protaselor.

Ca aceasta minune între voi, o, jiganiilor şi pasirilor, ieste cămila [42] nepăsărită şi pasirea necămilită, căriia unii, alcătuindu-i numele, Struţocamilă [43] îi dzic. Aceasta precum hirişă Cămilă să nu fie penele o vădesc, şi iarăşi hirişă pasire să nu fie nezburarea în aer o pîreşte şi vîntul, carile nu o poate ridica. Că precum tuturor ştiut ieste că toată hotărîrea pasirii ieste a fi dihanie cu pene, zburătoare şi oătoare. Deci dihaniia ieste neamul, iară zburătoare deosăbirea, care deosăbire aşeşi de tot de la Struţocamilă lipseşte. Aşedară aievea fiind, au putea-va cineva cu mintea întreagă a dzice să îndrăznească, precum toată hotărîrea pasirii în Struţocamilă să cuprinde ? Şi aşe urmadză că sau pre mine încă nu m-aţi cunoscut, sau şi pre aceasta dihanie precum şi ce ieste să o cunoaşteţi. Şi aşe rădăcina adevărului întingînd, sau arătaţi (că pizma veche vă împinge la lucruri noăa), sau mărturisiţi că în capete de hîrtie purtaţi crieri de aramă. Iară cel mai de pre urmă al mieu cuvînt ieste că adunarea aceasta chedzi răi ş-au vrăjit, de vreme ce numele fiindu-i adunare, altora cu lucrul ieste strămutare şi slava titului de monarhie, iară fapta îi ieste de tiranie ". Acestea Vidra cu lacrămi dzicînd, după poruncă în izgnanie la marginile gîrlelor [44] să dusă.

Ieşind ea de acolea, îndată în mijlocul gloatelor ieşi Căprioara de pustiiul Aravii, [45] carea, după siloghizmul [46] Vidrii, lucrul cu ispita într-acesta chip dovediia, dzicînd: „Vidra pentru Struţ au pus socotele loghiceşti, dară eu să vă spui ce au vădzut ochii arăpeşti.

Eu şi Struţocamila împreună la pustiile Araviii lăcuim. În părţile acelea cîmpii niciodată cu pajişte nu înverdzesc, ce pururea cu mari năsipişuri gălbenesc. Că de s-ar şi naşte vreun fel de buruiană, de mari holburule, carile vîntul austrului scorneşte, să acopăr.

Căci într-alt chip cineva să-i numască nu va putea, fără numai sau munţi clătitori, sau cîmpi nestători le va dzice. Deci cu vînturile pre acolo mutîndu-să şi locurile, alt feliu de copaciu sau de buruiană de mare grămădirea năsipului aceluia neacoperită să rămîie nu poate, fără numai înalţii copaci carii finici să cheamă, în carii nici odînăoară Strutocamila urcată a videa nu mi s-au tîmplat. Şi nu numai în vîrvul finicului (carile într-acele părţi odihna şi aciuarea a tuturor zburătoarelor ieste), ce aşeşi nici un cot de la faţa pămîntului în aer ridicîndu-să nu l-am vădzut. Încă şi alta (carea mai mult ieste de mierat), că de multe ori arapii asupra noastră gonitoare scornind, pre amîndoi o dată din năsipuri ne scorniia, unde cu puterea răpegiunii picioarelor din fierăle suliţilor, din simcelele ţidelelor şi din vrăjmaşi colţii ogarîlor scăpam. Iară Strutocamila şi de mine înapoi rămînea, şi cu penele şi aripile ce avea în primejdia morţii cădea. Căci cu alergarea ogarul o agiungea, şi în aer, de greuime, neputîndu-să rîdica, decît un iepure mai slabă şi mai peminteană a fi să arăta. De care lucru socotesc ca cuvintele Vidrii adevărate sint."

Iară în monarhiia pasirilor era pasirea carea să chiamă Corb, carea macară că din tagma a doa era, însă, cu o întîmplare, pre acea vreme epitrop Vulturului [47] era. Acesta toate lucrurile în monarhiia pasirilor a face sau a desface în voia sa avea, nici glas sau cuvînt împotriva lui cineva a scorni a îndrăzni putea (că în vremile vechi poftele stăpînilor pravile de lege supuşilor era). Aceasta pasire precum tuturor dobitoacelor moartea le pofteşte cine poate să nu ştie? Şi precum pre dinafară neagră, din hereghie, încă mai poneagră pe dinluntru era de pizmă şi de mînie (căriia ce să-i fie fost pizma şi pricina pizmei la locul său pre larg să va dzice) (că precum arşiţa soarelui peliţa mută din albă în neagră, aşe pizma inimii mută gîndul din bun în rău). Deci Corbul, precum a Vidrii, aşe a Căprioarei cuvinte macar că le audziia, însă cu greu şi cu greaţă le suferiia (că cuvîntul bun şi neplăcut ieste ca doftoriia greţoasă, însă folositoare în trupul bolnavului. Ce la cel înţelept aşe, iară la cel nebun ieste ca otrava în mănuntăile sănătosului). Le suferiia Corbul acestea pentru a vremii neîn dămînare, iară cumplită amărăciune nu numai în glas ce meniia, ce încă şi în pîntece dospiia. Şi cîtăva vreme un siloghism alcătuit în barbara împotriva Vidrii a face siliia, mai vîrtos că la dînsul viersul grumadzului într-această formă a suna să părea şi încă mai ales că el alt gînd asupra proastei dihanii Strutocamilii avînd (precum mai în urmă aievea va fi). Şi siloghizmul Vidrii de tot a strica în minte avînd, forma aceasta numai după socoteala loghicilor, nedierisită şi nestricată şi în tot chipul adevărată a fi credea. Deci aşe Corbul, după ce multe sudori vărsă, pînă hotarul mijlocitoriu află, siloghizmul din protase într-acesta chip încuie: „Toată dihaniia cu doaă picioare, cu pene şi oătoare ieste pasire.

Dară tot Strutocamila ieste cu doaă picioare, cu pene şi oătoare. Iată dară că tot Strutocamila fără nici un prepus ieste pasire."

Iar după încheierea siloghismului acestuia, palinodiia ritoricească a poftori începu şi vatologhiia poeticească prin multă vreme crăngăi: „Pasire ieste Strutocamila, pasire ieste; şi iarăşi dzic: pasire ieste Strutocamila, dihaniia aceasta, Strutocamila, ieste pasire. Pasirea aceasta şi dihaniia aceasta ieste Strutocamilă."

Apoi iarăşile hotarăle loghiceşti în sine înturna, dzicînd: „Pasirea să oaă, oaăle sint a pasirii. Struţul să oaă, oaă are Struţul. Iată dară că pasire ieste Struţul." Apoi iarăşi ca dintîi, numai întraltă formă siloghizmul înturna:"Pasirea are pene, Strutocamila are pene. Iată dară că Strutocamila ieste pasire.

Aşedară, Strutocami la, precum pînă acmu adevărat pasire au fost, aşe şi de acmu înainte pasire a fi vrednică ieste, şi încă nu fietece pasire, ce aşeşi slăvită, lăudată şi în buni chedzi luată, de vreme ce, deosăbit de deafirimea trupului ce poartă şi în basna veche va să să dzică, că oarecare evghenie în neamul său are. Însă ca asina despre maică [48] partea Vulturului spre sămnul monarhiii să fie avînd." Toţi Şoimii, Uleii şi Coruii şi alalte de stîrvuri iubitoare pasiri frumos crăngăitul Corbului lăudară şi cu multe linguşituri şi colachii învăţătura-i şi înţelepciunea-i preste nuări rîdicară (că mai toţi supuşii de frică obiciuiţi sint, nu ce adevărul, ce ce stăpînul pofteşte, aceia să laude şi să fericească) şi fietecarile în sine şi cu sine socotiia, precum alt siloghizm împotriva acestuia arătătoriu nici a să afla, nici în mintea altuia a să naşte ieste cu putinţă. Ca acestea pasirile iele în de iele prin limbi purtînd, oricarea împletecitura cuvintelor audziia, de dovadă ca aceasta amuţiia (că macar că rea ieste amuţirea din lipsa organelor de voroavă tocmitoare, dară încă mai rea ieste cînd purcede din lipsa şi neştiinţa cuvintelor trebuitoare) şi acmu mai mai tot cuvîntul să curma şi tot răspunsul împotriva Corbului şi toată gura mai mai să astupa (că precum ştiinţa lucrurilor ieste lumina minţii, aşe neştiinţa lor ieste întunecarea cunoştinţii).

Şi acmu cu toatele mai mai după voia Corbului să lăsa, de toată împotrivirea să părăsiia şi toată întrebarea cu atîta să potoliia, de n-ar fi Ciacalul către Hulpe cum mai curînd alergat. Carile, la dînsa lipindu-să: „Frate Hulpe, dzisă, poţi răbda ca între pasiri dihanie mai cu socoteală şi mai cu meşterşugul loghicăi decît între noi să să afle? (că nu ieste în lume cuvînt atîta de isteţ, sau lucru aşe de cu preţ, ca carile vreodată să nu mai fie fost sau a nu mai fi de acmu înainte să poată)". La aceasta întrebare a Ciacalului rîsă Hulpea pe supt mustăţi şi în grabă greu răspunsă (căci la întrebarea grabnică, greu sfat a da, sămn de minte ascuţită ieste) şi dzisă: „De n-aşi avea frica Vulturului, cînd ceva din colţii miei pe ciolanele stîrvului ar rămînea, atuncea şi Corbul de uscate vinele goalelor ciolane clonţul ş-ar ciocăni. Ce doaă lucruri sint carile la ivală a mă pune mă opresc: unul, căci că din fire mai bucuroasă sint cu meşterşugul decît cu tăriia a mă sfădi, altul, căci totdeauna voia Vulturului a căuta m-am obiciuit, pentru căci adese la un ospăţ şi la o masă amîndoi a ne ospăta s-au tîmplat. Şi aşe adese în mîncări şi în băuturi împreunarea spre cinstea politicească şi dragostea în faţă prietinească a arăta mă sileşte (căci dragostea cumpărată pre bani sau pre mîncări şi băuturi în sfîrşitul acelora şi ea să sfîrşeşte. Iară dragostea din suflet adevărată în sărăcie şi în foamete slujba vredniciii îşi arată). Deci, de vii vrea să mă asculţi, supt piielea Ciacalului pune meşterşugurile Vulpii şi gura ta grăiască, fie duhurile împingătoare ale mele."

Ciacalul, acestea de la Vulpe audzind, dzisă: „Eu după cuvîntul tău şi în fundul mării a mă afunda şi în mijlocul focului a mă arunca şi nicicum vieţii mele a cruţa nu mă voi feri. Numai precum toţi cei cu socoteală în lume, aşe şi eu, nu numai pentru agonisirea, ce şi pentru paza cinstei mă nevoiesc (căci spre agonisirea şi cîştigarea cinstei sudorile trupului destule sint, iară spre paza nebetejirii ei lacrămi de singe trebuiesc) (că cu multul mai pre lesne ieste cetatea cinstii a dobîndi decît pre aceeaşi despre nenumăraţii nepriietini a o străjui şi nebiruită a o păzi). De care lucru socotesc că macară cu duhurile tale vitejeşte cinstea cuvîntului spre stricarea siloghizmului Corbului voiu agonisi, şi hrizmurile ce sint în triposul lui Apolon întemeiate pre lesne îm va fi a le fărîma şi în toate stramţile a le destrăma, numai spre cele mai următoare una mă face mai tare şi cu tot deadinsul a socoti, adecă cuvîntul carile îm dzisăşi, precum cinste Corbului de frica Vulturului dai. Deci de-ţi ieste gîndul într-această socoteală şi de vii să-i păzeşti cinstea nebetejită, mie lucrul acesta pînă mai pre urmă fără primejdie să-m fie socotesc că nu va putea (că de multe ori s-au tîmplat într-înima ce întră frica nepriietinului afară scoate dragostea priietinului). De care lucru, sau vrînd, sau nevrînd, într-o parte dîndu-te, eu fără nici un agiutoriu în gura şi vrajba precum a Corbului, aşe a altora carii caută în gura Corbului voiu cădea. Şi aşe atuncea te vii arăta că cu mîna altuia şerpele din bortă să scoţi ai vrut şi pre mine cleşte împotriva jeraticului m-ai făcut." Hulpea dintîiaş dată cu blăstămi şi cu giurămînturi pre Ciacal dintr-acestea prepusuri a scoate începu (că giurămînturile între muritori pentru altă nu s-au scornit, fără numai supt numele marelui Dumnedzău, demonul mai pre lesne meşterşugurile sale să-şi lucredze) (că unde ieste inima curată, nici întîi giurămîntul, nici pre urmă vicleşugul sau călcarea giurămîntului încape). Hulpea, dară, începătura voroavii într-acesta chip făcu: „Iubite priietine, nu cu divă îţi pară pentru căci dziş că cinstea Corbului pentru frica Vulturului păzăsc (căci lucrurile între muritori nu atîtea să isprăvesc ce le pofteşte voia, ca cîte să lucreadză ce le dă mîna şi vremea). Pentru care lucru nu numai a Corbului şi a Vultu<ru>lui, ce de multe ori şi a Cucoşului voie caut, şi după îndămînarea vremii cinste şi inchinăciune a-i da pociu, după vînt întorcînd vetrelele (că nebun corăbiier s-ar socoti a fi acela carile pîndzele împotriva vîntului a deschide ar îndrăzni), însă adeverit trebuie să fii că cu tot neamul pasirilor dragoste adevărată a avea nu pociu (Şi unde dragostea adevărată nu ieste, acolea cinstea ieste de frică; şi unde cinstea să face de frică, acolea îndămîna vremii să cearcă şi să aşteaptă, în carea nici frică să-i mai fie, nici cinstea carea de frică îi da, de bunăvoie în ocară să i-o întoarcă).

Că pentru acesta lucru întîi din fire plecare, apoi de la părinţi blăstămare am luat, ca nici odînăoară cătră cineva de tot inima să nu-m deşchidz (că cu anevoie un gînd în doaă inimi a să ascunde poate, pre carile una şi mai nici una de abiia şi mai nici de abiia îl poate stăpîni) şi cu vreo pasire prieteşug adevărat să nu leg, fără numai cu Vulturul şi Corbul, pentru adese hrana împreună, oarece chivernisală poliliticească să fac. Iară amintrilea oricînd cu vreo primejdie simptomatecă penele le-ar cădea, sau de vremea schimbării tuleielor puterea aripilor şi a zburării le-ar scădea, fără nici un prepus adevărat să fiu îm porunciia, precum acestora, oricît de macră şi de vînjoasă carnea le-ar fi, decît stîrvul impuţit tot mai dulce ieste. Aceasta, dară, a şti ţi să cade, o, iubite frăţioare, că precum să dzice din bătrîni un cuvînt şi precum şi noi ceşti mai tineri acmu cu simţirile le-am dovedit (că de multe ori clonţul Corbului şi a Vulturului ochiul Vulpei s-au vădzut scobind). De vreme ce pasirile acestea din fire nu numai dobitoacelor, ce şi pasirilor, nu numai tuturor dihaniilor pre picioare îmblătoare, ce şi lighioilor pre pîntece tîrîitoare şi nu numai tuturor viilor, ce încă şi tuturor morţilor nepriietini de cap sint (că cine numai al său bine şi fericire cearcă, a tuturor răul şi bezcisniciia pofteşte), şi precum de sîngele fierbinte, aşe de stîrvurile împuţite totdeauna însătate şi nesăturate sint. Aşijderea, nici între vitioan şi gras vreo deosăbire sau alegere fac, nici între mare şi mică bucata sau înghiţitura mai de saţiu sau mai de nesaţiu a fi socotesc (căci lacomul şi sătul flămînd ieste, şi lăcomiia nici în hotărăle gheometriceşti să opreşte, nici de exţentrurile astrologhicesti să covîrşeşte, nici caută materia şi forma filosofască, nici cunoaşte deosăbirea şi alcătuirea loghicească, nici în ritorică tropul îndestulirii au ascultat, nici în gramatică graiul fără chip şi cuvîntul „agiunge" au învăţat, ce, precum să vede, nu ucinică, ce didascală alhimistilor ieste, cărora nici adînc fundul mărei, nici nestrăbătută a pămîntului grosime, nici pre supt rădăcinele munţilor şi stîncilor a metalilor şuvăite vine, nici depărtarea locului, nici primejdiia mărsului, nici nevoia agiunsului şi aşeşi nici iuţimea şi arsura focului de la acel din fantazie născut şi din crieri prefăcut aur îi poate opri ). De care lucru singur poţi socoti, o priietine, de ieste cu putinţă lacomul a cuiva într-adevăr dragostea să păzască şi vreodînăoară a altuia folosul şi precopsala să poftească.

Într-acesta chip Vulturul şi Corbul fiind şi întraceastă rea diathesin aflîndu-să, cum cineva în lume atîta de fără crieri s-ar afla, ca nu numai pofta spre săvîrşirea răului să le facă, ce macar aşeşi din gînd spre aceasta să gîndească (că cel ce spre rău cu lucrul agiutoreşte şi cel ce fapta rea cu gîndul o priimeşte şi o învoieşte totuna sint). Aşedară, iubita mea, în toate împotrivnicele fortuni nedespărţită soţie, din toate prepusurile ieşind, curata mea cătră tine inimă precum ieste, cunoaşte (precum Hulpea mai mult în şuvăiţi decît în fugă nedejduieşte, aşe inima vicleană mai mult acoperit decît aieve grăieşte) şi spre ridicarea a cădzutei cinstei a tot neamul dobitoacelor şi jigăniilor, pre cît poţi în lucru şi în cuvînt, te nevoieşte (că toată slava şi lauda numelui cea mai de frunte ieste, cînd cineva cu osteninţele carile pentru moşiia sa sudorile ş-au vărsat şi pentru neamul său toate primejdiile în samă n-au băgat).

Iară eu cu curată inimă mă giuruiesc că în toate agiutoare şi împreună lucrătoare şi ce ieste capul lucrului spre toate primejdiile priimitoare şi suferitoare voi fi.",

Săracul Ciacalul, macar că şi el de viclean ieste lăudat, însă„cu bucăţeaoa dulce a Vulpii înghiţi şi undiţa otrăvii amară (căci precum decît dreptul să poate afla altul şi mai drept, ase şi decît Vicleanul ieste altul şi mai viclean). Şi aşe el înşelîndu-să şi de la Vulpe ce va grăi foarte bine învăţindu-să, în mijlocul theatrului cu mare îndrăzneală ieşi şi înaintea tuturor gloatelor cuvinte ca acestea făcu :

„Vidra, neam cu prepus, cuvînt fără prepus au grăit şi sfat adevărat prietinesc au sfătuit (ce unde urechile adevărului sint astupate, acolea toate hrizmurile să par basne). Însa fietecarile dintre noi, cu cea stîngă numai, iară nu şi cu cea dreaptă ureche ascultîndu-l, nu numai cît că cuvîntul nu ş-au întărit, ce încă mare grămadă de ură asupra ş-au grămădit (că mare scîrşnetul roatelor astupa voroava cărăuşilor) şi în loc ce mulţumită pentru dezvălirea adevărului i s-ar fi cădzut, nu numai din ţară-şi s-au izgonit, ce încă şi din izvodul neamului său s-au lipsit, şi aceasta nu dintr-altă pricină, precum mi să pare, au purces, fără numai din vechea şi rînceda pizmăluire. Iară încăsi, oricum ar fi, atîta cunosc, că toate cu folos voroava Vidrii şi ei în stricare, şi altora spre mai mare neascultare şi neaşedzare s-au făcut (că vîntul vivorît sau aerul tare clătit, tocmit şi frumos viersul muzicăi alcătuit, de la cît de ascuţitele la audzire urechi abătîndu-l, neaudzit îl face). Şi iarăşi (ca mai aproape de ţenchiul voroavei mele să mă lipăsc) obiciuită ieste minciuna haina adevărului a fura, cu carea, îmbrăcîndu-să şi împodobindu-să, să vede ca în hrizmurile lui Apolon Pithianul dă şi în triposul cel neclătit stăruită şi aşedzată a fi să pare. Dară lin suflînd austrul adeverinţii şi într-o parte dînd poalele hainei adevărului, grozavă goliciunea minciunii descoperindu-să să arată (că din trii picioare a scăuieşului minciunii, unul şcoţîndu-să, în vicleşug rădzimatul fără greş pohîrnindu-să, cu bună samă cu capul în gios să dă). În care scăuieş şi siloghizmul dumisale Corbului spre dovada şi întemeierea vredniciii Strutocamilii întemeiat şi alcătuit a fi să vede.

Însă lucrul după socoteala adevărului cu multul într-alt chip să are.

Hirişiia dară a lucrurilor de la cîţiva, în cîteva chipuri să hotăreşte. Iară cea mai adevărată şi mai gheneralis ieste aceasta: Hirişiia să cuvine totului, fietecăruia şi pururea. Deci cea mai deplin, cea mai adevărată şi cea mai gheneralis hirişiia pasirii ieste a zbura. Căci toate pasirile şi fietecare pasire şi pururea au putere a zbura, şi nu atîta pre pasire penele şi oatul o face pasire, şi dintr-alte dihanii o deosăbeşte, pre cît o face şi o deosăbeşte zburatul, căci amintrilea şi şerpele să oaă, dară pasire nu ieste. De ciia pasirile toate după hirişiia lor cea mai chiară numele neamului ş-au agonisit, de unde elineşte puŇuou ptinon, evreieşte, hof, arăpeşte tair, lătineste volatilis să cheamă, carile în limba noastră s-ar dzice zburătoare. Aceasta, dară, hirişă hirişiia pasi<ri>lor fiind de carea Strutocamila lipsindu-să (precum alegerea tuturor priimeşte), iată că Strutocamila hirişă pasire a să numi şi a fi nu poate. Că amintrilea, Strutocamila de-ar fi adevărată pasire, adevărata a pasirilor hirişie i s-ar cuvini, adecă tot struţul, ca toată pasirea şi pururea să poată zbura. Aceasta, dară, lipsindu-i, iată, dară, că pasire nu ieste. În cea sistatichi diafora hirişiia lucrului locul cel mai de sus poate ţinea după deosăbire, precum cele cinci glasuri a lui Porfirie poftesc, adecă neamul a fi dihanie, chipul pasire, deosăbirea zburătoare, hirişiia piuitoare, tîmplarea în pasire iarăşi supt hirişie să cuprinde, că pasirea ver ar piui, ver n-ar piui, fiinţa pasirii nu să strică. Deci, precum am şi mai dzis, hirişiia cea mai mare în cea stăruitoare deosăbire fiind, carea în Strutocamilă cercîndu-să şi neaflîndu-să, iată, dară, că pasire a fi nu poate. Că precum a omului dintr-alte neamuri de dobitoace deosăbirea îi ieste socoteală şi hirişiia rîsul, aşe în pasire să socoteşte zburatul şi piuitul. Şi de s-ar da în lucrurile firii vreun dobitoc cu pene, cu patru picioare, ce numai dreapta socoteală deplin ca omul să aibă, acela dobitoc adevărat om ar fi. Aşijderea împotrivă, de s-ar afla un dobitoc în doaă picioare, cu cap şi nas şi cu toată alaltă forma omului, numai să aibă aripi şi să zboare, iară socoteala şi rîsul să-i lipsască, adevărat dobitocul acela pasire, iară nu om, ar fi. De care lucru aievea ieste că la fietece dihanie deosăbirea şi hirişiia i să socoteşte, iar alaltă formă a chipului nicicum, macar pasire cu patru picioare, macar dobitoc cu doaă aripi, macar cu mîni cu cinci degete, cu unghi şi fără păr şi fără pene şi fără socoteală, acestea toate nicicum hirişă deosăbirea pot stărui că, veri mînule omului ar fi la moimîţă, veri obrazul moimîţii la arap, moimîţa în deosăbirea dobitocului, fără socoteală, socotelii uimitoare, iară arapul în deosăbirea dobitocului cu socoteală rămîne şi pururea ieste. Acmu dară ce mai multă dovadă din socoteala loghicească trebuie, şi ce mai înainte proasta mea socoteală un picior din triposul lui Apolon a scoate sileşte, şi cea mai de folos o protasin din siloghizmul dumisale Corbului în barbara alcătuit a trage să nevoieşte (căci experienţia şi ispita lucrului mai adevărată poată fi decît toată socoteala minţii, şi argumenturile arătării de faţă mai tari sint decît toate chitelele).

Că au nu Vidra, săraca, toată dovada ispitii cum să cade ne prezentuieşte? De vreme ce ea toate hirişiile a dobitocului în patru picioare avînd şi căci numai une tîmplări (carile precum nici fac, aşe nici strică fiinţa) mai deasupra i-au vinit, adecă şi cu văzduhul, şi cu apa în locul văzduhului a să sluji firea au agiutorit-o, pentru adaogerea, iară nu pentru scăderea puterilor firii din catalogul jiganiilor aţi lepădat-o. Au doară de s-ar afla vreuna dintre noi în para focului nebetejită, ca salamandra, a vieţui să poată, pentru căci de la fire cu această putere dăruită ar fi, eu dzic că şi pe aceia pentru mai multe vredniciile firii sale din monarhiia noastră aţi izgoni-o. Care lucru de l-aţi face, mă credeţi, fraţilor, că prost l-aţi socoti (că cine-i mai cu multe vrednicii, veri din fire, veri din osteninţă, împodobit, acela mai mare cinste trebuie să aibă şi mai tare de la toţi să să iubască să cade).

De care lucru drept şi cu cale socotesc a fi, ca poftei adevărului, iară nu glasului Corbului, ascultători să fim. Aşedară, aievea ieste că precum pofta adevărului, aşe încheierea voroavei mele aceasta va să fie, adecă că de vreme ce Vidra, pentru pricinele carile s-au pomenit, cu sfatul tuturor s-au ales ca din tabla amînduror monarhiilor să să radză, aşe şi numele Strutocamilei, precum dintr-a în patru picioare îmblătoarelor, aşe dintr-a cu aripi zburătoarelor dihanii izvod să să şteargă, dintr-a celor de pre stihiia pămîntului izvod să să şteargă, dzic, căci pene are şi să oaă, iară dintr-a celor din stihiia văzduhului, căci nu zburătoare, ce pedestră ieste. Iară amintrilea, de va cineva împotriva firii şi în pizma adevărului socoti (căci voia slobodă obiciuită ieste mai mult spre rău şi împotriva adevărului decît spre bine şi spre plăcerea adeverinţii puterea sa a-şi arăta) şi pre Strutocamilă în monarhiia şi în partea sa a o trage s-ar nevoi, acelaşi nu mai puţin pe Vidra între dobitoace a o numi ar trebui. Pre Strutocamilă, dară, lipsa slujbelor firii dintre pasiri afară o scoate, iară dintre dobitoace toate hirişiile o gonesc, pre carea noi, pedestrele, aşeşi macar vreodînăoară nici am numit-o, nici am pomenit-o, nici între noi cumva a încăpea am gîndit-o. Şi aşe de va fi şi a voastră socoteală, precum a adevărului pofteşte orînduială, ca nici pre pămînt, nici în văzduh, nici în apă şi nici în foc şi aşeşi, nici undeva loc de traiu a avea va putea, ce doară în a cincilea stihie lăcaş de-şi va dobîndi (că obiciuită ieste fortuna, pre cel ce multe haine pofteşte a cerca şi de cele ale sale a-l dezbrăca)".

Aceste ale Ciacalului cu îndrăzneală cuvinte şi socoteli de argumenturi nebiruite nu numai cît urechile tuturor împlură, ce încă şi inimile de dînsele, ca cu o ascuţită lance li să împunsără, şi ce să răspundză cu toţii în îngăimare sta, şi despre ce parte a cuvîntului întîi s-ar apuca să miera. Tărimea argumenturilor îi spăriia, îndrăzneala voroavei îi îmblăzniia şi ce ieste mai cu greu, neştiinţa lucrului şi a adevărului aşeşi de tot din ţircălamul minţii îi izgoniia (că pre cît lumina soarelui a lucra poate în organele vadzătoare, pre atîta agiutoreşte mai denainte ştiinţa în mintea adulmăcătoare ). Aşe ei, tuşind, scuipînd şi cuvintele prin limbi-şi învăluind, Lupul (carile nu proastă între toate jiganiile să numiia) cuvinte cioplite şi supt pilde oarecum acoperite, însă tocmai la ţenchiul adevărului dusă şi nemerite, intr-acesta chip a grăi începu :„(De multe ori împăraţii să văd preste vrerea lor a proroci, căci sufletele lor, oarecum de mărimele şi greuimele lucrurilor, mai de multe ori şi mai adese atingîndu-să, şi preste simţirea lor să par a prosgnostici). A cării păreri aieve acmu să făcu dovada, de vreme ce dintîiaş dată chiar amîndoi dzisără (de veţi pomeni pricina ce să scornisă pentru mică şi de nemică jigăniuţa, ce să cheamă Liliac) şi amîndoi în gura mare spusără (că din pricinile mici mari gîlceve să scornesc şi ţinţariul să face armăsariu). Au nu, dară, pentru aceasta mai denainte să feriia şi acestea pre carile noi acmu cu ochii trupului de faţă le privim, pre acele ei, încă pînă a nu fi, cu ochii sufletului le oglindiia? Noi, dară, atuncea cuvîntul lor în puţin socotind, acmu să vede ca de capul viperii ei cu socoteala ferindu-ne, noi cu nesocoteala în coada scorpiii am cădzut, neferindu-ne (însă precît semnele cuvintelor împungătoare, chipul inimii pizmuitoare au arătat). La arătare s-au făcut că nu spre aşedzarea gîlcevii proaspete, ce spre obrinteala pizmei împuţite şi cuvintele, şi lucrurile s-au început, carile ranelor trupului monarhiilor nu tămăduire, ce burzuluire aduc (că precum otrava cumplită stomahul otrăvind, tot trupul putredzeşte, aşe pizma veche spre izbîndă a aduce, tot statul monarhiii răzsipeşte) (şi precum un mădulariu cu netămăduită boală pătimind, princet, princet, tot trupului moarte pricineşte, aşe în toată publica cu rău gînd şi cu pizmă asupra altora îmblînd, cu vreme toată monarhiia cu capul în gios prăvăleşte). Întîi fost-au trebuit pre cei ce aducători şi pricinitori gîlcevii ar fi fost fără nici o zăbavă dintre mijlocul nostru să-i fim scos, şi, pînă a nu pătrunde gîlceava aceasta inimile şi sufletele tuturor, să fim ales ce-i de scădere şi de folos (că precum cineva, pentru mîntuinţa a tot trupul şi pentru paza vieţii, fier, foc, şi tăierea a unui sau şi a doaă mădulare ardere, tăiere şi de tot de la sine lepădarea, macar că cu mari chinuri şi dureri, însă sufere şi priimeşte, aşe şi în statul publicăi, unul nestătătoriu şi de răscoale şi gîlceve scornitoriu să socoteşte, carile ca un rău şi beteag mădulariu din trupul monarhiii curmat şi tăiat a fi să cade).

Că ce folos noaă şi ei Vidra cu sfatul fără vreme au adus? Şi ce treabă au avut Bîtlanul cu atîtea cuvinte inima Vidrii a amărî şi a dosedi? Pre Breb la mărturie cine l-au chemat? Şi cine cu ce treabă l-au ascultat? Numele Strutocamilei, siloghizmul Corbului, împotrivă voroava Ciacalului la propozitul adunării aceştiia ce folos au adus? Vînătoarea arapilor, fuga Căprioarii şi primejdiia Strutocamilei la acesta sinod ce amestec au avut? Ce adevărul ieste acesta (că zavistiia ieste jiganie cu multe capete şi cu toatele înghit pizmă şi deodată borăsc gîlceavă şi vrajbă). Căci Bîtlanul socotind că Vidra prin gîrle vînatul peştelui îi împuţineadză, i s-au părut că i să va deşerta vreodată guşea de putregiune de peşte şi maţile de viermi de putregiune (căci lăcomiia Bîtlanului lumii ieste vestită). Brebul aşijderea ieste jiganie carea, puterea organelor născătoare pierdzindu-şi, în firea şi îndrăpniciia hadîmbilor cade, carile vreunui de duh purtătoriu, pre cîţi soarele încăldzeşte, priietin adevărat să-i fie, sau binele să-i poftească nici s-au vădzut, nici s-au audzit (că năcazul lipsii la unul scorneşte zavistiia prisoselii la altul). Şi aşe mărturiia lui asupra Vidrii de păcura zavistiii neimată şi neîntinată să să socotească nu să poate (că mai lesne ieste cineva o mie de ani în fîntînele cătranului să lucredze şi cu cătran să nu să pice decît un ceas zavistnicul cu cela căruia zavistuieşte voroavă să facă şi cuvînt pizmos din gură-i să nu-i iasă). Au doară căci odînăoară un blănariu în meşterşug isteţ pre altul în conoştinţă prostatec au amăgit şi în loc de piiele de breb i-au vîndut blană de vidră? Au numai spicul părului şi floarea pieii amînduror asămănîndu-să, pre Vidra precum odînăoară Breb să fie fost o dovedeşte? Ba mă credeţi că, de s-au amăgit ochii prostatecului, nici Vidra, nice piielea Vidrii fiinţa sa ş-au schimbat. Că firea în lucruri nu în celea ce-şi răduce, ce în celea ce ieste să socoteşte. (Că tîmplările precum vin, aşe să şi duc, deasupra ipohimenului, nicicum fiinţa-i stricînd), ce toate acestea altă nu fac, fără numai (din zavistie împoncişere, din împoncişere năduşală şi asupreală, din asupreală gînduri de şuvăială şi cuvinte de răzsuflare să scornesc), precum Bîtlanul asupra Vidrii cu Brebul în pîră şi mărturie s-au împreunat, Ciacalul şi Căprioara partea Vidrii ţiind, siloghizmul Corbului au răzsipit şi mii de mii de ocări împotriva Strutocamilii au scornit. Aceasta iarăşile mai mult prin mijlocul gloatelor de să va tăvăli, sau ea, sau alta în locul ei, de năcaz împingîndu-să, asupra alţiia altă ceva mai mult şi mai de ocară poate să gîrîiască. Şi aşe în toată gîlceava întorcîndu-să, o clătire nestătută şi neobosită între toţi să va scorni.

Şi de ciia urmadză între împăraţi nu numai pentru Liliiac scînteile împotrivirii a scîntiia, ce încă şi pentru Fili şi Inorog pîrjolul mîniii şi pojarul izbîndii a să aţiţa. Care lucru, numele adunării fericite în porecla răzsipei nefericite fără greş va muta.

Aşijderea că lucruri mici ca acestea, iată că şi spre mari gîlceve cresc, şi, de să vor cumva putea aşădza, încă vreun sămn de nedejde ca acela pînă acmu nu să arată. Dară de va agiunge giudecata cineva între doi monarhi a căuta şi inimile a doi împăraţi a împăca, oare cum aceasta la săvîrşit a aduce va putea? Şi cine în mijlocul lor a întra va îndrăzni? (Că mai greu nu ieste de giudecat decît pîra între doi priietini — ales împăraţi fiind— a căuta, căci cineva între doi nepriietini pîra alegînd, pre unul priietin poate să facă, iară dintre doi priietini unul să face aşeşi de tot nepriietin ). (Că din fire moritorii aşe sint tocmiţi, nu numai în războaie şi nu numai în gîlceve şi aseşi nici în glume şi giocuri a să birui de la altul priimăsc.) Apoi din gura Ciacalului cineva poate a vrăji că, precum socotesc, gura numai era a lui, iară duhurile pînă într-atîta îndrăznitoare şi cuvintele aşe la inimă lovitoare a altuia sint, carile ca toate grosimea fumului ce iese mare văpaie pre urmă a izbucni arătătoare sint".

Aceasta Vulpea audzind, tare în ascunsul ştiinţii sale să împunsă şi, pentru ca nu mai în mult voroava Lupului să să trăgănedze, cu scurtă voroavă cuvintele într-altă parte sili a le abate (însă firea totdeauna pre meşterşug biruieşte şi din plinirea inimii cuvîntul şi fără veste izbucneşte). Într-acesta chip şi Vulpea făcu, că în loc ce gîndiia, spre potolirea cuvintelor să grăiască, cu iarbă pucioasă focul vru să potolească şi cu iască scînteia sili să înaduşască, şi într-acesta chip cu mare glas cuvîntul din gura ca piiatra din praştie îşi slobodzi (că cuvîntul slobodzit mai iute decît fierul împănat să duce, şi piatra în fundul mării aruncată precum vreodată tot a mai ieşi tot să nădăjduieşte, iară cuvîntul grăit, precum va fi putinţă a să dezgrăi, toată nedejdea lipseşte):

„Şi oare cine, dzisă, vreodînăoară au dzis că glasul Corbului ieste spre chedzi buni? Carile macar siloghizmul lui Aristotel, macar sofisticul lui ... ar avea în gură? Şi cu atîta de acmu înainte grăiască şi altul, de vreme ce eu nu din cap, ce din coadă, nu denainte, ce dinapoi încheierea siloghizmului fac, adecă (mai prelesne ieste soarelui răzsărit radzele luminii de pre faţa pămîntului a-şi opri decît adevărul în veci cu minciuna a să coperi" ). Toate zburătoarele să tulburară şi de dulce otrava Hulpii tare să ameţiră. Căci bine cunoscură că toată puterea siloghizmului Corbului să curma şi apărarea carea spre partea monarhiii sale făcea în deşert ieşiia. Pre lîngă a Vulpei de cuvînt împunsătură toată a Lupului uitară învăţătură.

Iară în monarhiia pasirilor era o pasire carea să cheamă Cucunos; aceasta ieste din fire cu socoteală înaltă, cuvîntul vreo dată gios să-i rămîie nu priimeşte, însă multe grăieşte, dară puţine isprăveşte, la mînie iute, la foame nesăturată ieste: dzic că viţelul întreg de-abiia îi ieste de gustarea dimineţii. Iară la ospăţul prîndzului cu taurul şi cu cămila nu să satură. Despre partea stomahului aşe, iară despre partea sufletului cu multul mai mult nesăţios şi nesăturat ieste; prin olaturile ei altă jiganie nu numai cît a nu vieţui, ce nici a trece fără primejdie poate (că mai pre lesne socotesc şi mai fără primejdie cineva călătorie pre lîngă vîrtopile zmeilor şi bîrlogurile leilor a face să poată decît prin hotarăle aceluia a trece carile pururea de foamea lăcomiii să chinuieşte). Aceasta pasire, dară, cu mare mînie, mai mult din stomahul tulburat decît din rostul fără sfat, într-acesta chip cuvintele deodată cu balele îşi stropiia :„Fi-s-ar cădzut, o, priietinilor, Lupul pildele sale ciobanului să le vîndză şi Vulpea prisăcariului bătrîn ciumiliturile să-şi arete. Iară de ieste glasul Corbului spre sămn rău luat, cine va fi acela carile să nu poată cunoaşte (că cînd unuia veste rea de la cineva îi vine, aceiaşi veste altuia altul de bună îi o duce), ce fie glasul Corbului rea veste în urechile Lupului, Ciacalului, sau măcară şi singur Leului, însă sint alte urechi carile, cu dragoste priimindu-l, cu dulce în cămara inimii sale îl ascund. Iarăşi şi amintrilea, că deşi peste tot şi tuturor glasul Corbului ieste neplăcut, avem între noi Coţofana [49], căriia din limbă-i fericire şi din gură-i bună vestire îi cură. Dară şi cu aceasta ce să isprăveşte? Pînă cînd dară, o, pasirilor, în glogozala în zădar vă îngăimaţi şi statul vredniciii voastre în samă nu băgaţi? Pînă cînd vor urla, vor lătra şi vor scînci jigăniile şi dobitoacele acestea, carile pururea supt umbra noastră îmblă şi ochii noştri totdeauna în spinarea lor privăsc? Pînă cînd ce firea singură arată, voi aceasta nu cunoaşteţi vreodată? Că din fire aşe ieste orînduit, ca tot dobitocul şi toată jiganiia în patru picioare cu capul spre pămînt plecată să îmble, şi toată pasirea prin aier zburînd şi pe deasupra lor trecînd, uneori cu umbra să le ocrotească, iară alteori cu unghiile şi cu pintinii să le lovască (că pururea şi mai totdeauna pre stîrvul dobitocului pasirea să pune, iară de penele sau tuleiele pasirii rar dobitoc să îneacă). De care lucru, socotesc că cinstea şi vredniciia monarhiii noastre puţin de la ai săi socotindu-să, spre deşchiderea gurii a jigănii ca acestea pricină s-au dat. Deci guri ca acestea nu cu siloghizmuri loghiceşti, ce cu porunci împărăteşti sint să să astupe. Precum marele nostru împărat şi nebiruitul monarh, Vulturul, sămnul biruinţii Corbului au dat, Corbul dară şi epitropul Vulturului, aşe va, aşe porunceşte, aşe să să facă.

Cu a ceştiia sentenţie putere şi eu acmu sprijenindu-mă, cuvînt şi sfat ales dau. Vidra dintr-amîndoaă monarhiile afară să fie, Strutocamila ori în care izvod îi va plăcea, într-acela să să scrie. Strutocamilii, după chipul ce din fire are şi din ocrotirea Corbului cea tare, între alalte dihanii şi cornul cel de putere să i să dea, căci partea Corbului clironomiia Vulturului are.

Iară cine acestora împotrivă ar gîndi, ar grăi sau ar face, pedeapsa moarte groznică să-i fie. Acesta ieste cuvîntul Corbului şi bună plăcerea Vulturului (că cînd grăiesc preoţii lui Apolon de la Delfis, atuncea tac toate vrăjile de la Memfis)."

Atuncea toate pasirile şi dihaniile zburătoare, socotind că nici cuvînt împotrivă, nici socoteală de asemenea Coconozului să va mai putea afla, cu toatele într-o gură: „Facă-să, facă-să, şi voia şi porunca împăratului şi epitropului plinească-să!" strigară.

Însă, precum dzice dzicătoarea (că răspunderea moale frînge mîniia, şi trestiia înduplecată de vivor nu să frînge) (aşijderea, potolindu-să mîniia, cuvîntul cel moale, tare şi vîrtos a fi să arată, şi, trecînd vivorul, trestiia iară la locul său rămîne dreaptă), într-acest chip smerit chipul jigăniuţii (carile să cheamă povaţa Leului şi adulmăcătoriu vînatului îi ieste) şi moale glasul lui, precum dîrdze cuvintele Cucunozului într-altă parte abătu, aşe cu prea supţire meşterşug toată învăluiala desfăcu şi Strutocamila cine şi ce ieste singură pre sine să să vădească îndemnă (că mai de credzut ieste un cuvînt de mărturisire a gurii hirişe decît o mie de mărturii a altora streine).

Aceasta jigăniuţă într-acesta chip scurte, dară cu virtute cuvintele sale începu:

„Singura a mea a trupului slăbiciune şi micşurare a sufletului supus şi a voii legate aratătoare ieste (că obiciuiţi sint muritorii cu înălţimea statului, cu frîmseţe trupului şi cu ghizdăvia feţii, ca cu un lucru prea mare de la fire dăruit a să lăuda şi încă mai mult între alţii nu numai arcoasă sprîncenele-şi a-şi rîdica, ce şi sfaturile preste cuviinţă a-şi da şi socoteala preste măsură a-şi rîdica).

Aşijderea, împotrivă ieste de socotit (că în cei mai mulţi mărimea şi greuimea trupului sămnul micşorimei sufletului şi iuşurimei minţii ieste). Şi iarăşile cine în lume aceasta dovedit nu-şi va avea (că vredniciia sufletului nu de pe frîmseţea trupului să măsură. Căci nebunul la chip frumos şi trupului grea pedeapsă şi numele la mare ocară ş-au scos. Iară înţeleptul grozav şi ghibos nici au gîndit vreodată, nici au făcut lucru fără folos).

Deci precum cu cea mai mică şi cea mai de nemică între toate jigăniile să fiu aievea ieste. De care lucru mie nu cuvînt între voi a grăi ce nici împins de flegmă a tuşi macară nu mi s-ar cădea. Însă de vreme ce voia şi porunca a marilor împăraţi au fost ca în adunarea de obşte şi sfaturile de obşte să fie, cu a lor poruncă sprijenindu-mă, supunerea trupului în slobodzeniia sufletului acmu îmi întorc (că spre închisoarea şi legarea trupului un lanţuh şi o vartă destule sint, iară spre strînsoarea sufletului şi spre opreala voii slobode nici mii de mii de lanţuje, nici dzăci de mii de închisori pot ceva face).

De care lucru într-acesta chip dzic (că unde pravila în silă şi în tărie, iară nu în bună socoteală şi dreptate să sprijineşte, acolo nici o ascultare a supuşilor trebuitoare nu ieste ). O, cinstiţilor şi dintr-îmbe părţile vestiţilor senatori, ce poate fi aceasta între voi din toate părţile neaşedzată, iară altă dată mai mult decît să cade simaţă voroavă? (Nime în lume atîta de ascuţit la minte şi iute la giudecată a afla să poate, carile în toată alegerea negreşit şi nesmintit să fie) şi (macară că aspru lucru ieste pentru cele şie cunoscute dreapta giudecată a face cît mai vîrtos cu greu şi aşeşi peste putinţa a toată firea va fi, pentru cele şie mai denainte nicicum ştiute sau cunoscute, de bune sau de rele, de vrednice au blăstămate, deosăbire a face). Că după a mea socoteală dzic (că mai pre lesne ieste cuiva fără organul ochiului şi fără lumina soarelui între alb şi între negru a deosăbi decît fără cunoştinţa lucrului de vrednic sau de nevrednic a-l alege). Într-acesta chip poate fi să fie şi sentenţiia carea dumnealui Cucunozul spre vredniciia Strutocamilii au lăsat. De care lucru dzic (că nime mai mult a altuia decît al său giudecătoriu şi nime mai mult pre altul decît pre sine a să cunoaşte poate, cînd spurcata lipseşte filaftie). De unde urmadză mai cu cuviinţă a fi de toată voroava dezmăţată părăsindu-vă, pre Strutocamila de faţă să chemaţi şi pre dînsa pentru sine ce dzice şi ce socoteşte să o întrebaţi. Şi orice răspuns ar da, pre acela în ciurul alegerii cu dreapta bunei socotele să-l zbateţi. Şi aşe atuncea pre lesne deosăbirea între grăunţe şi între pleave a face viţi putea".

La acesta sfat nu numai cît Coconozul nu avu împotrivă ceva a răspunde, ce încă şi tuturor gloatelor foarte plăcut fu şi toate capetele mari şi deşerte celui mic şi plin să plecară (că sfatul carile poate da săracul învăţat şi înţelept toţi împăraţii nebuni şi neispitiţi nu-l pot nemeri). (Că ştiinţa înţelepciunii nu în scaunele trufaşe şi înalte, ce în capetele plecate şi învăţate lăcuieşte.) Şi aşe, Strutocamila în mijlocul theatrului chemară. Căriia întrebarea pentru sine înainte-i pusără: „Şi ce? Şi cine ieste?" o întrebară.

Iară Strutocamila răspunsă, dzicînd: „Eu sint un lucru mare şi voiu să fiu şi mai mare, căci aceasta chipul îmi vrăjeşte, de vreme ce tuturor celor ce mă privăsc mierare şi ciudesă aduc. În palaturile împăraţilor de pururea mă aflu, puterea stomahului atîta îmi ieste de vîrtoasă, cît şi pre fier, şi pre foc a amistui poate. Acestea vrednicii la mine aflîndu-să, au nu toate laudele Cucunozului şi sămăluirile Corbului mi să cuvin? Aşijderea, agiutorind priinţa şi ocroteala Vulturului, de m-aşi putea în aer înălţa decît toate zburătoarele, aşeşi şi decît Vulturul, mai arătoasă aşi fi ". Toate dihaniile, la răspunsul ei, rîsul cu hohot îşi clătiră, numai Corbul şi Cucunozul stomahul îşi tulburară.

Deci unii de mînie şi de năcaz pre nări pufniia, alţii de ruşinea în inimă ascunsă pre obraz să aprindea, iară alţii cu batgiocură în laude şi cu mascara în pofală o lua (că cu cît ştiinţa rea într-ascunsul inimii nacăjeşte, cu atîta la ivala tuturora ieşind, ruşinea în faţă îi pedepseşte).

Iară unul dintre gloate (din ceata dobitoacelor poate) glas ca acesta ridică: „O, priietini şi fraţi, la aceasta adunare împreunaţi! Dumneaiei Strutocamila, precum în părţile de gios (şi poate fi sau supt, sau aproape supt brîul ars ) să naşte şi trăieşte, tuturor ştiut ieste. În capul ai căriia soarele lucru împotrivă au lucrat. Că de s-ar fi născut în părţile crivăţului şi să fie trăit în părţile austrului, căldura soarelui umedzala crierilor i-ar fi mai uscat, şi aşe tidva capului spre îndesarea crierilor şi cuprinderea înţelegerii o ar fi silit. Ce ea poate fi din fire capul uscat avînd, în carile de au şi fost vreo umedzală firească, arşiţa soarelui şi căldura austrului porii pieii şi încheiturile osului tidvei mai mult decît au trebuit i-au deşchis. Şi aşe, puterea căldurii cu puţina umedzală şi a crierilor materie pre o parte îi scotea, iară pre altă parte, în locul crieri lor, vîntul sau aierul clătit întra şi [şi] lăcaş vecinic în căpăţină-i îşi afla (căci, precum fără prepus ştiţi că în fire loc ceva deşert a să da nu să poate ) şi ase din vîntul strîns, vînt sloboade (că cineva ce nu are, a da nu poate). Însă, oricum ar fi, prostimei ei iertăciune a să da să cade, de vreme ce poate fi că categoriile loghicăi n-au citit şi în cărţile ştiinţii nu s-au zăbăvit (că celor ce multe lumînări în citeala cărţilor topesc, ochii trupului la videre să tîmpăsc. Iară celora ce niciodată pe slove au căutat, macar că vederea ochilor mai ascuţită ş-au păzit, însă neştiinţa în întunericul şi în tartarul necunoştinţii i-au vîrît). Iar amintrilea de ar fi fost, după categoriia ce o aţi întrebat, după aceia ar fi şi răspuns.

Ce acmu ea la întrebarea ceinţii, dă răspunderea cîtinţii şi feldeinţii.

Aşijderea voi o întrebaţi ce ieste, iară ea vă răspunde cît ieste şi în ce feliu ieste (că răspunderea cînd nu să dă după întrebare, puţin deosăbeşte din voroava mutului cu a surdului). Şi iarăşi voi o întrebaţi ce dzice pentru sine, iară ea vă răspunde ce cere, pofteşte şi pune în sine.

De care lucru socotesc urechile de greţoasă cuvintele ei cu alt chip să vă curăţiţi (că pre cît greu bucatele vîrtoasă stomahului slab aduc, pre atîta nesuferire aduce şi cuvîntul nealcătuit la urechea bine ascultătoare). Adecă, întîi, de ieste cu putinţă, aşeşi de tot şi întrebarea voastră şi răspunderea ei de tot să să curme (că sufletul înţelept pre cît gura cuvinte rele a nu grăi, pre atîta şi urechile voroave fără folos a nu audzi îşi opreşte).

Iară aceasta de nu ieste cu putinţă, aşi sfătui ca nu după a voastră cunoştinţă, ce după a ei prostime şi neştiinţă să o întrebaţi, nici ce şi cine ieste, căci bine ştiţi (că tot capul şi sfîrşitul filosofiii ieste cineva pre sine ce ieste a să cunoaşte), ce cum o cheamă o întrebaţi.

Şi de-şi va şti numele, precum oarece sămn de cunoştinţă să fie avînd ieste nedejde, de nu mai multă, încailea cît fietecare dulău numele de pe sunetul glasului îşi simpte. Iară de nici a numelui hiriş însămnarea în fantazie nu va fi păzit, aşeşi de tot nedejdea curmaţi, precum de la cel neştiutoriu ştiinţă a vîna viţi putea (căci vînătoriul ştiinţii socoteala, iară măiestriile simţirea ieste)".

Aşedară, după socoteala şi sfatul acestui înţelept şi anonim sfetnic, „Cum te cheamă?" pre Strutocamilă întrebară. Iară ea răspunsă: „Eu pe mine niciodată nu mă chem (au în locul numelui gramatica n-aţi citit, unde arată că mă în locul numelui, eu, de căderea chemătoare să lipseşte?), ce alţii pre mine, «o, dumneata» mă cheamă". Iarăş o întrebară: „Dară numele îţi ieste, o, au pe alt nume te cheamă?" Iară ea raspunsă: „Cînd strigă cătră mine cineva, atuncea audzu, precum şi pe voi acmu, cînd m-aţi chemat, v-am audzit. Deci acmu, va rog, spuneţi-mi, ce m-aţi chemat?"

Cu toţii deodată cunoscură (că nu în chipul arătos, nici în dobitocul căpăţinos, ce în capul pedepsit şi cu multe nevoi, domirit crierii cei mulţi sălaşluiesc), în care chip şi tîmpă mintea săracăi

Strutocamilii se arătă. De care lucru mai mult a o cerceta şi în zădar cuvintele a-şi lepăda să părăsiră şi acmu cu a tuturor tăcerea mai mai a Corbului siloghizm şi a Cucunozului sentenţie să mărturisiia (căci tăcerea multă la răspunderea de treabă în locul mărturisirii să ţine).

Însă iarăşi Căprioara de Aravia, apucînd voroava, a clăti cel adevărat nume ce va să dzică la ivală îi scoasă. Aceasta, dară, într-acesta chip grăi: „De ieste toată pofta adunărilor pentru numele jigăniii aceştiia a să înştiinţa, pre cît în proasta mea ştiinţă să află, a spune nu mă voi lenevi (că pre cît ieste de cu greu şi de scădere cineva de ştiinţă sărac a fi, cu atîta de urîcios lucru ieste cineva ştiinţa despre cei poftitori a-şi ascunde). Precum amînduror cea mai multă lăcuire în năsipurile Araviii să ne fie şi mai denainte s-au pomenit. Cu care pricină socotesc că fietecărui dobitoc numele mai chiar şi mai hiriş să-l ştie lăcuitorii carii sint de acelaşi loc cu acel dobitoc. De unde urmadză ca limba arăpască mai chiară hirişiia numelui jigăniii aceştiia să fie numit.

În limba, dară, arăpască, macară că numele ei în patrudzăci şi una de feliuri să numeşte, însă cel mai hiriş, şi precum proştilor, aşe învăţaţilor mai obiciuit ieste uştiurmurg, carile sarachenii îl tălmăcescu devecuşi. De la arapi să vede că elinii cu tălmăcirea s-au îndatorit, de unde îi dzic otronoˇmhlrV, adecă Struţ-cămilă. Iară cînd ar tălmăci hiriş numele de pe sunarea limbii arăpeşti, i-am dzice: cămilă-pasire."

Atuncea, hirişul nume a prostului dobitoc dacă învăţară, dzisără: „Pentru numele lui acmu bine foarte ne-am înştiinţat, însă, oare, cine s-ar afla în lexicoanele etimologhiceşti ca încă şi mai dintr-adînc şi mai curat numele ei să ne tîlcuiască?" Deci unii dzicea: „Moimiţa Liviii, căci ieste mai uimitoare minţii". Alţii dzicea: „Coşcodanul Tharsisului vechiu (carea acmu să dzice America) căci în instrumentul muzicăi poate cîntece alcătuite a cînta". Iară alţii dziseră: „Ba nici aceştia ceva nu vor isprăvi, că macar că socoteala oarecum aceasta a înţelege le-ar agiunge, însă limba spre închipuirea cuvîntului nu le agiunge.

De care lucru, socotim că o jiganie ce poate învăţa gramatica şi organele limbii, schimbarea şi sunarea sileavelor a alcătui pot (că multe agiunge mintea ascuţită, carile limba fîicavă şi slabă a le vorovi nu poate). Ca aceasta dară socotim că numai Papagaia ieste, carea mai chiar cuvintele dobitocului sămăluitoriu a urma poate."

Hulpea macară că ceva la gloate a grăi ca o înţeleaptă tare postiia şi în ceva împunsă a fi să nu să arete, vîrtos să feriia (că a toată mulţimea, veri de cinste, veri proastă ar fi, voroavele, înţeleptul a le asculta, de nu folos, dară nici pagubă va avea; iară cuvîntul a grăi, macară cătră cel prea ispitit, fără primejdiia plăcerii sau neplăcerii, de abiia ieste de nedejduit), însă atuncea pre toţi aşeşi de tot de la hotarul ştiinţii depărtaţi vădzindu-i, nici frîul gurii a-l mai sprijeni, nici lăcata tăcerii nedescuiată a feri putu:

„Şi aşe, vede-să, o, priietinilor, dzisă, cu depărtarea locurilor şi lipsa lucrurilor carile într-acel loc, macar că multe, iară aiurea prea puţine, aflîndu-să, şi audzirea lor minunată şi vederea ciudată li se pare. De care lucru, Papagaia, căci vine de la locuri departe, toţi a o audzi şi a o privi poftesc. Însă la vredniciia ei, de nu întrece Coţofana de Evropa, iară precum agiunge, nime nu va putea tăgădui, ce căci precum papagaiele acolo prin izbelişte, aşe acestea aicea prin tîrvelişte multe să află.

Pentru-aceia Coţofana aicea atîta cinste şi laudă nu i să face (că săturarea ochilor ieste ca şi greaţa stomahului, că precum stomahul destul încărcat, bucatele macar fie şi cu aromate, nu cu mirosul acel frumos poftă, ce greaţă îi aduce, aşe şi ochiul de privală săturat albul vede negru şi frumosul grozav). Iară mi să pare că la Liviia mai în mare cinste să află coţofanele decît în Evropa papagaiele şi mai scumpă poate fi o mîţă vînătoare decît o moimîţă giucătoare (că pofta în lume cu lucrurile împreună şi inimile stăpînind, cestuia, ieftin, iară celuia scump nume au pus) (că aşe ieste din fire tocmit, un lucru cu cît mai de la mulţi să pofteşte, cu atîta mai de la mulţi lipseşte). Însă cît spre trebuinţa a aceştii adeverinţă, precum mi să pare, nu pasire gramatică, ce jiganie filosoafă trebuie, că nu etimologhiia numelui, ce fiinţa lucrului trebuie tîlcuită cînd cineva de acel lucru a să înştiinţa pofteşte. Că în numele acesta doară de ieste vreo ascunsă ieroglifie (precum la eghipţiieni numele filului însămneadză chipul împăratului), iară cît ieste despre etimologhie, fietecine o poate pricepe, că din struţ, pasire, şi din cămilă, dobitoc ieste alcătuit." Aceasta de la Hulpe cu toţii audzind şi precum adevărul aşe ieste înţelegînd (că la mintea spre înţelegere gătată mai tare pătrunde cuvîntul adevărului decît prin moale grosimea trupului ascuţită simceaoa fierului dzisără: „Dară cine între noi poate fi acela carile mai mult sufletul în filosofie să-şi fie crescut şi după pravile el trupul să-şi fie scădzut? (Că cu anevoie ieste cineva trupul în toate pre larg şi de saţiu să-şi hrănească şi sufletul de poftele trupeşti nebetejit să-şi păzască), (că precum în hrana slobodă trupul să îngroaşă şi să îngraşă, aşe de post trupul vitionindu-să, sufletul să supţie şi să învîrtoaşă) (căci foamea la trup moarte firească, iară la suflet viaţă cerească aduce).

Şi cine ieste acela carile mai într-adînc lucrurile fireşti şi fiinţele trupeşti să fie pătruns?" La carea unii dzicea că Moimîţa aceasta va putea isprăvi. Carea răspunsă precum mai mult în filosofiia obiceinică decît în cea fizică s-au zăbăvit şi mai mult de pravilele obiceilor decît de fiinţa lucrurilor poate giudeca.

Alţii dzicea că poate Privighitoarea aceasta săvîrşi, căci în cuvînt vreodată a să osteni nu ştie. Ce mai cu de-adins lucrul cercînd, o aflară că macară că în limbă lată şi la voroavă neîncetată ieste, însă ce şi pentru ce, aşe mult ritoreseşte, nici ea nu poate ştie (ca voroava lungă şi tot aceia, de multe ori poftorită, de ar fi cît de dulce şi de frumoasă, pînă mai pre urmă să arată greţoasă şi săţioasă).

Iară mai pre urmă cu toţii dzisără că precum Vulpea au fost aflătoarea sfatului, aşe iarăşi ea va fi săvîrşitoarea faptului. La carea Vulpea răspunsă: „Firea aşe de înţelepţeşte pre la toţi darurile sale ş-au îndămînat, cît pre unii în cuvînt, iară pre alţii în lucru, pre unii în poruncă, iară pre alţii în ascultare, pre unii în stăpînire, iară pre alţii în supunere vrednici, putincioşi şi suferitori i-au arătat. Aşijderea, unii în gramatică, iară alţii în poetică, unii în loghică, iară alţii în ritorică, unii în cea ithică, iară alţii în cea fizică filosofie mai isteţi, şi unii într-ună, iară alţii într-altă învăţătură şi meşterşug mai vestiţi şi mai fericiţi, după a firii orînduială au ieşit (că ce unul Dumnedzău dăruieşte, şi orînduieşte. toata lumea nici a lua, nici a clăti poate).

De care lucru umilita mea prostime (poate fi din năstavul firii spre aceasta orînduită) mai mult în cele cinci glasuri a lui Porfirie şi dzece categorii a lui Aristotel zăbăvindu-să, cu cheia meşterşugului meşterşugurilor (căci loghicăi acest titlu a-i da m-am obiciuit) uşile a deşchide şi lăcăţile a descuia pociu; iar mai înluntrurile cămărilor firii nici a întra şi mai nici a căuta pociu (că împărăţiia firii, precum are domni, senatori, deregători şi orînduitori, aşe are şi plugari, şi morari, şi portari, şi chelari). De care lucru socotesc, precum am şi mai dzis, că nu dialectic, ce filosof la aceasta slujbă trebuieşte, că a dialectecului socoteală ieste numai forma siloghizmului să fie, după canoanele loghicăi, fie-i macară materiia pentru carea siloghizmul face şi necunoscută.

De care lucru şi eu mai mult fiinţa socotelii sau a chitelii decît a lucrului pociu cunoaşte."

Şi aşe şi Vulpea, dialectică, iară nu filosoafă să află. Vulpea, macară că de ar fi îndrăznit, lucrul acesta singură la cap a-l scoate ar fi putut (însă precum adese a face dialecticii s-au obiciuit, adecă la vreme de strîmtoare cu strofe şi cu sofismate, precum şi oştenii, cînd cu mîna şi cu sabiia a birui nu pot, cu mihanii şi strataghemate să slujăsc). Însă cu cleştele cărbunele din cuptoriu şi cu mîna altuia şerpele din bortă gîndi să scoată (precum şi mai denainte prin limba şi gura Ciacalului cuvintele îşi tunase şi duhurile îşi fulgerasă). Vulpea, dară, într-acesta chip şi socoteala îşi orîndui, şi cuvintele îşi informui :„Inima mea, o, priietinilor, spre cea cît de grea poruncă şi aspră slujbă a monarhiilor noastre pururea gata şi bucuroasă au fost şi ieste, şi încă pînă la cel mai de pre urmă abur a fi şi silesc, şi nedejduiesc (că cine n-au învăţat nevoia a trage pentru toţi, acela nici fericirea va suferi împreună cu toţi). Însă cine ce are şi cît are, atîta poate da şi arăta. Eu, dară, de săvîrşirea lucrului acestuia precum vrednică nu sint şi mă cunosc, şi mă mărturisesc. Iară precum pre cel vrednic să vă arăt, încă nu mă tăgăduiesc, pre carile, de să va tăgădui (căci obiciuiţi sint cei adevăraţi vrednici vredniciile sale de privala ochilor şi lauda gurilor a-şi ascunde) (ce precum focul în piatra mai vîrtoasă şi în fierul mai îndesat ascuns fiind, dintr-aceleaşi şi mai tare lovindu-să, scînteiadză, ase şi sufletul plin de vrednicie, pre cît mai mult să acopere, pre atîta mai tare să descopere) de vrednic a-l dovedi, vrednică sint, pre carile rugîndu-l (căci sufletul filosof asupreală nu are, de vreme ce toată asupreala suferind, precum să i să facă asupreală nu simte) şi întrebîndu-l după a sa filosofie, ce va fi adevărul va grăi."„Dară cine ieste acela de carile dzici?" întrebînd-o, ea răspunsă:„Adevărat, între toate jiganiile nu numai bun şi adevărat filosof, ce încă şi ispitit, iscusit anatomic Lupul ieste. Căci şi în mari, şi în mici, şi bolnave, şi sănătoase jigănii, adese meşterşugul ş-au ispitit, atîta cît în toată lumea macar un dobitoc, pociu dzice, că nu să va afla, al căruia mănuntăi vreodată de iuţi şi ascuţite bricile lui să nu fie fost despicate." Aşedară, după învăţătura Vulpii, pre Lup de faţă chemară şi de ieste filosof îl întrebară. Iară Lupul răspunsă: „Eu de la cineva filosofiia n-am învăţat; şi ce poate fi întrebarea aceasta?" Ei dzisără: „Vulpea ne spuse precum în tine filosofăsc suflet şi vrednice duhuri să află. De care lucru, socotim că toată hirişiia Strutocamilei a ne arăta şi tot adevărul a ne învăţa, de vii vrea, vii putea". Iară Lupul răspunsă: „Vulpea macar că acmu, sau de sula zavistiii împunsă, sau de vicleşugul şi răutatea firii sale împinsă, şi preste simţirea ei adevărul atinge (că zavistnicul şi vicleanul numai atuncea grăieşte adevărul, cînd sau zavistiia descoperindu-i-să, spre rău nu sporeşte, sau vicleşugul cu un cuvînt al adevărului acoperind, spre mai mare rău pre altă dată îl opreşte). Iară adevărul ieste acesta (că nici lîngă cuibul şoimului porumbul puii să-şi scoaţă, nici orbul celui cu ochi să să facă povaţă, că nici porumbul îi va videa vreodată zburători, nici cel cu ochi îşi va videa paşii drept îmblători). Că într-această dată în lume undeva, ceva sau la cineva adeverinţă şi adevăr nici vădz, nici a-l videa şi a-l mărturisi, fără primejdie a fi, poate (că unde răcneşte

Leul, nu mai urle Lupul şi unde piuieşte Vulturul, nu mai geamă hulubul. Că nici glasul celuia să aude, nici gemutul cestuia, pînă mai pre urmă fără lacrămi de singe va putea fi). Şi cu atîta voroava încheindu-mi, pentru această întrebare, voi asculta şi altă dată." Cu acestea Lupul tăcînd, Vulpea, macar că nu în puţin frica Lupului avea, însă zavistiia veche spre răutăţi noaă nepărăsit o împingea. De care lucru cu înţeleapta-şi zavistie socotiia că cu casa ei împreună şi coliba vecinului să să aprindză multu-şi foloseşte. Şi nu doară că socoteala spre lauda Lupului îi era, ce numai doară că mult într-însul vrednicii descoperind, despre cei goli de dînsele, pînă în cea de apoi vreo ură asupră i-ar aduce (că nărocul aşe vrednicilor pizmuind să vede, că cu cît sint mai suferitori furtunelor, cu atîta mult valurile să le îndesască, şi pre cît lucruri vrednice de laudă ar face şi ar arăta, pre atîta în ura şi urgiia nevrednicilor să cadă. Care lucru fortuna spre mai mare ruşinarea celor nevrednici, precum îl face socotesc, de vreme ce ei pre cît mai mult îi urăsc, pre atîta pre sine să hulesc. Şi vrednicii pre cît mai mult să înăduşesc, pre atîta în bunătăţi să mai întăresc, nu într-alt chip, ce ca cum cu cît mai tare cremenea cu oţălul a-i lovi, cu atîta mai iuţi şi mai luminoasă scîntei sloboade). Într-acesta chip, dară, Vulpea spre înalgiosul Lupului cu toată osirdiia nevoindu-să (căci firea ei binele cuiva a nu pofti obiciuită ieste), încă mai aievea şi mai cu obraznică îndrăzneală, tare, strigă în gura mare: „Eu, o, priietinilor, celea ce spre vredniciia Lupului voiu să grăiesc, nici pizma mă împinge (carea în inima mea nu numai căci vreodată nu s-au sălăşluit, ce aşeşi nici un ceas n-au găzdăluit), nici vicleşugul sau nevoia mă încinge, ce pentru tot folosul cel de obşte silind, dzis-am şi dzic şi nepărăsit voiu dzice că Lupul precum ieste adevărat filosof, aşe şi spre isprăvirea trebii aceştiia harnic ieste, precum dovedele şi argumenturile, pre carile acmuşi-acmuşi înaintea tuturor puindu-le, tot adevărul lucrului vor mărturisi. Ce întîiaşi dată aceasta a şti vi să cade: că eu, ticăloasa, priinţa şi agiutorinţa Corbului, pentru mari şi multe darurile Vulturului, voiu şi poftesc, că de multe ori rămăşiţa fărămuşelor mesii Vulturului copiii din fălcile foamei şi ˇolÍwV a morţii ne-au mîntuit.

Iară Lupul, pentru căci pre sine singur a să chivernisi şi viaţa din primejdiia foamei a-şi sprijeni ştiind, cu binele altora nici cearcă, nici pofteşte să să îndemînedze. Căci în şcoala lui Dioghenis şi în filosofiia ce-i dzic cînească s-au învăţat, a cărora sentenţie ieste acela lucru de la cineva să ceară pre carile altul nici îl poate da, nici de la sine îl poate lua. Căci odînăoară un împărat mare întrebînd pre Dioghenis ce pofteşte să-i dăruiască, i-au răspuns să-i dea ce nu-i poate lua, adecă să să dea într-o parte din lumina soarelui şi să nu-i facă umbră, oprind radzele deasupra urciorului în carile şedea. Ce pentru obiceile filosofilor acestora şi pentru pravilele filosofiii lor, mai mult a dzice părăsindu-ne, la cuvîntul nostru să ne întoarcem. Argumenturile, dară, şi dovedele spre a Lupului de înţelept şi de filosof încredinţare îmi sint acestea:

1. ↑ Semiramis: Pofta izbîndirii strîmbe
2. ↑ Raiul spîndzurat: Fericirea nestăruitoare
3. ↑ Evfrathul: Nesaţiul lăcomiii
4. ↑ Leul: Partea moldovenească
5. ↑ Vulturul: Partea muntenească
6. ↑ Jiganie: Tot neamul moldovenesc
   Jiganie rumpătoare: Boierimea şi cei mai mari a moldovenilor
7. ↑ Pardosul: Iorgaki vornicul
8. ↑ Ursul: Vasilie vornicul
9. ↑ Lupul: Bogdan hatmanul
10. ↑ Vulpea: Ilie stolnicul
11. ↑ Ciacalul: Maxut uşer
12. ↑ Mîţa Sălbatecă: Ilie Cantacuzino
13. ↑ Pasire: Tot neamul muntenesc; Pasire rumpătoare: Rudeniia şi boierimea celor mari, a muntenilor
14. ↑ Brehnacea: Costantin stolnicul
15. ↑ Şoimul: Toma postelnicul
16. ↑ Uleul: Ştefan paharnicul
17. ↑ Cucunoz: Mihai spatar
18. ↑ Coruiul: Răducanul
19. ↑ Hîrăţul: Radul Golescul
20. ↑ Bălăbanul: Şerban Catacuzino
21. ↑ Blendăul: Şerban logofetul
22. ↑ Monarhie: Ţară, publică
23. ↑ Cînii: Capichehaile
24. ↑ Ogari: Călăraşi
25. ↑ Coteii: Iscoade
26. ↑ Bursuc: Lupul vornic
27. ↑ Nevăstuică: Fata Dedului
28. ↑ Guziul Orb: Dedul
29. ↑ Şoarece: Ursechel
30. ↑ Jiganie vînătoare şi de vînat: Boierime mai de gios a moldovenilor
31. ↑ Corbul: Basaraba voda
    Epitrop: Domn a fietecării ţări
32. ↑ Pasire vînătoare şi de vînat: Boierimea mai de gios a muntenilor
33. ↑ Dobitoc supus: Ţărănimea, prostimea moldovenilor
    Pasire supusă: Ţărănimea, prostimea muntenilor
34. ↑ Boul: Donici lugufetu
35. ↑ Căprioara: Caratziestii
36. ↑ Lebăda: Cornescul banul
37. ↑ În săbor a să obşti: Cu toţii într-un sfat a fi
38. ↑ Liliac: Marco Pseudobeizade
39. ↑ Vidra: Constantin vodă Duca
40. ↑ Brebul: Bpuraz postelnic
41. ↑ Monarhiia celor de apă: Ţărigrădenii
42. ↑ Cămila: Mihalaki Racovitza
43. ↑ Strutocamila: Mihai vodă
44. ↑ Marginile gîrlelor: Fănariul Ţarigradului
45. ↑ Căprioara de Aravia: Dimitraşco Caratze
46. ↑ Siloghismul: domnie altuia
47. ↑ Epitrop Vulturului: Domn Ţărîi Munteneşti
48. ↑ Ca asina despre maică: Viţa bună, carea să trage despre maică
49. ↑ Coţofana: Gramaticul muntenesc

Partea a doa

„Întîiaşi dată, socotiţi, o, fraţilor, şi aminte luaţi cuvintele carile mai denainte înaintea tuturor gloatelor au făcut. Că au nu el în proimiul voroavii sale dzicea, precum inima împăraţilor din mulţimea lucrurilor şi a ştiinţelor, carile în publică-li şi în curte-li să tîmplă, mai ades decît alaltora cîtodată prosgnostice fac? şi cum din putregiunea peştelui în maţele Bîtlanului viermii să nasc? Şi Brebul, părţile bărbăteşti pierdzindu-şi, în zavistie cade şi pizmă vecinică nu numai asupra bărbaţilor, ce şi a muierilor ţine. Asupra muierilor, căci el cu dînsa pofta şi tragerea firii a-şi împreuna nu poate, iară asupra bărbatului, căci acesta a face din plineala firii poate (că totdeauna orbul asupra ochilor, şi şchiopul asupra picioarelor, şi surdul asupra audzului, şi hadîmbul asupra întregului obidă are). Aşijdirea, precum nu numai spicul părului şi asămănarea văpselii pre Vidră vreodată Breb să fie fost o dovedeşte? (Căci tîmplarea vine şi să duce fără stricarea supusului ?) şi alalte ale lui cuvinte toate, de viţi sta pre amănuntul şi cum să cade să le socotiţi, au nu toate hirişe de adevărat fizic filosof îl arată? (Căci toată filosofiia fizicească asupra trupului firesc şi în ştiinţa lucrurilor fiinţăşti să sprijineşte). Apoi acmu, cînd îl întrebaţi de ieste filosof, nici voaă v-au <dat> după poftă răspuns, dar nici pre sine despre aceasta de tot s-au ascuns, ce cu un frumos şi iscusit chip nici lauda asupră ş-au priimit (că cel ce cu tot sufletul aievea în faţă îşi lauda pofteşte nici o deosăbire nu are de la cela carile prin gurile tuturor pre drept să huleşte), nici precum eu adevărul şi ce ieste am grăit au tăgaduit. Acestea, dară, Lupul în faţă şi de curînd v-au grăit. Dară să vă aduc o istorie a lui, carea mai demult au făcut, carea pre cît ieste de adevărată, pre atîta ieste şi de minunată. Şi precum vrednică ieste a să asculta, mi să pare că cu toţii o viţi lăuda (căci istoricul adevărat - adecă carile istoriia adevărat precum s-au avut istoriseşte — lauda împreună cu făcătoriul împarţeşte, căci cela au ostenit lucrul a săvîrşi, iară cesta au nevoit în veci a să pomeni. Şi încă mai mult pre scriitorii decît pre făcătorii minunelor fericiţi şi lăudaţi a numi voiu îndrăzni. Căci după armele şi faptele iroilor, condeiele istoricilor, de nu s-ar fi pre alb clătit, încă de demult şi lauda numelui lor deodată cu oasele ţărna o ar fi acoperit. Şi aşe, aceia au fost a lucrurilor făcători, împreună şi muritori, iară ceştea numelui au fost înoitori şi în veci stăruitori). Povestea dară într-acesta chip să are: Odînăoară era un om sărac, carile într-o păduriţă, supt o colibiţă era lăcuitoriu. Acesta, mai mult de dzece găini, 2 cucoşi, doi miei şi un dulău, altăceva după sufletul său nu avea. Deci dulăul atîta era de bun păzitoriu şi atîta de tare în giur împregiurul casii străjuitoriu, cît nici frundză de vînt să să clătească şi el asupra sunetului să nu năvrăpască cu putinţă nu era (că mai bunu-i şi mai de nedejde ieste dulăul deşteptat decît străjeriul însomnorat sau cu vinul îngropat). Dulăul aşe pre dinaintea casii pururea să afla, iară găinele în podul colibii să culca, mieii noaptea dinaintea uşii în tindiţă, iară omul ostenit şi obosit, dacă viniia de la lucru, în colibiţă spre odihnă să aşedza. Ce cît au fost despre partea mea, macar că, precum să dzice dzicătoarea, nici o piatră neclătită n-am lăsat. Însă nu numai de vrăjmăşiia dulăului, cît de gardul denafară nu m-am putut lipi, nu numai cît la găini în pod nu m-am putut sui, ce aşeşi nici pre acolea pre aproape de fricos glasul lui nici a mă opri, nici a mă odihni am putut. Şi aşe, ori cu cîte meşterşuguri am ispitit şi cu cît mai cu dor dulce carnea găinuşilor am poftit, nicicum poftii şi izbîndii inimii nu m-am învrednicit (căci norocul aşe de aspru cu muritorii şuguieşte, cît, de multe ori, celea ce şi cu ochii le-ar înghiţi, nici cu nasul nu-i lasă a le mirosi). Iar o dată mi să tîmplă cu Lupul a mă împreuna, căruia traiul omului şi vrăjmăşiia dulăului a-i povesti mă luaiu şi precum în multe nopţi fără somn şi cu stomahul deşert împreună şi cu mare groază a primejdiii vieţii pregiur colibiţa săracului în deşert în preajma găinuşilor am cutreierat. Cătră acestea, precum şi doi miei are, îi pomeniiu. De carea el audzind, îndată sculîn du-să, unde ieste coliba cu mieii cum mai curînd să mergem tare mă îndemna. Căruia eu îi răspunş, că într-acea parte de loc a merge, pînă nu va însăra, de frica dulăului primejdiia vieţii îmi prepuiu. Deci trebuie să aibă îngaduinţă, îi dziş, pînă soarele va scăpăta, şi atuncea la pomenitul loc îl voiu duce. Cu mare pieire spre îngăduinţă a-l pleca putuiu, şi încă şi cetatea mărăciunilor lîngă mine aveam (căci lăcomia, de ieste în săturare nesăturată, cu cît în foame mai nesăţioasa va fi), de vreme ce bine îl cunoşteam că dulceaţa a fragedii cărnişoarei mielului în fantazie mai tare foamea lăcomiii şi în stomah lăcomiia foamei mai vîrtos clătindu-i, mă temeam, perii miei în lînă să nu-i întoarcă şi carnea mea în oină să nu o prefacă. (Căci filosofii obiciuiţi sint cu socoteala, aierul în apă şi apa în aier a întoarce, macară că lucrul socotelii n-ar răspunde). Deci sosind cea mie pentru frica, iară Lupului pentru foamea mult dorita şi aşteptata sară, amîndoi împreună purceasăm şi, în preajma locului apropiindu-ne, de departe casa omului cu degetul îi arătaiu. Atuncea Lupul, cu chipuri filosofeşti şi ţărămonii politiceşti înainte-adulmăcînd, purceasă. Ce dulăul nici chipurilor cucerite, nici cuciriturilor linguşite să uită, ce îndată toată pădurea de lătrături şi de brehăituri împlu, aşe cît nu numai codrii să răzsuna, nu numai cît omul din greu somn să scula, ce încă şi pre mieii în scutece învăliţi copilaşi spăimînta şi îi deştepta. Deci omul, de pre aşe tare lătrăturile dulăului precum o jiganie rea la miei să fie vinit pricepu. Carile în grabă afară ieşind şi încă mai tare pre dulău asmuţind şi îmbărbătînd, atîta cît căută Lupului a da dos (că de multe ori fuga fortuna biruinţii, şi biruinţa primejdiia fugăi aduce).

Iar după ce cani fugi Lupul, cît ar fi socotit că de supt adulmăcarea dulăului a fi ieşit, socoti că firea dulăului de la Lup nici shimate filosofeşti, nici cucirituri politiceşti priimeşte, şi aşe cu puterea şi cu vîrtutea înainte a merge şi cu vitejiia lucrul a isprăvi din inimă aleasă (că de multe ori cei împietroşeţi la socoteală cu blîndeţea mai tare să simeţesc. Iară apoi vădzind sila şi nevoia, ca varga de căldură, încotro îţi ieste voia să îndoiesc). Aşe Lupul, această socoteală la inimă puind, iarăşi spre dulău să înturnă, ca norocul monomahiii să ispitească. Dulăul, îndată ce venirea Lupului simţi (căci grijlivul pururea treaz şi deşteptat ieste), iarăşi cu buciunele, dobele şi trîmbiţile cele mai denainte încă la gardul cel dinafară în timpinare îi ieşi. Spre carile Lupul, vitejeşte răpizindu-să, el macară cum dos nu dede, ce de războiu vitejeşte şi de luptă bărbăteşte să apucă. Cîtăva vreme norocul biruinţii în cumpăna îndoinţii sta, pînă cînd Lupul nedejdea îndelungată a fi simţi, şi aşe Lupul, de vîrtutea firească părăsindu-să, la puterea meşterşugească alergă (căci de multe ori ce ieste scădzut în fire, meşterşugul cum să cade plineşte), că macar că nu pînă într-atîta Lupul era biruit, ce să făcea că aşeşi de tot ieste biruit (că adese s-au vădzut mai cu norocire izbîndele a vini, cînd cu supuneri şi cu dosiri asupra nepriietinului să purcede, decît cînd cu dobe şi cu surle alaiurile şicuind, pentru biruinţă în mare numărul oştilor sale cineva să încrede). Lupul aşe într-acea dată, ca cum de tot biruit ar fi fost, tare înapoi fugiia, şi cu fuga seminţile meşterşugului sămăna, carile a doa noapte viptul copt şi deplin le era a da. Lupul aşe cani trist, pentru lipsa putinţii, iară dulăul de tot vesel pentru părerea biruinţii, cineşi la locul său să înturnară. Iară cînd făcliia cea de aur în sfeşnicul de diiamant şi lumina cea de obşte în casele şi mesele tuturor să pune, Lupul şi altă soţie îşi cercă şi pre altul ca sine află, căruia lucrul şi fapta, carea întracea noapte s-au lucrat şi nenorocit norocul ce i s-au tîmplat, pre amănuntul povesti (căci a tot tiranul una şi aceia ieste socoteala, ca ori cu ce mijloc ar putea streinele ale sale a face şi, cînd tîmplarea nu răspunde poftei, celea ce n-au dobîndit i să pare că cu mare nenorocire de la sine le-au pierdut). Aşijderea, vitejiia dulăului adăogînd, dzicea că nu ieste dulău ca acela carile de la un lup numai să să biruiască, ce doară numai de la doi izbînda asupră-i să să nedejduiască (că a firii orînduială ieste doi deopotrivă pre unul deopotrivă să biruiască, iară meşterşugul face ca această axiomă de multe ori să nu să adeverească). Aşedară, ei înde ei tocmindu-să şi însoţindu-să, încă din bîrlog mieluşeii săracului om împărţiia.

Deci, după ce părintele planetelor şi ochiul lumii radzele supt ipoghei îşi sloboade şi lumina supt pămînt îşi ascunde, cînd ochiul păzitoriului să închide şi a furului ca a şoarecelui să deşchide (că toată fapta grozavă şi ocărîtă precum cu întunerecul să acopere şi să ascunde socoteşte, macar că şi noapte <a> are lumina sa, precum şi pădurile urechi şi hudiţoşi păreţii de piatră şi adîncă peşterea de vîrtoapă la videre ascuţiţi ochi au), lupii împreună spre locul ştiut să coborîră. Deci unul cu înceată călcare şi cu furească îmblare, pre pîntece furişindu-să, supt gardul dinafară bine aproape să lipi, şi acolea ca mortul să trînti. Acesta aşe alcătuindu-să şi mulcomiş la pămînt ascundzindu-să, celalalt cît ce putea ciriteiele scutura şi cu picioarele uscate frundze tropşind, stropşind, le suna, încă şi un feliu de scînciitură ca acela da, cît dulăul deşteptat să să stîrnească, iară omului adormit simţirea audzului să nu lovască. Ce nu multă a frundzelor sunare şi a pădurii răzsunare la ascuţită şi deşteptată simţirea dulăului pururea străjuitoriu trebuia, şi nici scîncitura Lupul a poftori apucă, cînd dulăul, îndată şi tot deodată denaintea uşii sculîndu-să, asupra Lupului, ce viniia, sări (îndrăznirea luînd din sara trecută) (căci puţini sint carii tîmplarile în vremi schimbă toare a fi ştiu, însă prea puţini să află carii cu norocul de ieri astădzi să nu să îndîrjască). (Căci mai cu credinţă ieste cuiva trupul fără vas ocheanului a-şi crede decît norocul norocul pînă în al doilea ceas adeverit şi nemutat a-şi ţinea). Lupul, dară, nicicum vinirea şi apropiierea dulăului neaşteptînd, făcîndu-să că grijea de ieri şi primejdiia trecută l-au înţelepţit (că într-adevăr, cît despre partea mea ieste, în mare îndoinţă mă aflu, oare învăţăturile la şcoală învăţate, au ispitile în mîni luate şi primejdiile în cap purtate pre cineva mai păzit şi mai socotit a face să poată), îndatăşi fugăi să dede şi încă cu frumos meşterşug picioarele prin rugi îşi încurca şi cîteodată şi preste cap îşi da. Dulăul atuncea încă mai mare îndrăzneală, precum pre tîlhariul la mînă va băga şi în groapa morţii de viu îl va astruca, luînd (că pre cît pieptul nepriietinului siială, pre atîta dosul lui îndrăzneală aduce), fără de nici o pază, vîrtos şi de aproape îl întiriia, atît cît şi peste prilazul gardului după dînsul sărind, cu mare nedejde de biruinţă îl goniia. Lupul dară, cel ce fugiia, socotind că acmu dulăul de tovarăşul său cel supus va fi trecut, îndată înapoi să învîrtiji şi faţă la faţă nepriietinului dede. Iară lupul cel supt gard ascuns, simţind că acmu dulăul preste gard au sărit, de năprasnă, denapoia lui a-l goni să luă. Dulăul, săracul, de nepriietinul din dos nicicum ştire avînd, cu Lupul din faţă vrăjmăşeşte să lupta. Dară în vreme ce cu cel din faţă tare să apucă, atuncea şi celalalt în spate i să încărcă (pentr-aceia dzic unii că cei cu socoteală denainte au ochi privitori, iară din dos socotitori, şi lucrurile înainte mărgătoare trebuie oglindă să fie celor denapoi următoare). Deci Lupul, într-acesta chip pre dulău la mijloc luînd, şi fuga înapoi îi astupară şi vîrtutea în clipală, ca cu un brici părul, fără de nici o milă îi curmară şi bucăţi, bucăţele tirăneşte (sau mai adevărat să grăiesc), cu tirăniia sa slujiia lupeşte, îl spinticară şi ciolanele în toate părţile îi împrăştiiară. Mîntuindu-să furii de străjeriu, ce pot lucra a povesti nu trebuie, căci fietecine aceasta poate pricepe. Căci omul, ticălosul, întîi lătratul dulăului audzind, apoi îndată şi lină tăcerea urmînd, socoti că de au şi fost vreo jiganie rea, dulăul au gonit-o, şi aşe iarăşi somnului s-au lăsat şi odihnii cu totul s-au dat. Atuncea, lupii fără de nici o grijă, foarte pre lesne preste gard sărind şi în ocolul cel mai dinluntru intrînd, fietecarele mielul său luă şi, veseli de a nepriietinului biruire, dar încă mai veseli de a foamei potolire, cineşi la ale sale să dusă".

Cu toţii, această poveste de la Vulpe audzind, dzisără: „Adevărat, dară, o, priietină Vulpe, că cu mare filosofie Lupul viaţa sa îşi chiverniseşte şi cu multă înţelepciune hrana îşi agoniseşte".

Iară Vulpea iarăşi apucă a mai dzice: „Ce de aceasta vă minunaţi, o, iubiţilor miei fraţi? Căci eu şi altă înţelepciune în capul Lupului am vădzut, pre carea, dacă o voi povesti, precum pre aceasta cu multul covîrşeşte, singuri o viţi mărturisi. Şi macară că istoriia în chip de basnă s-ar părea şi de abiia să o poată cineva crede pînă cu ochii nu o ar videa, însă atîta cinstea coadii mele nebetejită cereştii să o păzască, precum că ce cu ochii am privit, aceia cu gura vă povestesc. Odînăoară era un boier carile avea cîtăva herghelie de iepe. Avea la iepe şi un hergheligiu, carile pre cît era de bun păzitoriu, pre atîta era la vin tare băutoriu. În iepe era şi un armăsariu prea frumos, carile cu cît era la chip de iscusit, încă mai mult era cu vitejeşti duhuri împodobit. Căci atîta de tare nu numai al său, ce şi a celorlalţi armăsari cîrduri păziia, cît hergheligiul din toate vredniciile numai cu beţiia îl întrecea (că mai vrednic să poate numi un dobitoc carile slujbele firii sale păzeşte decît un om carile cele pre mînă-i credzute cum să cade nu le otcîrmuieşte). De care lucru jiganiia rea nicicum în herghelie să năvrăpască, au macară să să lipască nu putea. Căci armăsariul, coada pre spinare ridicîndu-şi şi urechile înainte buărîndu-şi şi tare nechedzind şi rînchedzind, toată herghelia nepărăsit ocoliia, şi pre Lup, cum îl videa, îndată, fără nici o frică, asupră-i să răpedziia şi de multe ori mai pînă la moarte cu picioarele îl stropşiia. Aceasta hergheligiul, de cîteva ori la armăsariu vădzind şi toată nedejdea în bună paza armăsariului lăsînd, pre dobitoc cît pre sine a fi socoti şi pre sine mai rău decît dobitocul a să face priimi. Şi aşe, fără nice o grijă, mai de multe ori, de drojdiile vinului ameţit, de pre cal să răsturna decît de strajea nopţii obosit spre dormire şi odihnă să culca. Deci armăsariul şi hergheligiul într-acesta chip să avea.

Acmu să vedeţi şi Lupul ce face. Întîiaşi dată cunoştea cînd hergheligiul de bat răsturnat şi cînd treaz de somn culcat era. Căci avea Lupul un loc înalt în vîrvul unui deal însămnat, de unde în toate dzilele oglindiia încotro hergheliia îmblă şi dincotro hergheligiul bat sau treaz vine. Că oricînd hergheligiul bat să culca, niciodată gîlceava în herghelie a lipsi nu să tîmpla şi nicicum armăsariul de vrăjmaş războiul Lupului nu scăpa. Care lucru, hergheligiul cunoscîndu-l, de multe ori, într-adins, treaz fiind, ca batul de pre cal cu capul în gios să răsturna şi ca doară Lupul după obiceiu la armăsariu ar alerga, cîte cinci şi şese ceasuri de la pămînt nu să rîdica, ce în zădar. Iară amintrilea, bat fiind, oricînd să deştepta, de pe forăitul iepelor, spaima mîndzilor şi sudorile carile de pre armăsariu ca şirlaiele curea, precum iarăşi bătaie şi războiu cu Lupul să fie avut cunoştea. Deci o dată aşeşi de tot în mormîntul drojdiilor îngropat şi în savoanele vinului tare înfăşurat şi legat fiind, Lupul îndată la herghelie şi la armăsariului monomahie sosi.

Lupul, dară, de departe prin iarbă şipurindu-să şi pre pîntece tîrîindu-să, ca doară armăsariul nu l-ar simţi, spre herghelie să trăgea. Ce în deşert, căci armăsariul (precum ochiul pazii totdeauna deşchis avea) cît de cii şi apropiierea Lupului simţi şi fără nici o zăbavă asupră i să răpedzi. Că acmu aşe cu Lupul să deprinsese, cît nicicum în samă îl băga (că deprinderea din toate dzile nu numai pre oameni la minte îi coace, ce şi pre dobitoace mai omenite şi mai cunoscătoare le întoarce). Lupul în războiu pre cît putea de copitele armăsariului tare să păziia, dară şi cu meşterşug, ca doară de bot l-ar putea apuca în toate chipurile să siliia, carea pînă mai pre urmă o şi făcu (că nemică în lume aşe de cu greu între muritori să află căruia nepărăsita nevoinţă mijlocul şi modul lesnirii vreodată să nu-i nemerească). Că armăsariul, oarecum mai mult decît pravilele vitejiii poftesc, asupra Lupului cu picioarele denainte, ca să-l stropşască şi cu copitele osul capului în crieri să-i prăbuşască. Lupul cu iute fereală lovitura în deşert îi scoasă, şi vrăjmaş colţii prin nări pătrundzind, dinte cu dinte îşi împreună şi falcă cu falcă îşi încleştă (că precum la viteji îndrăzneala cu socoteală vrednicie, aşe, fără socoteală fiind, nebunie ieste şi să numeşte). Iară armăsariului inimii viteze durere pintini dîndu-i (că durerea în graba mare vîrtute duhurilor şi deznedejduirea mare vitejie inimilor aduce), aşe ca cum preste simţirea sa ar fi fost (că în tîmplările de năprasnă întîi purced fapturile, de cie urmadză simţirile şi gîndurile), aşe de cu mare siială capul în sus ş-au ridicat, cît pre Lup mai sus decît sine l-au aruncat, apoi aşe de sus, atîta de tare în pămînt l-au buşit, cît ca o căldare crăpată, de foame deşert coşul Lupului cu sunet au zvînănăit. Lupul întîi vădzind, dară acmu şi pricepînd a armăsariului mai nebiruită virtute, socoti că de-l va mai ridica o dată aşe şi de-l va mai trînti şi de a doa oară într-acesta chip, nici picioarele îl vor mai ţinea, nice vreun os sănătos şi nezdrobit îi va rămînea (căci ispita o dată făcută a înţelepţilor, iară de multe ori poftorită a nebunilor dascăl ieste) (că cine cu sorbirea dintîi preste ştiinţă să arde, în lingura de pre urmă de da ori şi de trii ori a sufla i să cade). Şi ase, Lupul de botul armăsariului lăsîndu-să, puţinteluş într-o parte să dede. Herghelegiul de aceasta nicicum macară simţire luînd, căci cu mlădiţele viţei şi cu cîrceiele mlădiţelor tare era cezluit (că de multe ori ce nu biruieşte omul, biruieşte pomul, şi împăraţi, carii toată lumea în robia sa au adus, pre aceiaşi, amintrilea nebiruiţi fiind, vinul în robiia sa i-au răpit şi beţiia cu mîna muierii i-au biruit. Şi pre cît era întîi lăudaţi, pre atîta mai pre urmă s-au ocărît). Aşe, Lupul, după aspru războiul acesta oarecum în sinul întristării capul slobodzindu-şi, spre chipurile meşterşugurilor chiteala îşi aruncă şi, singur cu sine vorovindu-să, într-acesta chip să socoti, dzicind: „Eu, acmu de atîtea dzile flămînd şi de-atîtea nopţi de priveghere obosit fiind, oarecum vîrtutea mi-au scădzut. Aşijderea, în maţă de atîta vreme cevaşi macară nepuind şi stomahul după a sa fire fără hrană a fi neputînd, în locul hranii singur singele său a amistui s-au nevoit, de unde aieve urmadză că şi duhurile să-mi fie lipsit şi mare iuşurime trupului de vitionime să-mi fie vinit. (Căci foamea în toate dzile muritori a fi ne învaţă şi ieste o boală carea nedespărţit tovarăş tuturor părţilor trupului şi pururea să află de faţă). Ce de-aşi fi fost (dzicea Lupul) în statul puterii mele, armăsariul aşe tare nu m-ar fi purtat şi de n-aşi fi fost de vitioan aşe de iuşor, atîta de sus nu m-ar fi ridicat (acmu, dară, ce lipseşte în fire pre cît poate meşterşugul să plinească trebuie)." Şi aşe Lupul socotindu-să, la un mal să dusă şi cu toată pofta ţărna, ca cum carne de cîrlănaş ar fi, înghiţiia, şi cu atîta lut să îndupăcă, cît ca cum ar fi un sac, peste tot tare şi de greu să îndesă (că din fire Lupul, ca şi lacomul, acesta dar are, ca cînd mult să mănînce pofteşte, întîi maţele, apoi stomahul îşi plineşte. Căci carnea nemistuită la maţă a o trimete poate şi apoi, oricînd îi ieste voia, o boreşte şi afară o scoate). Aşedară Lupul, dacă cu atîta de multă ţărnă tot coşul îşi împlu, decît armăsariul mai mai greu să făcu. Şi de ciia, de abiia clătindu-să, iarăşi cătră herghelie asupra armăsariului purceasă (că sufletul nepriietin, într-altă nu, fără numai în biruinţă să odihneşte). Armăsariul, după deprinsul obiceiu, îndată înainte-i ieşi. Lupul acmu, de ţărnă îngreuiat, precum sprintină fereală a face cu greu îi va fi, şi de copitele armăsariului aşe pre lesne ca mai denainte cu anevoie să va feri socoti, de care lucru meşterşug ca acesta scorni (căci toată simceaoa minţii ieste la nevoie lesnirea a nemeri şi la lesnire de nevoia fără veste tare a să păzi). Dacă pre cît mai aproape putu, lîngă stavă să apropie, pre coaste într-o parte să culcă, picioarele ţapene înainte îşi lăsă, gura îşi căscă, dinţii îşi rînji, limba afară îşi spîndzură, ochii cu albuşurile în sus îşi întoarsă şi oarecum uscaţi şi paiejiniţi îi arătă, muştele în gură îi întra, viespiile de ochi şi de melciuri îl pişca, iară el cu mare răbdare acestea toate, ca cum ar fi mort, le răbda. (Că mulţi, vădzind că viaţa le aduce primejdie de moarte, morţilor asămănîndu-să, şi din moarte au scăpat, şi pre alţii cu piciorul pre cerbice au călcat). Armăsariul, vădzind că Lupul nu ca dintîi vrăjmaş năvăleşte, ce ca stîrvul mort pămîntului să lipeşte, întîi de departe pre nări forăia, apoi mai cu îndrăzneală de Lup să apropiia. De ciia (după cum a tuturor dobitoacelor obiceiul ieste, cînd vreun stîrv mort află, a-l amirosi), dincoace şi dincolea a-l adulmăca începu. Lupul, cu moartea minciunoasă, hirişă şi adevărată prostului armăsariu moarte acmu-acmu gătiia şi cum îl va apuca şi cum îl va birui şi cum va sări, numai din gînd să chibzuia.

Deci armăsariul, precum am dzis, din toate părţile amirosindu-l, şi despre partea botului vini. Atuncea Lupul, după greuimea ce avea, cu cît mai mult putu să sprintini şi de năprasnă pre săracul armăsariu de nări apucă. Carile, şi de spaimă, şi de durere, macar că peste puterea sa să sii şi cu picioarele în toate părţile azvîrli, dară cu aceasta puţin lucru şi aşeşi cevaşi macară nu spori. Căci îndesată greuimea lutului în maţele Lupului iarăşi la pămînt atîrnă şi capul şi genunchele armăsariului. Cîtăva vreme Lupul altăceva nu făcea, fără numai, ca o piatră în gios, tot la pămînt să trăgea. Armăsariul acmu, icoana morţii în oglinda vieţii sale privind şi din toate părţile deznedejduind, mai mult de groaza morţii decît de muşcătura Lupului, din toate mădularele să slăbiia. (Că precum apelpisia cîteodată inimile îmbărbătează, aşe mai de multe ori toate nedejdile curmă şi toate puterile ca cu paloşul deodată le răteadză). Aşedară, armăsariul, ticălosul, în toată slăbiciunea aflîndu-să, Lupul, cum mai fără veste şi mai în pripă de nări lăsîndu-l, de ii îl apucă, şi, îndată bîrdăhanul spărgîndu-i, maţele la pămînt îi vărsă.

După ce Lupul cu acesta meşterşug pe armăsariu îl întoarsă în ţinţariu şi pe poarta întunerecului îl bagă (că moartea dobitocului altă nu ieste, fără numai lipsa luminii vieţii întunerecul nefiinţei aduce), îndată ţărna ce mai denainte nu pentru saţiul, ce pentru greuimea o înghiţisă, a vărsa începu, într-a căriia loc, cu mare veselie, carnea armăsariului pusă. Ca acestea şi altele mult mai mari şi mai minunate înţelepciuni, o, fraţilor, Lupul în capul său poartă, carile adevărate izvoară de ştiinţă şi senine de multă cunoştinţă sint (că nici nebunul coarne, nici înţeleptul aripi are, de pre carile de înţelept sau de nebun să să cunoască, ce pre amîndoi cuvîntul şi lucrul veri aşe să fie, veri ase îi arată. Că amintrilea mulţi înţelepciunea cuvîntului îndestul au, iară de lucrul ei prea lipsiţi sint; şi împotrivă, mulţi de pompa şi frumuseţea cuvîntului sint depărtaţi, iară faptele îi arată precum cu înţelepciune a fi încorunaţi). De care lucru, o, priietinilor, fără nici un prepus să fiţi, că Lupul aceasta a isprăvi va putea, însă numai de va vrea. Numai şi aceasta a socoti vă trebuie, că siiala Lupului fără vreo adevărată pricină să fie nu poate. Că amintrilea (înţelepţii precum de laudele lumii fug, aşe pentru ca lumea de buni să-i laude, înţelepţi a să face s-au nevoit).

Aşijderea, cel mai supţire al înţelepţilor meşterşug ieste (ca lauda numelui de la dînşii pre cît pot gonind, ea singură pre atîta asupră-le să alerge fac), nu într-alt chip (ce ca cum inima carea în dragostea cuiva ieste lovită, cu cît îndrăgitul să ascunde şi să fereşte, cu atîta dragostea cuprindzîndu-l îl topeşte). Deci cît despre siiala lui ar fi şi pre cît proasta mea socoteală agiunge, socotesc (că de multe ori ce nu să începe cu cuvîntul să sfîrşeşte cu băţul)."

Cu acest feliu de învăluiri şi cu aceste sule de bumbac, după ce Vulpea pre Lup împunsă, pătrunsă şi pre cît putu în ura şi zavistiia a multora îl împinsă (căci mulţi era carii nici cuvîntul dreptăţii a şti, nici pre Lup a filosofisi a audzi poftiia) (că cîtă înăcăjire bolbăitura minciunii în urechea dreaptă, atîta nesuferire săgetătura adevărului în inima necurată aduce) şi în tot chipul cu podoabe îl învăscu şi-l desvăscu, îl îmbrăcă şi-l dezbrăcă, pînă mai pre urmă nu într-alt chip, ce vădzind că mulţi urechea ascultării despre mulţimea vorovirii ei a întoarce începusă, cuvîntul îşi curmă (căci gura desfrînată mai tare aleargă decît piatra din deal răsturnată, pre carea un nebun cu piciorul poate a o prăvăli şi o mie de înţelepţi a opri nu o pot).

După aceste a Vulpii pentru a Lupului filosofie dovede, cu toţii cunoscură că în capul Lupului ieste şi siială, şi socoteală. Deci cei ce poftiia siiala nicicum vrea să-i asculte socoteala, iară cei ce poftiia socoteala mai cu de-adins vrură să ştie ce-i poate fi siiala. Şi aşe, sentenţiia celora ce poftiia socoteala biruind, aleasără ca iarăşi pre Lup de faţă să cheme şi mai cu adevăr pentru a Strutocamilei fire să să înştiinţedze.

Deci, după ce pre Lup în mijlocul theatrului adusără, Corbul (precum şi mai sus s-au dzis) puterea Vulturului şi îndemnarea Cucunozului spre adeverinţa vrednicii<i> Strutocamilei avea, carile, ca şi cuvintele Lupului, după pofta sa să abată şi într-alt chip a grăi pricină a i să da să nu sa poată, cătră Lup într-acesta chip loghica îndrăpt îl învăţa. Căci nu din hotarul mijlocitoriu purcedea, nu din protase siloghizmul începea, ce din încuierea urmării protasele sofisticeşte în gîndul ascuns lăsa şi într-acesta chip epifonema sa în glasul mare striga: „(Cine în lume ieste atîta de înţelept căruia altă înţelepciune să nu-i trebuiască? Cine între muritori ieste atîta de învăţat căruia mai multă partea învăţăturii să nu-i lipsască? Cine în tot theatrul acesta ieste atîta de ascuţit la minte carile vînt să socotească a altora cuvinte? Şi cine ieste acela carile a dzice va îndrăzni că mai mult o mînă decît o mie a sprijeni sau a pohîrni poate?) De care lucru, o, iubite priietine, pentru ce în mijlocul theatrului te-am chemat a şti ţi să cade. Că iată, vredniciia Strutocamilei toţi o au ales. Iată că alegerea a multora ieste mai adevărată şi mai întărită decît a unuia sau a doi. Iată că Strutocamila de titulul vrednicii<i> şi a stăpînirii vrednică ieste. Iată că mare să află însămnarea numelui ei. Aşe porunceşte Vulturul, aşe va Corbul, aşe îndeamnă şi sfătuieşte Cucunozul. "

Corbul, dară, a acestora de cîteva ori palinodiia cîntînd şi după firea glasului său de da ori şi de trii ori crăncăind. Lupul partea cea mai multă a vremii tăcerii da ăcăci tăcerea capul filosofiii ieste, şi încă toată cinstea înţelepciunii mai mult întrînsă să prijeneşte, de vreme ce aplos a grăi de la maice şi de la mance ne deprindem; frumos şi mult a vorovi, toate şcoalele, mai prin toate locurile (nu cu puţină pagubă a tot muritoriul!), pre canoane ne învaţă. Iară înţelepţeşte a tăcea şi vremea voroavii puţine şi grele prea la puţini videm, şi învăţătura tăcerii undeva macară în lume a să profesui nu audzim. O, fericita tăcere! că totdeauna cu tăcerea ascultăm şi învăţăm orice ar fi de învăţat şi pururea din fîntîna tăcerii cuvîntul înţelepciunii au izvorît. Că cine tace mult, mult gîndeşte, şi cine mult gîndeşte, mai de multe ori ce-i mai cuvios nemereşte. Acela dară ce ce-i mai de folos au nemerit, dzic că, de va grăi, va grăi mai negreşitî.

Lupul dară, după multă cu tăcere spre crăncăitul Corbului ascultare, într-acesta chip să cumpăni, ca nici cu de tot nerăspunderea necunoscătoriu, nici cu voroava împotrivă mai mult mîinii aţiţitoriu să să arete, de care lucru într-acesta chip răspunsă (cînd toate gurile privighitorilor a mai cînta tac, atuncea greierul copaciului a ţiţii începe). „Deci sau căci au tăcut privighitorile, grierul au început, sau căci au început grierul, privighitorile au tăcut, nici aporiia, nici dezlegarea ei ieste aşe vrednică de iscodit. Căci una ştim, şi aceia de la toţi de adevărată priimită axiomă ieste (că toate vremea sa au şi vremea a tuturor dascal şi învăţătoriu ieste), carea precum voroavii vorovitoare, aşe tăcerii tăcătoare, cumpănitoare şi giudecătoare va fi. Iară eu vecinice mulţămiri dau, căci acmu de lucrul ce nu ştiam oarece m-am înştiinţat (căci fietece a şti mai de folos ieste decît fietece a nu şti)."

Iară între pasiri era o Brehnace bătrînă, carea în multe ştiinţe şi meşterşuguri era deprinsă (că mult să îndrepteadză cu învăţătura tinereţile, dară şi ştiinţa mult creşte şi să adaoge cu bătrîneţele). Aceasta a Lupului atîta siială şi la voroavă atîta fereală aminte luînd, în sine dzisă: „În Lup nu numai tăcere inimoasă, ce şi oarece simţire adulmăcoasă ieste (şi pînă într-atîta cruţătoriu cuvintelor ce să arată, nu ieste sămn a minte de socoteală deşartă). De care lucru tăcerea lui cu glogozite voroavele noastre de trecut nu ieste (că voroava glogozită, pînă mai pre urmă, sau de tot în deşert, sau în gîlceavă iese, iară tăcerea cu răbdare sau în pace, sau în biruire să săvîrşeşte)". Şi aşe, către alalte pasiri dzisă: „Puţină răbdare să aveţi să cade, pentru ca într-o parte luîndu-ne cu Lupul, pentru cel de obşte folos, oarece cuvinte să facem".

Şi aşe, Brehnacea, în singurătate cu Lupul luîndu-să, cătră dînsul într-acesta chip voroava începu: „Vreare-aş şi aş pofti, iubite priietine, pricina adîncii tale tăceri ce ar putea fi ca să pociu şti (că deşi tăcerea între toţi iubitorii înţelepciunii lăudată ieste, însă la vreme de treabă icoana neştiinţii arată). Aşijderea (macar că cine nu ştie vorovi şi tace, frumos voroveşte, dar încăşi la multă cu îndemnare şi cu poftă întrebare a nu răspunde, sau a celor pizmoşi, sau a celor urîcioşi lucru ieste). Mai vîrtos, precum mi să pare, ştiut a-ţi fi socotesc (că doaă lucruri, sabie de îmbe părţile ascuţită şi rană minţii netămăduită ieste cineva la vreme de voroavă cuvîntul a-şi opri şi la vreme de tăcere limba desfrînată a-şi slobodzi). De care lucru de ieste în tine vreo ştiinţă sau vreo cunoştinţă, de mine să nu ascundzi te poftesc şi te sfătuiesc. Ca într-acesta chip orice în republica noastră clătit, strămutat şi neaşedzat ar fi, în limanul odihnii, întrulocarea unirii şi în aşedzămîntul omoniii a aduce să putem. Căci într-alt chip lucrul de va rămînea, de toată a lucrurilor alcătuire şi a sfatului bun şi de obşte învoire, toată nedejdea să rumpe şi să curmă (că nu atîta stricăciune publicăi adunarea nepriietinilor denafară, pre cîtă a cetăţenilor dinluntru a inimilor într-un gînd neîmpreunare aduce)." Lupul răspunsă: „Bine stii, cinstite priietine (că degetul arătătoriu cumplită otrava clăteşte a ochiului privitoriu) (şi supt unghea degetului mai vrăjmaş toapsăc decît supt dintele viperii stă). Aşijderea nu ieste pofta aceluia carile cu dreaptă socoteală să slujeşte, ca lumea, cu degetul arătîndu-l, să dzică: «Iată, acesta aşe au dzis, aşe au făcut». Că macar că într-acea dată oarece spre adaogerea cinstei şi spre slava numelui a să aduce s-ar părea (care lucru mai mult decît altele pre muritori farmăcă), dară cu bună samă şi adese s-au vădzut că aceleaşi guri cîntă cîntecul îndrăpt, şi ce ieri lăuda, astădzi în hulă iau şi în batgiocură. De care lucru propozitul socotelii au fost ca într-atîta adunare de nevoie adevărul a nu arăta, iară de bunăvoie numai singur eu a-l şti, sau cătră altul iarăşi adevărului iubitoriu a-l obşti (că între doaă chipuri pururea doaă socotele asupra unui lucru au, dară în doaă monarhii, în carea nenumărate chipuri, voi şi socotele să află, cu cît mai vîrtos deosăbite plăceri vor avea? Unde cineva cu sfatul plăcut şi iscusit nu mai mulţi priimitori decît lepădători şi nu mai puţini apărători decît împotrivitori va afla), Şi aşe urmadză ca (din cuvîntul adevărat nu mai puţini nepriietini decît priietini cineva singur cu gura sa să-şi agonisască )." Brehnacea răspunsă: „Adevărat, o, priietine, că coaptă şi deplin ieste socoteala ta (căci nime aşe de fericit în lume să să ţie, a căruia, precum şi lucrul, şi cuvîntul tuturor va plăcea să să socotească, că soarele şi ceriul senin călătorilor, ploile sămănătorilor, vara plîntătorilor, toamna culegătorilor şi iarna de-a gata mîncătorilor place, pre carile soarele, totdeodată tuturor neputînd a le pricini, de la toţi aceşte nu poate a scăpa a nu să vinui); şi macară de lauda gurilor multe înţelepţii ca albinele de fum fug, însă (cînd pentru făcut folosul de obşte cineva să fericeşte, cuvioasă şi frumoasă ieste lauda) (că cu mintea şi sfatul unuia, a multora viaţă a să păzi şi din viitoarele primejdii a să feri ispita din toate dzilele arătătoare şi mărturisitoare ne ieste). Precum cu bună chivernisala unui navarh, din nesăţioase droburile mării multe suflete la limanul lineştii scapă (căci acela, bun cărmuitoriu a fi să dzice şi ieste carile din lineşte furtunele socoteşte şi din furtună lineştea agoniseşte). A căruia dulce voroavă în liman şi vrednică laudă pre uscat şi cădzută mulţămită de la ficiori pentru părinţi, de la părinţi pentru feciori, prin toate casele şi adunările, nu otravă, mă crede numelui, ce tare antifarmac tuturor hulelor ieste. Pentru aceasta şi într-acesta chip a celor vechi şi fericiţi iroi numere (căci fericirea adevărată cu cît să vecheşte, cu atîta mai mult să fericeşte), carile de atîţea mii de ani şi pînă acmu, din iscusite condeiele scriitorilor, din tocmite verşurile stihotvorţilor, din împodobite voroavele ritorilor şi din dulce cuvîntare a tuturor gloatelor bună pomenirea numelui nici s-au părăsit, nici în veci să va părăsi. Care lucru vie icoana vrednicelor sale suflete şi deplin pildă următorilor săi ieste (căci toată omeniia şi vredniciia omenească într-aceasta să plineşte, ca pre neputincios să agiute, şi neştiutoriului nu numai cu cuvîntul, ce mai vîrtos cu fapta pildă aievea să să arete). Acesta lucru singură înţelepciunea firii pre toţi învaţă, cu îndămînările sale pildă ni să arată de faţă, cîte părţi are, toate în slujba şi agiutorinţa tuturor le întinde. Soarele tuturor cu acelaşi ochiu caută, nici pre unii încăldzeşte şi despre alţii aceasta tăgăduieşte. Ploile, precum stincele umedzăsc, aşe săminţele dezvălesc, hlujerile răcoresc, copacii înfrundzesc, florile iarba şi toată păşunea şi otava înverdzesc; şi toate în neamul şi chipul său, una spre îndămînarea alţiia neobosit să nevoiesc şi fietecarea periodul plinirii sale a plini să silesc. De care lucru aievea ieste (că fireanul firii a urma să cade), iară amintrilea cine firii să împoncişadză, pre făcătoriul firii în meşterşug necunoscătoriu arată. Nici voiu, priietine, cu numele firii, mulţimea pătimirilor să înţelegi (că toată pătimirea grozavă nepriietină, iară nu priietină ieste firii)."

Cătră aceste a Brehnacii nu proaste cuvinte, Lupul într-acesta chip răspunsă: „Vădz şi bine cunosc, o, priietine, că cu toată nevoinţa te sileşti ca pentru a mea adîncă tăcere să te înştiinţăzi (că sufletul filosof nu numai cum şi ce s-au făcut, ce şi pentru ce aşe s-au făcut cerceteadză) (că toată prostimea lucrurile vădzind, precum sint le ştiu, iară filosoful din ce şi pentru ce aşe sint cunoaşte).

Deci de vreme ce şi eu (precum mi să pare) urechi bine ascultătoare am aflat şi tu precum gură adevărul grăitoare să fii nemerit adeverit să fii şi precum eu a povesti nu mă voiu lenevi, aşe tu în pomenire a le alcătui nu te obosi (că voroava frumoasă la cei cunoscători de n-ar mai sfîrşi, încă mai plăcută ar fi, iară cei necunoscători mai tare dulceaţă în basnele băbeşti, decît în sentenţiile filosofeşti află). Întîiaşi dată, dară, o, priietine, pricina tăcerii mele au fost căci (în ureche de pizmă îmbumbăcată şi de zavistie astupată nici buhnetele căldărăreşti, necum line cuvintele filosofeşti a răzbate pot) (căci mai pre lesne s-ar audzi voroava între ciocanele căldărarilor decît între multe gloate a varvarilor). Iară a doa şi cea mai grea pricină au fost căci nu a tuturor socoteală ieste ca pentru ce nu ştiu să să înştiinţedze (macar că fietecine din fire a şti pofteşte, dar cei mai mulţi, ceva neştiind, precum ceva nu ştie a să dovedi nu priimeşte), ce pentru ca ce le place şi ce poftesc, aceia a şi audzi să nevoiesc. Aşijderea, nu atîta pentru hirişă fiinţa Strutocamilei a să înştiinţa, pre cît cine ceva împotriva lor şi după pofta adevărului va grăi a însămna să silesc. Că acel apofasisticos cuvînt: El au dzis, ase va, ase porunceşte, aievea arată că nu ce mai de folos, ce ce mai plăcut le ieste, aceia să şi aleagă. Şi aşe, voroava mea nu de ascuţite, ce de căptuşite urechi ar fi lovit (şi ce mai mare nenorocire a fi poate decît cînd nici cel ce bine voroveşte nu să înţelege, nici cel ce aude cuvintele de bune şi de rele nu-i alege). De care lucru la cei cu socoteală (mai cu suferire şi mai cu cuvinire ieste în munţi holmuroşi, codri umbroşi, în stînci pietroase, peşteri întunecoase, între păreţi zugrăviţi şi zidiuri cu iederă acoperiţi cuvinte a face decît între oamenii carii cuvîntul adevărului a audzi nu le place). Căci între locurile pomenite, cineva glasul de ş-ar slobodzi, în urma glasului văile, codrii, munţii, păreţii, zidiurile aceiaşi dzisă ar poftori, şi de n-ar adaoge, încailea, nici ar scădea ceva voroavii cuvioase. Care lucru la urechile după plăcere a audzi deprinse, împotrivă cade, că de răspund, răspund cu urgie, iară de tac, tac de pizmă şi de mînie. Dară de vreme ce în singurătatea oamenilor şi în tovărăşiia ştiinţelor acii numai amîndoi ne aflăm, ori pînă unde proastă ştiinţa mea s-ar întinde, cu bună nedejde şi fără nici o primejdie a alerga şi orice înodat s-ar părea, a dezlega nu mă voi sii (că de nepriietinul înţelept ieste de lăudat, cu cît mai vîrtos şi priietin şi înţeleptul va fi mai de ascultat şi de îmbrăţăşat). Că a Vulpei şicuită către toată publica priinţă, iară asupra mea ca vreo ură să poată aduce, cu mare nevoinţă numele mieu şi a filosofiii mele la mijloc s-au adus, carii de la mine cea adevărată şi chiară a Strutocamilii fiinţă hirişie să le arăt înaintea atîtea gloate m-au chemat. Cătră carii în ceva nerăspundzind, pricina tăcerii şi siielii mele mai sus deplin ţi-o am povestit. Iară acmu, pre cît puterile îmi vor agiuta, numele şi firea Strutocamilei cum mai pre scurt şi mai aievea a-ţi dejgheuca mă voi sili (căci nu didascalul, carile în toate dzile în şcoală învaţă, ce cela ce a ucenicilor cu învrednicii şi învăţături împodobeşte viaţă, fericit şi la nume vestit ieste şi a fi să cade ). Unul dintre cei a firii tîlcuitori dzice că a numerelor numire şi cunoştinţă ieste măsura a necunoscutei firi. Iară altul dzice că ieste făcliia şi lumina a fiinţii lucrurilor. Amîndoi dară, precum să cade, la rădăcina adevărul au atins şi la vîrvul adevăratei cunoştinţe au agiuns (că cine adevărul de la rădăcină cearcă, ştiinţa în vîrvul înălţimii află, şi cine adeverinţa de gios întreabă, cunoştiinţa de sus îi răspunde). Bine dară şi după regula adevărului, iarăşi dzic, vrednicii aceia filosofi au grăit, de vreme ce tot numele hiriş scurtă hotărîrea lucrului ieste. Deci numele Strutocamilei din doaă numere, din Struţ adecă şi din Cămilă alcătuit ieste. Aşijderea din doaă feliuri, adecă din dobitoc şi din pasire ieste împărţită (însă de ieste în lume pasire ca aceia, carea hiriş numai struţ să să cheme). Deci a acestor doaă dihanii hirişiile împreunînd, firea jiganiii, pentru carea întrebare să face, pre lesne a desface şi a cunoaşte vom putea. Aşijderea pre fietecare dihanie, prin cele patru fireşti pricini cercînd, fietecarea cît şi ce cu dobitocul acesta împarte, chiar vom putea pricepe. Aşedară Cămila ieste dobitoc în patru picioare, mugitoriu şi din fire spre ridicarea sarcinii orînduită. Deci cît ieste despre partea pricinii făcătoare, aievea ieste că ca şi alalte în pîntece să zămisleşte şi în vremea cădzută fireşte să fată. Cît ieste despre partea materiască, ieste ca şi alalte dobitoace: din carne, singe, oase, vine, piiele, păr şi alalte cîte la materie să cuprind. Cît ieste despre pricina formei precum din alalte dobitoace cu multul să deosăbeşte, să arată. Întîi, că unele sint cu un ghib numai, iară altele cu doaă, la cap mică, după mamina trupului ce poartă, picioare înalte şi la genunchi botioase, la talpă lată şi fără unghi, la copită îngemănată şi ca gîştele pe dedesupt împeliţată, la coadă scurtă, după lungimea trupului măsurînd (căci coada la dobitoc întîi ieste pentru frumseţe, iară a doa, ca pe unde cu capul şi cu picioarele nu agiunge, pentru apărarea de muşte, cu coada să agiungă), la păr creaţă ca arapul, dară moale ca bumbacul, de la grumadzi pînă la piept ieste flocoasă şi coama îndrăpt, de la guşă în gios, spre gîtlej purcede, iară peste tot la stat decît alalte mai mare, iară decît filul mai mică ieste. Iară cît ieste despre pricina săvîrşitului, aieve ieste (precum şi mai sus am dzis) că firea spre ridicarea sarcinilor grele au orînduit-o. Nici aspru să ţi să pară, o, priietine, acest cuvînt pentru pricina săvîrşitului, că macară că aceasta pricină ithicăi mai mult decît fizicăi slujeşte, însă adevărul aşe să adevereşte, nevoia omenească în fire pricina sfîrşitului au aflat şi, precum dzic unii, preste chiteala firii (însă meşterşugul fătul nevoii fiind, nevoia întîi ce-i mai pre lesne, apoi ce-i mai cu greu şi mai de folos au aflat), însă nu de tot împotriva firii, nici preste puterile ei a sări poate, nici orînduiala lesnirii a-i muta ispiteşte. Că ce meşter ar fi acela carile grindzi de fier ar rîdica şi cu cuie de lemn le-ar întări, sau cine sfeşnic de său şi lumînare de argint ar face? De unde aievea ieste că ce firea spre lesnire împrăştiiat au lăsat, aceia meşterşugul cu adunarea spre săvîrşire le-au adunat. De care lucru, la Cămilă de socotit ieste întîi ghibul în spinare rîdicat, pentru ca de greuimea sarcinii mijloc pre lesne să nu i să îndoiască. A doa, la dînsa ieste de luat în samă perinuţele între picioarele dinainte şi în pulpile picioarelor denapoi, în carile, cînd pentru încărcarea la pămînt şede, ca cum în nişte pirostii cu trii picioare, într-acele perinuţe să sprijineşte, pentru ca adese culcarea şi ridicarea şi greuimea, carea în spate o îndeasă, pieptul şi pulpile să nu-i julească, nici piielea, rănindu-i în ceva, să o betejască. A triia ieste la dînsa de socotit mărimea trupului şi puţină mîncarea şi încărcarea stomahului şi mare răbdarea carea de sete în vremea căldurii are, pentru ca şi hrana fiindu-i puţină şi răbdarea mare la sete, pre la locurile carile mîncarea de în bişug şi băutura în biv nu să află, mai răbdătoare şi mai trebuitoare să fie (că acela ieste mai trebuitoriu, carile la vreme de nevoie ieste mai răbdătoriu). Acestea dară în Cămilă firea ascundzind, nevoia şi meşterşugul din fire aşe şi spre acesta sfîrşit să le fie orînduit sfiteşte. Iară de toate mai pre urmă de socotit la Cămilă rămîne, ca după mărimea trupului, micşorimea sufletului, şi după arătarea trupului, prostimea duhului ce are, că un copil de şepte ani sau şi mai mic şepte cămile sau şi mai multe după sine a trage şi încătro voia îi ieste a le întoarce poate, iară de multe ori, în locul copilului, un măgăraş această slujbă a săvîrşi şi cîteva cămile după sine a înşira poate, carile cît sint şi cît pot, de s-ar putea cunoaşte, lucrul într-alt chip s-ar tîmpla (că unde a socotelii şi a minţii radze nu lucesc, duhurile puterii puţin procopsesc). Acesta lucru în dobitocul acesta chiar arată că firea nu după mărimea trupului duhurile în cumpăna atocmirii au împărţit, ce la stîrvul măminos şi vîrtos duh logoş şi fricos au pus (că puterea trupului, cît de vîrtoasă, rîdică, împinge şi strînge, cît de mai mult ar putea doi sau trii, iară cel puternic la socoteală cu miile pre alţii covîrşeşte). Deci într-acesta chip Cămila fiind, toate nevoile şi greutăţile ce trage nu peste voie, ce peste ştiinţă sufere. În care lucru, lauda vrednicii <i> suferelii să agonisască nu poate (căci acela ce simte, iară nu acela ce nu simte, a suferi să dzice, şi cela ce puterea spre izbîndă harnică a fi îşi cunoaşte şi nu-şi izbîndeşte, iară nu cela ce slăbiciunea nepriietinului neştiind, de frică să contineşte, răbdătoriu să numeşte). Încă mai cu de-adins şi precum adevărul să are, că Cămila, nu căci nu poate, ce, precum am dzis, căci nu ştie că poate, i să pare că de-ar putea vreodată pre cei ce o înăcăjăsc, tot ş-ar izbîndi; de care lucru în ştiinţa ei, slăbiciunea duhului puterile trupului neclătind, numai cu pizma şi înăduşala rămîne. Carea macar că în viaţă (precum unora place) dzic că nu o uită, însă iarăşi în viaţă izbînda, pentru pricinele carile am dzis, a-şi răscumpăra nu să învredniceşte. Acestea dară, cani pre scurt, o, iubite priietine, în Cămilă şi în firea ei aşe să socotesc, şi cu tot adevărul aşe şi sint. Deci pentru aceasta mai mult voroava a lungi părăsindu-ne, la Struţ, pasirea să ne întoarcem.

Aşedară, giumătatea dobitocului acestuia în Cămilă aievea arătîndu-să, acmu cu alt mijloc giumătatea ce rămîne în Struţ, pasirea, să o cercăm şi iarăşi prin cele patru a firii pricini, ce, cum, din ce şi pentru ce ieste, să o aflăm. Deci la acesta lucru întîi ca astrologhii să facem să cade, carii cele adevărate fireşti şi cereşti trupuri mai curat vrînd să arete, nişte fiinţe din socoteală şi nişte trupuri şi locuri, carile nici în ceriu, nici în fire să află, pun. După aceasta dară socoteală, a fi să dzicem şi cu mintea să supunem, precum în fire să află o pasire mare, cu pene, pedestră şi nezburătoare, sau un dobitoc cu doaă picioare şi să oaă; hrana, în loc de grăunţă, iarbă sau carne, să-i fie piatră, foc şi fier; şi aşe, pre ciuda lumii, aceasta prin pricinele fireşti de amănuntul să o ispitim, ca oarece pentru dînsa adevărul şi socoteala ce ne va arăta să oblicim. Pre cît dară ieste din partea materiiască, să vede că nu piatră, lut sau alt metal, ce carne, singe şi alalte lucruri de materie dihaniiască are. Pre cît din pricina făcătoare ieste, întîi în ou să zămisleşte, să oaă, cloceşte şi apoi puii ca alalte pasiri din oaă îşi scoate. Iară cît despre pricina formei, multe şi aspre discolii are, pre carea, binişor de o vom socoti şi în cumpăna socotelii drepte de o vom cumpăni, mai mult spre a firii ei cunoştinţă decît alalte ne va agiuta. Forma, dară, parte îi ieste de pasire, iară parte de dobitoc. De dobitoc, dzic, căci pedestră, nezburătoare şi pre faţa pămîntului, iar nu în aer îmblătoare. Talpa îi ieste ca de Cămilă, cu copită împreunată, iară nu cu unghi şi cu degete despicată; în spinare, ghib în sus rîdicat ca Cămila are, la grumadzi, lungă şi întoarsă, la picioare, înaltă şi la genunchi botioasă ieste; la cap, mică şi la bot, întoarsă, nu plisc de pasire, ce bot de dobitoc poartă; coada în sus întoarsă, creaţă şi tufoasă îi ieste. Rar şi departe păşeşte, princet şi lin paşii îşi clăteşte. Acestea toate din forma cămilii îndatorită a fi, dovadă nu trubuie. Iară din forma pasirii îndămînată a fi, numai penele o arată; în loc de fulgi, tulee, şi în loc de peri, pene ş-au luat. Acestea dară la un loc împreunîndu-le, pentru a patra pricină, carea ieste a săvîrşitului, cum vom putea vom giudeca. Deci, pre cît cu socoteala a agiunge putem, dzicem că firea într-aceasta jiganie un lucru mijlociiu au lucrat. Căci trupul mare asămănînd Cămilei, cu mici penele aripilor pasirii în aer a să rîdica nu poate. Aşijderea, slab trupul păsăresc sarcina dobitocească şi a pohoarăi greuime a suferi şi a purta nu poate. De unde aievea ieste că nici firea spre acestea au tocmit-o, nici meşterşugul şi nevoia au silit-o. De care lucru, un lucru numai a săvîrşi poate (căci firea ceva în zădar şi în deşert nu face), însă, de ieste de credzut cuvîntul unora, carii dzic precum jiganiia aceasta în stomahul său fierul amistuind şi oţelul în maţeşi topind, pre urma ei, cei ce această treabă de grijă au, găinaţul la un loc îl strîng, pre carile meşterii de a doa oară fierbîndu-l şi în materiia şi forma dintîi întorcîndu-l, fierul cel vestit, ce-i dzic meschiul vechiu, să fie alegînd, din carile odînăoară povestesc precum oaă de fier prea multe să să fie făcut, carile şi pînă astădzi în cămările împăraţilor rămăşiţă să păzăsc şi să află. Însă aceasta socoteală, macară că pre la mulţi de adevărată să ţine şi să crede (dară mişeliia lumii aceştia atîta cu vremea lucrurile strămută, cît celea ce unii o dată cu mînule le apipăia, cu picioarele le călca şi cu ochii le videa, aceleaşi acmu alţii audzindu-le, în loc de basnă şi de minciună a fi să le ţie). Însă noi a celora ce ispita prin scrisori a oameni de temeiu nu să pomeneşte, nici acmu ispita după cuvinte cineva a afla să învredniceşte, lucrul în prepusul schipticesc lăsăm. Şi aşe, nici spre aceasta sfîrşit din fire Struţul orînduit a fi nu să adevereşte. De care lucru, din tăgadă, mărturisirea adevărului aducînd, dzicem: jiganiia aceasta dobitoc cu patru picioare nu ieste, pasire zburătoare nu ieste, Cămilă nu ieste, Struţ aplos nu ieste, de aier nu ieste, de apă nu ieste. De unde iarăşi dzicem că cea adevărată a ei hotărîre aceasta poate fi: Strutocamila ieste traghelaful firii (căci ieste la filosofi altul, al chitelii), carile dintr-îmbe monarhiile ieste, şi ieste şi nu ieste. Ieste, dzic, căci adevărat între lucrurile firii ciudă ca aceasta să află; nu ieste, dzic, căci nici dintr-un neam a fi socoteala nu adevereşte. De care lucru, o, iubite priietine, însămnarea marelui acestuia nume altă nu sună, fără numai hirişă himera jiganiilor, irmafroditul pasirilor şi traghelaful firii. Deci acmu lucrului, căruia neamul, chipul şi toată vredniciia firea i-au tăgăduit, oare cu ce obrăznicie, sau mai adevărat să dzic, cu ce nebunie cineva din voia slobodă sau din meşterşug spre vreo vrednicie a o rîdica ar îndrăzni? (Că mai pre lesne ar fi cineva, gîndacii îngiugînd, pămîntul ca cu boii în plug să are, decît vreun bine sau folos a aştepta de la cela carile nici din fire vreun dar, nici din pedeapsă şi din învăţătură vreo vrednicie are). Aceştiia socotele, o, priietine, eu a unora gînduri împotrivă simţind, spre aşe de adîncă tăcere m-am lăsat, şi de nu voiu cumva proroc minciunos ieşi şi un prognostic a face, macară că nu fără siială, voiu îndrăzni. Deodată a Corbului siloghizm să va întări, şi sentenţia Cucunozului să va plini, şi Strutocamilii în cap coarne ca a boilor îi vor razsări, şi în scaunul vredniciii să va sui (ca fortuna cînd va să trîntească, întîi rîdică, şi norocul întîi rîde, apoi plînge). Numai vremea (carea oglinda ieste a lucrurilor viitoare) va arăta, precum şi siloghizmul ieste sofistic şi sentenţia răzsuflată şi Strutocamila din odihnă în năcaz, din fericire în pricaz şi din ce ieste în ce nu ieste va trece (că guziului orb fericită îi ieste viaţa, cînd în întunerecul suptpămîntului îmblă, iară cînd pre faţa pămîntului iese, nu mai curînd radzele soarelui îl încăldzesc decît unghile blendăului îl sfridelesc)."

Brehnacea, acestea toate de la Lup cu bună urechea ascultînd şi cu întreagă socoteală înţelegînd, singură din sine, precum cuvintele Lupului adevărate şi pline de înţelepciune să fie, cunoscu. Asijderea, precum, ca un deplin filosof, toată aporia au dezlegat şi cea hirişă hotărîre Strutocamilii au dat. Însă mai denainte sfaturile carile între Corb şi între Cucunos să făcusă ştiind, încă mai tare de iute adulmăcarea Lupului să mira (căci sămnul înţelepciunii ieste ca din cele vădzute sau audzite, cele nevădzute şi neaudzite a adulmăca, şi viitoarele din cele trecute a giudeca). De care lucru, siiala şi tăcerea Lupului nu din pizmă sau dintr-a inimii împietroşere, ce din dreaptă a înţelepciunii regulă a fi pricepu (că tăcerea sau la vreme a înţeleptului grăire, multora pildă şi învăţătură, iară a nebunului bolbăitură, şie ură, iară a altora scărăndăvitură ieste). De vreme ce a Corbului inimă bătea ca Strutocamila între pasiri după dînsul, iară între dobitoace locul cel mai de sus să ţie.

Aşijderea, ştia că nu numai filosofiia Lupului, ce nici sfatul a toată lumea din mintea ce apucase să-i întoarcă, cu putinţă nu ieste (cu inima în pizmă împietroşată, sau după voia sa a isprăvi neputînd, de năcaz să topeşte, sau oricînd ar putea răul a face nu să îndoieşte). Acestea Brehnacea, în sine aşe chitindu-le şi socotindu-le, pînă, mai pre urmă, socoteala întracesta chip îşi aşădză (orice spre binele şi folosul monarhii ieste, aceasta a arăta şi a grăi să cade). Iară de vor fi urechi ca acelea aşeşi de tot adevărului neascultătoare şi inimi nicicum folosul de obşte priimitoare, păcatul în cap şi ocara în obrazul lor fie!

Aşedară, Brehnacea, de la Lup despărţindu-să, întîi cu Cucunozul să împreună, căruia toată înţelepciunea şi filosofiia Lupului îi povesti şi precum adevărată hotărîrea Strutocamilei au dat, împotriva a căriia altă socoteală mai tare şi mai adevărată să să găsască cu putinţă nu ieste.

De unde tot lucrul aievea să face că mintea Corbului greşită ieste şi de ce s-au apucat, sau la cap a scoate nu va putea, sau, de va putea, peste puţină vreme şi lucrul să va strica şi, în loc de laudă, asupră-şi ură şi hulă de la mulţi va lua (că o mie de lucruri vrednice de-abiia lauda dobîndesc, iară numai unul scîrnav în veci nespălată cinstei şi numelui grozavă aduce pată). Carea prea tîrdziu sau nici odînăoară din gurile năroadelor şi din şoptele gloatelor a o scoate nu va putea (căci din fire muritorilor aceasta ieste dată, ca binele pre lesne, iară răul cu anevoie să uite, şi laudele cuiva pre hîrtie, iară hulele pre table de aramă să le scrie). Acestea şi altele ca acestea Brehnacea cătră Cucunoz vorovi, socotind precum întîi pre dînsa din cea veche şi strîmbă socoteală va putea întoarce, şi de ciia amîndoi împreună mărgînd şi pre Corb la calea dreptăţii şi la luminarea adeverinţii a duce să nevoiască (căci Brehnacea mai de folos a fi cineva ale sale hotară pe dreptate a păzi decît toată lumea tirăneşte a agonisi socotiia).

Ce în zădar cuvintele şi în dar nevoinţele îşi pierdu, de vreme ce Cucunozul dzicea, precum prin cărţi şi mijloace de credinţă adeverit ieste, că Pardosul, Vulpea, Ursul, Rîsul şi alalte ale lor rudenii cuvîntul lor a priimi şi sentenţia lor a întări gata sint, şi încă de va fi cineva sfatului acestuia împoncişitoriu, prea pre lesne altă cale îi vor arăta, pre carea şi vrînd şi nevrînd îi va căuta a merge (că unde ieste sila tirănească, nu să cearcă putinţa firească) şi mai cu de-adins pentru Lup şi pentru Ciacal, carii singuri numai poate într-altă socoteală să rămîie. Deci de Ciacal puţină grijă ieste, o jiganie şi de stat şi de sfat puţină şi mică fiind, iară pentru Lup, de vom videa că la gînd nemutat şi la fire neschimbat rămîne, deodată, precum sfaturile lui priimite ne sint, îi vom arăta. Iară cînd la vremea alegerii lucrului va fi, altă treabă întraltă parte îi vom afla, pînă sfatul să va isprăvi şi hirograful de mîna tuturor să va iscăli. Iată după aceia, adeverit sint precum Lupul la bîrlogul său cu odihnă a trăi bucuros va fi (că mai fericit ieste cineva cu strîmt traiu la lăcaşul său decît cu toate desfătările în casele streine ). Iară amintrilea, precum împotrivă că să clăteşte de-l vom simţi, bună nedejde am că Pardosul cu multe pestriciunile şi picăturile lui va afla ac de cojocul Lupului.

Brehnacea iarăşi dzisă: „Eu, frate, aşi sfătui ca şi tu de această socoteală să te părăseşti, şi amîndoi împreună şi pre Corb de la acesta lucru a-l dezbăra să silim (că mai de laudă ieste o inimă tulburată a împăca decît o răspublică a tulbura, că tulburarea a nebunilor, iară împăcarea a înţelepţilor meşterşug ieste). Şi cătră acestea pomeneşte, iubite frate, că Pardosul şi toată seminţiia lui credinţă n-are a căruia nu numai scrisorile şi cuvintele, ce aşeşi nici lucrurile de credzut nu-i sint (că a cui cuvintele nu să stăruiesc, cu anevoie lucrurile i să vor stărui, şi cine necredincios ieste în voroavă, viclean va fi şi în lucruri), şi, precum piielea cu multe picături ieste picată, încă mai cu multe vicleşuguri inima îi ieste vărgată (că inima vicleană întîi din minciuna cuvîntului, apoi din vicleşugul lucrului să vădeşte). Carile precum astădzi prieteşugul nou, ase mîine sau poimîine vrăjmăşiia veche, şi precum acmu plecarea capului, aşe, aflînd vreme, ridicarea nasului va arăta. Iară acestea a Pardosului de nu vii pomeni, frate, cuvintele mele, precum o dată ţi le-am dzis, din minte să nu-ţi iasă. Că macar că tu la trup mai chipeş şi la stat măi înalt eşti, dară eu şi de vîrstă mai bătrîn, şi de pedepse mai dosedit şi mai ispitit, şi de căi mai multe şi mai departe, şi de ţări mai streine şi mai late mai asudat şi mai zbuciumat simt, în carile şi mai multe am vădzut, mai multe am audzit şi şi de mai multe m-am înştiinţat (că adevărat, bună ieste ştiinţa audzirii, dară mai adevărată ieste ispita viderii)".

Cucunozul acestea toate în loc de basnă şi în buiguituri de bătrîneţe le lua (că basna la proşti locul istoriii, mărgăritariul la porci, preţul ordzului, şuierul la cioban, cinstea mudzicăi şi sfatul bun la inima rea tot o socoteală au ). Carile cuvintele Brehnacii, cele ca grîul alese şi ca spicul culese, ca pleava suflîndu-le şi ca paiele preste arie măturîndu-le, într-acesta chip i le întoarsă: („Bătrîneţele, o, frate, şi multă truda în tinereţe, mai mult de odihna trupului decît cinstea şi agonisita numelui cearcă" ). De care lucru, socotesc că nu ce doreşte cinstea, ci ce pofteşte odihna arăţi şi înveţi, şi a mă mira destul nu pociu, cum nicicum în partea monarhiii noastre ţii? Şi cum într-acesta sfat dobitoacele stîbla finicului să apuce cu toţii noi am putea priimi? Şi cum cinstea şi slava Vulturului aceasta ar putea suferi? Au nu ştii (că agonisita numelui mai mult cu îndrăzneala decît cu siiala să dobîndeşte?) Au nu pricepi (că scînteia amnariului pînă a nu să stinge, iasca aprinde, iară stîngîndu-să, a doa şi a triia lovitură pofteşte?) De care lucru, noi acmu vreme de treabă şi după poftă aflînd, cum vom putea vremea prelungind, darul norocului în para focului să aruncăm? Că bine ştii (că pre cît ieste de iute la curgere punctul vremii, încă mai iuţi sint mutările lucrurilor în vreme) şi nu trebuia cineva a te învăţa, de vreme ce (precum chipul norocul mii de mii de obrază să fie avînd şi în mii de mii de feliuri pre muritori în tot ceasul să fie măgulind), adeverit eşti. Au nu de cu vară stăpînii caselor, de iarnă grijindu-să, toată zaharaoa trebitoare în jitniţele şi cămările sale grămădesc? (Că ce dă vremea, nici avuţiia, nici nevoinţa poate cumpăra). Iară cîte primejduitoare în vremea viitoare mi-ai pomenit, acestea încă nu tăgăduiesc (că cine vreodată norocul supt lăcată şi norocirea în ladă ş-au încuiat? Sau cine tot cu aceia fortună în viaţă s-au slujit, de carea vreodată să nu să fie năcăjit?). Ce a muritorilor mai mult aceasta le ieste hirişiia (ca în dzua norocului să-şi arete vîrvul cornului, iară în dzua nenorocului, de nevoie să sufere şi scoaterea ochiului ). De care lucru aşe socotesc, într-această dată, nicicum biruinţa la dobitoace să nu rămîie (macară şi adevărul părtaş şi împreună nevoiaş să le fie). ăO, fortuna bună (de ieste în lume vreuna adevărat bună), cum şi tată, şi maică, şi soră, şi frate fortunei rele eşti, carea pînă într-atîta pre muritori buiguieşti, îmbeţi şi nebuneşti, cît şi spre tabăra adevărului desfrînate oştile nebunelor sale socotele a-şi slobodzi nu să ruşineadzăî. Deci acmu, frate, în nemică cevaşi de cuvintele Lupului îmblînzindu-te şi nici o zăbavă la mijloc puind, împreună să ne sculăm şi la împreunarea Corbului să mergem, pre carile şi de lăudăroasă filosofiia Lupului să-l înştiinţăm, şi de ciia lucrul mai cu căldură şi mai cu nevoinţă să apucăm (că nu mai puţin zăbava prin lenevire stîlpii monarhiii, decît cfartana mădularele trupului scutură )". Brehnacea, macară că cu greu iuşoare cuvintele Cucunozului audziia şi cu greaţă aspre voroavele şi spurcate blăstămurile asupra adevărului suferiia, însă, într-alt chip a face nici avînd, nici putînd, sculîndu-să cu Cucunozul împreună, la Corb să dusără.

Înaintea a căruia, Cucunozul, după ce toate cuvintele Lupu <lu>i de-a fir-a-păr povesti şi încă decît era, cu oxiile, variile minciunilor le mai asupri, cu apostrofurile linguşiturilor ale dobitoacelor lucruri decît era mai micşură şi cu perispomenile mîndriii slava şi numele zburătoarelor preste ceriuri rîdică şi multe de vînt pline cuvinte răzsuflă, împotriva a toată socoteala dreaptă, gîndul şi fapta Corbului pre cît mai mult putu a abate sili (că ce ieste la muritori mai pre lesne decît cuvîntul rău a grăi? şi ce ieste mai cu greu la peminteni decît cuvîntul adevărului a dzice şi pofta dreptei socotele a face?). Corbul aşijderea, inimă ca aceia avînd, carea, de ar fi preceput, precum cineva din gîndul său să-l abată s-ar nevoi, aceluia cu tot mijlocul puterilor sale împotrivă să i să puie, cu cît mai vîrtos şi cuvinte spre plăcere şi îndemnare, după a sa vrere, de la Cucunoz audzind, poţi crede că cu i<ni>ma ar fi săltat şi după sfătuirea plăcută s-ar fi plecat? (Că la inima stîlpită şi împietrită, un cuvînt după plăcere decît 1.000 de talanţi mai plăcut ieste), însă (unde lumina adevărului loveşte, oricît de groşi ar fi păreţii îndrăptniciii, de nu peste tot, dară oarece zarea tot străbate). De care lucru, Corbul, ale Lupului decît soarele mai viderate şi decît lumina mai străluminate şi mai adevărate cuvinte audzind, pre carile în cumpăna socotelii trăgîndu-le, întracesta chip cătră Brehnace şi cătră Cucunoz voroavă făcu: „(Fericit ar fi acela, o, priietinilor şi soţiilor mele, a căruia împotrivnici şi nepriietini fără putinţa lucrurilor, dară de trei ori mai fericit ar fi acela a căruia vrăjmaşi fără agiutorinţa sfaturilor ar fi) şi, de vreme ce în capul împoncişetoriului voii noastre socotele aşe de drepte şi sfaturi aşe de ascuţite să află, altă ceva mai mult nici a dzice, nici a face avem, fără numai cereştii noştri stăpînitori inimile alaltora să împietrească şi urechile minţii să le astupe, ca nici glasul a-i audzi, nici sfatul împotrivă a-i asculta să poată (că mai multă nedejde de biruinţă în lipsa sfatului vrăjmaşului decît în mult numărul, tare mîna şi ascuţită sabiia ostaşului ieste). Iară de vreme ce împotrivnic sfetnic şi împoncişetoriu vrednic ca acesta a avea din noroc ni s-au tîmplat, în ceva cu inima să nu scădeţi vă poftesc (că cu cît lucrurile mai cu anevoie şi mai cu multă nevoinţă să dobîndesc, cu atîta mai cu mult să laudă şi mai cu cinste să slăvăsc). Deci eu aceasta am socotit dinceput şi aceasta voi ţinea sau pînă a trăi sau pînă lucrul început voi săvîrşi, adecă siloghizmul o dată la mijloc pus, să să întărească, şi Strutocamila, spre cinstea epitropiii rîdicîndu-să, de la toţi vrednică să să cunoască (că mai fericit socotesc a fi acela carile într-o sughiţare duhul ş-ar sfîrşi decît cela carile ce o dată au giuruit, pînă la moarte giuruinţa a plini, pre cît va putea, nu să va nevoi). Care lucru, precum l-am început, aşe a-l săvîrşi doaă pricini îndemnătoare şi amîndoaă, precum socotesc, folositoare sint: Una, că al nostru, iară nu al dobitoacelor sfat întărirea luînd, oricum ar fi, titulul înţelepciunii şi numele vrednicii lîngă monarhiia noastră va rămînea (că între împăraţi şi monarhi nu mai gios să ţine cinstea sfatului divanului decît biruinţa nepriietinului în mijlo cul meideanului). Alta, căci despre partea noastră, între dînsele pre Strutocamilă epitrop Leului puind, sau de tot supt puterea noastră le vom lua, sau totdeauna între mădularele trupului monarhiii lor gîlceavă nepărăsită şi tulburare neodihnită şi mai pre urmă războaie şi morţi vor fi şi să vor scorni. Şi aşe, precum bine ştiţi (că moartea unora ieste viaţa altora), noi cu singele lor ne vom îngrăşea, ne vom întări şi puterile ni să vor înnoi.

(Că nici odînăoară norocirea şi mărirea unuia fără nenorocirea şi micşurarea altuia a fi nu poate). Însă pentru taina carea acmu în inimile noastre ascunsă stă, nici Lupul, nici altă jiganie ştire să aibă, pînă cînd pre cei mai de frunte dintre cele cu patru picioare mai binişor vom ispiti (că lucrurile grele pre cît sunt mai tăinuite, pre atîta ies mai iuşoare, şi sfatul descoperit pre cît ar fi de folos tăinuit, pre atîta iese de stricate în gloate dezvălit). Că pre cei mai aleşi dintre dînşii, după voia şi inima noastră plecîndu-i, cu cei mai de gios a ne răspunde pre lesne ne va fi."

Din monarhiia dobitoacelor era cinci jigănii, carile la acea adunare şi mai de frunte şi mai de cinste era, adecă: Pardosul, Ursu, Lupul, Vulpea şi Cămila (pentru carea mai pre urmă toată răscoala şi vrajba cea mare între doaă monarhii s-au scornit, căci mutînd-o din Cămilă în pasire şi adăogîndu-i la urechile ciute coarne buorate, numele în Strutocamilă îi mutară). Pre lîngă acestea era şi Ciacalul, însă acesta nu într-atîta socoteală să ţinea. Aceste cinci jigănii în locul a toată vîlfa şi în chipul a toată stema a alaltor cu patru picioare era, într-însele toată lauda în chivernisale şi toată nedejdea în nevoi şi primejdii li să sprijeniia (că precum pre stîlpii mai groşi şi mai vîrtoşi toată urdzala casii să sprijineşte, aşe în patru sau cinci, sau şi mai mulţi, toată otcîrmuirea publicăi să odihneşte ). Iară pricina a alegerii acestor cinci jigănii au fost că încă de pe vremea gîlcevii cu Vidra şi cu Bîtlanul, între dînşii atîta glogozală şi amestecătură precum să scorneşte vădzind, socotiră (că în gurile multe puţine sfaturi de ispravă sint, şi în voroavele delungate greşală a nu să face peste putinţă ieste) şi, pentru mai cu fără glogozală lucrurile să scuture şi mai pre lesne la un capăt să le scoaţă, dzisără: „Iată, noi din toată monarhiia noastră ne aleasăm, deci trebuie şi din monarhiia voastră, alegeţi pre cine viţi socoti, pentru ca deosăbi de alaltă gloată trebele să ne trăctuim, şi orice mai de folos şi mai cu cuviinţă am afla, în ştiinţa împăraţilor şi tuturor gloatelor să dăm şi spre acel aşedzămînt inimile tuturor a pleca să silim (căci voia gloatelor şi a noroadelor proaste ieste ca îmbletul calului neînvăţat şi desfrînat, carile, din netocmită şi preste simţire slobodzita răpegiune, de multe ori în rîpi adînci şi de maluri înalte cu capul în gios dă)".

Aşedară, despre partea zburătoarelor, Corbul, Cucunozul, Brehnacea şi Uleul să aleasără, carii cu ceialalţi împreună lucrurile mai pre amănuntul începură a scutura şi unii pre alţii în ce sfat şi în ce socoteală să află ispitiia (că în lucrurile grele, întîi sfetnicii, apoi sfaturile a aşedza trebuie). Ce cît despre partea jigăniilor, era prea pre lesne lucrul a să aşedza s-ar fi putut, de vreme ce jigăniile ale sale numai a sprijeni siliia şi inima totdeauna spre lineşte le stăruia. Iară despre partea pasirilor nu aşe era, căci la dînsele şi cuvintele cu meşterşug, şi lucrurile cu vicleşug era, de vreme ce alta supunea în voroavă şi alta avea în inimă să facă, adecă nu numai cu ale sale cît nu era îndestuliţi, ce aşeşi nici cu a altora de saţiu să sătura (că pofta lăcomiii cu puterea împreunată ca pojarul în iarba uscată ieste). Deci dintr-acestea pasiri, Brehnacea, precum să videa, sau din sine plecată, sau din a Lupului vîrtoase argumenturi şi adevărate socotele întoarsă, şi vrea şi cunoştea ce ieste adevărul, de care lucru de multe ori cu mare îndrăzneală împotriva îndrăptnicii <i> voii Corbului să punea, ce în deşărt.

Că, precum şi mai sus s-au pomenit, Corbul, din răutatea o dată în minte pusă, a să căi nu ştiia şi din vicleşugul ce apucase nu să părăsiia (o, cît cu multul mai fericit ieste acela carile în boală fără leac cade decît cela carile în răutate neuitată, desfrînat să sloboade) (că mai bine ar fi cuiva cu 1.000 de rane a să răni decît o dată pacoste şi dosadă de-aproapelui său a pricini). De care lucru, Corbul nu spre cea de obşte folosire, ce spre a sa tare dorită poftire să siliia, şi nu ceva răzsipit între dînşii să alcătuiască, ce numai cu a sa tiranie să să slujească să nevoia.

De unde ispita după gînd îi răspunsă, de vreme ce întîiaşi dată pre Săraca Cămila ispitiră, căriia giuruindu-i că pre lîngă urechi, coarne şi pre lîngă peri, pene îi vor adaoge şi din dobitoc pasire o vor putea face.

Aşijderea, numelui Cămilii titulul Struţului alcătuindu-să şi de la pasiri aripi, iară de la dobitoace coarne lipindu-i-să, între dobitoace mai fericită şi între pasiri mai slăvită va fi, îndată credzu, proasta, că după giuruinţă, să va plini şi fapta (că la muritori tare să pohîrneşte credinţa, unde mai denainte pofta şi voia nepărăsit împinge). Insă urma era să arete că adevărată ieste parimiia veche (că Cămila cercînd coarne, ş-au pierdut şi urechile), iară acmu cercînd pasire a să face, vremea va să-i arete că şi dobitoc a fi nu va mai putea, şi odînăoară în primejdiia urechilor, iară acmu poate şi în peirea capului să cadză (că cine pre pămînt în ceva ce ieste nu s-au îndestulit, credz că acela şi în ceriu macară fericire nu va cunoaşte).

Deci oricum au fost începăturile, şi cum să vor tîmpla săvîrşiturile, puţin socotindu-să, Cămila, cu toată inima în partea Cor bului să dede. După aceia, pre Urs ispitind, îl aflară că numai albinele din ştiubeie să nu-l dodeiască şi la bîrlogul lui nebîntuit să lăcuiască pofteşte, iară amintrilea veri dobitoacele ar zbura, veri pasirile s-ar încorna şi s-ar pedestri, macar cum aminte nu-i ieste (că firea carea în ceva fericirea ş-au socotit, alalte ale lumii toate de batgiocură le are).

Hulpea, jiganie pururea cu doaă inimi şi neispitită, pentru une pricini, carile şi mai denainte arătasă, îndată în partea zburătoarelor să giurui (că inima vicleană mare fericire simte cînd socoteşte că pentru fapta vicleşugului şi ea să cinsteşte şi la aceiaşi şcoală ucinici şi părtaşi îşi agoniseşte). Însă Hulpea cu tocmală ca aceasta să aşedză, ca nu cumva Lupul, pînă între vii va fi, de unirea ei cu dînşii să să înştiinţedze, căci Hulpea, precum din fire ieste bună adulmăcătoare, mare grijă de Lup purta, ca nu cumva cu vremea adevărul să biruiască şi vicleşugurile acmu ascunsă vreodată să să dezgolească, şi aşe prieteşugul şi tovărăşiia, carea macar că cu chip zugrăvit şi poleit între dînsa şi între Lup avea, îşi va piierde. Pre Ciacal aşeşi nici a-l mai ispiti socotiră cu cale a fi, de vreme ce de la dînsul, precum agiutoriul, aşe nici vreo împiedecare nedejduia (că des şi de multe ori la muritori să vede puternicul nebun în fruntea sfaturilor, iară săracul înţelept denafara pragurilor)

(şi, precum bogaţii cu avuţiia socotesc că şi mintea au cîştigat, aşe săracii, cu lipsa avuţiii şi piierderea minţii să fie păţit li să pare).

Iară pentru Lup socotiră că nemutat şi neclătit va fi din socoteala sa (că sufletul înţelept într-altă şi pentru altă ceva din socoteala sa a să muta nu ştie, fără numai din rău spre bine şi din greşală spre îndreptare). De care lucru, dzisără nici mai mult să-l ispitească, nici gîndurile cătră dînsul să-şi dezvălească, ce numai în faţă, precum toate după pofta şi sfatul lui să vor face, să-i arete, iară după dos cu toată nevoinţa ale sale gînduri la lucru a duce tare să să gătească. Lupul de pre semnele ce videa, precum tovarăşii săi nu cu bune duhuri să poartă bine cunoştea, însă nedejdea într-altă socoteală îşi punea, adecă ca cînd lucrul la ivală ar vini, Pardosul şi fraţii lui, Rîsul şi Hameleonul şi Veveriţa, cu gura deşchisă, în glasul mare vor striga şi partea dreaptă vor ţinea. Că tot lucrul, veri să să facă, veri să nu să facă, într-aceasta să prijeniia, adecă ce ar pofti cea mai de frunte parte, aceia şi alaltă gloată să întărească, iară ce le-ar arăta de stricarea şi paguba lor, o dată cu capul să nu priimască. Aşijderea, vădzind că Pardosul acolea de faţă nu să află, precum alofililor să priiască şi omofililor să nu priiască, nicicum cevaş îş prepunea (ce oricît cineva de înţelept şi oricît de bine a lucrurilor socotitoriu ar fi, singur numai cu socoteala sa îmblînd, şi în sfaturile sale şi pe altul neîntrebînd, în cea mai de pre urmă a nu greşi peste putinţă ieste). De care lucru, Lupul, în dreapta socoteală sprijenindu-să, tare să greşi, şi în numele omofiliii bizuindu-să, prost nemeri (căci nu altă dată răzsipa unui nărod s-au făcut, fără numai cînd ai săi şie, vicleşug ş-au făcut, şi nu altă dată mai mare stricare de la nepriietini au vinit, fără numai cînd priietinii şi credzuţii au viclenit).

Căci pre Pardos Corbul prin iscoade şi cărţi pre ascuns trimese, şi încă de demult în priinţa lor îl întorsese şi vicleanul cel mai mare a neamului său a fi cu giuruinţele îl făcuse (că sula de aur zidiurile pătrunde şi lăcomiia îşi vinde neamul şi moşiia), de vreme ce tare îi făgăduisă că de să va întoarce într-o inimă şi într-un gînd cu dînşii, stîrvurile cele mai grase şi cărnurile cele mai seoase cu Corbul, şi cu Vulturul, şi cu alalţi ai lor sfetnici împreună le vor împărţi.

Aşijderea, el acmu la bătrîneţe agiuns fiind, din ce să află a-l mai preface macară că peste putinţă ieste (căci nici Corbul negreaţa, nici Pardosul pistriciunea a-şi muta poate), însă pe ficiorul lui, carile încă în vîrsta tinereţii să află, precum Coracopardalis să-l poată face bună nedejde au, dzicea. Adecă glasul şi aripile Corbului dîndu-i, şi cea din moşie a Pardosului pestriciune lăsîndu-i, cu bună samă Pardos-Corb sau Corb pestriţ să va înformui (că pieptul decît diamantul mai vîrtos pofta îl moaie şi inima decît cremenea mai împietroşată lăcomiia o topeşte, şi ce focul nu domoleşte aurul topeşte). Iară Rîsului adevărat lucru de rîs îi giuruiră, adecă din 53 de căpuşi pline de singe (carile odînăoară Rîsul adunate avîndu-le şi pe vremea foameţii pasirile i le-au fost prădat), pre giumătate înapoi să i le întoarcă, însă cu aceasta tocmală ca în tot anul cîte cinci căpuşi să-i dea. Aşijderea cătră acestea îi fagaduiră, precum socotitoriu îl vor pune, ca cîte căcăredze Cămila dinafară de grajd ar lepăda, el a le cheltui şi pre la gîndacii carii din mistuiri ca acestea hrana le ieste, a le împărţi voinic să fie (că lăcomiia de la aur pînă la gunoiu, şi de la diamant pînă la steclă să întinde). La jiganiia aceasta, Rîsul, de socotit ieste că toată pistriciunea pe supt pîntece i să ascunde, adecă la loc ce nu să aşe vede, iară amintrilea pe spinare, tot un păr să arată a avea. Adecă în faţă prost şi drept, dară multe picături de vicleşuguri îi stau peste maţă (că toate carile să văd de pe chip şi de pe floare să giudecă, iară gîndul a ascunsului inimii nici chip, nici floare are, de pre carea de bun sau de rău, de frumos sau de grozav să să cunoască, fără numai cînd icoana în cuvinte sau în lucruri îşi tipăreşte). Iară alalţi fraţi acestora întracesta chip să aşădzară, că Veveriţii i-au giuruit un sac de nuci şi un hărariu plin de hămeiu cu fag amestecat. Aşijderea coada, carea în vremile ce stăpîniia Vidra îi tăiasă, precum la loc îi vor pune-o dzicea. Căriia darul acesta prea mult şi mare i să păru, de vreme ce nucile şi fagul spre sprijineala vieţii, iară coada spre răscumpărarea cinstei şi a podoabei îi era, mai vîrtos că toată fala şi pofala Veveriţii în coada cea lungă ce purta stăruia, carea nu ca alalte jigănii înapoi, ce, de mare mîndrie, peste cap ridicată o ţinea (că unde lipsăsc crierii din cap, acolo covîrşeşte coada peste cap) şi (cine vredniciia capului nu pricepe, acela lungimea codzii la mare cinste ţine). Pre aceasta, dară, într-acesta chip coada în loc de cap puindu-i, amăgulind-o, o aşădzară. Iară Hameleonului toate feliurile de văpsele şi de flori precum în samă îi vor da şi în toate deplină pozvoleniie să aibă îi giuruiră. Al căruia fire de-a pururea faţa a-şi schimba fiind şi dintr-o văpsală într-alta a să preobrăji mare vrednicie ţiind, socoti că dar aşeşi peste măsura lui i să giurui şi toată împărăţiia într-îmbe monarhiile să fie cîştigat i să păru (că plinirea poftei cît de mici peste toate hotarăle a toate monarhiile precum să fie covîrşit i să pare).

Cătră aceste mai adaosără pre Guziul Orb, carile cu frîmseţea fetii sale, Helgii, în dragostea a multor jiganii întrasă şi a multo ra minţi de frumseţea ei să nebunisă (că nu mai mult tăriia vinului în cap decît chipul frumosului în inimă loveşte). Cu carea şi părintele său, Guziul, macar că din fire orb şi slut era, însă fietecarile ce-l timpina cu toată lumina privelii îl îndămîna, şi de-şi feriia mîna de sărutat, la picioare-i cădea şi i să închina (că cine iubeşte din suflet pre cel din cămară mare fericire simpte a-i zdvori afară la scară). Cu acesta chip, cine mîna cea scurtă a Guziului a săruta să învredniciia, precum pre singură Helgea să fie îmbrăţăşind socotiia, şi cine lipicioase şi urduroase melciurile lui a pipăi să norociia precum roa trandafirilor, carii pre obrazul Helgii să deşchidea, să fie scuturînd şi iscusită mirosala lor să fie mirosind i să părea (că precum simţirea în lucrurile ce-s de simţit lucreadză, aşe pomenirea în fantazie tipărită şi zugrăvită ale sale pătrundzătoare sloboade radze). De poamă dară ca aceasta, macar că mulţi dinţi să ascuţise şi multe măsele să o muşce să gătise, însă, precum să dzice cuvîntul (că norocul nu împarte cu obrocul, ce unora varsă, iar altora nici pică), aşijderea (altora arată şi nu dă, iar altora, preste toată ştiinţa şi nedejdea lor nespuind şi neivind, preste măsură le dă). În care chip, şi cu gingaş trupul şi mîngîios statul Helgii au lucrat, de vreme ce vîrstnicii şi cei din neamul ei nu numai cu mînule întinse, cu braţele deşchise şi cu minţile uluite o aştepta şi o poftiia, ce încă şi cu sufletele topite şi inimile arse cui va cădea acea norocire şi cui să va tîmpla acea fericire, dzua şi noaptea cu gîndul mai rău şi mai cumplit decît cu trupul să pedepsiia şi să chinuiia (că chinul trupului carnea domoleşte, iară pedeapsa sufletului, oasele topind, inima răneşte), şi acmu-acmu, din dzi în dzi şi din ceas în ceas, fietecarile norocul cu jele chemîndu-şi, şi de s-ar cumva altuia, iară nu şie, tîmpla, sabii, cuţite şi tot feliul de otrăvi cumplite, de nu celuia ce au luat norocul, şie celuia ce au rămas cu focul gătiia. Toţi ibovnicii şi patimaşii dragostii Helgii într-acesta chip în toate suflările şi răzsuflările lor, ca finicii în focul lor murind şi iarăşi înviind, norocul tot precum au ştiut ş-au giucat giocul (căci toţi cereştii durerile pemintenilor simpt şi să milostivăsc, numai norocul, dacă-şi întoarce faţa, nici a jeli ştie, nici a să milostivi poate), şi precum cîteodată frica vulturului pre iepure după broască mărită, aşe voia norocului pre Helge după Cămilă au măritat.

O, Doamne şi toţi cereştii, lucru ca acesta cum şi în ce chip a-l suferi aţi putut? Unde ieste cumpăna ceriului cu carea trageţi şi aşedzaţi fundul pămîntului? O, dreptate sfîntă, pune-ţi îndreptariul şi vedzi strîmbe şi cîrjobe lucrurile norocului, ghibul, gîtul, flocos pieptul, botioase genunchele, cătălige picioarele, dinţoasă fălcile, ciute urechile, puchinoşi ochii, suciţi muşchii, întinse vinele, lăboase copitele Cămilei, cu suleget trupul, cu albă pieliţa, cu negri şi mîngîioşi ochii, cu supţiri degeţelele, cu roşioare unghişoarele, cu molceluşe vinişoarele, cu iscusit mijlocelul şi cu rătungior grămăgiorul Helgii, ce potrivire, ce asămănare şi ce alăturare are? O, noroc orb şi surd, o, tiran nemilostiv şi păgîn fără lege, o, giudeţ strîmb şi făţarnic, pravilă strîmbă şi fără canoane! Ascultaţi, morţilor şi priviţi, viilor: Cămila cu Helge să împreună, filul şi şoarecele să cunună şi dealul cu valea să iau de mînă. Ce ureche au audzit, ce ochiu au vădzut sau ce gură din veci lucru ca acesta au povestit? (Tacă, dară, pripitorile unde cîntă ursitorile, că nici neam cu neam, nici chip cu chip, nici feliu cu feliu a potrivi caută, ce numai ce va face şi lucreadză ce-i place). Norocul, dară, într-acesta chip pre Helge după Cămilă aşedzind, ţinţarii cu fluiere, grierii cu surle, albinele cu cimpoi cîntec de nuntă cîntînd, muşiţele în aer şi furnicile pre pămînt mari şi lungi danţuri rîdicară, iară broaştele toate împreună cu broatecii din gură cîntec ca acesta în verşuri tocmit cînta :

A Cămilii dară şi a Helgii împreunare, preste socoteala a toată lumea, într-acesta chip isprăvindu-să şi mai denainte acele cinci jigănii cătră tot neamul, precum s-au dzis, viclene şi vîndzătoare arătîndu-să, cuvîntul cu mare giurămînturi şi legămînturi cătră zburătoare îşi dederă, aşe ca precum voia le va fi să învoiască şi precum pofta le va pofti să poftească. Acestea dară într-acesta chip în sine şi cu sine cu mari vicleşuguri alcătuind, prin rost de bun ritor, precum cătră alţii a le arăta, aşe inimile prostimei a îndupleca socotiră (căci la materiile groase focul, iară la inimile proaste limba bine vorovitoare mult poate). Şi aşe ritorisind Papagaia, cuvîntul la obşte într-acesta chip împrăştiară.

„Vestit şi tuturor ştiut cuvînt ieste, o, priietinilor, (că învoinţa sufletelor şi unirea inimilor lucrurile din mici, mari le creşte. Iară neînvoinţa şi neunirea lor, din cît de mari, mici şi cît de curînd le răzsipeşte) (că precum o sănătate în multe mădulare a trupului, aşe o omenie şi o unire în multe năroade ieste, carile un stătătoriu şi stăruitoriu a politiii stat fac). Împotrivă aceasta a să înţelege poate, adecă (că precum o boală şi o fierbinteală cît de puţin în trup sau o durere cît de mică într-un mădulariu tot trupul spre neaşedzare şi pătimire aduce, aşe neunire în politie şi neînvoinţa în cetate, ciuma şi lîngoarea cea mai rea şi troahna cea mai lipicioasă ieste). (Căruia lucru, cea mai de pre urmă a tot statul răzsipă şi a tot sfatul cea de năpraznă prăpădenie ieste). Aşedară, începutul voroavii apucînd, macar că dintr-al mieu rost, însă dintr-înemile a toată frăţasca adunare dzic. Adunarea aceasta, o, cinstiţilor dintr-îmbe părţile adunaţi fraţi, adunarea aceasta, dzic, slăvită şi minunată a prea linilor şi înălţaţilor noştri monarhi ieste, şi de pre titlul ce ş-au pus, chiar şi aievea să cunoaşte, că precum adunarea a atîtea cinstite chipuri la un loc s-au adunat, aşe sufletele şi inimile a să întroloca şi a să împreuna, dreapta socoteală şi pravila adeverinţii la un sfat, la un stat, la o învoinţă, la o priinţă, la o iuboste şi la o dragoste a le încleşta şi a le înnoda va, pofteşte şi să nevoieşte (căci tot adevărul lucrul chiar şi hiriş pofteşte, şi toată începătura cu cale spre lucrul şi sfîrşitul lucrului bun călătoreşte). De care lucru, între muritori de ieste vreo simţire peste simţire şi vreun lucru firesc peste fire, şi eu mai proroc a mă face şi cele în urmă viitoare mai înainte a le povesti şi pînă a nu fi, a le vesti mai voi îndrăzni (că ce ieste adulmăcarea minţii sau carea ieste icoana înţelepciunii, fără numai celea ce ochiul trupului cu ochiul sufletului să li vadză şi în cele cu prepus viitoare fără prepus în bine şi în rău următoare iscusit şi frumos să le aleagă). A proroci dară voi îndrăzni, dzic (de vreme ce din răsărite dzua şi de pre începute fapta să cunoaşte), în care chip şi numirea adunării aceştiia în curîndă vreme supt unirea a toată inima şi învoinţa a tot sufletul a videa şi după nume lucrul şi sfîrşitul a ieşi şi a să plini fără prepus nedejduiesc, de vreme ce inimile curate a marilor împăraţi spre cea adevărată lineşte şi curată dragoste stăruiesc şi spre folosul a toată obştea tare şi nepărăsit să nevoesc. Aşijderea preaînţelepţii, buni chivernisitorii şi credincioşi deregătorii, împreună cu cei ai lor de frunte sfetnici, în dreapta socoteală şi buna chivernisală, cîtu-i negrul bobului macară cevaşi a sminti, peste socoteala omenească ieste (că mai cu nevoie ieste o sută de copoi iepurile din pîlcul spinilor a scoate decît a trii înţelepţi sfatul cel mai de folos a afla). Şi aşe, bune semne de bună nedejde să arată ca nici lucrul început fără socoteală, nici prorociia mea la sminteală să iasă. Ce cu bună samă dzilele de fier în veacul de aur vor să să priminească şi toată calea grundzăroasă şi ciulinoasă în netedă şi bătută să să istovască. În carea (pentru cele tîmplătoare vorovăsc), de s-ar şi cumva într-un chip prea repede şi preste înţelepţeasca socoteală tîmpla ca vreo pietruţă de scandală de la cineva într-însă să să arunce, însă darea într-o parte-i şi urnirea-i şi aşeşi de tot rîdicarea-i, precum prea pre lesne ar fi, a-şi propune cine va putea? (Că mai pre lesne ieste cuiva în cîteva ceasuri suflarea şi răzsuflarea a-şi popri decît sufletul înţelept, cunoscînd adevărul şi de dînsul a nu să lipi) şi aşe, piciorul cît de dropicos şi pasul cît de tremuros în ceva a să zăticni şi a să poticni nu va avea. Pentru care lucru, dintr-îmbe părţile cu toţii şi cu totul să ne apucăm trebuie, ca celora ce din multe strune o cîntare, sau din multe organe o harmonie într-o simfonie fac asămănîndu-ne, ce mai de folos, ce mai de laudă şi ce mai cu cuviinţă ar fi să începem, să facem şi să isprăvim, ca într-acesta chip toată răceala, carea îngheţare aduce, şi toată fierbinteala, carea dogoreală şi pîrjol în tot trupul politiii noastre pricineşte, în stîmpărarea şi temperamentul cel de sănătate şi de viaţă izvorîtoriu ieste aşedzind, priietinilor megieşi nesăvîrşită de laudă materiie să dăm. Iară nepriietinilor pre budze în veci de nedespecetluit pecete să pecetluim (că din fire cele supt lună aşe s-au orînduit, ca unele după altele să urmedze, şi cînd unele mor, altele să învie şi simbathiia şi antipathiia dintr-însele să nu lipsască). Deci dară, cinstiţi ascultători, cine mai cu de-adins cea următoare fericire mai denainte într-un chip a simţi ar pofti şi cine cel nespus a toată obştea folos cu ochiul sufletului a-l privi ar ispiti, pre unul ca acela poftescu-l ca şepelevii<i>mele limbi puţintică îngăduitoare voie şi ascultătoare ureche să plece, pre carile în scurt (de vreme ce a ceasului strîmtoare laconeşte a ritorisi mă învaţă) a-l umbri şi în strîmt hotar a-l perigrapsi mă voi nevoi."

Toţi ascultătorii, precum cu dragă inimă şi deşchisă ureche vor asculta dacă dzisără, şi precum că cu tot sufletul de dulce izvorul carile din limba Papagaii izvoreşte, însătaţi sint, dacă mărturisiră, Papagaia, cu toată vîrtutea cuvîntului, himera, sau, precum s-ar putea dzice, ciuda nevădzută, neaudzită cu voroava în fire a băga începu (că nu mai slobodă ieste limba atheistului spre blăstăm decît tropurile ritorului spre hula sau lauda aninată) (şi de celea ce singură firea scărîndăvindu-să fuge, acelea vorovaciul îndrăzneţ preste fire le urcă).

Papagaia dară, într-acesta chip, după ce proimiul voroavei sale sfîrşi, de umbrirea a fiitoriului acelor doaă monarhii stat să apucă, dzicînd: „Aceste doaă vestite şi nebiruite monarhii, o, iubiţii miei ascultători, precum fietecarile din sine, late în hotare, bogate în comoare, dese în oraşe, tecsite în sate, nenumărate în supuşi şi cea mai de pre urmă, cu un cuvînt să cuprind, din toate părţile întărite şi în slava cinstii lor îndestulite să fie nu numai celor de duh purtătoare, ce aşeşi şi celor pre pîntece şi tîrîitoare ştiut şi încă prea ştiut ieste (că lucrurile mari şi cei ce nu le ştiu le ştiu, iar lucrurile mici şi cei ce le ştiu nu le ştiu). De care lucru, aievea ieste că orice mai mult sau mai preste hotare a pofti s-ar videa, nu pentru a lor lipsă (căci plinirea nu pofteşte clătire, ce odihnă), ce pentru a supuşilor săi adoagere şi odihnă vor şi poftesc, şi pînă într-atîta (pre cît singuri marturi privitori îmi sinteţi) silesc şi să nevoiesc, şi aceasta pentru ce şi cu ce? Pentru unirea a toată inima şi cu învoinţa a doi monarhi, a cărora voie mai mult decît porunca şi porunca mai mult decît fapta de credzut şi de ascultat ieste. Voia aceasta a lor, spre ce săvîrşit? Spre alcătuirea a doaă firi într-una. Dară acesta în ce chip? (Căci doaă firi a să uni, lucru peste lucru şi putinţă peste putinţă ieste). În chipul puterii sufleteşti, carea în cîteva inimi într-un chip şi într-o măsură a lucra poate. Adecă cu buna a sufletului priinţă, doa trupuri, ca într-un suflet a îmbla şi a să învoi să poată (că ce ieste prieteşugul? A învoi deopotrivă. Şi ce ieste priietinul? A nu deosebi în suflet). Cu acest felu dară de duhnicească putere, Vulturul Leu şi Leul Vultur, duhul Vulturului în Leu şi al Leului în Vultur, fără de nici o deosăbire, cele dinafară mădulare, precum întru adevăr împărăţeşte le vor ocîrmui şi fără greşi cu dînsele monarhiceşte să vor sluji, cine-i atîta beteag de minte carile să nu cunoască? Duhuri dară ca acestea, carile ceriul de ar avea poartă şi iadul uşe, precum şi acolo să pătrundză fără prepus sint. Duhuri dară ca acestea, iarăşi dzic, atîta de supţiri şi puternice, trupuri atîta de iuţi şi de vîrtoasă, fără de nice o siială împotrivnică unind şi fără de nici o prepunere de pacoste împreunînd, au nu tot lucrul, peste toată puterea, a putea vor putea? (Că unde Leul vultureşte şi Vulturul leuieşte, prepeliţa ce va iepuri şi iepurile ce va prepeliţi?) Vulturul de sus şi deasupra privind, Leul din dos şi din faţă adulmăcînd, ce nepriietin asupră viind, sau ce vrăjmaşi macar la fîntînele Nilului fugînd a nu să simţi şi a să mistui va putea? (Că a putincioşilor mîna lungă şi ochiul neoprit ieste). Adulmăcarea unuia cu iute viderea altuia însoţindu-să şi în toată calea tovărăşindu-să, din nuări furnica împoncişării pre pămînt şi de la Asiia: lighioaia dodeielii la Evropa să va videa şi să va adulmăca, pre nebiruite spetele Leului, neostenite aripile Vulturului răsărind, cestea pre tot fugaşul cît de repede în clipala ochiului vor agiunge, celea pre tot împotrivă stătătoriul vor birui şi vor înfrînge. Cesta cu cel decît diamantul mai vîrtos piept, cela cei decît bricile mai ascuţiţi pintini tot zidiul vrăjmăşiii şi toată mreajea vicleniii ca pravul voi spulbăra şi ca pîndza paingului vor dispica. Cine dară în lume, o, priietinilor, atîta de scămos la minte şi strămţos la cuvinte să va afla, carile să socotească sau să grăiască că cel împotrivă de supt braţul Leului va putea scăpa, sau cel supt aripile Vulturului aciuat că în primejdie va întra? Sau cine lucrul, mai aievea decît radzele soarelui cunoscut nu va cunoaşte? Ca pre cel din paza lor cineva a-l bîntui, sau pe cel dimpotriva lor a nu-l birui va putea? (Că focul din apă şi dzua din noapte şi orbii o pot alege). Aceştea dară, într-acesta chip unindu-să şi alcătuindu-să, cinstea, slava, biruinţa şi odihna, carea a tot nărodul fără prepus următoare ieste, cei din cuiburele încă cu fulgi puişori şi cei încă supt ţiţele maică-sa, sugătorii a giudeca vor putea. Şi statul cel mai fericit decît toată fericirea precum ca rîul să va pogorî şi ca pohoiul va năbuşi şi cele în lume nesimţitoare a simţi şi a să pricepe vor pricepe, că toată cinstea numelui de obşte şi toată a tot de răuvoitoriul şi de vicleşug gînditoriul biruinţă fără îndo inţă şi supunere fără prepunere urmadză.

(Că mai mult în prepus a să avea cele pentru lesnirea nesocotite, decît cele cît de grele de la înţelepţi cumpănite trebuie). În scurt, dară, a fericitului aceluia stat, iată, pre cît în slabă putinţa mea au fost, l-am arătat şi precum să dzice dzicătoarea, de pre unghe leul să poate cunoaşte.

Deci oricine ar fi acela carile aceii nepovestite fericiri părtaş a fi ar pofti, întîi trebuie ca nu numai a trupului, ce şi a sufletului mîni totdeodată să întindză şi nu numai cu ale trupului picioare, ce şi cu ale sufletului aripi să alerge şi să zboare (că amintrilea, lenişilor osteninţa şi pizmătarilor lipsa şi căinţa va rămînea). Acestea, dară, de la toată dihaniia aşe într-acesta chip înţelegîndu-să, la ascultare cuvîntului şi scuturarea lucrului cea mai de pre urmă să vinim, carea tot mijlocul cel spre lesnire şi tot modul cel spre fericita săvîrşire aduce (că toată călătoriia muritorilor în cel de apoi săvîrşit sau să fericeşte, sau să blăstămăţeşte). Neamul cel fără neam şi chipul cel fără chip, adecă jigăniuţa sau păsăriţa cea cu prepus, iubitoriul nopţii, fugătoriul dzilei, vădzătoriul întunerecului şi orbul luminii, adecă Liliacul, precum în fericit pămîntul şi mănoasă brazda adunării aceştiia nu puţină zizanie să fie sămănat aievea ieste. Vidra nu cu picătura, ce cu vadra în vasul înţelepciunii veninul nebunii<i> şi-au vărsat. Aşijderea Struţul, macar că peste voia şi ştiinţa sa, însă nu mică stincă a scandalului la tot pasul căii aceştiia au aruncat şi toată greuimea lucrului la mijloc a vini au pricinit. Carile, toate de nu s-ar fi tîmplat, fericire şi lucru foarte minunat ar fi fost. Dar, de vreme ce s-au tîmplat, altă nu încape fără numai leacul le ieste de aflat (căci lucrul ce întîi la lumină n-au fost, Dumnădzău, din ne a fi, la a fi îl aduce, iară lucrul ce o dată la fiinţă au ieşit, la nefiinţă nici Dumnădzău nu-l poate aduce). Leacul dară acestor mai sus pomenite boale şi lineştea acestor clătite răscoale, pre cît din duhul obştii fîicava mea voroavă va putea a-l arăta, nu să va lenevi. "„De duhurile vărsatelor veninuri toţi ne-am ameţit, dacă strigară, şi toţi antidotul toapsăcului precum să-l arete pre Papagaie dacă rugară. Papagaia într-acesta chip începu: „Puţintele sint, o, priietinii miei, recetele ştiinţei mele şi mici şi strîmpte chichiţele ierbilor doftoriii mele (căci doftorul bun ştiinţa în cap, iar ierbile în cîmp le are, şi unde chichiţele văruite şi pilulele şicuite sint, acolo bolnavul să amăgeşte, iară nu să tămăduieşte). Din carile ce voi avea împreună cu dînsele şi inima, şi sufletul înainte-vă a vărsa nu mă voi tăgădui (că pre cît ieste de lăudat doftoriia bună la boală, pre atîta ieste încă mai de lăudat aşedzămîntul la răscoală). Pre cît dară ieste pentru bileala în cerneală şi cerneala în bileală, adecă pentru vădzitoriul în întunerec şi orbăcăitoriul în lumină, Liliacul, după a mea proastă socoteală aşedzimîntul pre lesne îi ieste (căci pravul casii după măturat de să şi rîdică şi în radzele soarelui gioacă, însă nici radzele soarelui a nu lovi opreşte, nici paşii celui ce prin case îmblă contineşte). În care chip şi a Liliacului gîlceavă, precum din nemică s-au scornit, aşe şi scornită nemică ieste, şi pînă în cea mai de pre urmă şi tulburat de ar rămînea, precum a tot statul vreo tulburare ca aceia a aduce vrednic să nu fie putem socoti. Vidra iată că din catalogul jiganiilor, cu sfatul a tot statul, s-au ras. Carea acmu în lucru, precum să vede, vreo toartă să apuce sau vreo bucată să mai îmbuce nu are, ce numai în cuvînt, pre cît au putut, şi mănuntăile a-şi vărsa s-au opintit, şi tot feliul de farmăcul descîntătoriu prin urechile tuturor au stropit. Însă precum pînă acmu în ceva n-au procopsit, aşe şi de acmu înainte vreo rămăşiţă de venin de-i va fi mai rămas, adevăraţii doftori pre lesne îl vor răzsipi şi înţelepţii deregători pre iuşor tot lucrul, precum să cade, îi vor tocmi. De care lucru, despre aceasta parte mai multă grijă a purta nici folos ieste, nici să cade. (Că unde grijea ieste la măsură, megalopsihiia o cîrmuieşte, iar unde grijea trece peste măsură, acolo micropsihiia a mai chivernisi părăseşte). Acestea, dară, aşe precum şi sint cunoscîndu-să, tot săvîrşitul lucrului şi toată fericirea săvîrşitului într-aceasta rămîne ca şi hotărîrea Struţului să să aleagă, pentru ca toţi ce ieste şi ce pofteşte a fi să înţăleagă, şi aşe, toată clătirea la aşedzare, toată osteninţa la odihnă şi toată începătura la cel dorit să vie săvîrşit. De care lucru, întîiaş dată tuturor a şti să cade că, precum încă de demult neclătit siloghizmul Corbului prin învoinţa şi porunca a marelui împărat, a Vulturului, s-au răzsunat, aşe şi acmu toată adunarea monarhiii zburătoarelor va, pofteşte şi porunceşte ca Strutocamilii mai mari aripi şi mai lungi pene să i să dea. Şi ce mai mult? Cămila zburătoare şi Struţul fătătoare să să facă, pravila voii împărăteşti porunceşte (că toată voia slobodă într-acesta radzimă ca, precum celor peminteşti, aşe celor cereşti pravile împotrivă să margă). Ca cu acesta mijloc Cămila călătoare în monarhiia celor zburătoare să între şi iarăşi despre partea monarhii dobitoacelor orice cu cale şi cu cuviinţă a fi ar socoti, din mădularile sale pre Cămilă să împodobască, căruia lucru toată monarhiia pasirilor voitoare ieste. Şi aşe, nici hereghiia dinceput să-şi piardză, nici precum împăraţii orice poftesc că nu pot face să să vadză (că cei putincioşi nu mai puţin cu părerea altora decît cu puterea lor fac ce fac). Şi hotărîrea numelui ştiindu-să, într-îmbe părţile titulul cinstei şi locul slavii numelui a-şi dobîndi să poată, şi într-acesta chip, cea deplină omonie, într-îmbe monarhiile plinindu-să, să să săvîrşască."

Acestea din tot duhul dacă larg şi lat ritorisi Papagaia toate cetele zburătoarelor: „Facă-să, facă-să, plinească-să, plinească-să!" strigară, atîta cît chiotele a atîtea gloate deodată slobodzite să părea că ieste huietul a mari puhoaie după ploaie, din dealuri în văi răpedzite. Unii, de fericirea ce li să părea că acmu au şi dobîndit-o, cu glasuri de bucurie să desfăta, alţii cu cîntece şi cu viersuri îzbînda, ca cum în sin şi dobînda în palmă ar avea, în ceriuri rîdica. Iară alţii minunată voroava Papagaiei şi decît miierea şi zăharul mai dulci cuvintele ei şi decît toată unsoarea mai pătrundzitoare şi mai muietoare sentenţiile ei ni cu gura mărturisiia, ni cu mînule şi cu capul chipuri şi semne de mirare şi de minunare unul cătră altul în divuri, în chipuri arăta (că de multe ori bucuriia mare glasul astupă, şi ciuda peste măsură mintea răzsipă). Unii, ca cum încă mai denainte de mîngîioase voroavele ei spre somn furaţi şi în chiteala socotelelor afundaţi ar fi fost, ca de somn sau de vin ameţiţi ar fi fost, spre ce întîi să înceapă şi ce mai înainte din cele multe audzite să pomenească şi din pomenire în cuvinte să alcătuiască, ca uluiţii sta şi ca somnoroşii, ni pe frunte, ni pe piept să scărpina (că voroava dulce şi ales plăcută inimii bucurie, iară ochilor dormitare pricineşte). Comedie ca aceasta şi buiguire într-acesta chip din gura Papagaii în minţile tuturor dihaniilor răvărsindu-să, ca cum şi cu trupurile şi cu sufletele amurţiţi şi amuţiţii ar fi fost, prin cîtăva vreme între dînsele mare tăcere să făcu, şi una într-ochii alţiia ascuţit şi neclătit căutînd, ce ar fi mai de vorovit şi ce ar fi mai de pomenit, ca cum a să domiri n-ar putea, ce una pre altă să înceapă, ca ce din ros tul ei ar audzi şi ea aceia să grăiască, sta cu gura căscată (că strigarea a gloate multe din răzsunarea a păreţilor deşerţi nu multă deosebire are, şi precum păreţii acelaşi glas întorc, aşe în gloata ascultătoare unul cuvîntul altuia poartă).

În cea de pre urmă Cioara, după ce cîtva ca înecaţii în gît clăncăi şi ca cum sau de duh îndesită, sau de năcaz dosedită ar fi fost, mult în grumadzi rîgîi, în glasul firii sale să slobodzi şi „car, car, car" de trii ori poftori. Toate cetele pasirilor, spre bine glasul poftorind, „macar, macar, macar", după cazaniia Papagaii, şi lucrul şi cuvîntul de s-ar sfîrşi dzicea. Din jiganii unele (pentru carile precum lăcomiii să fie fost vîndute mai sus s-au pomenit ), ca cum le-ar fi vinit a căsca şi princet, ca nu toţi să audză, glasul Cioarăi adeveriia. Alalte jigănii toate, cu multă şi adîncă tăcere, ca cum celor mai de frunte următoare ar fi, să arătară (că tăcerea prea adîncă sau din pizmă iese, sau din neştiinţă). Ce tăcere ca aceasta celor mai de gios era din sială, iară celor mai de frunte era într-adins mărturisală. Căci mita maica şi vicleşugul părintele în trupuri de îmblătoare inimi de zburătoare odrăslisă (că precum aurul în focul cît de iute din ce ieste nu să mută, aşe, ori în ce inimă întră, din ce ieste într-alta o strămută). De care lucru jiganiile, „facă-să, facă-să", aievea a striga, ascunsă tragerea firii le ruşina; „nu vom, nu priimim" şi de mare strîmbătate a să văiera, înghiţita mîzdă şi îmbunare de inimă le mînca.

Iar dintre pasiri, Brehnacea, carea de multe ori partea adevărului a ţinea să videa, cătră Cucunoz pre taină dzisă: „Glasul Cioarăi, gurile linguşitoare şi inimile cele numai înainte, iară nu şi înapoi socotitoare, după a sa poftă, spre bine l-au tîlcuit (căci pofta schizmeşte lesnirea, şi chipul lesnirii spre toată greuimea fără nici o sială purcede ). Numai pre cît a mea proastă şi acmu de bătrînă buiguitoare socoteală ieste, glasul Cioarăi nu atîta spre „macară", cît spre ocară a tîlcui s-ar putea, şi precum, o, iubite frate, foarte bine ştii că Cioara cu Corbul pentru multe pricini a multe stîrvuri puţină dragoste şi priinţă între sine au. De care lucru aşe cu firea mă amăgesc, că în cea de apoi a adunării aceştiia nu vreo fericire să aşteaptă, pentru carea să dzicem: macară, ce multă nevoie şi becisnicie, pentru carea să ne văietăm, vai, foc şi pară, şi cei ce aşe de pre lesne au tîlcuit, macar, a multora capete să să usuce îmi par (că cîtă becisnicie aduce fericirea cea prea aşteptată, atîta nevoie nu face nenorocirea cea cu sufereală purtată). Şi pomeneşte, frate, cuvintele mele, şi odată vii cunoaşte că Cioara, nu macara, ce ocara au prorocit " Cucunozul, precum dinceput calea apucase, nici în stînga, nici în dreapta să abătea, ce de pururea pizma şi mîndriia ce ştiia ţinea. De care lucru, într-un chip pe Brehnace de blăstămăţie şi de micropsihie probozind-o, dzisă: „(A tot lucrul părerea părere naşte, iară ştiinţa făcliia adevărului ieste): Cioara, săraca, de la mulţime s-au socotit la limbă varvară şi i-au tîlcuit glasul: macară.

Iară tu, frate, împiedicat de bătrîneţe şi buiguit de cărunteţe fiind, pre prorocul ce nu-i ştii ştiinţa, locul şi ţara, vii să-i încarci asupră-i ocara. Ce mulţimea varvarismos, iară tu solichizmos cu limba Cioarăi faceţi. De care lucru, a şti ţi să cade că Cioara aceasta de locul său ieste atică, ţara Elada, carea în toţi anii cuibul în platanul (carile dinaintea capiştii lui Apolon ieste sădit), scoţînd, de la preuţii lui Apolon, carii de pururea supt umbra copaciului învăţiturile cele de taină şi meşterşugul prorociii învaţă, filosofiia cerească au deprins, din care ştiinţă, adevărul, începutul şi sfîrşitul lucrului precum ieste, mai denainte vadzindu-l şi ca cu mînule pipăindu-l, în limba aticească au strigat: maaria Ö Şra, ce va să dzică: fericit ceasul în carile cu gîndul s-au zămislit şi cu fapta s-au săvîrşit. " Însă ori mulţimea au varvarizmit, ori Brehnacea au solichizmit, ori Cioara au aticit, ori Cucunozul au băsnuit, a Cioarăi glas pre cît mai mult să tîlcuia, pre atîta mai mult în lavirinthul necunoştinţii să încuia, al căruia cheie cînd să va afla şi a cui mînă a o prinde şi cu dînsa lavirinthul a deşchide să va învrednici supt vremile de apoi ieste să aşteptăm.

Lupul, între toate jigăniile pururea mai socotit şi mai grijliv în chitelele sale, sila şi desfrînată voia zburătoarelor aievea vădzind, şi încă acoperit vicleşugul a unor dobitoace dintr-adînc pricepînd, toată avuţiia răspunsurilor sale în cea mai de dedesupt tainiţa tăcerii aşeşi de tot îşi zidi (că cuvîntul înţelept pre cît folos aduce urechilor ascultătoare, pre atîta înfocare face inimilor nestătătoare) (şi în vreme ce să ascultă, cîntecul sirenilor, iară în vreme ce nu să ascultă, sunetului căldărilor să asamănă). Lupul, dară, de înţelepciune oprit, tăcea.

Iară alalţi toţi, de nebunie împinşi, mormăind şi răcnind, de iznoavă, „facă-să, facă-sa!" striga. În care vreme Pardosul vărgat şi Rîsul cu negru picat, cu alalţi ai lor depreună, cel de demult în inimile sale ascuns vicleşug ce avea la iveală şi într-a tuturor privală a-l scoate începură, şi ca cum de urgiia pizmei nebuniţi şi buiguiţi ar fi fost, fără nici o ruşine: „vîrtos ieste siloghizmul Corbului, frumos şi înţelept ieste sfatul Cucunozului, minunată şi înălţată ieste ritorica Papagaii", striga. „De acmu înainte, o omonie, o stăpînire şi o monarhie cunoaştem şi o împărăţie ştim. Iară cine într-alt chip sentenţiia ar clăti sau a o clăti s-ar ispiti, fier, foc şi cea mai groaznică moarte partea să-i fie ". Aşedară, răutatea vicleşugul zămisli şi nebuniia îl descoperi (că vicleniia, răutatea şi nebuniia surori sint: răutatea începe, vicleşug urmadză, iară nebuniia mai mult îl desfrîneadză, pînă unde una prinde, alta leagă, iară a triia grumadzii cu laţul îi vîneadză). Cătră acestea, Pardosul răutate peste răutate, vicleşug peste vicleşug şi nebunie peste nebunie a grămădi începu, şi paşii lăcomiii pînă peste hotarăle simţirii a-şi lăţi şi a-şi lărgi adaosă, dzicînd: „De vreme ce după neminciunoase budzele Papa gaii toată adunarea adevereşte, cu cale şi cuviinţă socotesc a fi, ca precum la monarhiia pasirilor după Vultur, Corbul, aşe la monarhiia noastră, după Leu, Strutocamila stepăna cea mai de cinste şi epitropiia a tot neamul să ţie, şi după aripile carile Vulturul l-au demînat, capul taurului să i se puie, pentru ca şi ea între coarne sămnul biruinţii şi stema epitropiii să poarte.

Că amintrilea, şi Cămila şi Struţul, undeva vreun mădulariu de apărare şi de luptare precum să n-aibă tuturor ştiut ieste".

Cuvîntul Pardosului întări Ursul şi-l adeveri Vulpea (că la voia poftitoare puţine cuvinte trebuie îndemnătoare). Aşijderea, alalţi, a vicleşugului părtaşi: „foarte bine, foarte bine", ni din budză mormăia, ni din colţi clănţăia. Însă cumpăna, în carea dramul strîmbătăţii nu încape, şi mîna, carea fietecui după ale sale fapte împarte, a doi dintr-aceştea nu mult răbdă, şi ce pre alalţi la vreme lor îi aşteaptă, acestora ceia ce li să cădzu le dede plată.

Căci Ursul, în părerea sa, pentru bişugul mierii ce aştepta, acmu precum că toate prilazurile prisăcilor sare socotiia şi toate ştiubeiele cu miiere fără nici o sială, fărîmă, gîndiia, şi aşe din lăcomiia deşartă şi de mîndriia înflată, cu vînt de gînd şi cu miiere de părere, preste măsură îndopîndu-să şi înfundîndu-să, aşijderea acele ticăloasele albine, carile prin faguri de aburi împrăştiiate ramăsese, prin maţele şi ficaţii Ursului pătrunsără, de unde adevărata înflăciune scornindu-să, supt piielea Ursului izvoară de apă pururea piştitoare purceasără şi cu această de năprasnă şi mieşeloasă boală, înainte a toate gloatele crăpa.

Vulpea aşijderea, de multă grijea vicleşugului făcut ce purta, întîi în melianholia ipohondriacă, apoi în tusa cu singe mutîndu-să, de multă vitionire şi boală uscăcioasă, toate vinile i s-au întins şi toate mădularele i s-au zgîrcit, atîta cît piielea de oase şi pieptul de spinare i să lipisă. Carea înghiţind vicleşugul, preste puţine dzile ş-au borît aburul, precum istoria la locul său va arăta (că cine înghite zăharul vicleşugului, acela boreşte toapsăcul sufletului ). Acestea dară şi ce să lucra vădzind şi ce să să mai lucredze a aştepta neputînd, deodată şi în grabă socotiră pre Lup (pre carile încă dinceput vicleşugurilor neînsoţitoriu şi răutăţilor lor nepriimitoriu îl cunoscusă), întîi îl sfătuiră, apoi îndemnară, iară mai pre urmă şi cu capul îi clătinară şi cum mai curînd de nu va la strajea bîrlogului său merge, cu pedepse groznice şi şi înfricoşări de moarte i să lăudară. Aşe Lupul, vrînd-nevrînd, şi precum de aceasta poruncă foarte să să fie bucurat arătînd, împreună cu Ciacalul la locurile sale să dusără. Iară cînd din toată adunarea Lupul să despărţiia şi precum de fraţii, priietinii şi omofilii săi amăgit şi viclenit la arătare cunoscîndu-să, de grea dosadă carea inima îi înăduşiia şi de vremea carea aşeşi de tot împotrivă i să punea, gemutul, oftatul şi suspinul totdeodată supt un glas alcătuind, încetişor, cum i să părea, şi prea tare, cum altora să audziia, cătră Ciacal gemu, oftă, suspină, răzsuflă şi dzisă: „Blem, frate Ciacal, de vreme ce la strajă ne trimăt, blemaţi să nu stăm (căci urechea la cuvinte cît de grele ascultătoare învaţă pre inimă la cît de grele nevoi răbdătoare a fi), căci otrăvile acestea cornul Irodului le va îndulci, iară spurcăciunile acestea, botul Filului le va curăţi.

Acestea Lupul pietre sămănînd, stînci şi munţi în urmă răzsăriră, precum mai pre urmă lucrul au arătat."

Partea a triia

Iară celelalte jigănii, toate carile în cîrşma lăcomiii cu păharul răutăţii vinul vicleşugului bea, dacă pre Lup din mijlocul lor lipsind îl vădzură, precum acmu supt fundurile pămîntului să află, li să părură (că chipul neiubit, de faţă, nu ca ghimpul în picior, ce ca suliţa pătrunsă prin măţă stă). Şi aşe, „rîdicatu-s-au nuărul de pre faţa soarelui, luatu-s-au negura de pre faţa pămîntului", cu mari răcnete striga. „Luatu-s-au piiedeca, lipseşte pacostea, nu să vede vrăjmaşul, dusu-s-au pizmaşul", unul cătră altul spuind, ca de un bine prea mare să bucura şi ca de o fericire nespusă să desfăta (că lucrurile lumeşti cu muritorii aşe a să giuca s-au obiciuit, ca cu cît sint mai deşarte, cu atîta să să pară mai desfătate, şi a cărora începături sint prea cu mari dezmierdări, aceloraşi sfîrşitul să fie prea cu grele întristări). După acestea, cu toţii împreună cuvînt îşi dederă şi dzi de soroc îşi pusără, pentru ca la începutul Alfii şi sfîrşitul Sigmei, la cetatea Deltii (unde apa lui M. şi apa lui A. a cura sfîrşesc, şi apa lui T. a cura şi a să mări începe), cum mai curînd să să adune, pentru ca acelea capul Cămilii să vindză şi a Boului să cumpere

(că mai pre lesne ieste firii la Cămilă coarne să nască decît din inima rea cuvînt sau gînd bun să izbucnească). Aşedară, cu toţii, după sorocul dat, la locul însămnat să adunară şi la dzua pusă la cetatea Deltii să împreunară, unde Pardosul pe Cămilă de căpăstru purta şi Rîsul după dînsa, cu gîndacii prin baligi-i, î-să primbla. Căci la Rîşi ca aceştea, căcăraza Cămilii mai de mare preţ ieste decît căstanii la gliganii muntelui Olimpului.

Acolea dară, întîi ca a tuturor inimile mai cu de-adins să ispitească, apoi ca nici unul să nu cumva părtaş vicleşugului a nu fi să lipsască, socotiră, şi cîte doi, cîte doi, pre numele cerescului Vultur şi Taur, pentru ca să giure în capiştea Epiorchiii adusără. Unde unii de bunăvoie, iară alţii de frică şi peste voie supt groznic giurămînt a să lega le căută (că precum între frumoşi mai frumoşi şi între grozavi mai grozavi, aşe între drepţi mai drepţi şi între vicleni mai vicleni să află), adecă precum cu învoinţa, plăcerea şi alegerea tuturor siloghizmul Corbului, sfatul Cucunozului şi sentenţia Pardosului să să întărească şi capul Cămilii în cel de bou să să primenească şi în epitropiia Leului să să psifisască. La care lucru, toţi fraţii vicleşugului, ficiorii fărălegii şi părinţii atheofoviii: „facă-să facă-să, strigară, toţi vom, toţi priimim, cu toţii aşedzimîntul şi cuvîntul acesta întărim şi adeverim", din luntru crăpară.

Acmu a tuturor voie unindu-să şi toţi supt argumentul Corbului supuindu-să, cu toţii în toate părţile să împrăştiară şi prin toţi munţii şi codrii, unde coarne de buăr lepădate ar găsi şi cap de taur aruncat ar nemeri, cu toată nevoinţa cercară şi nicicum undeva macar nu să aflară. De care lucru, cu toţii în mare întristare aflîndu-să, ce vor mai face şi ce vor mai lucra nu ştiia.

Şi acmu mai-mai toată nedejdea pierdea, de nu ş-ar fi adus aminte Rîsul de un hrizmos, pre carile Camilopardalul încă mai denainte îl învăţase, dzicîndu-i :"Eu odînăoară prin pusti ile Ethiopiii în sus pre apa Nilului îmblînd şi pentru ca din izvoarăle Nilului cu gura apă să beau în inimă avînd, după ce peste munţii ce să cheamă a Lunii am trecut şi la bălţile unde crocodilii să nasc am sosit, bălţile din giur împregiur cutreieram, pentru ca gîrla Nilului (carea în capetele bălţilor despre apus să varsă ) să aflu. La capetele bălţilor şi în gura gîrlii am aflat un 5 oraş preafrumos, cu cetate preafrumoasă.

Oraşul dară şi cetatea lui într-acesta chip era: Bălţile acelea, unde în capete să împreuna şi vărsăturile apii Nilului în sine priimia, între dînsele de ce înainte mergea, de aceia în laturi să despărţiia şi ostrovul lăţiia şi precum să videa ca la 700 de mile în lung şi în lat tot uscatul între bălţi cuprindea. Iară pre marginile amînduror bălţilor cele pe dinafară, din giur împregiur, ca cum cu zid ar fi îngrădite, cu munţi şi dealuri goli era încungiurate, aşe cît numai unde bălţile în gîrlă să vărsa şi în matca Nilului să răvărsa, munţii împreunaţi nu era, unde ca dintr-un hălăşteu, ca pre stavila morii apa cum mare răpegiune să slobodziia şi apa Nilului spre răsărit a cură răpedziia. Aşedară, despre răsărit bălţile, munţii şi locul să avea, iară despre apus, adecă dincotro Nilul viniia şi în capetele bălţilor îngemănîndu-să să despărţiia, într-alt chip era. Că pre cît munţii acei din stînga şi din dreapta să înălţa (că şi a munţilor înălţime ca la cinci mile să socotiia), pre atîta locul din dos să rîdica şi cu vîrvurile munţilor de-a tocma cîmpul despre apus în lat şi în lung să întindea, prin mijlocul a căruia apa Nilului, din izvoarăle de unde ieşiia, spre bălţile ce-l sprejiniia lin şi frumos curea. Iară pre şesurile cîmpului aceluia, şi pre o parte şi pre altă parte de apă, atîta cîmpul cu otavă înverdziia, cît ochilor preste tot, tot o tablă de zmaragd meree a fi să părea, în carile tot chipul de flori din fire răzsărite, ca cum cu mîna în grădină, pre rînd şi pre so coteală, ar fi sădite, cuvios să împrăştiia, şi cînd zepfirul, vîntul despre apus, aburiia, tot feliul de bună şi dulce mirosală de pre flori scorniia. Aşe cît nici ochilor la privală, nici nărilor la mirosală saţiu să putea da. Iară pre malurile gîrlei tot feliul de pomăt roditoriu şi tot copaciul frundzos şi umbros, de-a rîndul, ca cum pre aţă de-a dreptul şi unul de altul de departe ca cum cu pirghelul ar fi fost puşi frumos odrăsliia. A cărora umbri, giumătate pre lină apa Nilului, iară giumătate pre mîngîioasă faţa cîmpului să lăsa. Iară roada pomilor, şi la frumseţe şi la dulceaţă, nici Asiia au vădzut, nici Evropa au gustat. Căci tot într-acelaşi pom mugurul crăpa, frundza să dezvăliia, floarea să deşchidea, poama lega, creştea, să cocea şi să trecea totdeodată, nici după vremi viptul îmbla, ce în toată vremea toată poama şi coaptă şi necoaptă să afla.

Iară unde apa Nilului de pre şesul ce despre apus viniia şi din vîrvurile munţilor în gîrla cea de gios să vărsa, cetatea sta, a căriia nume cei de loc îmi spusără, precum Epithimiia o cheamă. Iară făptura şi îngrăditura cetăţii era aşe : din marginea malului, unde Nilul ca pre şipot în bălţi să vărsa, spre apus, şi pre o parte şi pre altă parte de apă ca la dzece mile zid gros şi vîrtos de piatră în patru colţuri cioplită era, carile, după ce de la pămînt ca la dzece stînjini să rîdica, de ciia stîlpi mari şi groşi de marmure porfiră în sus să înălţa.

Fietecare stîlp de cinci stînjeni de înalt şi de 30 de palme în giur împregiur de gros, însă la rădăcină mai groşi era, iară în sus, de ce mergea, mai supţiri şi mai sulegeţi era. Iară fietecare stîlp supt rădăcină patru lei de aramă prea frumoasă şi ca aurul de luminoasă avea, şi tuspatru, cu dosurile la un loc împreunîndu-să, cu capetele, doi spre cîmp, iară doi spre apă căuta, deasupra a cărora stîlpul să răzima. Aşijderea în vîrvul a fietecărui stîlp, de la un loc şi mai în sus, patru zmei începea a să împleteci şi, după ce ca la trii coţi în sus să rîdica, capetele îşi despărţiia şi puţintel can în gios le pleca, şi doi spre un stîlpi, iară doi spre alt stîlp ce le era dimpotrivă, căuta. Deci, precum a leilor, aşe a zmeilor făptură atîta de minunată era, cît nu zmei şi lei a fi să părea, ce într-adevăr vii şi cu duh a fi să videa. Iar din cerbicea a patru zmei arc sclipuit de marmure foarte frumos sclevesit în sus să rîdica şi, foarte cu mare meşterşug peste apă întindzîndu-să, spre stîlpul ce-i era dimpotrivă să lăsa şi în cerbicea iarăşi acelor patru zmei să aşedza. Şi aşe, dintr-un capăt pînă la alt capăt, un sclip în chipul podului, peste apa Nilului să încheia. Aşijderilea, din capetele stîlpilor zid de marmure în sus să ridica, cît cu înălţimea sclipului să atocma.

Carile pre dinluntru cu var cu prav de cărămidă şi sfărmuşuri de piatră şi de marmure amestecate împlut era şi tot locul înluntru pre aţă de-a tocma atocmat era.

Iară din faţa pămîntului, ca la un stat de om, zid cu zimţi în giur împregiur încungiura, pentru ca celor dinluntru îmblarea şi primblarea fără primejdie să fie. Tot numărul stîlpilor 730 era, adecă de o parte, 365, şi de altă parte, iarăşi atîţia. Iară toată cetatea 24 de mile încungiura, 20 mile amîndoaă laturile şi patru mile amîndoaă capetele (căci de la un stîlp pînă la alt stîlp dimpotrivă doaă mile spunea că sint).

Cetatea dară aşe era, iară oraşul şi casele oraşului ce era întrînsa, pre amănuntul, cine poate povesti? Căci făpturile şi urdziturile acelea toată socoteala muritorilor covîrşeste (că ce au făcut muritorii, de carea să nu să mire muritorii şi ce n-au făcut muritorii, de carea să să mire muritorii). Ce pre scurt de unele a-ţi pomeni nu mă voi lenevi (Camilopardalul dzicea): Dintre doi stîlpi de-a dreptul împotrivă pînă la ceialalţi stîlpi uliţă dreaptă şi tot într-o măsură de lată să ducea. Iară la capătul uliţii, şi de o parte şi de alta, poartă era, carea să închidea şi să deşchidea. Iară din pragul a fietecare poartă, în gios, scară în chipul theatrului în gios să lăsa şi, de ce să coborîia, la temelie să mai lăţiia, carea şi drum la suirea în cetate şi poprele zidiului şi sclipului era. Deci cîte arce la sclip, atîtea uliţă în cetate, şi cîţi stîlpi la zid, atîtea porţi pe zid şi atîtea scări pre lingă zid era, deosăbi de patru uliţe, carile de-a dreptul din capăt în capăt mergea. Şi în capete cerdace ghizdave şi frumoasă afară din zid, asupra apii, scoase avea, în carile giudecîtorii împărăţii < i > pre rînd ce avea, într-un cerdac cîte 90 de dzile giudeţele şi alte trebe a publicăi căuta. Căci împărăţiia aceia nu monarhie, ce publică ieste şi în 90 de dzile 9 oameni, fietecarile în dzece dzile slujba obştii isprăveşte. 3

Şi aşe, cineşi după rîndul său şi în cerdacul său orînduindu-să, în 730 de dzile rîndul plinindu-i-să, iarăşi dinceput rîndul apuca.

Ce de acestea lăsîndu-ne, la cuvîntul nostru să ne întoarcem (că perioadele mari în voroavă şi celui ce voroveşte la cuvînt sminteală şi celuia ce povestirea ascultă la audzire şi la pomenire invaluială face) Aşedară, uliţele, porţile şi scările cetăţii să avea, iară casele ca acum tot într-un părete ar fi fost, nici mai afară de alta ieşiia, nici mai înluntru intra şi aşe, rîndul caselor dedesupt era. Iară al doilea rînd, cerdacile ca trulele în sus să rîdica înalte, cît de gios de-abiia la vîrvu sigeata ethiopască a agiunge să poată. Păreţii caselor pri dinafară tot de marmure scumpă şi tot feliul de scrisori ieroglificeşti într-însele săpate avea şi toată dihaniia precum vie la păr, aşe săpată cu floarea marmurelui să asămăna, de care lucru, nu cu mîna pe părete săpate, ce vii pre nişte cîmpi împrăştiate a fi să părea. Iară pe dinluntru stîlpii cei fără preţ, marmurile cele scumpe şi tot meşterşugul lucrului şi făpturii ce avea, cuvîntul a le povesti vrednic şi gîndul a le formui harnic nu ieste. Acolo chipurile bodzilor vechi să fii vădzut, icoanele a tuturor împăraţilor să fii privit, unele de aramă şi poleite, altele de argint şi de aur pline vărsate şi vasuri în minunat chip lucrate, supt dînsele alcătuite şi alte lucruri minunate în mulţime nenumă rate, în frîmseţe neasămănate să videa, carile nu numai a ochiului privală, ce şi a minţii socoteală ameţiia şi uluia.

Iară în mijlocul oraşului era o capişte a boadzii Pleonexiii, carea cum era făcută şi în ce meşterşug era zidită de pre atîta vii putea cunoaşte, că toată alaltă a cetăţii şi a oraşului făptură ca zgura lîngă aur şi ca stecla lîngă diamant să asămăna. Ce şi pre aceasta în scurt şi pre cît voi putea a ţ-o perigrapsi mă voi nevoi. Din faţa pămîntului urdzitura temeliii ca la doi coţi de înaltă dintr-o materie de metal vărsată a fi să videa, care metal decît custoriul mai scumpă şi mai grea, iară decît argintul mai ieftină şi mai iuşoară a fi să părea. Lumina capiştii în lung de 30 coţi, iar în lat de 24 coţi era, iară de înalt pînă supt poalele cele mai de gios, 55 de arşini să măsura. Deci cît meşterşugul vărsatului temelii<i> ceii de metal şi cît iscusită şi ascuţită mintea vărsătoriului şi tipăritoriului ar fi fost, florile şi frundzele, carile una pe supt alta vîrîte, şi lozele una cu alta frumos impleticite, şi şerpii, carii pintre frundze şi pintre loaze să vîrîia şi coadele cu zmicelele îşi invătuciia, arăta. Aşijderea, tot feliul de pasiri, de jiganii, de lighioi şi de pasiri peste toate locurile să arăta, unele în pomşori cuiburile îşi făcea, altele, acmu făcute, pe oaă clociia, altele hrană puişorilor îşi aducea, unele muşte prin aer goniia, altele lăcuste prin pajişte prindea, căile puii cloşcii să apuce să slobodziia, stîrcii ca prin apă îmblînd, piticii şi peştii a prinde chitiia, pajorile şerpii (carii pintre frundzele iederăi să şipuriia) să-i apuce clonţurile îşi vîrîia, brehnacea de sus iepurile supt stîncă vîrit, cînd va ieşi, în unghi să-l apuce pîndiia, mîţa, carea pre şoarece pe supt frundzele din copaci cădzute, precum îmblă simţind ni cu urechea asculta, ni pasul prea cu linişte spre sunet muta, ni cum l-ar apuca şi cum mai fără veste s-ar răpedzi, cu picioarele cumpănindu-să, să găta, vulpea prin pomi şi prin copăcei găinele şi păsăruicele scociorîia, şi unele acmu vînatul dobîndind, cu coada bîrzoiată spre bîrlogul ţincilor săi, cum putea mai tare, să ducea. Lupul după turma oilor pre piept să tîrîia, ciobanii, unii, ca de somn adormitînd, în cîrlige rădzimaţi, alţii, ca de ploaie şi de vînt rece cu glugile peste cap lăsate şi pre un cot la pămînt lăsaţi era, iară dulăii, unii în picioare sta şi ca cum de departe mirosul lupului ar adulmăca, alţii pre brînci lăsaţi şi capul pentre picioarele denainte întinzîndu-şi dormiia şi ca cum în vis lupul în oi ar fi dat părîndu-li-să, prin somn ca cum ar scînci şi ar brehăi să videa. Iară la alte turme, ca cînd lupul oaia ar fi apucat, ciobanii chiuia, cu mîna dulăilor lupul arăta, dulăii goniia, lupul cu cîrlanul în gură fugiia, alţi ciobani de la alte turme în timpinare îi ieşiia, lupul întraltă parte şuvăia şi ca cum spre o pădure, carea înaintea lui aproape să videa, năzuia. Aşijderea alalte turme de dobitoace sălbatice, cerbii şi buării prin dumbrăvi, caprile prin stînci, ciutele pre şesuri, unele cu viţăluşii după dînşii, altele, acmu aproape de fătat, pîntecele de mijloc în gios le trăgea. Iară într-un loc lucru foarte frumos la privală să arăta, unde vînătorii măiestrii spre vînarea fililor punea: întîi o groapă adîncă şi largă săpa, apoi din fundul groapei un gîrlici strîmpt, pînă la faţa pămîntului, costiş scotea, în gura a căruia gîrlici un harbuz punea. După aceia, fietecare vînătoriu, cîte o dobă în spate luînd, în pădurea cea mare intra, unde filii îmblînd să videa. După ce pre furiş în pădure întra şi fietecarile într-un copaciu înalt să urca, apoi, din toate părţile în dobe lovind, pădurea să răzsuna. Filii, de sunetul dobelor spăimîntîndu-să, la marginile pădurii spre cîmp ieşiia, unde la gura gîrliciului peste harbuz nemeriia. Vînătorii din copaci, vadzind precum filul la harbuz au nemerit, dobele a bate părăsiia. Filul cu botul harbuzul clătind, harbuzul pre gîrlici în gios a să prăvăli purcedea. Filul după harbuz, pentru ca să-l prindză urmînd, în groapa cea largă, carea în fundul gîrliciului era săpată, întră, şi altă grijă nepurtînd, harbuzul să mănînce să nevoieşte. Vînătorii îndată din pădure ieşind, cum mai curînd, cu pari şi cu alte zăvoară, carile acolea mai denainte gătate au, gura gîrliciului astupă. După aceia, prin cîteva dzile pre fil cu foamea domolind, cu lanţuh de grumadzi îl scoate şi unde voia ethiopului ieste, acolo îl duce (că mai tare şi mai vrăjmaşă jiganie decît foamea alta nu ieste). Acestea dară şi altele multe mai ciudate şi mai minunate în temelia capiştii săpate şi vărsate să videa. Iară deasupra temeliii, pînă supt streşinile cele mai de gios, patru păreţi din patru marmuri de porfiră încheiaţi era, adecă fietecare părete dintr-un marmure sta, şi încheietura în colţuri, pe unde, sau cum s-au împreunat, nu ochiul muritoriu, ce aşeşi mai şi cel nemuritoriu, precum n-ar fi putut alege îndrăznesc a dzice. Tot păretele de sus pînă gios neted şi decît diamantul mai luciu era, atîta cît dzua lumina soarelui ca printr-un preacurat criştal înluntru pătrundea şi lumina dinluntru cu cea dinafară una să făcea, atîta cît nu mai puţină lumină în capişte decît în aer era. Iară noaptea, pe dinluntru, candile la număr decît numărul mai multe, şi de sus pînă gios, pre lîngă părete frumos orînduite, avea, şi fietecare candilă 5 ocă de aur arăpăsc trăgea, iară înluntru 1 ocă de nard lua (căci în capiştea Pleonexiii undelemnul maslinului nu arde ). Carile, după ce ochiul ceriului să închidea şi perdeaoa nopţii peste faţa pămîntului să trăgea, toate să aprindea şi deosăbit de lumina carea înluntrul capiştii făcea, prin străluminoşi păreţii ei lumina candilelor pătrundzind, peste toată cetatea, ca soare lumina şi ca luna între alte stele să arăta (căci la toată casa în cetate cîte un cerdăcuţ de acea materie de marmure să afla), şi aşe, tot oraşul — precum noaptea, aşe dzua — cu strajea luminii să păziia, nici altă strajă sau pază trebuia. Deci pînă la streşinile cele mai de gios, precum s-au pomenit era. Iară de acolo în sus, despre răzsărit, şepte, şi despre apus aşijderilea şepte înalte şi cu mare meşterşug făcute trule avea.

Trula cea din mijloc drept asupra isimeriii căuta, şi cînd soarele în zodiia Cumpenii era, cu radzele tocma în trula din mijloc lovind răzsăriia. Aşijderea cînd apunea, tocma în trula cea din mijloc despre apus lovind apunea. Aşijderea alalte trule fietecarea în dreptul zodiii ceriului din meşterşug era pusă, şi aşe soarele, în ce zodie să afla, în trula a aceii zodii răzsăriia şi în vîrful trulii, peste acoperimînt, sămnul zodiii, de aur curat şi cu iscusit meşterşug făcut, pus era.

Trulele dară de prinpregiur aşe fiind, în mijlocul lor era o trulă mai înaltă şi mai groasă decît alalte, decît toate. Carea cu acesta meşterşug era facută că cu umbra ei ceasurile în celelalte arăta, ca şi alalte trule după măsura gnomonului era puse. Iar în vîrful trulii aceii mari chipul boadzii Pleonexiii în picioare sta, carea cu mîna dreaptă despre polul arctic spre polul antarctic, cu degetul întins, ceasurile arăta. Deci cînd umbra vîrvului degetului în mijlocul trulelor celor mai mici sosiia, după numărul lor ceasurile să înţelegea. Iară denaintea uşii capiştii, o cămară, carea pe şepte stîlpi era ridicată, înainte să întindea şi fietecare stîlp în chipul unii planete era făcut, ca precum numărul planetelor, aşe chipul lor aievea să arete. Iară sclipul cămării carile din vîrvurile acelor şepte stîlpi să rîdica, giumătate de sfera ceriului închipuia şi din fietecare stîlp pe supt sclip cu frumos meşterşug cununi de marmure era întoarse, carile drumul a fietecare planetă precum ieste arăta. Alalte zidituri şi lucruri iscusite carile în giurul împregiurul capiştii era, cine le poate povesti?

Eu, dară, aşe (dzicea Camilopardalul), ca cel strein, de toate carile videam peste măsură mirîndu-mă, şi nu atîta de minunea lucrurilor vădzute mă miram, cît de carea întîi m-oi mira, mă minunam şi de unile, a cărora nici începutul, nici săvîrşitul a pricepe puteam, socotiiam, oare în ce chip a le cunoaşte aşi putea şi cine să mi le arete s-ar afla chitiiam. Şi după ce de multă cutreierare şi mai cu de-adins de peste măsură mirare obosit, supt umbra a unor frumoşi şi umbroşi copaci (carii denaintea capiştii sădiţi era) ca puţină odihnă tuturor mădularelor să-mi dau, acelea, unde ca cei în agona morţii dzăceam, o Lebădă bătrînă şi albă lîngă mine să apropie şi, dacă bună dzua după obiceiu îmi dede, de unde sint şi ce pre acelea locuri caut mă întrebă. Eu, după ce îi spuş, precum din locurile marginii Ethiopiii sint şi precum pentru ca izvoarăle Nilului să aflu şi din începăturile lui apă să beau, în gînd mi-am pus şi cu aceasta pricină pre aceste locuri, îmblu, dacă-i dziş, ea răspunsă: Greu şi aspru lucru, lungă şi primejdioasă cale înainte ţ-ai pus, o, priietine. De vreme ce eu, după ce din oul maică-mea am ieşit, pînă a nu putea zbura, cu răpegiunea apii şi cu vînslirea talpelor cîtăva vreme am călătorit, iară după ce penele mi-au crescut şi aripele vrednice de zburat mi s-au făcut, în aer m-am ridicat şi, tot pe deasupra apii zburînd, de trii ori soarele învîrtijirea ş-au sfîrşit, pînă eu la acesta loc am sosit.

Şi deosăbi de aceasta, la cale ca aceasta, nu talpe, ce pene, nu picioare, ce aripi trebuiesc, căci înălţimea munţilor, strîmptorile poticilor şi lăţimea şi lungimea cîmpilor, toate împotriva firii tale stau. De care lucru, fără cereasca agiutorinţă (carea spre toate poate), „spre acea cale mai mult înainte a păşi, nu numai lipsa vinelor, ce şi a crierilor a fi, decît toată ivala mai aievea ieste. " Acestea Camilopardalui de la Lebădă audzind, învăţătura din praxin în theorie îşi mută şi calea delungată în odihna mîngîiată îşi schimbă. Însă către Lebădă într-acesta chip grăi: „Eu, o, priietină nu atîta osteninţa căii, cît ştiinţa lucrului în samă bag. Ce fiind de faţă ştiinţa, de va lipsi osteninţa şi mai bine va fi (că toată agonisita lucrului deplin, macară că fără sudori şi durori a fi nu poate, însă cînd voia voilor şi puterea puterilor cuiva ceva de la sine dăruieşte, nici osteninţa trebuieşte, nici lenea să probozeşte). Şi de vreme ce trecutele tale osteninţă băţul agiutorinţii slăbiciunilor şi neputinţelor mele a fi să văd, cu multă plecăciune te rog ca pentru firea Nilului şi pentru izvoarăle lui şi adaogerea şi scăderea lui, ce mai cu adeverinţă ai şti, pre cest la pravul talpelor picioarelor tale cădzut neînştiinţat să nu laşi (că toată ştiinţa atuncea de ştiinţă să dovedeşte, cînd după adeverinţă pre altul a înştiinţa ştie)". Atuncea Lebăda cătră Camilopardal dzisă: „Priietine, obiciuit lucru între filosofii noştri ieste ca cînd cineva pentru Nil voroavă a face ar vrea, întîi în capişte mărgînd, jirtfă boadzii locului să facă, apoi, în marginea Nilului coborîndu-să, pre mîni şi pre obraz cu apa lui să să spele, de ciia, la locul său întorcîndusă, ce i-ar fi voroavă să vorovască (că cine de la sine cuvîntul începe, cuvîntul a sfîrşi cu nevoie şi preste voie îi va fi, iară cine de la cuvîntul cuvintelor începutul începe, sfîrşitul sfîrşiturilor la cel poftit şi dorit sfîrşit fără prepus îl duce) ". Cătră carile răspuns (dzice Camilopardalul): „Cu dulce suflet şi cu dragă inimă chipul bodzului a privi şi cu înfrîngerea inimii la picioarele lui a mă tăvăli aşi pofti, însă ce vrednică ieste sărăciia mea jirtfă Pleonexiii a aduce şi în ce chip strîmptă mîna mea largi grumadzii ei a sătura va putea?" Lebăda-mi dzisă: „Pentru aceasta în întristare nu întra, o, priietine (că Pleonixia de la cei bogaţi tot, iară de la cei săraci pre giumătate ia ), şi cine ce i-ar duce, întîi priimeşte, apoi oare ce i-ar mai putea aduce şi cu cuvîntul şi cu lucrul ispiteşte". Eu cătră dînsa dzişi: „Eu peste mine aer, supt mine ţărnă, iară în mine nemică ceva lucru de materie nu am, fără numai duhul, carile mă poartă ". Lebăda-mi dzisă: „Dintraceste trii, oricarea mai îndămînă şi mai pre lesne îţi va fi, cu tine ia şi cum mai curînd la capişte să mergem, ca şi eu, de ce am învoit, şi tu, de ce ai poftit, să ne îndestulim". Eu în mine şi cu mine socotindu-mă precum aerul nu să prinde, sufletul nu să scoate (că pofta fără stîmpărare nu numai trupul, ce şi sufletul giuruieşte şi dăruieşte ), în pumni puţinteluş lut galbăn luaiu şi cătră Lebădă arătîndu-l, dzişi: „Iată pominocul jirtfii mele şi, cu acesta împreună, pre tot pre mine spre jirtfă mă dau şi, mai mult nezăbăvind, la capişte să mergem şi, ţeremoniile obiciuite plinind, la giuruita noastră să ne întoarcem ". Lebăda îndată cu mine împreună sculîndu-să, înluntrul capiştii întrăm.

Unde în mijlocul capiştii, boadza Pleonexis într-un scaun de foc şedea, supt a căruia picioare un coptoraş de aramă plin de jăratec aprins a fi să videa. Iară din giur împregiur făclii de tot feliul de materie ardzătoare cu mare pară, vîrtos ardea.

La chip veştedă şi gălbăgioasă, ca cei ce în boala împărătească cad a fi să părea, cu sinul deşchis şi cu poale în brîu denainte sumese, ca cum ceva într-însele a pune s-ar găti, sta. Cu ochii închişi şi cu ureche plecată, ca cînd ce în poale i s-ar pune să nu vadă, iară ce materie ar fi carea s-ar pune audzind să înţăleaga.

În mîna dreaptă cumpănă ţinea, în carea de o parte, în locul dramului, piatra ce-i dzic ahortatos şi anevsplahnos (căci piatra aceia doaă numere are) pusese, iară de altă parte, chipul a toată lumea pus a fi să părea. Insă cumpăna din dreapta la pămînt atîrna, iară cumpăna din stînga ca pana în aer giuca (că unde nesaţiul stăpîneşte, acolo toată lumea decît bobiţa strugului mai mică ieste). Iară în mîna stîngă ţinea o leică, a căriia ţievie pînă gios, la picioarele scaunului agiungea şi deasupra cuptoraşului celui de aramă într-o gaură ce avea să sprijieniia. Deci, pre cît socoteala mea agiungea, prin leică printr-aceia toate celea ce să punea trecea şi în cuptoraşul cel de aramă să topiia, de ciia în pară aprindzîndu-să scaunul în carele boadza şedea să făcea.

Iară dacă mai aproape de chipul boadzei ne apropiem, ca cînd mai denainte ar fi ştiut şi ca cum din ceas în ceas aşteptînd, ne-ar fi păzit, întîi ochii ce avea închişi, decît a puhacii mai mari şi decît a mîţii mai luminoşi steli. Iară după ce darurile ce purtam bine cunoscu, ca să nu le vadă, ochii închisă.

Iară cînd în cumpănă le vom arunca, pentru ca să audză, urechea pusă. Deci eu lutul cel galbăn în cumpănă aruncînd, preotul carile pururea boadzii slujiia (a căruia nume bine nu ţiiu minte, dară, pre cît mi să pare, Filohrisos îl chema) îndată din cumpănă lutul luă şi în leica ce ţinea în mîna stîngă îl aruncă, carile îndată ca ceara să topi şi ca undelemnul în cuptoraş şi în para scaunului să amistui. Că pre cît puteam cunoaşte, supt fundul coptoraşului gura Tartarului era, şi din fundurile pămîntului focul nestins în fundul coptoraşului loviia, de unde atîta putere de fierbinteală şi de văpaie ca pre o cahlă izbucniia. Carea nu numai lutul galbăn, ce şi cărămida roşie ar fi amistuit (că focul din cuptoriul Pleonexiii nu ceinţa, ce cîtinţa materiii cearcă ; aşijderea, nu de mulţime să oţăreşte, ce de cel ce ar rămînea jelind să gălbeneşte). După aceia preotul Filohrisos mă întrebă ce mi-ar fi pofta şi cu ce gînd am adus jirtfa. Eu, dacă-i spuşi precum la fîntînele Nilului să agiung mă nevoiesc, el de mi-au mai rămas ceva lut, de carile întîi jirtfă am făcut, mă întrebă. Eu dzişi că la mine nu am, ce, de-i va fi voia, un cescuţ să mărg dă aduc. El, „nu sta, îmi dzisă, şi cum mai curînd aleargă şi cît mai mult vii putea, adu". Eu, cu multă grabă din capişte ieşind, la locul ce ştiiam mă dusăiu şi, după ce buzunarile, sinul şi poalele îmi împluiu, iarăşi la capişte cum mai de sirg mă întorseiu (căci şi aceasta fire Pleonexia are, ca cei ce vor să-i jirtfască, cît de mult şi cît de curînd jirtfa a săvîrşi să silească. Şi dacă lutul în cumpănă pusăiu, întîi, oarece, cumpănă a să clăti să videa, apoi piatra ahortasiii clătirea oarecum simţind, ca cum nu cu greuimea, ce cu răpegiunea în gios să slobodzi şi toată greuimea lutului la pămînt atîrnă. Preotul Hrisofilos îmi dzisă: „Priietine, scutură-ţi poalele, sinul şi buzunarele, ca rămăşiţa pravului ce va fi rămas asupră-ţi să nu rămîie (că orice în capiştea Pleonexii <i> întră, iarăşi afară a scoate preste firea boadzii ieste), şi în ceva scîrbindu-să, şi jirtfa şi osteninţa în zădar poate să-ţi iasă". Iară după ce, după cuvîntul lui Filohrisos făcuiu (căci atîta de tare peste tot mă scuturaiu, cît nu numai pravul ce ar fi aţinat rămas, ce încă şi stramţele de pre mine împreună cu pravul cădea), din fundurile capiştii un glas supţire ca de coruiu, piuind-grăind, la urechi îmi vini. Iară preotul Filohrisos dzisă: O, de trii ori fericit, priietine, că hrismos minunat ca acesta prea puţini au ascultat şi în fericire ca aceasta mai nime n-au întrat." Eu, cu multă plecăciune, dacă pre Filohrisos pentru ca hrismosul să-mi arete rugai, el dzisă: „Hrismosul ieste acesta: Într-acesta chip hrismosul dacă luaiu, împreună cu Lebăda, de pre poarta carea împotriva capiştii era, la marginea Nilului ne coborîm şi după învăţătura Lebedii, dacă pre mîni şi pre obraz mă spălaiu şi alalte obiciuite ţeremonii făcum, iarăşi la locul unde Lebăda mă aflasă ne înturnăm. Unde Lebăda, pentru firea Nilului, fîntînele, adaogerea şi scăderea lui, într-acesta chip a-mi povesti începu :„Sfînta aceasta a Nilului apă, din cei ai noştri pre la fîntîne lui lăcuitori bătrîni, aşe audzim şi noi cu ochii noştri aşe am vădzut. De la cetatea aceasta spre apus cîmpul carile vedzi, 1.700 de mile să întinde, pînă unde la munţii carii Monomotapa să cheamă să sfîrşeşte, şi ca cum Nilul prin mijloc i-ar tăia, înluntrul munţilor întră. Munţii, în lungiş, toată marginea despre ochianul apusului şi amiadzădzii cuprind, care margine în limba noastră să cheamă Cafaron, ce să tîlcuieşte: neîmblat.

Iară în lăţime opt sute şi noaădzăci şi trii de mile cuprind. Deci după ce Nilul în munţi într-aceştea întră, de dese stincele, carile înainte îi ies, vasul, cît de mic şi de vîrtos, mai mult de trii sau patru mile, fără primejdiia zdrobirii, să margă nu poate, şi aşe pre apă cineva munţii a covîrşi nu ieste cu putinţă. Aşijderea pre uscat munţii atîta sint de aspri şi de înalţi, cît nu Camilopardal, jiganie ca tine de mare, ce nici caprele sălbatici pe dînşii a să urca nu să pot. La care locuri (precum ţ-am şi mai dzis), penele şi aripile şi şi acelea nu cu puţină osteninţă şi nu în scurtă vreme a străbate pot. Iară la mijlocul munţilor, ca o cunună împregiur munţii să lărgesc şi, ca cum groapa carea la rădăcinele lor ieste ar îngrădi, lacul acela 600 de mile încungiură. Iară în capătul unde munţii despre crivăţ vor să să împreune şi gîrla Nilului, carea despre amiadzădzi vine, pintre dînşii trece, din rădăcinele munţilor în loc de apă tină cleioasă şi lipicioasă izvoreşte. Carea nu peste toată vremea, ce într-un an 40 de dzile numai, atîta de mult varsă, cît gîrla Nilului în trii dzile iezăsc şi după ce gîrla să iezeşte, tina aceia într-atîta înălţime creşte, cît cu vîrvul munţilor să potriveşte. Deci Nilul într-acesta chip denainte a cura oprindu-să, din gîrla sa înapoi începe a da. Ce locul de unde fîntînele îi izbucnesc (adecă vîrvul munţilor Cafaron), cu trii mile mai sus decît munţii Monomotapa fiind, iarăşi apa Nilului înapoi împinge. Carile din gîrla sa a să vîrsa începînd, tot lacul carile în vîrvul munţilor Monomotapii ieste împle, atîta cît apa de atocma cu munţii să suie. Iară după ce soarele în zodiia Racului să coboară (căci vîrvul munţilor acelora supt zodiia Aretelui să află) şi umedzala aerului şi a pămîntului să înmulţeşte, tina acea, ca munţii la iezetura Nilului grămădită şi de fierbinteala soarelui întărită, din vîrv a să muia şi ca omătul a să topi începe. Deci şi apa carea în lacul munţilor era adunată, loc de curgere aflînd, încă mai vîrtos, cu răpegiunea sa acmu moale tina aceia a săpa şi mai vîrtos a o răzsipi începe. Carea precum în patrudzăci de dzile crescînd să boţeşte, aşe prin patrudzăci de dzile răzsipindu-să şi topindu-să, Nilul în gîrla sa cea din fire să coboară. Aceasta dară, o, priietine, pricina adaogerii şi scăderii Nilului ieste. Însă aceasta mai vîrtos a şti ţi să cade că din vîrvul munţilor Monomotapii, unde gîrla Nilului să iezeşte, pînă în ţara Eghiptului, unde în Marea Roşie să deşartă, 55 de mire cereşti, de la amiadzădzi spre crivăţ să măsură, şi la fietecare miră cerească cîte 73 de mile peminteşti, după socoteala gheometrilor, dînd, pre dunga dreaptă fac mile 4.015.

Ce apa Nilulul, decît alalte ape cu multul mai şuvăită şi covăită fiind, la patru părţi încă o parte mai adaogem, pentru ca cursul apii urmînd, călătoriia lui adevărat cîte mile face să aflăm. Şi aşe încă 1.000 de mile adăogînd, peste tot, de la munţii Monomotapii pînă în marginea Mării Roşii 5.015 de mili să numără, pre carile trupul apei Nilului prăvălindu-să merge. Însă cei vechi nu pentru altă pricină apa Nilului în numărul bodzilor au numit şi cu sărbători şi ji<r>tfe pe an, la adaogere şi la scădere l-au cinstit, fără numai princet curgerea lui socotind şi în scurtă vreme atîta călătorie ce face vădzind şi adevărat de mirat lucru ieste că cu cîtă lină curgere ce are, aceste 5.015 de mile în 40 de dzile le călătoreşte, de care lucru au socotit că ca cu un duh oarecarile împins, de patru ori pre fund mai repede decît în faţă să cură. Deci aşe precum s-au pomenit, din hăleşteul munţilor apa cea strînsă slobodzindu-să, în fundul său Livia şi Eghiptul acopere şi bivşugul locurilor acelora, precum audzim, pricineşte. Iară cît pentru fîntînele şi izvoarăle lui putem şti, povestea aceasta ieste: Pre marginea ocheanului, despre amiadzădzi, ieste o ţară carea să cheamă Zangvi, carea pre marginile mării, de la coasta Cafaronilor spre răsărit să întinde; în capătul aceştii ţări sunt nişte munţi în marginea ocheanului stînd, pe supt a cărora rădăcină 120 mile spre uscat un cot de mare iese. Iară în fundul cotiturii, unde munţii o împregiură, de la pămînt în sus ca de 15 coţi, în coastele munţilor, în mulţime nenumărate gauri să văd. Aşijderea, toată coasta munţilor acelora, ca buretele potricălită şi găunoasă ieste. Deci cînd ocheanul creşte, peste găunăşiturile munţilor de dzece coţi mai sus trece (căci ocheanul dintr-acea parte în şese luni creşte şi în şese scade şi pînă la 25 de coţi să înalţă). Şi aşe, apa ocheanului toate gaurile munţilor acelora împlînd, une izvoară prin munţi într-o parte şi într-altă parte izbucnesc. Iară o parte, la coasta munţilor de ceasta parte ieşind, cu mari puhoaie în lacul ce să cheamă Zaflan să coboară. Din care lac gîrla Nilului în ceasta parte purcede, şi în cale alte pîreaie şi văi tumpinîndu-l, în mărimea în carea îl vedzi creşte şi să măreşte.

Că după cea de obşte socoteală a filosofilor noştri (toate apele dulci din marea amară ies şi toate pîreaiele tulburi în marea limpede să limpedzăsc), de care lucru izvoarăle Nilului prin grosimea atîţea munţi trecînd şi atîtea pietri strîmpte pătrundzind, materiia cea groasă, amară şi sărată ca printr-un limbic să lămureşte şi, ca dintr-un vas într-alt vas prităcindu-să, să curăţeste şi să îndulceşte. Aşijderea, de la lacul Zaflan pînă ce la acesta loc vine, nu puţină piatră loveşte, nu peste puţine cataracte să zdrobeşte, carile toată amărîmea sugînd îi opresc şi de ce mai mult îl clătesc şi-l zdrobesc, de aceia mai tare îl îndulcesc. Deci şi cetatea aceasta, pentru a Nilului pricină, pre stîlpi într-atîta nălţime, precum o vedzi, ieste rîdicată, şi cînd năbuşeşte Nilul, pînă la uşile cetăţii să suie. Căci aicea mai mult să înalţă apa decît la Livia, întîi căci iezitura îi este mai aproape, apoi căci de aicea pînă acolo, în multe ape şi gîrle împraştiindu-să, să cheltuieşte şi mai vîrtos dacă supt dunga Isimeriii agiunge, împotriva ţării carea să cheamă Congo, în pămînt să soarbe, a căruia huiet cale de 8 mile să aude. Şi din sorbitură pre supt pămînt, drept de-a crucişul spre apus ca la 400 de mile mărgînd, în lacul carile Medra să cheamă izbucneşte, şi din lac iaraşi în gîrlă purcegînd, spre ocheanul despre apus cură.

Şi dacă de-a lungiş din capăt pînă în capăt prin toată ţara nigritilor trece, pre dinaintea oraşelor Tomvut şi Gvinea, în marea despre apus să deşartă.

Care apă în lungiş cu cinci mire cereşti decît Nilul mai scurtă să numără şi macar că de pre numele ţării şi apa Nigris să cheamă, însă adevărul ieste că fără nici un prepus din Nil să desparte şi în lacul Medra izbucneşte. Care lucru, macar că de multe ori şi de la mulţi s-au ispitit, însă acmu de curînd, mai curată şi mai aievea probă a să face s-au tîmplat. Trii filosofi, ghimnosofiste, pentru ca cataractele Nilului (celea ce dincolo de munţii Lunii să află) a privi, de poftă încingîndu-să, cu vasele cele de piiele de fil (căci aici la noi corăbii din piei de fil cusute şi foarte cu frumos meşterşug alcătuite fac), pre gîrla Nilului în gios au purces şi pînă la locul unde Nilul în pămînt să soarbe vînslind, corăbiierii şi cei ce cu vînslele trăgea, de osteninţă biruiţi şi de somn omărîţi, huietul carile apa acolo face n-au audzit. Şi aşe, fără veste, cu apa supt pămînt s-au sorbit (că amintrilea, păzindu-să, pre despre amiadzădzi abătîndu-să, vasele cu funi din coajea finicului împletite de pre uscat trag, şi dacă din holbura apii trec, iară că vînslele a vînsla purceg). Unul din filosofi supt cămara corăbiii aflîndu-să şi uşa cu carea gura hambariului cu suptul apii deasupra închidzindu-să, de apă nedodeit, trii dzile şi trii nopţi au rămas. După trii dzile, cu tîmplarea cîţiva păscari în lacul Medra pentru vînarea peştelui năvodul în baltă aruncînd, în loc de vînat corabie şi în loc de peşte pre filosof din fundul corăbiii scot. Care lucru păscarii vădzind, întîi de minune s-au fost uluind, apoi pe filosof cine ieste şi de unde ieste întrebînd, le spusă precum de la cetatea Epithimiii ieste şi precum cu corabiia la cataractele Nilului cu alalte soţii era să să coboară, iar tîmplarea cum l-au purtat şi cum în mreaja păscarilor s-au aflat, nici ştie, nici pricepe, fără numai că din apa Nilului în balta Medrii precum au izbucnit cunosc. Aşe filosoful şi pre supt pămînt lucrurile fireşti ispitind, apa Nigris din Nil a să despărţi pre toţi au învăţat. " Acestea şi altele ca acestea Lebăda povestindu-mi şi de lucru rile carile mare poftă aveam a mă învăţa înştiinţindu-mă, zbură şi încotro să dusă a şti nu mai putuiu ." Povestea aceasta Rîsul prin lungă vreme cătră alalţi povestind şi precum de la Camilopardal mai în trecutele dzile să o fi audzit cu giurămînt întărind, dzisă: „De vreme ce după atîta a tuturor trudă prin munţi şi osteninţă prin codri, coarne lepădate a afla nu s-au putut, eu socotesc ca cu toţii împreună la lăcaşul Camilopardalului mărgînd, hrizmosul Pleonexiii, carile în cetatea Epithimiii au audzit, a ni-l tîlcui să-l rugăm, ca doară şi noi, jirtfă Pleonexiii aducînd, cercarea să ne aflăm şi pofta să ne plinim". Sfatul Rîsului cătră toţi viclenii plăcut fu şi „cum mai curînd la Camilopardalon, tîlcuitoriul hrizmurilor, să mergem", striga.

Unde după ce marsără, împreună cu sine şi pe Cămilă ducînd, şi precum le ieste povestea îi spusără. Camilopardalul dzisă: (în grădini boţi de lut în chipul omului fac, pentru ca pasire să sparie, iară oamenii boţi de lut în mînă ţin, pentru ca să amăgească pre alţii). „Între voi dară, o mamină să vede, ca şi boţul în grădină (pe Cămilă cu degetul arătînd), iară boţ de lut în mînă nici să vede, nici să aude. A şti dară vi să cade că eu în numărul fiilor Pleonexii< i > prin hrizmos sint chemat şi în urmele ei a îmbla sint învăţat. Pre care învăţătură cu lutul galbăn în cetatea Epithimiii am cumpărat-o. Deci, precum am cumpărat-o, aşe a şi o vinde mi să cade .De care lucru întîi învăţătura hrizmosului învăţaţi, apoi tîlcuirea lui, după învăţătura ce viţi lua, vă cumpăraţi: Acesta hrizmos pasirele şi dobitoacele toate de la Camilopardal audzind, unele de prostime nu înţălegea, iară altele, înţălegînd, a nu şti să făcea. Iară cele de sigeata cuvintelor rănite pentru cercarea coarnelor urechile a le primejdui socotiia. Din toate Rîsul mai mult a Camilopardalului cunostinţă şi prieteşug avînd (căci amestecarea singelui amestecă sufletele) şi pre taină tîlcul hrizmosului Camilopardalului întrebînd, dzisă: „Rogu-te, Ca milopardale, în taină, fără meteahnă şi-n ascuns, fără prepus, să vorovim. Precum fiiul Pleonexiii să fii singur mai denainte ne-ai spus şi precum în urmele ei calci, n-avem prepus, însă învălătucite cuvintele hrizmosului tău ce vor să însămnedze aievea să-mi spui te poftesc." Camilopardalul dzisă: „Boul răstoarnă ţărna, plugariul samănă, stăpînul sau vinde, sau mănîncă, însă aceasta la lucrurile voastre ce folos aduce? (Chipul de om cu chipul de om să vîneadză şi ochii întunecaţi cu lumina galbănă să lumineadză). Cuvintele scumpe şi voaă svinte, cu slove mănunte, în tăbliţe rătunde să cumpără, carile hrizmosul Pleonexiii a tîlcui şi fundul Epithimiii a pipăi pot." Acestea precum sint Rîsul bine înţelegînd şi hrismosul în ce lut galbăn şi alb loveşte, deplin pricepînd, preste tot anul, cinci piei de jder cu ţărnă albă împlute Camilopardalului giurui, ca hrizmosul Pleneoxiii să le tîlcuiască şi ei coarnele ce cearcă unde vor fi să nemerească. Camilopardalul jirtva giuruită, în alb cu negru muruită, o pofti, ca sămnul giuruinţii în arătarea adeverinţii să-i fie. Pre carea Rîsul, îndată gătind-o şi cu multe picături negre pe dedesupt împistrind-o, Camilopardalului o dede. Camilopardalul, îndată la vrăjitorii locului mărgînd, de să cade a jigănii ca acelea hrizmosul a tîlcui întrebă (căci vrăjitorii şi următorii Pleonexii< i > în tot locul şi în tot rodul să află). Carii într-acesta chip îi răspunsără: „(Al nostru ieste plata a lua, iară hrismosul cum să va tîlcui, vremii îi ieste a-l arăta ), de care lucru, ce înainte ţi să întinde prinde, şi ce din dărăpt te agiunge, nu împinge". Camilopardalul, toate tîlcuirile vrăjitorilor bine înţălegînd (căci toate după pravilile Pleonexiii mergea), înapoi să întoarsă. Cătră carii într-acesta chip tîlcul hrizmosului dede: Hrismosul şi tîlcul lui, macară că nici aşe tuturor fu înţeles, însă Pardosul şi Rîsul bine-l pricepură. Adecă precum la vrăjitorii locului aceluia mîzdă şi plată trebuie, pentru ca pofta să-şi poată plini (că mîzda tot ochiul orbeşte şi mita tot pierdutul nemereşte).

Şi aşe, cu toţii împreună, după hrizmosul Camilopardalului la vrăjitorii locului mărgînd, cu multă mită li să îmbunară, de le vor muntele cel mai înalt şi copaciul cel mai mare arăta (căci între munţi şi între copaci pre aceia vreme mare vorbură şi amestecătură a să scorni începusă şi carile mai mic şi carile mai mare ieste a să alege mai nu să putea ). Deci dintre vrăjitori, unul într-acesta chip le răspunsă: „În şesul cel gios muntele cel înalt ieste şi în rediul cel mic copaciul cel mare să află, unde coada păunului şi cornul buărului supt rădăcinile lor încuiate sint." Aşedară, răspunsul de la vrăjitori luînd şi muntele cu copaciul aflînd, de supt rădăcinele lor întîi coarnele taurului scoasără, şi nici ceva mai multă zăbavă făcînd (căci acmu munţii şi copacii începusă a să clăti ), în capul Strutocamilii le pusără, înaintea a căriia toate dobitoacele închinîndu-să, „într-ani mulţi şi buni, trăiască," strigară. După aceasta pe Strutocamilă într-o şură închidzînd, mîncarea şi băutura la măsură îi orînduiră. Supt a căriia nume alalte jigănii (carile rădăcina şi începătura vicleşugului era) toată păşunea mănoasă şi toată oaia şi vita grasă şi frumoasă zugrumînd şi giunghind, mînca şi să desfăta. Acestea într-acesta chip dacă le aşedzară, în toate părţile şi olaturile de lucrul ce s-au isprăvit ştire dederă. Adecă precum din gîlceava Liliacului, a Vidrii să scornisă, dintr-a Vidrii a Strutocamilii să aţiţase, şi precum în ceastă dată siloghizmul Corbului întărindu-să, prin multă nevoinţa a sfetnicilor dintr-îmbe monarhiile, hotărîrea Strutocamilii s-au ales şi la capul Cămilii, coarnele taurului aflîndu-să, s-au pus. Aşijderea, coada păunului a să afla şi la Strutocamilă a o aşedza au rămas şi precum şi aceasta s-ar fi aflat, numai clătirea munţilor şi vorbura copacilor prin puţintică vreme a să mai zăbăvi, pricină au fost, însă în bună nedejde să află, precum după aşedzimîntul epitropii<i> şi podoaba chipului fără prepus i să va găti. Iară după ce veştile acestea tuturor trimasără, îmbe părţile cătră monarhii săi dzisără: „Cuvîntul nostru înaintea împăraţilor noştri plăcut de va fi şi slobodă voia monarhilor noştri de va învoi, de iznoavă la svătuire să întrăm socotim ca nu cumva, mai mult vre mea prelungindu-să şi prin locuri streine lucrurile mai mult tăvălindu-să, vreo tîmplare oare carea împotrivă ieşindu-ne, cele de apoi decît cele dintîi mai proaste şi mai aspre ni să vor face (că aiurea zăbava nu să laudă, fără numai în alegerea prietinilor, şi aiurea graba nu să huleşte, fără numai în aflarea sfaturilor). De care lucru, a înţelepţilor şi a celor întregi la minte axiomă ieste: (Tot lucrul cu grabă să să cerce, iară de bun şi de rău cu îngăduinţă să să aleagă). (Că piierderea vremii bune ieste maica şi sămînţa vremii rele) (nici călătoriul înţelept de ploaie şi de arşiţă socoteşte, ce de cele ce la cale trebuitoare sint şi de povaţă să grijeşte)." Sfatul sfetnicilor plăcut fu înaintea împăraţilor şi, în toate deplin putere dîndu-le, în locul cel de sfat cu toţii să adunară, unde întracesta chip proimiul sfătuirii făcură (tot sfatul sămnul lucrurilor cu prepus viitoare ieste), în carile minte şi într-o parte şi într-alta întorcîndu-să, princet, princet, ca cuţitul pre cute să ascute şi în simceoa briciului întorcîndu-să, părul peste simţire despică. Întracesta chip mintea, de un sfat şi de altul atingîndu-să şi într-un chip supţiindu-să, cele mai clinciuroase a lucrurilor noduri pătrund şi din încîlcitură le descurcă.„Liliacul, lighioaie fără nici un folos, carile într-îmbe părţile altă ceva să aducă nu poate, fără numai scandală şi price în deşert, că de vreme ce neamul şi hotărîrea Struţului atîta de grea şi cu nevoie alegere au avut, cu cît mai vîrtos alegerea Liliacului mai cu nevoie va fi, fietecine a cunoaşte poate. Aşijderea că Struţul aieve pasire oătoare şi cu pene fiind şi alalte a zburătoarelor hirişii după fel şi asămănare avînd, ce numai căci aripile mai mici decît după măsura trupului ar trebui, fiindu-i, cu cîtă a tuturor osteninţă şi nevoinţă, şi aceasta cu mare primejdie şi cu ispite de hrizmuri şi vrăji lucrul la săvîrşit s-au adus. Şi încă şi pentru aceasta mai toată nedejdea s-ar fi pierdut de nu întîi agiutoriul ceresc (fără carile ceva între muritori nici să clăteşte, nici să odihneşte), apoi cu îndămănarea aripilor Vulturului s-ar fi agiutorit. (Că tot lucrul muritorilor din voia slobodă purcede, iară sfîrşitul cu bine a să videa din cele de sus să aşteaptă). Şi acmu, laudă fie Vulturului şi Leului ceresc, între toate dobitoacele mai de cinste şi mai de slavă a fi s-au ales. De care lucru pentru mică şi rătăcită jiganie, păsăruţă aceasta, foarte cu bună socoteală sama a lua să cade (că pentru lucrul mic sfatul mare a face a înţelepţilor, iară lucrul mic a samă a nu să băga, sau a mîndrilor sau a nebunilor lucru ieste). Că pre amănuntul sama de-i vom lua, toată anomaliia şi rătăcirea firii la dînsa vom afla. Şi macar că iute la zburat şi 2 bine într-aripat ieste (care lucru aievea monarhiii Vulturului îl supune), însă şi alte multe a multe jiganii hirişii are, carile nu puţină materie de gîlceavă şi de scandală înainte pune: întîi că fată ca dobitoacele, a doa că la cap ieste ca şoarecele, la aripi ca albinele ieste, a patra că la picioare în fire pe altul să i să asemene nu are, de vreme ce aripile în picioare şi picioarele în aripi îi sint. A cincea că dzua orbăcăieşte, iară noaptea ca puhacea purecele în prav ascuns zăreşte. Adevărat dară, iarăşi să dzic, că arătarea firii în jigănuiţă într-aceasta să arată. Pentru care lucru, după al mieu cuvînt şi socoteala de obşte de va urma, adecă pentru ca toate vorbele de împoncişeturi aducătoare şi toate cuvintele de scandală purtătoare, ca cu briciul aţa tot şi peste tot deodată să le curmăm (căci mai mare vrednicie a să socoti nu poate, decît îndată gîlceava în pace a întoarce, şi pre cît mai în grabă ar fi, cu atîta mai lăudată ieste). A mea dar socoteală ieste aceasta: Întîiaşi dată, singur din sine, supt a căruia monarhie ar vrea a să supune să-l întrebăm, şi din voia şi alegerea lui nici cît de puţin să nu-l mutăm. Că într-alt chip lucrul mai de să va scutura, de pricinele de gîlceavă aducătoare nicicum nu vom putea scăpa. Cătră aceasta ieste şi alta nu de lepădat socoteală, carea spre dobîndirea a toată lineştea bună şi deplin nedejde a ne da poate. Adecă jiganiia aceasta din fire scurtă şi puţină la voroavă ieste, din gura a căriia mai mult decît interiecţia: ţis, ţis, a ieşi nu poate şi fără decît sămnul tăcerii, adecă decît tăcerea, altă n-au învăţat. De care lucru, socotesc că ea în meşterşugul cuvîntului nedeprinsă şi în tropurile ritoriceşti neînvăţată fiind, cu un cuvînt a să dovedi şi cu o provlimă a să amurţi să vă putea şi singură din sine, veri într-o parte, veri într-altă, fără alt prepus să va pleca." A tot sfatul plăcut fu sfătuirea Pardosului (căci el era carile mormăia acestea) şi aşe, pre Liliac faţă chemînd, Moimîţa (carea precum în pravile ethiceşti ştiinţă să fie avînd dzisese), ca cum advocatul Liliacului s-ar fi făcut şi despre partea lui în parisie voroavă ar fi făcut, într-acesta chip a mateologhisi au început: „Vestită şi veche a vechilor giudecîtori axiomă ieste (că pedepsitului pedeapsa a să îndoi nu trebuie ). Cătră carea de la mine a lipi îndrăznesc şi dzic (că cel a înota neştiind şi în adînci ape cădzut, mîna întindzind, nu de creştet cufundat, ce de păr sau de mînă ridicat, în aer şi spre viaţă trebuie scos) (că de binefacerea cu cît ieste mai la primejdie şi cu cît ieste mai curînd, cu atîta mai bună şi mai priimită ieste). De care lucru, pentru ticăită şi dosedită, la vîrstă brudie, la limbă bîlbîie jigăniuţa aceasta, tuturor în ştire a fi să cade, o, priietinilor. Carea din toate părţile pedepsită şi dosedită aflîndu-să, în ce să află şi cum să află nici singură pe sine a să cunoaşte mintea îl agiunge, nici de alţii, să întrebe lim ba îi slujeşte (căci pedeapsa distihiii mintea, iar neştiinţa cuvîntului limba împiedecă şi scurteadză) şi, ca un lucru fără pravila firii ce ieste, nici la trup vreo alcătuire, nici la viaţă vreo socoteală, nici la zburat sau la mărs vreo rînduială are (că cine vreodată vre într-o parte dreaptă zburarea Liliacului, sau cine supt soare urmele lui au vădzut?). Nici de lăcaş loc aşedzat, nici pentru hrana ceva undeva adunat a avea poate (că cine cel adevărat sălaşul i-au aflat, sau cine pentru hrana lui carea ieste s-au înştiinţat?). Aşe ticălos şi mişelos Liliacul în toată partea destrămat şi în tot chipul vrednic de văierat fiind, acmu cu capul plecat la mare mila marilor împăraţi aleargă şi cu toată umilinţa dintradîncul inimii să roagă, ca oricarile în numărul supuşilor săi a-l priimi ar învoi, macar în gunoiştea curţii sale a să tăvăli, cu toată inima bucuros ieste, ca şi el, nenorocitul, sau supt umbra aripilor, sau supt pravul talpelor aciuîndu-să, aşe de tot în izbelişte lepădat şi din privirea a înalţilor monarşi depărtat şi înstreinat să nu fie (că precum ochii stăpîneşti cu urgie căutînd nenorocire, aşe, cu milă căutînd, norocire aduc). De care lucru, şi eu de multă mişelătatea lui clătindu-mă, despre parte-i cu plecăciune mă rog ca milostiv ochiul a milostivilor împăraţi asupră-i cu milă să caute şi de neputinţă lui milosirdindu-să, ori în care poală capul singur de sine ş-ar pleca, aceia în bogata sa milă să-l sprijenească (căci capul plecat nu numai pre cei milostivi, ce şi pre cei nemilostivi spre milostivire porneşte)."

Acestea şi altele multe ca acestea amăgitoreşti şi tragodiceşti descîntece Moimîţa descîntînd (ca cum Liliacul nici ceva a grăi ar avea, nici macar de ar şi avea a grăi a putea, ar putea), într-un chip ironicesc să nevoia, ca toată pofta inimii Liliacul într-altă parte abătîndu-i şi gîndul ce ar avea cu meşterşug într-altul schimbîndu-i, tot cuvîntul împotrivnic a-l curma să poată, aşe cît nicicum mai îndoindu-să din bunăvoie, veri unii, veri alţii părţi să să supuie. Însă cine vreodinăoară în lume robiia de bunăvoie au priimit, sau cine supt soare fără nici o nevoie mînule spre legături ş-au îndoit? (Că pentru slobodzeniia fornica cu şoarecele, şoarecele cu mîţa, mîţa cu dulăul şi dulăul cu leul războiu a face firea îi îndeamnă, macar că puterile unuia, pre a altuia cu multul mai mult covîrşesc) (ce de multe ori puternicii în puterea sa mai mult decît să cade bizuindu-să şi slăbiciunea slabilor decît ieste încă mai slabă ţiindu-să, preste toată nedejdea, ce nu nedejduiesc li să tîmplă şi ce nu gîndesc le vine, precum din unghiile şoimului porumbul şi din dinţii mîţii şoarecele a scăpa de multe ori s-au vădzut). În care chip, acmu cu toţii socotind că puţină jigăniuţa aceasta ceva mai mult a cîrni nici va şti (pentru prostimea), nici va putea (pentru frica), şi acmu sămnul supunerii, plecarea capului, să-i vadză cu toţii aşteptînd, totdeodată ascuţit şi înalt glasul Liliacului urechile le pătrunsă, carile proastă, însă dreaptă voroava-şi într-acesta chip începu:

„Precum supunerea tirănie a toată firea, aşa neştiinţa cuvîntului la Liliac sicofandie ieste. De care lucru, interiecţia glasului nostru pe dumnealui Pardosul necunoscătoriu învăţăturii cuvîntului îl arată. Căci ţis şi cine ţistuieşte nu şie, ce altuia tăcerea aratînd, a tăcea îi porunceşte, de unde şi eu începînd cu: ţist, gloatelor tăcere şi mie voroavă sfitesc. Deci dară, de ieste la cineva ascultare, ureche dreaptă puie, de ieste ureche dreaptă, audzul la inima curată trimată, de ieste inimă curată, cuvîntul socotind, în lucru dreaptă giudecată facă, şi aşe, adevărul cu minciuna, dreptatea cu strîmbătatea şi slobodzeniia cu robiia cîtă deosebire au a alege va putea (că inima curată mai pre lesne socoteşte a fi focul cu apa a să amesteca decît cu strîmbătatea dreptatea a să călca). De care lucru, a mă înştiinţa aşi vrea: adunarea aceasta de drepte stăpînii, au de cumplite tirănii ieste? Că de va fi din tirănii, adevărat atuncea cîntecul: ţist singur mie să mi-l cînt, singur mie să mi-l gioc să cade (că unde talpa tiranii<i> calcă, acolo poala dreptăţii să calcă, şi unde să rup legăturile dreptii stăpînii, acolo să pun obedzile vrăjmaşii tiranii).

Iară de va fi din drepte stăpîniri, cîntecul ţis eu fără primejdie îl voi cînta, şi cei ce în horă să află cu dragoste îl vor giuca. " Ca acestea din gura Liliacului audzind, cu toatele mult să mirară şi, de limpede limba lui ca de un lucru nenedejduit cu toţii vînîndu-să, multă vreme muţi şi amurţiţi rămasără (că cuvîntul drept din gura proastă ieşind, pre cuvîntul cu meşterşug din gura ritorului scos astupă). Atuncea dară, că mărimea sufletului nu după statul trupului să măsoară, cunoscînd, de a să mai mira părăsiră, şi unul cu altul în ochi a-şi căuta începură, în loc de cuvînt tuşire şi în loc de voroavă ştiupire şi din sprîncene şi umere clătire arăta (căci neştiinţa cuvîntului, tusă şi scuipătură, iară tulburarea minţii îmblet şi primblare scorneşte) şi ce s-ar cădea a răspunde unul pre altul întreba. Iară mai pre urmă iarăşi Moimîţa cuvîntul de obşte purtînd într-acesta chip îi răspunsă:„Dreapta aceasta adunare din drepte adunări stă, o, Liliiece, de care lucru, şi cuvîntul drept a asculta, şi lucrul cu cale a cerca şi a-l ispiti şi a-l isprăvi pot şi vor.".

Liliacul: „Fie lăudată dreptatea în veci, dzisă, şi dinţii vorovitorilor după voie să să drobască, limba vicleană şi minciunoasă să să amuţască şi urechea de linguşituri priimitoare să asurdzască (că la asupriţi şi neputincioşi blăstămul, ca la prădători scutul, sigeata, fierul şi focul ieste)". Şi iarăşi Liliacul întrebînd dzisă: „Încă a şti aşi mai pofti: această adunare a cestor doaă monarhii ce vor să poftească şi sfîrşitul poftii sale carile ieste (că precum cuvîntul fără ştiinţa gîndului în zadar iese, aşe începătura lucrului fără cunoştinţa sfîrşitului de rîs şi în deşert ieste)".

Moimîţa răspunsă: „Dar dinceput au n-ai audzit că aceste doaă monarhii ca lucru rile în pace vecinică să-şi lege şi supuşii săi legîndu-şi cu sfatul şi sobor de obşte monarhiile a-şi adeveri şi stăpînirile a-şi întări au socotit? De care lucru, toate dobitoacele, precum vedzi, cît macar una nu lipseşte, adunate şi chemate sint, şi fietecarea după chipul său la ceată-şi şi după neamul său la stăpînire-şi s-au dat, cu carile împreună şi tu eşti adus. Deci mai mult scîrşnetul lungind, în care parte vii să te supui, în grabă şi fără îngăimală, răspunde. Căci ticăloşiia voastră inimile împăraţilor lovind, pre voi în pofta şi în alegerea voastră a vă lăsa au socotit.

(Că precum uneori dîrjiia legăturile, aşe uneori plecăciunea dezlegăturile pricineşte)." La acestea cu rîs Liliacul răspunsă, dzicînd: „Ferice de Vidră, carea mai denainte epitrop dobitoacelor era (precum la locul său va să sa pomenească) şi supt aciuarea Vultu<ru>lui şi penele Corbului să păziia, a căriia patimă şi folosinţă mai în urmă am audzit. Iară acmu în alegerea epitropii<i> Strutocamilei, toată dreptatea cu ochii am vădzut. Ce dintr-atîţea mari şi înţelepţi sfetnici, unul macară a cunoaşte n-au putut (că decît Cămila mai mare Filul şi decît buărul mai iute şi mai cornat ieste Inorogul).

Însă aceasta pe mine în ceva neatingîndu-mă, la treaba mea să mă întorc. Cunosc dară că nesăţioasă şi lacomă slava numelui din bogăţiia Vulturului pînă la sărăciia Liliacului s-au întins (ce duhul, cît de sărac şi slobod, decît împăratul de poftă robit mai bogat ieste, şi robul drept decît tiranul strîmb mai tare ieste, că cela în trup, iară cesta în suflet biruieşte).

De care lucru, de multe ori şi adese s-au vădzut (că unii pentru ca hotarăle să-şi lăţască şi supuşii să-şi înmulţască şi numele peste marginile lumii să-ş vestească, de poftă aprinşi fiind, şi din cele strîmpte ce avea s-au scos şi spre streinele avuţii neîmplutele mîni întindzîndu-şi, şi cel puţin ce avea din palmă le-au fugit.

Că precum să dzice prostul cuvînt: Cămila, cercînd coarne, urechile ş-au pierdut. Pe oţălul vîrtos rugina îl topeşte, pe vîrtoasă inima stejarului, moale dintele cariului făină făcînd-o, o mistuieşte. Şi ceva în lume cît de vîrtos şi de tare a să afla nu să poate, căruia altul împotrivîndusă sminteală să nu-i aducă şi încă de unde nici să gîndeşte).

De care lucru, aievea ieste (că toate din fire aşe sint tocmite şi orînduite, ca fietecarea în ţircălamul hotarălor sale să să continească şi sfera activităţii sale sărind, să nu covîrşască. Însă precum meşterşugul firii, aşe voia slobodă şi cereştilor împotrivă a să pune obiciuită ieste. Macar că nici meşterşugul pe fire, nici voia slobodă pe dreptatea şi răsplata cerească pînă în săvîrşit a birui pot. Că precum în cumpăna cîntariului piatra mică pre alta cu multul mai mare şi mai grea decît sine în aer ridică, însă cînd amîndoaă cea din fire clătire vor face şi fietecarea cu greuimea sa spre chentrul mijlocirii păhîrnindu-să, vor trage, atuncea cea mare pre cea mică, de va cădea, cea mică să zdrobeşte, şi iarăşi cea mică pre cea mare de va cădea, iarăşi cea mai moale şi mai mică să turteşte. Căci piatra cea mică cînd pe cea mare ridica, meşterşugul cîntariului era, iară cînd într-îmbe loviturile tot cea mică să fărîma, firea după hirişiia lucrului lucra). Într-acesta chip nici Cămila a să păsări, nici pasirea a să cămili au trebuit. Aşijderea, nici penele a să încorna, nici coarnele a să împăna s-au cădzut, ce fietecarea firii sale urmînd, ale sale hirişii să fie păzit s-ar fi cuvinit precum şi monarhiile acestea mari şi tari la sărăci mea şi goliciunea Liliacului, din voia slobodă împinşi fiind, împotriva dreptăţii a merge, nici întrebare ca acesta la mijloc să puie s-au cădzut (că atuncea sămnul dreptei stăpîniri să arată, cînd pre cei neputincioşi în odihnă lăsînd, spre lucrurile streine nu lăcomăsc ). Iară amintrele, pricina Liliacului mai mult scuturîndu-să, ca sămînţa macului dintr-una o mie vor cădea, spre a cărora alegere şi la un loc culegere, nici mirţele, nici jicniţele vor agiunge".

Cu toţii cît de ascuţite ţidele Liliacul împotriva alegerii Strutocamilii arunca vădzind şi pildele între Cămilă şi între Fil, între buăr şi între Inorog ce arăta socotind, carile macar că pînă la ficaţi îi atingea, însă deodată ca cum cu socoteala le-ar trece făcîndu-să, prin mijlocul Moimîţii iarăşi într-acesta chip îi răspunsără:

„Pre tine, o, flutur fătătoriu şi şoarece zburătoriu, la acesta loc nu să dai, ce să iei sfat te-au chemat, şi nu să porunceşti, ce porunca să asculţi te-au adunat. De care lucru mai mult limba a-ţi împletici şi scîrşnetul glasului a-ţi ţiţii părăsindu-te, din doaă una îţi alege: sau în aer, sau pre pămînt să lăcuieşti, şi aşe, sau supt umbra Vulturului, sau supt brînca Leului te supune, sau, în glumă să grăiesc, între pămînt şi-ntre aier loc de vii afla, pînă ieste mai devreme, lăcaşul îţi găteşte (căci sărăciia cu milă a să cerceta, iară nu cuvintele de dosadă a să căuta trebuie )."

Liliacul răspunsă: „Iată, eu acmu voi tăcea, însă bine ştiu că mai pre urmă alţii pentru mine vor grăi, a cărora cuvinte, nu cu scîrşnete, ce cu buhnete vor răzsuna, cînd urechile a vă astupa bumbac viţi cerca şi nu viţi afla, şi atuncea precum Liliacul nu de înfruntat, ce de ascultat au fost, viţi cunoaşte (că sfatul şi cuvîntul cît de prost, în samă nebăgat, multe cetăţi au sfărîmat şi mari împărăţii au răsturnat). Însă de vreme ce adevărată şi dreaptă sărăciia noastră inimile a marilor împăraţi a pleca şi pentru alegerea lăcaşului în voie slobodă a să lăsa s-au învrednicit, a şti li să cade că pofta Liliacului ieste ca nici supt unghia Vulturului, nici supt talpa Leului a să supune, şi nici în aer, nici pre pămînt a lăcui.

De care lucru, dzic, o, Moimîţă, că oricînd Vulturul în aer m-ar videa sau Leul pre pămînt m-ar prinde, atuncea, după a lor poftă şi putere, cu mine orice ar vrea facă."

„Au doară în apă vii să lăcuieşti?" dzisă Moimîţa.

„Ba nici în apă, răspunsă Liliacul, căci firea noastră precum de apă să nu fie toată lumea ştie." Atuncea cu toţii rîs cu hohot slobodzind: „O, lighioaie proastă, dzisără, căutaţi de videţi cel ce pre alţii sfătuia şi de lucrurile bine alese ca de rele dojeniia ce fel de minte poartă. Au doară precum în foc a lăcui va să dzică. Că de vreme ce din doaă stihii fuge, din a triia a nu fi singur mărturiseşte. Au nu focul şi para pentru lăcaşul lui să înţelege (adevărat dară că lăcaşul săracului foc şi viaţa-i pară de foc ieste), ca carea şi Liliacul, de nenorocire împins, singur şie ş-o alege. Deci de la cineva ascuţită sau cît de tîmpă socoteala ieste, ce va proasta aceasta lighioaie să dzică? Giudece şi supt ceriu alt lăcaş sau alt loc de traiu, fără de aceste trii pomenite, de ieste, arete.

Cu toţii precum Liliacul buiguieşte şi precum nici ce pofteşte, nici ce grăieşte ştie, aleasără. Însă iarăşi dzisără:

„Fie-ţi voia slobodă, o, Liliece, şi din patru stihii, oricare vii, spre lăcaş ţi să dăruieşte." Liliacul răspunsă: „(Voia slobodă nu celor slobodzi, ce celor opriţi să dă. Aşijderea, lucrul alcătuit din stihii, muritorii precum a lua aşe a şi da pot. Iară stihiia hirişă, nu numai muritoriul, ce aşeşi şi nemuritoriul cuiva a o da, pînă acmu nu s-au văzut.) De care lucru, darul carile nici a-l lua, nici a-l da puteţi, fie, na, ia, cuvintele poruncitoare în zadar nu vă cheltuiţi. Căci eu locul pre carile firea dinceput mi l-au dăruit, nu numai voi, ce nici singură ea a mi-l lua nu poate (că firea în zădar ceva a face nu să osteneşte, nici de lucrul făcut vreodată să căieşte). De unde nici de la voi ca lucru de dar nou, sau ca cum odată oprit, iară acmu slobod mi-ar fi îl cunosc."

Iarăşi cu toţii rîsul poftorind: „Unde în lume locul acela a fi poate?" dzisără. Liliacul răspunsă: „În toată lumea şi în tot locul lăcaşul mieu gata şi fără prepus ieste (că precum peştele în mare, aşe înţeleptul în lume nici moşie, nici înstreinare are), pre carile nici minţile voastre cele înalte, nici sfaturile voastre cele adînci, iată că a-l afla nu pot."

Acestea Moimîţa de la Liliac audzind, dzisă: „Liliacul, săracul, vînt samănă şi abur va secera, şi în sus scuipînd, în obraz îi va cădea."

Liliacul, cuvîntul Moimîţii, curmînd, dzisă: „De multe ori unii samănă şi alţii seceră, precum povestea dulfului cu a corăbiieriului arată".

Moimîţa în ce fel să să fie tîmplat povestea pe Liliac întrebînd, Liliacul într-acesta chip a le povesti începu: „Eu, odată pre malul mării, în borta unii stinci lăcuind, într-o dzi eclipsis în soare s-au făcut, atîta cît ochii a toată jigania închidzindu-să şi fietecarea la culcuşul său ca de sară aşedzindu-să, singur eu, cu luminoşi ochi, toate malurile în sus şi în gios cutreieram. Eu, aşe nopţii nedejduindu-mă şi de nepriietin nicicum în grijă purtînd, spre latul mării cîteva mile de la uscat m-am depărtat. Unde soarele din umbra lunii scăpînd şi totdeodată radzele-şi pre faţa pămîntului lovind, noaptea mea scurtară şi dzua altora lungiră. Unde nepriietinii miei cei vecinici, rîndunelele, vădzindu-mă, din toate părţile a mă bate şi în toate locurile a mă trage începură (că precum Liliacul sara, aşe nepriietinul dzua izbîndii pîndeşte). Eu de multă lumina soarelui viderile tîmpindu-mi-să, ca alalte dobitoace prin tunerec, încoace şi încolea, de a nepriietinilor lovituri şi boldituri ferindu-mă, orbăcăind mă feriiam (că a vă înştiinţa de viţi pofti, viderea ochilor miei atîta de ascuţită ieste, cît cu lumina soarelui împreunîndu-să, organele cele a viderii priimitoare mi să năduşesc. Că precum la ochii altor jigănii roata soarelui a să privi viderea tîmpeşte, aşe la ochii miei împrăstiiată lumina soarelui întunerec aduce şi precum zarea soarelui din noapte spre dzuă răvărsindu-să, ochii altor dihanii a zări încep, aşe lumina dzilei supt umbra pămîntului scăpătînd, ochii miei, de cea multă a luminii soarelui iuşurîndu-să, a videa încep). Aşedară, precum am dzis, de rîndunele păzindu-mă şi apărîndu-mă, fără veste de un lucru moale, lat şi întins mă lovii, de carile îndată mă şi lipiiu. Într-acesta chip de nepriietinii gonaşi scăpînd, alţii, precum peste a lor, aşe peste a mea neştiinţă a mă învăli şi cu funi a mă lega începură. Aşedară, supt toată noaptea soarelui, în ce învălit şi cu ce legat să fiu nepricepînd, tare mă chinuiam. Iară după ce cu dzua nopţii şi cu întunecarea soarelui, ochii mi să luminară, precum în vetrela a unii corăbii învălit şi cu funele împletecit să fiu cunoscuiu. Că eu, poate fi, de rîndunele fugind, de pîndza corăbiii m-am fost lipit, în care vreme şi corăbiierii vetrila a strînge s-au fost tîmplat.

Eu, dară, aşe în vetrilă boţit şi corabiia fără vînt (căci mare lineşte era), pre valurile moarte săltînd, voroava corăbiieriului cu a dulfului ascultam.

Dulful ni pe de o parte, ni pe de altă parte de corabie trecînd; pre gaura ce deasupra capului are atîta pufniia, cît stropii apii în corabie şi în obrazul corăbiieriului săriia. Corăbiieriul dzisă: „Bre, hei, porc peştit şi peşte porcit, dulfe, aceste pufnete cui, lăudîndu-te, le arăţi? Au vînt sămănînd, stropii apii în loc de grăunţe arunci?" Dulful răspunsă: „Adevărat, eu vînt samăn şi stropii în loc de sămînţă în corabie arunc. Însă pufnetul mieu în furtună întorcîndu-să, stropii în gîrle curătoare să vor întoarce (că sămînţa vîntului şi grăunţul apii moartea corăbii <i> ieste)". Corăbiieriul, rîdzînd, dzisă : „ Vîntul a avea sămînţă şi marea grăunţă pînă acmu încă n-am audzit, macar că cea mai multă viaţă în vînturi şi în ape mi-au trecut". Dulful dzisă: „Eu vîntul am sămănat şi grăunţele apii în corabie am aruncat, iară cine va săcera şi cine a triera, vremea va alege (că precum mehenghiul metalurile de curate şi de spurcate ispiteşte, aşe vremea lucrurile muritorilor de fericite şi nefericite, de vrednice şi nevrednice mai pre urmă iveşte)". Aşedară, dulful cu corăbiieriul vorovind şi încă cuvîntul bine nesfîrşind, vîntul crivăţului dimpotriva căii corăbiii a sufla, marea a să înfla şi valurile ca munţii a să rădica începură (căci şi timpul iernii, cînd soarele din tropicul Himerinos spre tropicul Therinos să întoarce era). Corăbiierii, volbura carea asupră le vine şi primejdiia carea în cap li să pune, vădzind, unii funele întindea, alţii vetrilile strîngea (ce groaza morţii mintea uluieşte şi primejdiia fără de veste toate simţirile amurţeşte). De carea şi bieţii corăbiieri cuprindzîndu-să, unii la adînc, alţii la margine mîntuinţa arăta. Aşijderea, unii limanul, carile în dreapta, alţii dosul, carile în stînga aproape era, a apuca să năzuiască dzicea, iară unii fierele corăbii aruncînd, corabiia să sprijenească învăţa. Într-acesta chip, ei cu chitelele învăluindusă şi cu socotelele împletecindu-să, holbura corabiia a învîntiji şi valurile pe deasupra a o năbuşi începură, şi aşe, în mica ceasului, vîntul cel de dulf sămănat, din pufnet vivor şi din stropitură gîrle înluntrul şi pe deasupra vasului îzvorîră, carea, cu undele fierbînd şi amestecîndu-să, din faţa apii în fundul mării să mută (că corăbiieriul, carile în lineşte furtuna nu socoteşte şi găuricea carea pişteşte cu vreme nu călăfătuieşte, în abur, vivor, şi în picătură apă fără măsură află). Într-acesta chip şi voi, o, priietinilor, pildele mele buiguiri şi cuvintele mele într-aiuri ţiind, pe voi de buiguitori şi de nepricepători vă arătaţi. Deci cît pentru alegerea locului lăcaşului mieu ar fi, aceasta să ştiţi că precum în borta pietrii brînca Leului de groasă nu încape (că a multe lucruri mărimea de scădere şi grosimea îngreuiere de împiedicare ieste), aşe în întunerecul nopţii ochiul Vulturului nu videa, cu care chip eu decît Leul mai aciuat, iară decît Vulturul mai fericit sint, de vreme ce borta pietrii şi cetate nebiruită şi lăcaş desfătat fiindu-mi, în vreme cînd ochiul Vulturului cu întunerec să închide, al mieu cu lumină curată să deşchide şi slobod şi fără nici o primejdie dobînda hranii şi orînduiala vieţii îmi cerc. Deci precum dinceput singuri aţi mărturisit, monarhiile acestea din drepte stăpînii, iar nu din strîmbe tiranii de vor fi, cu Leul megiieşi, iar cu Vulturul locului şi împărăţiii părtaşi mă voi afla. De vreme ce o a soarelui invîrtijire în doaă împărţind, 12 ceasuri Vulturul, iară 12 ceasuri eu aerul lui voi stăpîni, unde tirăniia lipsind, giudecata dreaptă ieste să să facă (că precum unde tirăniia stăpîneşte, acolo dreptatea să izgoneşte, aşe unde dreptatea împărăţeşte, toată strîmbătatea nici să numeşte). Iară amintrilea, cu tăriia şi cu sila asupra mea a să sluji de vor pofti, cu un cuvînt, şi a lui şi a mea poftă supt vecinică privileghie supuind, dzic, ca oricînd Leul brînca în bortiţa stincii ş-ar băga, şi Vulturul cu cel la videre ascuţit ochiu m-ar videa, cela cu pieptul şi cesta cu pintinul ce va putea neoprit facă".

Acestea şi altele multe ca acestea Liliacul cu vitează inimă şi cu nebiruit suflet dzicînd, denaintea adunării afară ieşi. După a Liliacului ieşire cu toţii sprîncenele a-şi rîdica şi fruntea a-şi îmbina începînd, cu nasul la pămînt lăsat, cu ochii împrăştiiaţi la căutat, cu umerele spre urechi ridicate şi cu budza cea dedesupt spre bărbie întoarsă şi spîndzurată, unul spre alalt cu ochii boldiţi căuta, ce să vorovască sau ce să grăiască ca muţii nu putea, de ce să să apuce ca uluiţii nu ştia şi ce să lucredze ca luaţii de minte nu pricepea (că precum buhnetul şi sunetul mare, prea de aproape fiind, puterea audzirii tîmpeşte, aşe lucrul nenedejduit orînduiala socotelii sminteşte), în vîrtoape de socotele şi în holmuri de chitele ca acestea ei rătăcind şi prin toate unghiurile ca cei fără ochi orbăcăind.

Vulpea, carea (precum mai denainte s-au pomenit) pentru slăbiciunea ce i să tîmplase, la adunare să să afle nu putusă (că de multe ori cu preţul boalei statul iertăciunii să cumpără), prin scrisoare icoana inimii a-şi arăta şi măiestriile a-şi arunca silind, poslanie ca aceasta trimisă, dzicînd:

„Vulturului şi Leului, marilor monarşi, plecăciune şi amînduror stihiilor adunări închinăciune, pravul pragului şi ţărna talpelor voastre Vulpea aduce. Cu plecatele mele slove, în ştire a face îndrăznesc că încă dinceput eu şi pururea cu şuvăite picioare pre drepte cărări a îmbla deprinsă şi din fire aşe tocmită fiind, însă slăbiciunea carea ticăloşiii mele într-aceasta vreme s-au tîmplat (precum tuturor ştiut ieste), la adunarea de obşte a mă afla şi în faţă nefăţărnicitele mele slujbe a arăta nu putuiu.

De care lucru, cele ce într-adevăr audziiu şi spre folosul de obşte a fi le socotiiu, prin slove a le arăta şi prin hîrtie adevărul a vă înştiinţa, boldul a adevăratii şi neimatii mele priinţe mă împunsă şi mă împinsă (că adevărata dragoste nu numai cu cuvînt de faţă, ce şi cu scrisoarea de departe chipul a-şi arăta obiciuită ieste). Aicea, dară, vestea au vinit, precum Liliacul (carile nici la încruntarea unghilor, nici la însingerarea colţilor de agiuns ieste) acolea, cu mare obrăznicie, multe scîrşnete să fie făcut şi multe împotrivă şi neplăcute sinoadelor să fie ţiţiit. Aşijderea, precum a Filului şi a Inorogului pomenire la mijloc să fie adus, de carii aminte mi-am adus, precum nici la adunarea dintîi chemaţi să nu fie fost şi şi chemaţi de ar fi fost, precum mi să pare, n-ar fi vinit. De care lucru, Lupul aicea înţelegînd, perii de pre spinare a-şi rîdica şi pre nări mai larg a sufla au început, şi alte mari şi înalte duhuri a purta l-am cunoscut (că nedejdea izbîndii a capului clătire şi a nărilor pufnire sămn arată).

Pentru aceasta, dară, cu a mea proastă socoteală, socotesc că acolea mai multă zăbavă nefăcînd, cum mai curînd pre Liliac într-un chip să-l aşedzaţi şi, alt chip de nu să va afla, după pravila lui a trăi să-l lăsaţi, şi mai mult lucrurile nescuturînd, fără zăbavă la scaunul monarhiii să vă înturnaţi. Că veche axiomă ieste carea dzice: (Unui lucru fără cale cale dînd, multe fără cale a urma pot). Aşijderea, adese să vede (că, unul căscînd, mai toţi de prinpregiur a căsca să îndeamnă, macar că într-acea dată a căsca nu le-ar fi fost). Deci socotiţi binişor că, de nu sint acolea acele doaă jiganii, Filul adecăte şi Inorogul, să nu cumva prin scrisori cu Lupul să se agiungă (că scrisorile precum a celui bun, aşe a celui rău sfat iască şi strămurare sint) şi să nu cumva pildele şi pocităniile Liliacului plinească, carile mai rău sfîrşitul decît începutul fără greş vor aduce.

Pentru mişelos statul mieu viţi şti că după uscarea vinelor, viind aicea şi hrana în lapte de iepure, pui de cucoş oătoriu fierţi fiindu-mi (căci altă mîncare a mînca nici pofta mă îndemna, nici diieta doftoriilor mă lăsa), într-o dzi, stomahul mai tocmindu-mi-să şi pofta spre ospătare mai pornindu-mi-să, cu oarbă lăcomie puiul întreg a înghiţi m-am nevoit. Ce grumadzii, de mare şi lungă fierbinteală uscaţi fiindu-mi, în laringă mi s-au oprit. L-aşi înghiţi şi pe gîtlej nu încape, l-aşi ştiupi şi nu-l pociu, căci în gios să să lunece stă împotrivă uscăciunea, cu tusă şi cu opintele a-l lepăda nu mă lasă slăbiciunea. În cea de apoi scurtarea dzilelor mele spre lungirea anilor împăraţilor şi stăpînilor miei milostivi fie. Cărora de la cerescul Vultur toată deplina fericire rog şi iarăşi rog." Acestea Vulpea scriind şi cartea la adunarea de la Delta trimiţînd, îndatăşi la bîrlogul Lupului, ni a cădea, ni a să scula, de slăbiciune făcîndu-să, să dusă, pre carile în lăcaşul său aflîndu-l şi cu cucernic şi plecat chip arătîndu-i-să: „Bucură-te, vechiul meu priietin şi în toate a nevoilor căi credinciosul şi nedespărţitul mieu tovarăş. De pricina nevrednicii mele cercetări a şti să cade că dragostea cea adevărată, carea pururea cătră tine am avut şi am, din norocită privala privelii tale mai mult lipsită şi despărţită a fi, a suferi neputînd. Şi cu aceasta pricină, întîi la dulcea şi neseţioasa-ţi privire şi înţăleapta şi filosofasca-ţi vorovire mai mult din suflet agiutorită, decît cu picioarele sprejenită, am alergat (că dragostea în inimă dospită, precum adese slăbiciune, aşe de multe ori virtute peste putinţă naşte). A doa pricină ieste că eu, tot adevărul cunoscînd şi năcazul, carile de cătră ai noştri vicleni tovarăşi ţi s-au făcut, bine înţelegînd, cu înăduşală, fără răcoreală şi cu înfocări fără stîmpărări inima mi s-au cuprins (că simbathie a adevăratului priietin din durerea a osului zdrobit puţină şi mai nici puţină osăbire are). Deci, pre o parte, ale tale multe înalgiosuri ce ţi s-au făcut, jelind (carile inima, cît muntele Olimpului de mi-ar fi fost, în scrum şi în cenuşe să o întoarcă, destule ar fi fost), iară pre altă parte, sfîrşitul lucrului acestuia la ce margine va să iasă nepricepînd, tot bietul mieu trup, ca muntele Ethnii singur materiia ardzătoare îşi strînge, singur să aţiţă, singur să aprinde, singur să topeşte, singur asupra cenuşelor şi scrumurilor sale să răzsipeşte şi în bezna pîrlitelor sale rădăcini să pohîrneşte. Că pînă acmu pentru folosul de obşte şi pentru cinstea monarhiii Leului cîte oarece tot nedejduiam. Iară acmu, toată nedejdea mi s-au curmat, de vreme ce mintea şi înţelepciunea a tot sfatul, carea tu eşti, din capul adunării lipsind o vad. (Că precum la multe mădulare un cap, aşe la multe gloate o minte întreagă a nu lipsi trebuie). Aşijderea (precum dintr-alţii am audzit), Leului jiganiia geamănă, Struţul, epitrop să să fie făcut, căruia, capul schimbîndu-i, altul ca de bou cornat şi buărat, (o, ocară mare), să-i fie pus şi mai mult cu îndemnarea Pardosului, a Rîsului şi a altor jiganii acmu de curînd păsărite, siloghismul Corbului să să fie adeverit şi întemeiat am înţeles (însă în tot ocheanul nenedejduirii picătura nedejdii a lipsi şi, în tot limanul negrijii vintişorul grijii a nu aburi peste putinţă ieste). De care lucru, un sămn de nedejde precum să fie rămas dzic, de vreme ce neamul Liliecilor în theatrul lumii de mare şi nesuferită ruşine i-au dat, tot lucrul fără socoteală ce-au făcut şi tot cuvîntul fără chibzuială ce-au grăit arătîndu-le, şi cu nedezlegate argumenturi dzisele lor au dovedit şi au adeverit, atîta cît toată limba amurţită şi toată gura amuţită înaintea lor au rămas. De care lucru, o, dulcele mieu priietin, a nedejdui îndrăznesc ca nu aşe de tot tot lucrul după voia lor va rămînea, şi cătră aceasta mai vîrtos nedejdea îmi nedejduieşte, căci, precum bine m-am adeverit, Filul şi Inorogul la adunare n-au vinit. Carii, între monarhiia noastră, cei mai de-a firea şi mai de frunte să fie lumii ieste ştiut. Şi, precum eu a lor cea părinţască fire le-am priceput, acestea înalgiosuri a răbda şi pînă în sfîrşit în fundurile pustiilor a cutreiera nu vor putea (că firea de ce au început a să părăsi şi obiceiul bine deprins a să uita prea cu anevoie lucru ieste). Ce lucruri vor deşchide, de carile toată adunarea nici a gîndi au gîndit, nici cuiva vreodată în minte au vinit (că jelea şi rîvna cinstei pojarul ce sloboade decît focul în spinii uscaţi mai mare pîrjol face). Aşijderea, pre tine, bun şi adevărat priietin şi a adevărului netăcut crainic avîndu-te, cu încăşile, ticăloasa, precum numai cu trupul de tine despărţită, iară cu sufletul cu tine la un loc lipită şi încleită să fiu bine mă ştiu (precum încă de pre vremile epitropiii Monocheroleopardalului ispitită şi dovedită sint). Cătră noi şi pre săracul Ciacalul au, carile la multe trebe fără preget şi la multe slujbe cu credinţă, precum li să va afla, prepus nu ieste.

Deci, de vii socoti cu cale a fi, o carte la Fil şi la Inorog să scriem şi de gîndurile noastre ştire să le facem (că roada pomului prieteşugului alta nu ieste, fără numai ascunsul inimii fără primejdie a descoperi şi chitele între sine tare a acoperi). Adecă, precum urechile noastre spre sunetul numelui lor stăruiesc şi numai din sămnul ochiului spre toată slujba şi primejdiia a ne încinge gata sintem. Deci, o, iubitul mieu priietin, cuvintele, mele în prepus nu le aduce, căci curate şi nezugrăvite sint şi în cea de apoi pre dulce viaţa mea mă giur că tot cuvîntul ascuns şi toată taina acoperită, ascunsă şi nedescoperită voi ţinea". (Vulpea pre viaţă-şi să giura, căci din prognosticul doftorului, precum la luna nu va ieşi bine ştiia, de vreme ce în răvărsatul zorilor şi în amurgul soarelui sfigmosul în chipul viermelui să clătiia ), ce în sfîrşitul vieţii capul răutăţii a face silind, pre Lup a amăgi şi capul în singe a-i văpsi să nevoia, şi precum în toată porunca lui, fără preget şi în toate sfaturile şi învăţăturile lui, fără alt cuget, tot unghiul a scociori şi toată piatra a clăti nu să va lenevi cu giurămînt să făgăduiia.

Ce Lupul, vechiu la minte şi copt la crieri fiind, noaăle a Vulpei vicleşuguri şi proaspetele ei linguşituri îndată pricepînd, precum în gură miiere zăminteşte, iară în piept otravă dospeşte cunoscu, şi precum pretenţia ei alta nu ieste, fără numai cu chipuri şicuite ca acestea, mintea şi socoteala Lupului carea ar fi şi pentru lucrurile carile la cetatea Deltii, unele săvîrşite, fără altele acmu începute, ce ar dzice şi ce ar mai nedejdui să iscodească şi îndată la adunări ştire făcînd şi minciunile carile mai denainte scrisesă să-şi înnoiască şi pre sine de priietină şi de slujnică să să adeverească. Cătră carea Lupul, cu scurte şi puţinele, însă grele şi temeinice cuvinte, într-acesta chip răspunsă:

„Veche pravilă ieste, o, soro Hulpeo (că poftele şi voile împăraţilor pravilă nemutată ascultătorilor sint). De care lucru, şi la aceasta alegere, de vreme ce voia şi porunca a marilor împăraţi aşe au fost, nici o divă nu ieste, şi aşe, orice au poruncit şi au ales, bine au poruncit şi înţelepţeşte au ales. Nici cătră aceasta mai mult ceva a gîndi sau a grăi ni să cade, fără cît noi, întraceastă dată viaţă singuratecă alegîndu-ne şi la bîrlogul nostru rămăşiţa vieţii din toate tulburările lucrurilor şi gîndurilor depărtaţi cu lineşte a o trece şi cu odihnă a o petrece am ales, şi mai deasupra nici a grăi, nici a audzi ceva poftim (că precum gura la grăire, aşe urechile la audzire hotar a avea trebuie, şi cuvîntul carile linului suflet tulburare aduce, nu numai a nu-l grăi, ce nici a-l audzi să cade). Aşe noi, între acestea hotare contenindu-ne, nici Liliiacul ce ar fi grăit, nici Filul şi Inorogul ce vor să scornească şi aşeşi nici muştele ce vor să vîziască, sau tăunii ce vor să zbînăiască în minte ne vine. De care lucru, mai mult voroava cu noi a lungi scurtîndu-ţi, la lăcaşul şi odihna ta te du. Iară vremea, proba cea neminciunoasă, şi pre mine şi pre tine cine să fim ne va arăta".

Acestea Lupul cătră Vulpe încă vorovind, iată, cu tîmplare, şi Ciacalul acolea sosi (carile într-adevăr în dragostea Lupului să avea). Deci Ciacalul, după ce cu plecăciune obiciuita-şi închinăciune dede: „În ceastă noapte, dzice, prin pădure pentru hrana încolea şi încoace îmblînd şi prin spinii unui gard de prisacă păsăruicele culcate a prinde pîndind, între albine mare vîzîială şi glogozală audziiu. Deci, pentru ca a împletecitelor cuvinte însămnarea a înţelege să pociu, de gardul prisăcii, mai aproape şipurindu-mă, mă lipiiu. De unde, din cele multe, acestea puţine cuvinte înţeleşi (căci a trîntorilor urlete a albinelor sunete astupa). Voroava, dară, le era aceasta: „Precum noi împărat, monarh şi stăpînitoriu, aftocrator să fim avînd, nu numai noi ştim, ce toată lumea mărturiseşte şi matca carea ne chiverniseşte, ne porunceşte, ne stăpîneşte şi ne otcîrmuieşte, din toată dihaniia cunoscută şi aleasă ieste (ca sămnul a monarhului adevărat acesta ieste, că nici cu acul să împungă, nici cu dinţii să muşce, nici cu unghele să rumpă, ce în greşiţi iertare, în răi pedepsire, în supuşi milă, în streini dreptate şi în hotarăle monarhiii sale contenire să arete), carile toate în monarhul, matca şi mamca noastră deplin să cuprind.

Aceasta, dară, într-acesta chip fiind, oare cu ce socoteală pînă acmu, iată, de doaă ori, în doaă locuri zburătoarele şi tîrîietoarele toate adunîndu-să, spre întărirea monarhiii Vulturului şi a Leului de la toţi hirograf a lua să nevoiesc. Aşijderea, precum zburătoarelor epitrop Corbul, iară în-patru-picioarelor Strutocamila s-au ales". Şi una cătră alta cu prepuse cuvinte dzicea: „Oare pre noi la adunare cum nu ne-au chemat? Au în sama zburătoarelor nu ne-au băgat? Au căci micşorimea statului nostru căutînd, nevoinţa, agonisita şi chivernisala de obşte carea facem a cunoaşte s-au lenevit? Ce de vreme ce ieste aşe, de sintem şi noi zburătoare supt soare, pre toţi a cunoaşte să-i facem (că albina sămînţa şi suliţa, miierea şi fiiere tot într-un pîntece poartă, şi precum toate politiile nu staturi înalte şi pîntece lăsate, ce omoni nedespărţită şi minte ispitită şi ascuţită caută)." Iară una dintre albine dzisă: „Eu astădzi în cîmp pentru agonisi ta ieşind şi printre ierbi şi flori miiere cercînd, cu viespile a mă împreuna mi s-au tîmplat, la carile iarăşi aceasta voroavă a să scutura am aflat şi precum foarte cu greu duc lucrul ce să aude că s-au făcut, le-am priceput (că tulburarea unii politii între alalte, cu aprinderea unii case într-o cetate să asamănă, că precum din aprinderea unii case toată cetatea primejduieşte, ase o politie răscolindu-să, toată megieşiia să clăteşte). Şi aşeşi eu încă acolea fiind, o viiespe sosi, carea de mare adunarea muştelor şi a ţinţarilor veste adusă şi precum de aceste a pasirilor şi a jiganiilor adunare de veste luînd, tare între dînsele vîziia, dzicînd: Sculaţi, fraţi, şi mărgînd, viespilor ştire să dăm, pre tăuni şi pre gărgăuni împreună să rîdicăm şi cu toţii la prisaca albinelor să ne adunăm, unde, de obşte sfătuindu-ne, să alegem şi să căutăm cu ce privileghie Vulturul tuturor zburătoarelor a stăpîni şi cu ce mijloc numai o monarhie la toţi a să numi şi a fi ar putea. Că precum din lume audzim, lucrul acesta nici Liliiecii a-l priimi n-au învoit, dară noi cu cît mai gios decît Liliiecii şi cu cît mai puţine decît toate zburătoarele vom fi? Şi cum cu singură numai tăcerea spre robie şi supunere vecinică ne vom lăsa? Ba, fraţilor, o dată cu capul lucrul acesta neizbîndit să nu lăsăm! Că spre aceasta, precum viespea eghipţilor aşe musca ceriului agiutătoare şi scutitoare ne va fi (că pentru slobodzenie şi moşie cu cinste a muri, decît prin mulţi veci cu necinste a trăi, mai de folos şi mai lăudat ieste). Aşijderea, între dobitoace oarece dihonie să fie am înţeles, de vreme ce pe Fil şi Inorog la adunare nu i-au chemat, nici i-au întrebat, nici în samă de lucru i-au băgat. Pe Lup căci dreaptă hotărîre Struţului au făcut şi căci încă de pre vremile epitropiii Vidrii, cînd cu Pardosul în Ţara Cîmpilor au pribegit şi acolo cu dînsul în scandală şi la cuvinte au fost vinit, acmu Pardosul izbîndă noaă la pizmă veche socotind a face, cu meşterşug din adunare l-au scos şi oarecum la bîrlogul său în chip de izgnanie l-au trimis. Vidra cea odînăoară Corbului din suflet iubită, iară acmu lui decît moartea mai urîtă, dintr-amîndoaă izvoadele s-au ras (că decît toată materiia alcătuită, sufletul nealcătuit mai lesne să betejeşte şi mai pre lesne ieste pre lei şi pre urşi a stăpîni decît pre doaă inimi prin toată viaţa într-o dragoste şi într-o priinţă a le păzi). Vulpea sau de bolnavă, sau de vicleană dentre dînşii lipseşte, de unde a prognostici putem că cu vreme clătirea acestor chipuri făcîndu-se, lucrurile într-alt chip să vor schimba şi statul într-altă haină să va îmbrăca. " Acestea Vulpea, Lupul şi Ciacalul. Iară cartea Vulpii la mîna sinoadelor agiungînd, pre carea citind-o în taină, deosăbi, Uleul pe Pardos, pe Rîs şi pre alalţi a credinţii Vicleni şi a vicleşugului credincioşi în taină chemă (că voroava prea pe taină vicleşugul supune, iară cuvîntul în faţă a dreptăţii sămn ieste). Cărora scrisoarea şi sfatul Vulpii arătînd, Pardosul dzisă: „Vulpea pentru Lup oricîte scrie adevărate şi de credzut sint, căci precum să dzice dzicătoarea (Lupul părul după vremi îşi schimbă, iară din firea lui nu iese, nici obiceile învăţate îşi mută ). Că Lupul pururea nu numai oile a fărîma, ce şi boii din plug a îneca şi pre tot dobitocul supus a spintica, precum obiciuit să fie, lumii ieste ştiut. Şi acmu lucrurile la omonie precum vor să să aducă vădzind, bine să-i pară peste firea lui ieste (că lăcomiia în doaă părţi zavistuieşte, una, căci tot ce pofteşte nu agoniseşte, alta, căci el ce pofteşte pre altul a agonisi priveşte). De care lucru, a mea socoteală aceasta ieste: cu vreme Lupul nu numai din adunarea Deltii, ce din toată lumea a să scoate trebuieşte, şi aşe, tot dobitocul în odihnă şi tot locul în ostrovul Critului să va întoarce. Iară amintrilea, precum din obiceiurile lui a să primeni nedejde fără nedejde ieste. Iară pentru Fil şi Inorog mijlocul a să afla pre lesne va fi."

Cătră acestea Rîsul, cuvîntul apucînd, dzisă: „Precum am înţeles, Filul, socotind că după mărimea trupului cinstea să măsură şi epitropiia lui s-ar cădea (ca şi de mainte cînd Inorogul de la vrăjitori o aflase şi lui în dar şi peste nedejde i-o dăruisă ), aicea au fost vinit.

(Rîsul de vinirea Filului adevărat ştiia, căci pentru ca pre ascuns la Delta să vie el îi poruncisă, iară cu ce gînd Rîsul aceasta făcusă mai nici el nu ştiia ). Iară acmu iarăşi am înţeles, că, pentru alegerea epitropiii Strutocamiliii înştiinţîndu-să, cu înfrîntă voie, iarăşi la locuri-şi s-au dus (că după vestea morţii, vestea lipsirii cinstii locul cel mai de sus ţine), însă sfatul mieu ieste acesta: Filul după mărimea şi mamina trupului la suflet nepotrivit ieste, căci, după măsura trupului sufletul de i s-ar potrivi, Căprioara Hindiii încotro îi ieste voia a-l purta nu l-ar măguli. Carile, de mîncare de agiuns, de băutură la măsură şi de odihnă la vreme de va avea, cevaşi măcară lucrul mai înainte a ispiti nu va îndrăzni. Şi aşe după voia noastră încotro vom pofti a-l trage, într-acolo va merge.

Iară Inorogului spre domolire firea nicicum nu i să pleacă. Că în lume frîntura cornului şi acela de bunăvoie lepădat a videa cuiva rar s-au tîmplat, iară Inorog domolit nici s-au vădzut, nici s-au audzit, nici undeva s-au aflat. De care lucru, cu toţii împreună vînătoare vom ridica prin codri, prin munţi, şi în toate părţile ne vom sămăna, pre carile, oriunde ar fi, tot îl vom afla, şi oricît de iute la picioare ar fi, cu lungimea goanii o dată de corn tot îl vom apuca (că ce graba în ceas şi cu sila nu isprăveşte, aceia delungarea vremii şi meşterşugul biruieşte). Carile, la mînă cădzind, într-o ogradă încongiurată cu apă lată îl vom închide şi la loc îngust şi strîmpt îl vom trimite. Unde el la loc slobod şi la cîmp larg a trăi deprins fiind, de năcaz, în curîndă vreme în melianholie, din melianholie în buhăbie, din buhăbie în slăbiciune, din slăbiciune în boală şi, în sfîrşitul tuturor, din boală în moarte va cădea, şi aşe, de tot numele din izvodul vieţii i să va şterge. Iară amintrilea, bine să ştiţi că, pînă Inorogul viaţă are, viaţa noastră scurtă şi aceia cu prepus şi în toate ceasurile cu groază decît moartea mai rea ieste (că o dată a muri, datoriia firii, iară cu groaza morţii a trăi, moartea morţii ieste)".

Aşe Rîsul de rîs sfaturi ca acestea dacă de saţiu vărsă, Uleul dzisă: „Dară cuvintele acestea la lucru cine va putea duce?" Rîsul: „Eu, răspunsă, numai cu învoiala şi nevoinţa de obşte să fie".

De aceste asupra nevinovăţiii Inorogului spurcate sfaturi, Moliia din blană veste luînd, îndată Inorogului ştire trimasă, carile vicleşugurile ce i să gătesc cunoscînd, întîi în fire, apoi în picioare nedejdea îşi pusă.

Partea a patra

Aşe şi într-acesta chip sfaturile amînduror părţilor aşedzîndu-să, asupra Filului şi mai cu de-adins asupra Inorogului cu mare şi fără dreptate ură rămasără. Deci îndatăşi uricile şi privileghiile Liliiacului, vrînd-nevrînd, după vechile lui pravile şi voie înnoind, aşedzară. l După aceia toate pasirile de carne mîncătoare şi toate jigăniile de singe nevinovat vărsătoare, pentru asupra Inorogului vînătoare, beleag şi cuvînt îşi dederă, şi toate în toate părţile să-l cerce, să-l afle, să-l prindză, să-l lege, şi după a lor tirănească să-l giudece lege să orînduiră. Ce ei încă acestea orînduind şi fel de fel de laţuri, curse, mreji şi alte măiestrii în toate poticile şi căile întindzind, strîmbătate ca aceasta în multă vreme ceriul a privi, pămîntul a suferi neputînd, de năprasnă din toate părţile şi marginile pămîntului holburi, vivore, tremuri, cutremuri, tunete, sunete, trăsnete, plesnete scorniră, atîta cît tot muntele înalt cu temeliele în sus şi cu vîrvul în gios răsturnară şi tot copaciul gros, înalt şi frundzos din rădăcină îl dezrădăcinară, şi aşe, toată calea şi cărarea pre pămînt şi prin aer cu grele neguri şi cu întunecoşi nuări, ca cu un veşmînt negru căptuşind astupară şi tot drumul de pe faţa pămîntului cu stinci pohîrnite, cu dealuri şi holmuri răzsipite şi cu păduri săciuite pretiutiderelea închisără şi încuiară.

Din ceriu fulgere, din nuări smidă şi piatră, din pămînt aburi, fumuri şi holburi, unele suindu-să, iară altele coborîndu-să, în aer focul cu apa să amesteca şi stihiile între sine cu nespus chip să lupta. Carile atîta de straşnică şi groznică metamorfosin în toată fapta făcură, cît ceriul cu pămînt şi apa cu focul războiu cumplit să fie rîdicat să părea, cu a cărora clătire toată zidirea să scutura şi să cutremura şi spre cea desăvîrşit a tot duhul peire să pleca.

Deci dintîi pricina groznicei aceştiia clătiri nepricepută, iară mai pre urmă tuturor cunoscută fu (că precum picătura cea mai de pre urmă vasul îneacă, aşe strîmbatăţile mari şi multe mai denainte grămădite cu una mai de apoi şi necunoscută şi cea cădzută răsplătire îşi iau, şi precum multe grămădite mai denainte au fost să cunosc) l.

A amestecăturii, dară, aceştiia pre scurt, istoriia aceasta au fost : Toate dealurile mari şi toţi munţii înalţi asupra stîncelor şi copacilor sfat sfătuiră. Carii şepte hatmani de războiu purtători şi a gloatelor păvăţuitori avînd, asupra holmurilor celor de la cetatea Deltii vrăjmaş războiu rîdicară şi fără veste, cu mari huiete şi de năprasnă cu mari buhnete, asupră-le pohîrnindu-să, să răsturnară. Iară pricina aceştii straşnice rădicări şi fără milă fărîmări era aceasta: munţii cu holmurile între sine, pentru greutatea carea de la stînci şi de la copaci trag, să jeluiră şi de pohoara carea în cîrcă poartă unul cătră altul să olecăiră şi fietecarile cătră de-aproapele său într-acesta chip dzisără: „Pînă cînd, fraţilor, stinca piatra sacă şi plopul, chiparisul şi platanul, copaci fără roadă, în capul nostru suindu-să, pe spate-ne urcîndu-să, vîrvurile şi creştetele ne vor acoperi? Şi pînă cînd ei înălţindu-să şi mărindu-să, ca cum în vreo samă ne-am fi, ne vor ocări şi batgiocuri? (Că certarea cu toiege într-ascuns decît ocara şi batgiocura în arătare mai de suferit ieste). De care lucru, cu toţii într-un gînd şi într-o inimă a ne împreuna, cu mic şi cu mare, într-un cuvînt şi într-un giurămînt a ne lega trebuie şi lucru carile altădată în politiia noastră nu s-au mai vădzut să facem, adecă cu a noastră răsturnare a mîndrilor şi trufaşilor cea desăvîrşit prăpădire şi răzsipire să aducem (că toată moartea din fire aspră şi amară ieste, carea numai cu viderea răzsipii nepriietinului mai plăcută şi mai îndulcită a fi să pare). Deci unde ne sint rădăcinile, acolo vîrvurile, şi unde ne sint vîrvurile, acolo rădăcinile să ne mutăm. Că într-acesta chip toată stînca groasă şi pietroasă şi tot copaciul crăngos şi frundzăros supt noi va rămînea, şi aşe, precum pururea decît noi mai mici şi precum noi i-am hrănit şi i-am crescut, în braţă i-am purtat şi la sin i-am aplecat şi precum pînă într-atîta în samă a nu ne băga şi în toată hula şi ocara a ne lua nu li s-au cădzut vor cunoaşte.

(Că călcîiul peste cap a să înălţa şi piciorul, macară că cinci degete are, însă slujba mînii a apuca nu să cade.") Aşe, munţii deodată cu cuvîntul şi lucrul pliniră, căci pre toată moviliţa cu sine trăgînd, toate holmurile şi dealurile după cei şepte voievodzi urma. Carii cu toţii deodată clătindu-să şi din temelie cutremurîndu-să, unii peste alţii să pohîrniră, de a cărora huiet toate marginele lumii să răzsunară şi să înspăimîntară.

Pre aceia vreme adunările, în vivorniţă într-aceasta la locul pomenit aflîndu-să, şi iele împreună cu munţii nu puţintele păţiră şi nu puţină pagubă şi scădere avură. Mai vîrtos că măiestriile, laţurile şi cursele, carile pentru vînarea Inorogului întinsese, toate din temeiu să rupsese şi nici de o treabă spre aceia slujbă să întorsesă (că munţii prăvălindu-să, cei ce prin munţi lăcuitori şi vasul înecîndu-să, cei ce pre mare sint călători, fără primejdiia vieţii şi piierderea dobînziii a fi nu pot). Iară între tulburările munţilor Inorogul la cîmpii lăcaşului său, lin şi fără grijă, viaţa-şi petrecea şi cea mai de pre urmă la ce va ieşi în tot chipul a adulmăca să nevoia, pînă cînd după a munţilor asupra stincelor şi a copacilor răsturnare, precum biruinţa la munţi să fie rămas înţăleasă, şi toată stînca şi copaciul de la Delta o parte să să fie zdrumicat, iară o parte după sine tîrîind, în robie să fie luat. Aşijderea, precum tot dobitocul şi zburătoarea între stînci şi între nuări lăcuitoare să afla, în robiia celor şepte voievodzi să fie cădzut şi de la locul său să-i fie mutat să înştiinţă.

Acestea aşe, iară Filul (carile pre taină la cetatea Deltii să să fie dus mai denainte s-au pomenit, după ce lucrul împotrivă isprăvit vădzu, cătră Inorog a năzui sili. Filul nu cu bun gînd asupra Inorogului la adunări să dusese. (Însă ochiul ceresc toate vede şi cumpăna nevădzută toate în dreptate şi fără filoprosopie cumpaneşte ). Iară la înturnare, singur de ascunsul inimii sale vădindu-să şi de greşitul său gînd asupra Inorogului căindu-să, în gura mare mărturisi (că tot priietinul din dobînda aurului aflat, decît cel cu legătura firii împreunat, mai de gios şi mai cu prepus ieste ). Iară după ce adunările cu multă nenorocire în robie cădzură şi la locul celor şepte munţi, în valea carea GrumadziiBoului să cheamă aduşi fură, Inorogul lucrul din capăt, iară Filul din coadă a apuca ispitiră. Inorogul pricina dintîi, iară Filul fapta pricinii căuta, Inorogul monarhiia pasirilor, iară Filul epitropiia Strutocamilii a răzsipi să nevoia.

Însă Filul, puţinele ispitind, precum încă funea noaă şi cu nevoie a să rumpe a fi cunoscu. De care lucru, mai mult în deşert a să osteni să părăsi.

Inorogul toată răutatea în capul pasirilor şi tot pricazul în glasul şi siloghismul Corbului cunoscînd, pentru amurţala oţăros glasului lui leac să afle pre la toţi vrăjitorii şi doftorii vremii aceiia cerea, şi acmu şi doftorul cel bun găsise şi leacul nemerisă (numai unde ceriul nu să pleacă, pămîntul în zădar să rîdică şi cînd nuării umedzala în ploi nu-şi slobod, în deşert samănă cela ce samănă). În care chip, şi a Inorogului osteninţă ieşi, de vreme ce norocul slujind, vicleşugul Corbului în sprijineală şi răutatea-i în fereală să arătă, şi chipurile vrăjitorilor schimbîndu-să, Inorogul de tot începutul apucat într-altă vreme a-l săvîrşi şi cu alt mijloc a-l plini s-au lăsat, precum la locul său să va pomeni.

Într-aceiaşi vreme, şi Vidra sosind, spre înăduşala a tuturor jiganiilor, nu puţine fumuri slobodzi, şi acmu toate dobitoacele preţul a-şi tăia şi din robie a scăpa nevoindu-să, Vidra cu ale sale, în divuri, în chipuri, amestecături, preţul îndoit le adaosă, atîta cît pasirilor nu numai penele şi dobitoacelor nu numai perii, ce şi tuleiele li s-au jepuit şi pieile de pre carne li s-au belit. Aşe, Vidra ca un vînt în trestii lovind, din toate şi în toate părţile îi plecă şi îi înduplecă. Însă în sfîrşit ceva vrednic de laudă neisprăvind, în gîrlele apelor spre aciuare să dusă. Iară robimea dobitoacelor, toată prin fel de fel de tîmplări şi după multe şi nenumărate de tîmplări şi zbuciumări preţul dîndu-şi şi precum li să părea lucrurile aşedzindu-şi şi oarecum după voia lor tocmindu-şi, de la cei şepte voievodzi iertare îşi luară şi la locurile sale să să ducă să sculară. În urmă pe Rîs, pe dulăii ciobăneşti, pe coteii de casă şi pe Hameleon lăsind, ca denapoile lor păzind, pentru vînătoarea laţurilor şi a tuturor măiestriilor carile de iznoavă asupra Inorogului întinsese, aminte să le fie, le porunciră. Aşijderea, împotriva lucrurilor sale cevaşi de s-ar tîmpla, cum mai curînd ştire să le dea, ca după cuvîntul şi giurămîntul carile mai denainte cu vicleşug pusese, cu toţii împreună, de mai mare goană şi vînătoare să să gătească.

În vremea ieşirii lor de la Grumadzii-Boului, cu hrizmosul carile încă de demult Camilopardalul le tîlcuisă şi coada păunului cătră coarnele boului aflase şi pre Cămilă cu dînsa frumos împodobisă, să fie vădzut cineva lucru de ciudesă şi preste toată ciuda mai ciudat şi mai minunat. Că la ieşirea lor de la cei şepte munţi, ciuda nevădzută (şi precum să dzice dzicătoarea): neaudzită, cu coadă în vîrvul capului Cămila era. Iară la intrarea la locul lor, vestită dzicătoarea să pliniia, carea dzice: „Mare ciudă duc în car, mai mare va fi dac-om sosi". Toţi era cum era, iară toată minunea şi ciudesea, în Cămilă să cuprindea (că precum soarele cu a sa lumină toate stelele acopere şi nevădzute le face, aşe pasirea dobitocită şi vita păsărită pre toate de mascara covîrşiia). Căci la Cămilă, în loc de peri şi de floci, cu pene roşii o îmbrăcasă, lîngă carile aripi negre ca de Corb alăturasă, la grumadzii Cămilei cel cohîiat, capul boului cel buărat prepusese. Coada păunului cea rotată, nu despre sapă, după obiceiul a tuturor dobitoacelor, ce în loc de cercel, alăturea cu capul, în sus o ridicase şi, de cornul cel drept lipind-o, o legase (că unde văpsala galbănă degetele văpseşte, acolo la Cămile coarne, aripi şi pene odrăsleşte ). Aşedară, jigăniile şi dobitoacele toate urmînd Strutocamilii, la sălaşul monarhiii sale sosiră, unde, pe Strutocamilă în obiciuitul şopron băgînd, pilituri de fier cu prund amestecate, în loc de ospăţ, înainte-i vărsară, cu carile mai mult să mînca decît mînca şi mai mult corţiia decît mistuia. Iară alalte de singe nevinovat vărsătoare jiganii, fietecarea, trunchiu de meserniţă şi prăvălie de carne deşchisese, în toate părţile giunghind, zugrumînd, tăind, despoind, aruncînd, împărţind şi nici de grasă în samă băgînd, nici de vitioană cevaş milă avînd (că unde jigania oile păzeşte, acolo ciobanul păscînd, în loc de lînă, cu gerul să înveşte). Atîta cît tot dobitocul supus la cea desăvîrşit a peririi primejdie sosisă. Tot ochiul ce le priviia cu lacrămi de singe le tînguia, între dînsele undeva glas de bucurie sau viers de veselie nu să simţiia, fără numai răget, muget, obide, suspine, văietături şi olecăituri în toate părţile şi în toate colţurile să audziia.

Cămila săraca, de chipu-şi să mira, de aripi şi de pene oarecum mărindu-să, să cani înfla. Apoi de sete şi de foame şi de alte nevoi şi bezcisnicii cu jele şi nemîngăiată să văiera. Cătră aceasta stăpîn să stăpîniia, deasupra să supunea, cu glas să amuţiia, cu mîni să ciunţiia, cu picioare să ologiia, cu ochi să orbiia şi încă cu duh să înăduşiia şi cu sufletul în coş în toate ceasurile să omorîia (că precît în viaţă moartea, atîta în putere slăbiciunea lucreadză, însă cu atîta moartea decît slăbiciunea mai fericită, căci ce ia o dată, nici a mai da ănici a mai daî, nici a mai lua altă dată poate. Iară în slăbiciune năcazurile, ca otava în primăvară odrăslesc şi fel de fel de chipuri spre mai mare dosadă izvodesc). Aşe Strutocamila, în vreo parte a să clăti, de fricoasă nu putea, ceva a grai, de proastă nu ştia, pentru care lucru, din gura ei altă ceva nu să audziia fără numai bolbăietura carea de la moşii şi strămoşii săi învăţasă şi prin glasul fără articule din piept şi din gîrtan acestea îi clocotiia: r.r.r.a.a.a.c.c.c.o.o.o.v.v.v. a.a.a., pre carile mai pre urmă, iarăşi Lupul filosofind, într-acesta chip le-au tîlcuit: rău, rău, rău, ah, ah, ah, capul, capul, capul, oh oh oh, vai, vai, vai. Pre aceasta vreme şi Vulpea piielea blănarilor şi carnea cioarîlor îşi dede, căci nici pămîntul în sine o priimi, nici aerul de cît era uscată a o mai zbici putu. Şi ase, şi ea plata vicleşugului prăpădenie şi peire de năprasnă a fi cunoscu (că a vicleşugului săminţe vara să samănă dulci şi, iarna răsar amară, a cărora poamă întîi îndulcesc, apoi cu nesuferită amărîme otrăvăsc).

Pasirile dară şi dobitoacele, toate acmu lucrurile-şi după cuvîntu-şi şi pofta-şi isprăvite şi deplin tocmite a fi părîndu-li-se, a omoniii şi legăturii cuprindere şi a monarşilor săi vecinică şi neprepusă stăpînire, cu zapise, cu urice şi cu hrisovuluri a întări şi a adeveri socotiră. Deci hirograful cu a tuturor iscăliturile de obşte, pre carile monarhilor săi dederă, într-acesta chip era :„Adecă noi, pasirile văzduhului şi dobitoacele pămîntului, cu această a noastră de obşte scrisoare scriem şi mărturisim, precum de nime siliţi, nici asupriţi, ce dintr-a noastră bună voie, gînd bun am gîndit, sfat adevărat am sfătuit şi lucru de cinste cu cuviinţă şi spre folosul de obşte am început, am săvîrşit şi cu iscăliturile noastre l-am întărit, ca de astădzi înainte cu toţii noi, veri zburătoare, veri pre pămînt mărgătoare ar fi într-o inimă şi într-o învoinţă supt doaă monarhii a doi monarhi, a înălţatului Vulturului adecă şi a preaputinciosului Leului, supuşi şi aciuaţi să fim. Aşijderea, epitropii şi în toate puternicii acestor slăvite împărăţii otcîrmuitori, Corbul adecăte şi Strutocamilon, orice ne-ar porunci şi orice ne-ar învăţa, fără de nici o îngăimală şi fără leac de crîcneală ascultători şi următori să ne arătăm. După aceasta, într-o pravilă şi în unirea legiurilor (deosăbi de obiceele locului) să ne aflăm, a tot priietinul priietin şi a tot nepriietinul nepriietin de obşte să priim sau să nu priim. Greul şi nevoia unul altuia să purtăm, în toată evthihiia şi distihiia tovarăşi nedespărţiţi şi neîndoiţi să ne ţinem, nicicum a vremilor, a lucrurilor şi a tîmplărilor profasin sau alt chip de fereală şi de şuvăială să punem, ce orice ar fi şi s-ar tîmpla cu sfatul de obşte pentru folosul de obşte să arătăm, să dzicem şi să facem. Aşijderea, cu straşnic şi în veci stătătoriu giurămînt, pre nume şi viaţa a marilor împăraţi ne giurăm şi spre cinstea monarhiilor noastre cuvînt dăm, ca oricine vrăodînăoară împotrivnic, neascultătoriu sau viclean epitropilor împăraţilor noştri milostivi s-ar afla, din ceata, neamul, cinstea şi adunarea noastră afara să-l scoatem, şi obştii nepriietin, legiurilor eretic şi pravilelor călcătoriu să-l cunoaştem şi, pînă cînd a noastră şi a lui viaţă între muritori s-ar tăvăli, ochiul zavistiii, mîna izbîndii şi inima vrăjmăşii deasupra unuia ca aceluia să nu rădicăm, ce pururea gonit şi izgonit din ţircălamul unirii noastre avîndu-l, toată ura vrăjmăşiii nu numai în lucruri, în bucate şi în avuţie-i să să oprească, ce aşeşi, pînă la curmarea dzilelor şi vieţii lungindu-să, să să lăţască, atîta cît, din bătrîn pînă la tînăr şi din sugariu pînă la golaş milostivindu-ne, să nu dojenim şi de la ac pînă la aţă cu avuţie, cu neam, cu simenţie în prav şi pulbere a-l întoarce să silim. (Că precum vrăjmăşiia veche adînci rădăcini sloboade, aşe şi izbînda în neam şi semenţii să lăţeşte.) Aşijderea pentru trii de moarte nepriietini, tuturor mai cu de-adins în ştire să fie şi în pomenire din rod şi-n rod să ţie: adecă pentru Inorog, Filul şi Vidra, carii pururea neînduplecaţi în răutate şi neobosiţi în vrajbe s-au arătat. Ca toată pasirea iute la zburat, toată jiganiia repede la alergat şi toată dihaniia ascuţită la adulmăcat, pururea gata şi fără preget să fie, pînă cînd, sau în silţe, sau în curse, sau în colţi, sau în unghii răii rău vor cădea, şi cea ce li să cade plată-şi vor lua, de vreme ce aceste aievea nepriietini şi vrăjmaşi obştii s-au purtat, împăraţilor nesupuşi şi poroncilor neascultători s-au aflat.

Încăşile cu toţii dzicem şi adeverim şi din tot sufletul şi inima făgăduim ca toate capitulurile şi punturile (pre carile împăraţii noştri milostivi de la noi au poftit) în veci neclătite, nebetejite şi nesmintite să le păzim. Şi iarăşile învoim şi poftim ca pe epitropul ce avem (carile chipul şi icoana împăratului nostru poartă) în viaţă neschimbat şi nemutat stăpîn să-l avem şi să-l ţinem. Iară după a lor viaţă, ori pre carile din odraslele lor cerescul Vultur şi Leu în scaunul părinţilor săi ar pune, pre acela următoriu şi moştenitoriu epitropiii cu toată învoinţa să-l priimim, ca în veci de veci semenţiia lor din thronul stăpînirii să nu lipsască, ce cît luna să trăiască şi cît soarele să cu fericire vieţuiască. Fie, fie, fie!

Pentru dară mai bună credinţa şi deplin adeverinţa plecat hirograful nostru la pravul pragului şi la scăuiaşul talpelor a milostivilor noştri împăraţi am pus. Datu-s-au în anul monarhiii pasirilor 29.000, iară a monarhiii jiganiilor 30.100, în anul epitropiii Corbului 1.500, iară a epitropii <i> Strutocamilii 100. Coţofana uricariul de omăt, pis.

Brehnacea, Şoimul, Uliul, Coruiul, Rîrăul, Hîrăţul, Cioara, Coţofana, Puhacea, Caia, Pardosul, Ursul, Vulpea, Ciacal, Bursucul, Rîsul, Veveriţa, Dulful, Sobolul, Cînele, Coteiul, Ogarul, Mîţa Sălbatecă, Mîţa de Casă, Guziul, Nevăstuica, Şoarecele.

Pasirile şi dobitoacele supuse: Lebăda, Dropiia, Vaca, Gînsca, Raţa, Curca, Găina, Păunul, Vrabiia, Porumbul, Turturea, Gangur, Piţiguş, Cintiţa, Fasanu, Patrînichea, Prepeliţa, Cîrsteiul, Rîndunea, Lăstunu, Calul, Boul, Oaia, Capra, Porcu, Măgarul, Cămila, Dzimbrii, Cerbul, Ciuta, Căprioara, Iepurile, Colunul şi alalte pasiri, dobitoace şi jigănii cîte în ce riu sus şi pre pămînt gios ne aflăm, pre aceasta ne legăm, ne giurăm şi cele scrise priimim şi adeverim."

Hirograful acesta, dacă prin referendariul, elcovanul, la mîna împăraţilor cu mare cinste şi plecăciune îl trimasără, împăraţii hrisovului la adunări trimasără, carile într-acesta chip să citiia :„Noi, Vulturul şi Leul, monarşii văzduhului şi a pămîntului şi într-aceste doaă stihii a tuturor lăcuitoarelor pasiri şi dobitoace aftocratori şi oblăduitori, zburătoarelor pînă preste nuări şi mărgătoarelor pînă peste marginile pămîntului în ştire facem că umilinţa împărăteştii noastre inimi vrînd şi învoind ca cele pînă acmu între înălţatele noastre împotrivnice vrajbe să să împace, toate tulburările în lineşte a să preface şi pentru ca fietecarile hotarăle sale să-şi cunoască şi supuşii fără nici o scandală să-şi deosăbască. Aşijderea, ca cu toţii într-o unire de dragoste adevă rată şi într-o inimă de tot vicleşugul neimată să să alcătuiască, prin luminatele noastre scrisori şi decît vîntul mai repedzii noştri alergători, tuturor celora ce a şti li să cădea, în ştire am dat şi prin straşnica noastră poruncă i-am chemat, şi la locul orînduit, la adunarea de obşte i-am adunat. Cărora arătîndu-le că, precum cloşca puişorii săi, aşe nebiruita noastră putere cineşi pre al său supt aciuarea şi ocrotirea aripilor sale a aciua şi a ocroti va şi pofteşte. Ca nu cumva de acmu înainte cineva din neprietini spre dînşii mîna strîmbătăţii a întinde şi cu ochiul vicleşugului a le căuta să poată, sau a putea a gîndi să îndrăznească. Aşedară, cu toţii, buna împărăteasca noastră vrere vădzînd şi spre cel de obşte folos a fi pricepînd, poruncii noastre s-au plecat şi înaintea feţii tot genunchiul s-au închinat. De care lucru, şi nemăsurata noastră milosirdie din scaunul înălţimei sale plecîndu-să şi spre umilinţa lor milostivindu-să, din rostul monarhicesc dzicem şi dzisa cu împărătescul hrisovul întărim şi adeverim ca pre toţi în toată dragostea şi priinţa să-i avem şi cineşi după a sa stepănă şi măsură în cinste şi cuviinţă să-i ţinem. Aşijderea, de tot împotrivnicul şi pizmaşul cu nebiruita noastră putere să-i apărăm şi pre duşmanii lor de la dînşii departe să-i gonim şi să-i izgonim. Ales şi mai vîrtos pre unii, carii şi poruncilor noastre ca nişte obraznici îndrăznesc neascultători şi supuşilor noştri bîntuitori şi publecăi răscolitori aievea s-au vădzut şi s-au arătat. Pre unii dară ca aceiia dzicem şi poruncim ca, în scurtă viaţa lor, luminată faţa noastră să nu vadă, nici vreodînăoară ei sau semenţiia lor între senatorii noştri să încapă, nici vreunii stepene de cinste în veci să să învrednicească, ce pururea în împărăteasca noastră de nescăpată urgie aflîndu-să, ascuţita şi netîmpita spată gonindu-i şi întirindu-i, să nu să lenească. Însă acestea despre mare mila noastră ferite vor fi, pînă cînd şi supuşii noştri dreptatea, omonia şi credinţa cătră noi nebetijită vor păzi, fără preget şi fără cîrteală, spre toate poruncile noastre vor sirgui şi cele de pre an dări fără rămăşiţă şi zăticneală, la cămările slăvii noastre dînd, datoriia ţărănească după obiceiul vechiu vor plăti. Aşijderea, dzicem şi poruncim ca ponturile şi capitulurile carile încă la adunarea dintîi s-au legat şi s-au aşedzat, nesmintite, neclătite şi neviclenite ţiindu-le, în veci ei şi următorii lor, aşe să îmble, cît în cevaşi şi cîtvaşi macar cum lina şi odihnita noastră voie să nu scîrbască, nici singur şie cu lenevirea sau cu îndrăznirea ură şi urgie asupra să-şi aducă.

Aşedară, alor noastre monarhiceşti porunci ascultătorilor şi în tot chipul drept slujitorilor, milă şi căutare, cinste şi în bunătăţi mare blagoutrobna noastră împărăţie făgăduieşte. Iară într-alt chip celuia ce ar gîndi, ar dzice şi ar lucra, prada casii, sărăciia avuţiii, izgnania moşiii şi, în cea mai de pre de urmă, romfea, sabiia dintr-îmbe părţile ascuţită, între trup şi între capu-i despărţitoare, de grabnică şi ocărîtă moarte aducătoare, plata şi izbînda îi va fi. Aceasta scriem şi într-alt chip nu va fi. Datu-s-au în anul monarhiii Vulturului 29.000, iară la anul monarhiii Leului 30.100, în anul epitropiii Corbului 1.500, iară a epitropiii Strutocamilei 100.

Vulturul monarh, Leul monarh. Lebăda vel logofet povelil, Boul vel logofet povelil. Coţofana uricar pis.

Ponturile şi capitulurile împărăteşti 1. Corbul în veci şi săminţia lui peste veci epitrop împărăţiii Vulturului să fie. Toată pasirea domn şi stăpînitoriu să-l cunoască, şi într-însele putere slobodă a lega şi a dezlega, a omorî şi a ierta, să aibă. 2. Strutocamila în veci şi seminţiia lui (avînd, de nu va avea, şi neavînd, da va avea ) peste veci epitrop împărăţiii Leului să fie. Tot dobitocul şi jiganiia domn şi stapînitoriu să-l ţie, în carile a lega, a dezlega, a omorî, a ierta putere slobodă să aibă. 3. Siloghismul Corbului făcut în barbara, în veci neclătit şi nedieresit să rămîie. Aşijderea, tainică filosofia Lupului în şcoala dobitoacelor să nu să profesască, nici ale lui tîlcuiri şi exighises să se citească, ce în locul filosofiii cîneşti de batgiocură să să aibă. 4. Cu Filul şi cu Inorogul cineva din jigănii prieteşug, cuvînt, corespondenţie, veri aievea, veri pre taină, din gură sau din scrisori şi în tot alt chipul, macar cum, să nu aibă, nici rudenie cu dînşii să facă, nici precum rude unul altuia sint să să răspundză. Ce cu toţii vrăjmaşi şi de moarte nepriietini să-i cunoască, şi prin toată vremea de goană şi de vînătoare să nu să părăsască, pînă cînd cea căzută şi de pre urmă plată sau cu moarte cumplită, sau cu viaţă năcăjită ş-or da. 5. Vidra dintr-îmbe stihiile gonită şi dintr-amîndoaă monarhiile izgonită să fie, şi cine într-alt chip ar socoti, cu moartea să plătească.

6. Lupul din bîrlogul său afară a ieşi (fără numai pentru hrana) vrednic şi slobod să nu fie şi cu Ciacalul împreunări şi voroave să nu aibă. 7. Pasirile cu dobitoacele cuscrie şi rudenie a face dintr-îmbe părţile neapărate şi neoprite să fie, şi încă cătră aceasta unii pre alţii, pre cît vor putea a îndemna, nevoitori şi silitori să fie, ca într-acesta chip mai multă dragoste şi prieteşug între dînşii să să lăţască. 8. Pasirile într-agiutoriu Strutocamilei şi dobitoacele într-agiutoriu Corbului (cînd despre nepriietinii obştii vreo tulburare sau amestecare s-ar tîmpla) fără preget şi împotrivire să fie. 9. La toată cheltuiala carea cu a nepriietinilor pricină a vini s-ar tîmpla, pasirile doaă părţi, iară dobitoacele o parte să dea şi dulăii de casă cu coteii şi cu Rîsul împreună (carii pentru strajea munţilor s-au ales) toate strîmptorile munţilor cuprindzind, carile ce ar simţi, unul cătră altul ştire să dea, ca într-acesta chip şi paza mai bună să fie, şi vînătoarea fără gonaşi să nu rămîie. 10. Dările de pre an de bunăvoie, făra lipsă şi fără bănat strîngîndu-le, să le numere, cumpănească, în pungi băgîndu-le, să le lege şi să le pecetluiască, şi aşe, prin mijlocitori credincioşi, la cămările slăvii noastre, fără sminteală să să trimaţă.

Acestea toate, cine într-alt chip ar gîndi, ar socoti, ar vorovi, sau vreuna cît de mică din orînduiala şi aşedzimîntul ce s-au pus, ar sminti, pînă la trii neamuri a casăi pradă, a moşiilor pusteire, a avuţii<i> la cămările împărăteşti luare şi, în cea mai de pre urmă, groznică şi cumplită moarte să ştie. " Aşedară, zapisul supuşilor, uricul împăraţilor şi ponturile legăturilor într-acesta chip alcătuindu-să şi aşedzindu-să şi cu toţii acmu de lucrul isprăvit veselindu-să, fietecare monarh sfetnicilor, senatorilor şi supuşilor săi cinste şi masă mare să gătească porunciră (că după izbînda voii, izbînda limarghiii pururea urmadză şi gîlceava împăcată în bucate şi vin să sloboade). După împărăteasca poruncă toate să gătară, fel de feliuri de mîncări, în divuri, în chipuri de băuturi, pre mese să aşedzară. Fietecarile după cinstea şi stepăna sa la deosăbite mese, cineşi după neamul său şi feliul să orînduiră (că chipul întîi a trufiii în procathedriia mesii să zugrăveşte şi toată mîndria în scaunul cel mai de sus să săvîrşeşte). Iară la masa la carea singuri împăraţii să ospăta, altora loc de şedzut nu arăta, fără numai Corbului şi Strutocamilii, carii pentru slujba epitropiii ce purta decît toate dihaniile lumii mai în cinste să avea. Cătră aceştea pre Brehnace şi pre Pardos adăogea, ca cum dintr-alţii mai aleşi şi după epitropi al doilea ar fi.

Ei într-acesta chip la veseliia ospăţului aşedzindu-să şi în tot feliul de dezmierdări desfătîndu-să şi acmu păharăle pre masă ades primblîndu-să, cineşi pre monarhul său cu nespuse laude şi colachii în ceriuri înălţa (că vinul, în stomah intrînd, aburul la cap trimite şi aburul vinului, în cap învăluindu-să, gîndurile acoperite şi cuvintele negîndite la ivală scoate). Şi acmu la cele mai dinluntru a voroavelor pozvolenii întrînd, cine de viteaz, cine de credincios, cine de vîrtos să lăuda. Aşijderea, cine credinţa şi priinţa sa, cine vicleşugul şi vrăjmăşiia altuia, cu desfrătate şi cu vinul împiedicate voroave arăta.

Acestea încă ei bolbăind şi stropii vinului din gura unuia în obrazul altuia sărind, iată, de năprasnă şi fără veste, toate turmele şi neamurile a tuturor muştelor la masă nechemate şi la ospăţ neîmbiiate a vini şi fără nici o sială a să ospăta vădzură.

Că, precum mai denainte s-au pomenit, în noaptea carea Ciacalul de după gardul prisăcii sfatul albinelor şi a viespilor audzisă, şi a doa dzi, viind, Lupului şi Vulpii povestisă, a doa dzi viespile toate pre gărgăuni, pre tăuni, pre ţinţari şi pre alte cete de muşte şi de muşiţe îndemnînd, la albine s-au adunat, şi fietecarea de vestea carea audzisă povestind, adecă precum Vulturul tuturor zburătoarelor monarh să să fie ales şi hirografi de la toţi să fie cerşut şi să fie şi luat au înţeles. Care lucru, tot neamul muştelor, pre sine nu mai puţin decît pasirile zburătoare ştiind: „ Sculaţi, fraţi, între sine dzisără, şi oriunde acele adunări vom putea afla, acolea a noastră elefterie a cunoaşte să le facem, ca altă dată să priceapă, (că nu toată pasirea zburătoare să mănîncă, nici tot marile pre cel mai mic stăpîneşte, nici toată pofta din părere născută să plineşte)". Neamul dară muştelor, precum s-au dzis, tot într-un suflet şi într-o inimă sculîndu-să şi mai mult cu focul inimii decît cu aripile zburînd şi ducîndu-să, pre toate zburătoarele şi mărgătoarele la pomenitul ospăţ aflară. Carile, mai mult de mînie decît de foame, în bucatele streine şi în agonisita altora ca focul în paie şi ca scînteia în iarba pucioasă intrară. Aceasta toţi sfetnicii şi senatorii din îmbe părţile vădzind, în mierare şi ciudesă ca aceasta sta şi ce poate fi aceasta, din cap, din urme şi din ochi semne făcîndu-şi, muţeşte întreba. Toţi de toţi întreba şi cel ce să răspundză nu era.

Albinele, viespile, muştile şi alalte gloate nicicum ceva uitîndu-să, ca la bucatele şi mesele sale, fără nici o grijă, mînca, împrăştiia şi de pre masă gios, la furnici arunca. Căci şi furnicile, de acestea oblicind, după alalte muşte urmară, dzicînd precum partea zburătoarelor sint, de vreme ce ca pasirile să oaă şi cu vreme aripi ca muştele şi ca alalte lighioi zburătoare fac. Iară Vulturul şi Leul, de mînie, ca beşica de vînt să împlură, unul piui, altul răcni, şi fietecarile cetelor şi bulucurilor sale de războiu şi de bătaie să să gătească cu urgie porunciră. Şi „nici unul din tîlharii în samă nebăgători să nu scape!" striga: „Cine sint aceştea carii de straşnice chipurile împărăteşti a să sii n-au învăţat? Carii sint aceştea ce de frica groazniciii noastre nu s-au cutremurat? Au ieste cineva supt soare a căruia neştiutorii a să ruşina ochii de străluminarea slăvii noastre să nu să tîmpască? Au ieste din faţa pămîntului pînă în ţîrcălamul lunii duh ca acela carile gînd împotrivnic spre nebiruita noastră putere să puie? Cum mai curînd dară în unghi să-i fărîmaţi, în colţi să-i zdrumicaţi, în labe să-i spinticaţi şi cu lutul şi ţărna să-i amestecaţi şi ca pravul şi pulberea în vînt să-i aruncaţi".

După a împăraţilor poruncă, cu toţii îndată de masă şi veselie să lăsară şi de arme şi de războiu să apucară (că precum după răscoale lineştea cu veseliile, aşe după veselii armele şi gîlcevile adese urmadză), toată jiganiia cumplită colţii îşi tociia şi toată pasirea rumpătoare pintenii îşi ascuţiia. Cucoarăle cu buciunele buciuma, lebedele cîntecul cel de pre urmă a morţii cînta, păunii, de răutatea ce videa, în gura mare şi cu jele să văieta, şoimii ca hatmanii, uleii ca sărdarii, coruii ca căpitanii pe dinaintea gloatelor şi a bulucurilor să primbla, pupădza ca ceauşii la alaiu îi aşedza, căile din fluiere şuiera, brehnăcile înalt pentru paza străjilor să înălţa. Vulturul deasupra tuturor împărăteşte celea trebuitoare slujitorilor porunciia, carii în aripa dreaptă şi în aripa stîngă de războiu să şicuia. Într-acestaşi chip şi jigăniile pre pămînt, cineşi la polcul şi la ceata sa orînduindu-să, la meideanul bătăii cu mare dîrjie ieşiră.

Iară după ce puhacele din puşcile cele mari şi cucuvaiele din cele mici sămnul războiul dederă, îndată sunete, buhnete, trăsnete, plesnete, vîjiituri şi duduituri preste tot locul să răzsunară. Că iuţi aripile vulturilor, brehnăcilor, rarăilor, şoimilor, uleilor şi a coruilor cu mare vîjiituri aerul despica, leii, urşii, pardoşii, dulăii, ogarii şi coteii, cu unghile ţărna aruncînd pulberea în ceriu spulbăra şi cu neguri de prav luminoasă radzele soarelui astupa. Mînie ca aceasta vărsară, vrăjmăşie ca aceasta arătară, gătire ca aceasta făcură, tunară, detunară, trăsniră, plesniră, răcniră, piuiră şi din toate părţile cu mare urgie marile acestea jigănii asupra micşoarelor musculiţe să repedziră. Ce, precum să dzice cuvîntul (Fată munţii şi născură un şoarece ), că pre cîtă groază arătară, atîta de batgiocură rămasără, de vreme ce micşorimea albinelor, viespilor, muştelor şi a ţinţarilor asupra mărimei pasirilor şi jiganiilor toată ocara şi batgiocura adusără. Căci muştele, cu putinţa aripilor în slava ceriului rîdicîndu-să, colţii şi brîncele cele vrăjmaşe a jigăniilor celor cumplite ceva de laudă a isprăvi sau în ceva a le beteji nu putură. În aer aşijderea toate pasirile rumpătoare (căci alalte numai privitoare era) cu grele trupurile ce purta şi cu mari aripile ce le otcîrmuia, în gios slobodzindu-să şi în sus rîdicîndu-să, repede răpegiunea ce făcea, muştele cu puţină clătire şi într-o parte din cale ferire, în deşert a lovi şi în zădar a ieşi o făcea. Încă de multe ori, pentru mai mare batgiocura, pre spate le încăleca şi pintre unghi şi pe supt aripi slobode şi fără primejdie zbura. Iară cînd vreuna dintr-însele în brînca a vreunii pasiri sau jigănii a cădea să tîmpla, cum să o strîngă şi cum să o fărîme nu avea (că precum mărimea la unile arătoasă, iară la altele ca un boţ greu mişeloasă, aşe micşorimea la unele de nemică, iară la unele decît mărimea cu multul mai vrednică ieste). Iară supţirele şi otrăvit acul albinelor, viespilor şi a gărgăunilor cu carile iele în locul suliţii şi a sigeţii să într-arma, cît de pre lesne în palma pasirii sau în talpa jigănii îl înfigea, al căruia cumplită durere nu numai cît trupul le beşica, ce încă pînă la inimă pătrundzind, la ficaţi le străbătea. Şi aşe muştile, după ce în aer pre cît vrea pre pasiri obosiia, trîntorii buciumul de înturnat cînta şi cu toatele de iznoavă la ospăţ şi la masă să aşedza, nicicum a leilor sau a altor jigănii călcături şi stropşituri în samă băgînd (că precum orbul de noapte nu să grijeşte, aşe cel prea slab de cel prea tare nu să siieşte, că cel ce n-are de ce să prăda de prădătoriu, ca udul de ploaie, nu să teme). Deci cînd jigăniile pre pămînt mai mare navală le da, atuncea muştele, prin nări, prin urechi, printre vine şi pre supt susiori întrîndu-le, să aciua. De care lucru, nepriietinii, nu pre atîta luptători, pre cît scut, cetate şi apărători le era (că norocul cînd pre cel norocit a batgiocuri va, întîi cu a sa putere îl măreşte, apoi cu a altuia slăbiciune îl domoleşte). Iară cînd muştele de bunăvoie le părăsiia şi mai înalt în aer să suia, jiganiilor altă, fără numai urletul în vînt şi trîntitul cu curul la pămînt nu le rămînea. Căci muştele, de urlete a să spăriia neînvăţate şi din labele lor în văzduh depărtate fiind, în toată nefrica şi negrijea să afla, şi pre spinarea zburătoarelor ca în carîte împărăteşti legănîndu-să să primbla (între muritori de să dă vreo fericire, pare-mi-să că alta mai mare a fi nu poate decît din rea pizma nepriietinului bun sfîrşitul lucrului a să tîmpla. Aşijderea, mai mare nenorocire cineva a păţi nu poate decît din pricina pizmei sale, fericire nepriietinului a vini cînd vede).

Într-acesta chip dară jiganiile şi pasirile cîtăva vreme în zadar trudite şi în deşert ostenite, pînă mai pre urmă, mai mult de năcaz decît de trudă obosindu-să şi mai mult de mînie decît de osteninţă înăduşindu-să, pentru ca puţinteluş duhurile înfocate să-şi răcorească şi puterile slăbite să-şi odihnească, buciumul de întors cîntară. Şi pentru ca stomahurile leşinate să-şi întărească, la ospăţ să aşedzară. Dară nice aceasta cu vreo ticneală a le fi putu (că precum înăduşitul fum, cu nările trăgînd, mai rău să înăduşeşte, aşe odihna fără năroc decît războiul vrăjmaş mai cumplită ieste), de vreme ce mulţimea ţinţarilor şi a muştelor, carile nu numai a mesăi, ce şi a tot pămîntului faţă în giur împregiur acoperiia, şi atîta aerul cu micile lor trupuri ca cu un fum şi prav împlusă, cît jigăniile, de mare osteninţă mai adese duhurile a-şi trage vrînd, cu văzduhul împreună şi micile acelea lighioi cu nările sorbiia, carile, pînă la plomîi mărgîndu-le, mai mare înăduşală le făcea. Jigăniile săriia, să trîntiia, suspina, strănuta, capul li să învîrtejiia, greaţa li să scorniia, iară altăceva nici procopsiia, nici îşi folosiia (că precum mîniia naşte izbînda, aşe izbînda nedobîndită naşte dosada, de carea mîniia singură ca cu laţul său să zugrumă).

Pedeapsă şi ocară ca aceasta le zămisli nebuna mîndrie şi dosadă ca aceasta le născu mîndra nebunie. (Că de multe ori părerea înaltă şi tocma peste nuări ridicată, în fundul beznii necunoştinţii pohîrnindu-să, cade, şi cu cît mai cu mărime să slăveşte, cu atîta mai în prăpaste, prăvălindu-să, să ocăreşte. Asijderea, adese s-au vădzut că lucrurile prea putincioasă şi prea vîrtoasă pre lesne a să zdrumica şi a să fărîma încă de la cel prea slab şi moale, precum diamantul cu plumb să lucreadză şi, cu pravul său şi cu curma fierului tăindu-să, să despică, să rujdeşte şi să juleşte. Moartea şi peirea filului şoarecele ieste, picătura ploii piatra găureşte şi funea de teiu cu vreme marmurile despică. Că lucru aşe de putincios şi de vîrtos supt soare nu ieste căruia biruinţă şi înfrîngere să nu să dea, încă de unde nici gîndeşte, nici nedejduieşte).

Aşedară, falnicile şi trufaşele dihanii, duhurile cele înalte şi înfipte ce purta şi sprîncenele cele peste frunte ridicate ce înălţa, cu ocara a toată lumea, de tot gios le lăsară şi gîndul într-altă socoteală îşi mutară.

Între pasiri, dară, era Brehnacea, carea, macar că şi ea, nu mai puţin decît alalte, de vărsatul singe nevinovat ca de o privală prea frumoasă să veseliia şi de toată carnea proaspătă nu să oţărîia, nici să scărăndăviia, însă de multe ori cînd sfaturile grele să zbătea şi lucrurile mari să dirmoia, decît alalte precum mai adese şi mai de-aproape adevărul a atinge să videa şi totdeauna spre cele mai line şi odihnite lucruri învăţa şi îndemna (că la tot sfatul, cînd în vreo parte a să aşedza nicicum a să alege nu poate, spre partea lineştii a să pleca sfat înţelepţăsc ieste). Precum odînăoară cătră Cucunos filosofiia Lupului aievea adeveriia şi de sfatul ce pentru Struţ începusă să să părăsască cu toată nevoinţa siliia, aşijderea cele mai de pre urmă, precum ceva de cinste a toată monarhiii să aducă nedejde nu ieste dzicea. Aceasta pasire, dară, vădzînd că din partea carea nici nedejduia, lucruri ca acestea nebiruite şi nele cuite să scorniră, precum cu vreme celea de carile grijă purta, de să vor ijdări, cu cît mai rele şi mai cumplite răscoale în tot trupul publicăi vor aduce socoti. De care lucru, acestea aşe în sine chitindu-le şi oarecum pînă a nu fi, cu ochiul sufletului ca cum acmu ar fi vădzindu-le, cătră tot theatrul voroavă ca aceasta făcu: În lume într-aceasta lucrurile tîmplătoare cum vor vini şi cum vor cădea, nime dintre muritori deplin şi cum sint cu mintea a le cuprinde poate, nici vreodînăoară cineva rădăcina adevărului pentru cele fiitoare, afară din tot prepusul, cu socoteala a atinge s-au vădzut. Ce precum toate lucrurile în lume sau fiinţăşti sint, sau tîmplătoreşti, aşe în doaă chipuri pentru dînsele a să adeveri şi a să înştiinţa poate. În cele tîmplătoare dară, începutul adese greşeşte, iară sfîrşitul singur pe sine de bine sau de rău început să arată şi să dovedeşte. De care lucru, a celor tîmplătoare, pînă sfîrşitul nu le videm, nici de rele a le huli, nici de bune a le lăuda fără prepus putem. Iară în cele fiinţeşti, precum începutul, aşe săvîrşitul, după a firii urmare, afară din tot prepusul, precum sint a le pricepe şi a le giudeca îndrăznim şi putem. Că precum în ciurul cu gaurile largi mulţime de grăunţe mititele punem şi veşca ciurului dincoace şi dincolea batem şi zbatem, din cele multe grăunţe, carile întîi şi carile mai pre urmă a cădea s-ar tîmpla nu ştim. Iară precum pînă în cea de pre urmă, precum toate vor cădea, fără greş ştim. Că fireşte toată greuimea la mijloc trage şi tot grăunţul mic prin gaura mare neoprit trece, şi aşe, urmadză ca ciurul zbătîndu-să, grăunţele unul pre altul deasupra îngreuind, spre cădere să-l împingă, după acela altul şi altul, pînă cînd tot cel ce împingea, de nime neîmpins, ce singur din greutatea firească, după altele urmînd, să cadză. De care lucru, în lucrurile tîmplătoare, cei ce cu minte întreagă să slujăsc, aceasta laudă şi spre bine prognosticesc, ca oricînd calea lineştii s-ar afla, drumul tulburării cu lunecătoriu piciorul norocirii să nu calce, ce totdeauna în cărarea lineştii şi potica păcii, oricît de strîmptă ar fi, nepărăsit şi neabătut să călătorească. Că macar că lucrurile la începătură mici şi pre lesne a să isprăvi să vad, însă lucrul, de ce să lucreadză, creşte şi să măreşte, cu carile împreună şi lesnirile împiedecîndu-să, nevoile să mămineadză şi să îngreuiadză, şi aşe, cele mai multe, de sfîrşitul fericit şi lăudat scăpîndu-să, să deznedejduiesc. Aşijderea, pricina pricinelor a toată pricinele dintîi privitoare şi giudecîtoare ieste, carile fără cea cădzută plată şi răsplătire a le lăsa nu poate (că precum greuimea grăunţului deasupra căderii celui dedesupt pricină au fost, aşe greuimea altuia pricină căderii celuia ce căderea celuialalt au pricinuit va fi).

Aşedară, lucrurile muritorilor şi muritorii, ori ca grăunţele în ciur, ori ca spiţele în roată ar fi, adevărul fără prepus ieste, că loc stătătoriu şi viaţă credincioasă cuiva din fire nu s-au dat, nici să va da, ce toate sfera nestării sale sint să încungiure şi nesăvîrşit ţircăiamul firii sint să împregiure şi fietecui decît sine cel mai tare ieste să să afle şi pricina pricinătoare fără izbînda pricinirii ieste să nu scape.

Deci pînă la cuvîntul ce voi să grăiesc voi vini, asupra acestuia lucru o pildă, carea în dzilele bătrîneţelor mele a privi mi s-au tîmplat, ascultători şi îngăduitori să fiţi pre toţi vă poftesc.

Odînoară pentru hrana tîmplîndu-mi-să peste creşteturile munţilor a zbura şi peste toţi cîmpii cu ochii a mă primbla, întrun muşinoiu un guziu, de cu vară, ca preste iarnă hrană să-i fie, de prin ţarini grăuncene culesese şi cu multe nevoi şi ostenele în mişina ce făcusă le strînsese. Şi aşe, cu lineşte şi cu odihnă viaţa trăgîndu-şi, o furnică de mişina guziului dede, carea, un grăunţi rîdicînd, la muşinoiul său îl dusă, pre care alalte furnici, cu dobîndă şi pradă gata ca aceasta vădzind-o, cu toatele după dînsa să luară. Şi dacă la casa bietului guziu agiunsără şi de strînsă grămadă grăunţelor dederă, îndată a o prăda, a o încărca şi a o căra începură. Guziul, săracul, în vreme ca aceia de tot agiutoriul scăpat şi de rădăcinile curechiului ce mai denainte stricase blăstămat simţindu-să, din toată nedejdea să scăpă şi cu mare foamete din fălcile morţii nu scăpă. Iară furnica, carea întîiu pricina prădzii, foamei şi mai pre urmă şi a morţii guziului era, de bişugul şi bivul carile peste toată iarna avusese îngrăşindu-să şi îngroşindu-să, cu aripi ca pasirile să într-aripă şi ca muştele în aer cu mare slobodzenie zbură. Iară lîngă muşinoiul furnicelor, de cu primăvară, în spinii carii acolea aproape era, o păsăruică mititeluşă cuibul a-şi face şi puii a-şi scoate să tîmplă, carea tot cu furnici mititele puişorii a-şi hrăni şi a-i creşte era obiciuită. Căci amintrilea nici ea alte lighioi mai mari a prinde, nici puii ei a le înghiţi sau a le amistui putea. Iară într-o dzi cea îndestulită nafaca uitîndu-şi şi a firii sale hotare trecîndu-şi, furnica cea mare şi cu aripi prinsă (căci şi furnica atuncea îşi găseşte peirea, cînd îndobîndeşte aripile), pre carea, după cîtăva luptă şi trudă biruind-o, mîncare puilor săi o dusă. Furnica, de primejdiia vieţii cuprinsă şi de amărăciunea ceii mai de pre urmă suflare, cu duios şi mişelos glas cătră păsăruică dzisă: „Nici tu, o, lacomo, fără plată vii rămînea)). Ce păsăruica, milos şi jelnic cuvîntul ei în samă nebăgînd, fărîmi, fărîmiiele făcînd-o, puilor o împărţi. Eu, patima furnicăi vădzind şi cuvîntul cel cu moarte amestecat din gură-i audzind, cu tot de-adinsul sfîrşitul la ce ar ieşi şi asupra păsăruicăi izbînda, cînd şi răsplătirea în ce chip ar fi ca să cu nosc, a oglindi mă pusăiu. Deci pasirea dacă furnica omorî şi puilor o împărţi, îndată, după obiceiu, la cîmp, pentru ca alt vînat hrană puilor să prindză, să dusă. Aşe, ea în cîmp lipsind, un şoarece pe spini urcîndu-să, cuibul cu puii păsăruicăi află. Carii, încă golaşi, fără tulee fiind şi puterea aripilor de zburat încă neavînd, pradă şoarecelui să făcură, pre carii şoarecele înecîndu-i, cîte unul, cîte unul, mîncare puilor săi îi căra. Iară cînd şoarecele, pentru ca şi cel mai de pre urmă puiu să ia, să întoarsă, iată şi maica lor din cîmp cu hrana în gură sosi. Carea, de puişori sărăcită cunoscîndusa şi pre prădătoriu încă în cuibul ei vrăjmăşeşte pre puiul carile încă cu suflet rămăsese, a încolţi şi a răni vădzind, pentru viaţa lui cu mare umilinţă pre şoarece a ruga începu: „Lasă-mi, tiranule, pre unul. Cruţă-mi, vrăjmaşule, pre acest mai mic macară. Nu mă lăsa aşe de tot arsă şi înfocată, fie-ţi milă de lacrămile şi tînguirile mele, nu-mi pierde toată osteninţa tinereţelor, nu mă despărţi de toată nedejdea bătrîneţelor mele! Adu-ţi aminte că şi tu părinte a fii şi nascătoriu a nascuţi eşti. Socoteşte a inimii durere, carea maica pentru rodul pîntecelui său pătimeşte. Eu păcatul mieu cunosc şi în oglinda fărălegii mele acmu mă privăsc, pentru carea astăzi cea cădzută plată îmi iau şi dreaptă izbînda furnicăi întreit asupră-mi să face, ai căriia, o, ticăloasa, jelnicul glas n-am ascultat şi peste putinţele şi hotarăle firii mele trecînd, trag ce trag şi pat ce pat. Ia pilda mea asupra ta, o, nemilostivule, şi cu pedeaspa la mine sosită de cea la tine viitoare a scăpa te învaţă. Că precum mie întreit, ase ţie îndzăcit pricina pricinelor să nu-ti răsplătească preste firea ei ieste.

Şi precum eu pre puii furnicăi i-am făcut fără maică, aşe pre mine, maica, tu m-ai făcut fără pui. Aşijderea, precum tu pre mine, maica oţăroasă şi jelnică, moartea puilor miei astădzi a privi m-ai făcut, aşe mîne sau poimîne de neagră şi cumplită moartea ta a să olecăi şi a să sărăci pre puii tăi va face. Şi precum tu pre mine mă desficioreşti, aşe altul pre puii tăi va despărinţi". Acestea şi altele ca acestea ticăită păsăruica cu olecăioase viersuri şi cu miloase glasuri pamintea şi moartea puilor săi cu jele cînta:

Ce şoarecele nici de verşul şi de viersuri în ceva înduplecîndu-să, nici de fierbinţi lacrămile şi duioase suspinurile păsăruicăi cevaşi milostivindu-să şi pre cel mai mic puiu omorînd, cu mare veselie la cuibul său îl dusă. Vesel acmu şoarecele, şi de bişugoasă prada ce dobîndisă mai îndrăzneţ şi mai simăţ făcîndu-să, mai tare a îmbia, şi mai fară sială prin toţi spinişorii a să urca începu, socotind ca tot spinul cuibu şi tot porumbreriul pui de pasire va avea (ce precum apelpisia de multe ori mai vrednicii lucreadză, aşe afthadia singură cu sabiia sa capul îşi răteadză). Că într-acea dată o mîţă sălbatecă pentru hrana prin spini şorecăind, sunetul îmbletului şoarecelui la urechi îi vini. Carea, după al său obiceiu, mai cu de-adins a să tupila şi a să şipuri începînd, şoarecele cel ce sunetul făcea printre frundze zări, şi aşe, mîţa totdeodată şi fără veste sărind, şoarecele, blăstămatul, toată sărita îşi pierdu (că cînd minţile de spaimă să uluiesc, atuncea şi picioarele a fugi să împiiedecă şi în toate ierbuşoarele să invălătucesc). Aşe mîţa pre şoarece întîi în brînci, apoi în fălci apucînd, cu mormăieturi trufaşe şi mîndre i să lauda. Şoarecele între cele puţine olecăituri ce făcu, întîi era aceasta: („cine face, face-i-să, cine înghite undiţa, fier de corabie boreşte): osinda păsăruicăi m-au aflat". Şoarecele încă bine cuvintele nu-şi încheie, şi mîţa în oala stomahului a-l fierbe şi în tigaia maiurilor a-l prăji şi în vasele maţelor a-l scoate începu. Aşe mîţa, spre vînătoarea şoarecelui cu totului tot dîndu-să, ce o aştepta nici ştiia, nici să gîndiia. Că într-acea ună dată, un dulău ciobănesc, pre lîngă spini pentru paza oilor îmblînd, mirosul mîţii adulmăcă, după miros urma luă, după urmă cu ochii de mîţă dede. În scurt, mîţa şoarecele încă bine nu înghiţisă, şi ea acmu în fălcile dulăului sosisă, carea nu de cuvînt, ce aşeşi mai nici de gînd vreme a avea putu. Că vrăjmaşi şi ascuţiţi colţii dulăului îndată toate oşcioarele îi zdrumicară şi toate măţişoarele îi deşirară. Dîrz dulăul şi cu coada bîrzoiată, ni la un spin, ni la altul piciorul după obiceiu rîdica şi precum şi el altuia vînat şi colac să găta, nicicum în minte îi era.

Că pre acea vreme un lup, după oi cu mare meşterşug şi mulcomiş linguşindu-să, asupra dulăului, fără veste cădzu. Lupul pre vechiu nepriietin aşe singur şi de tot agiutoriul strein şi lipsit vădzind, asupra-i să-l fărîme năvrăpi. Dulăul, macar că cu lătratul cît putea pentru pizmaşul de obşte ciobanului ştire da şi cu toată vîrtutea, cît prin putinţă îi era, cu lupul să lupta. Insă agiutoriul ciobanului a sosi, mai mult decît dulăul virtutea lupului a sprijeni zăbăvind, biruinţa la lup rămasă şi, bucăţi-bucăţele făcîndu-l, viermilor îl întinsă masă. Ciobanul pînă la locul bătăliii a sosi, încă de departe un pardos, frumos la piiele şi vrăjmaş la inimă, precum asupra lupului cît ce poate aleargă, vădzu. De carile el spăriindu-să pînă va videa între lup ş-între pardos ce să va isprăvi, după spini să dosi. Pardosul îndată ce la lup fără veste sosi, deodată lupul cu dînsul de luptă să apucă. Ce lupul nici mult lupta sprijenind, nici puţin ceva folosind, în clipala ochiului, biruit, trîntit şi omorît fu. Pardosul acmu, duhul cel mai de pre urmă de la lup cu cumplită vrăjmăşie scoţind, ciobanul de după spini cu palestra sigeata printr-inimă îi pătrunsă. Pardosul, de moarte rănit şi de toate puterile părăsit vadzindu-să, cu glas de moarte şi cu cuvinte de singe, într-acesta chip grai: „Gudziul pentru curechiu, furnica pentru furtuşag, pasirea pentru lăcomie, şoarecele pentru simeţie, mîţa pentru pizmă şi viclenie, dulăul pentru vrăjmăşie şi mîndrie, lupul pentru veche duşmănie, eu pentru obraznica bărbăţie viaţa ne-am pus.

Iară ciobanul pentru piielea mea capu-şi îşi va da". Acestea ciobanul nici ascultînd, nici în samă cevaşi macară băgînd, macar că trist pentru dulăul ce pierdusă, însă vesel pentru piielea pardosului ce agonisisă era, pre carile în loc despoindu-l şi piielea pre umăr aruncînd, spre oi şi spre stînă să margă să întoarsă. Căruia un voinic oştean bine întrarmat în timpinare îi vini, şi după ce bună calea după obiceiu ciobanului dede şi pre umeri-i piielea pardosului vădzind, cu plată să i-o vîndze, cu blînde cuvinte cerşu. Ciobanul, şi pentru piierderea dulăului mînios, şi pentru uciderea pardosului simăţ, cine de după spini cu palestra odată un pardos au ucis, precum de acmu înainte şi lei şi paralei şi ţigan şi oştean, tot cu o lovală va prăpădi i să pîru. De care lucru, nici dzua bună omeneşte luînd, nici la cuvîntul blînd cum să cădea răspundzind, calea să-şi păzască oşteanului dzisă, iară amintrilea bine să ştie că în cîmp ca acesta, cine pre cine a despoia poate, a celuia piiele poartă. Şi „vedzi aceasta (palestra de-a umăr spîndzurată arătînd), nu a vinde, ce în dar a cumpăra s-au învăţat". Oşteanul, de aspru cuvîntul ciobanului oţărîndu-să şi de batgiocură ce-i făcea cu inima înfrîngîndu-să, mai mult trufaşe răspunsurile a-i audzi a suferi nu putu, ce, îndată calul în dălogi strîngînd şi cu picioarele din pinteni înteţindu-l, asupra lui să răpedzi şi suliţa prin ţiţa stîngă pătrundzindu-i, nu numai de piielea pardosului îl despărţi, ce şi de haine dezbrăcîndu-l, numărul dzilelor la sfîrşit îi dusă. Aşe ciobanul, în dar cumpărătoriu, împreună cu marfa şi viaţa îşi prăpădi.

Iară oşteanul, pe cal încălecînd şi piielea pardosului pe deasupra scutului îmbăierînd, pe drumu-şi purcesă. Aşe, el uneori de bună inimă şi de izbîndă cîntînd, iară alteori de lucrul şi singele ce făcusă gîndind şi mărgînd, de-alăturea drumului un iepure sări. Oşteanul, bunătăţii calului bizuindu-să, precum pe iepure ca şi pe cioban, în suliţă va lua socoti (ce cine alege oasele, peştele cît de mare poate mînca, iară oasele nealegînd, piticul cît de mic spre înecarea grumadzilor destul ieste). Şi aşe, cu suliţa buărată pre bietul iepure în goană luă, şi acmu din cal pre iepure biruind şi în clipală iepurile agiungînd, cînd de cînd în suliţă îl va ridica să chibzuia. Iepurile, într-atîta de mare a vieţii primejdie vădzindu-să şi precum firea mai mult a-l agiutori a nu putea cunoscîndu-să, la obiciuitul meşterşugu-şi alergă, şi aşe, cu multe şuvăituri şi cohîieturi spre nişte locuri măluroase şi ţărmuroase a fugi luă. Oşteanul, ochii în dosul iepurelui întinşi şi înfipţi avînd, de a locului răutate şi de primejdiia viitoare nici grijă, nici pază avea. Şi aşe, în răpegiunea calului asupra a unui mal înalt sosind, nici vreme de chivernisală, nici loc de fereală mai putu avea, ce în mişelos chip din ţărmurile malului fără aripi zbură, şi din călăreţ alergătoriu, dobitoc fără aripi zburătoriu să făcu, pînă cînd greuimea firească, răpegiunea şi iuşurimea meşterşugească biruind, cu capul în gios, ca cum nu poftiia, în fundul pohîrniturii, ca cum nu vrea, asupra colţiroase şi simceloase pietri, ca cum nu să gîndiia şi ca vai de capul lui, cădzu; unde os prin os pătrundzindu-şi şi mădular prin mădular zdrobindu-şi cu groaznică şi straşnică moarte, ceia ce i să cădea izbîndă şi ceia ce-l aştepta dreaptă osindă îşi luă ". După povestea şi pilda aceasta, Brehnacea iarăşi cuvîntul carile începuse la sfîrşit a-l duce apucă: „Aşedară, în lume lucrurile tîmplătoare celor ce rădăcina şi pricina dintîi necunoscută le ieste, precum toate fără chivernisala cuiva şi fără nici o pricină a cădea şi a să tîmpla să par. Însă fietece de a sa hirişă şi adevărată dintîi pricină nu să lipseşte şi fietecui ceia ce i să cade tîmplare, de hulă sau de laudă, de fericire sau bezcisnicie fără greş vine.

De care lucru, aievea ieste, că adunările dinceput drepte şi adevărate pricini să nu fie avut, ce numai pentru deşartă şi înflată slava numelui şi pentru ca să să dzică, iată că tot capul ni s-au plecat şi tot genunchiul ni s-au închinat, aceste ale lumii răscoale au pricinit.

Deci pentru izbînda a voii în părere începute, a multora multă asupreală şi mare înăduşală să face, carea fără plată şi osindă, precum nu va rămînea, fără prepus ieste (că suspinele drepte ceriurile pătrund şi lacrămile obidite chentrul pămîntului potricălesc şi singele vărsat cărbune ardzătoriu şi foc pîrjolitoriu să face). Carile la vremea sa izbînda şi osinda îşi gătesc, de carile asupritoriul a scăpa şi năcăjitoriul a să apăra preste fire şi peste putinţă ieste.

Iată, fraţilor, izbînda la uşă, iată, priietinilor, plata în casă şi răsplata în cap ne-au sosit. Au nu Vulturul, monarh a toată zburătoarea a fi poftind, batgiocura tuturor lighioilor ne-am făcut? Prodromul aceştii urîcioase veşti încă de demult Liliacul era, carile cu cuvîntul şi cu lucrul în mijlocul a tot theatrul şi denaintea a tot ochiul biruinţa au dobîndit. Aşijderea, acmu, micele acestea musculiţă dreptatea cît să fie de vîrtoasă, umilinţa cît să fie de înaltă şi mîndriia cît să fie de plecată şi de înflată frumos ne arătară. Au nu în cartea Vulpei fumul pojarului acestuia mirosiia? Şi încă altele mai rele şi mai cumplite a vini prin neştiinţă prorociia (că tot prorocul, adevărat în dzisă negîndit, în cuvînt nealcătuit şi în ieşirea lucrului nesmintit ieste). De vreme ce adevărate cuvintele Liliacul să pomenim ne învăţa, şi precum decît Cămila mai mare Filul şi decît zimbrul mai iute Inorogul a fi aminte ne aducea. Acestea toate atuncea de batgiocură şi în samă nebăgate să avea, iară acmu iată că piatră după piatră a să pohîrni şi val după val a ne lovi şi a ne năbuşi au început. Pentru aceasta dară, de mă viţi asculta, sfatul bătrîneţelor mele ieste acesta: Liliacul precum s-au aşedzat să nu-l mai clătim. Pe Vidră în gîrle, unde să află, cu hrană şi cu alte trebuitoare să o chivernisim.

A muştelor prieteşugul şi frăţiia, iară nu vrăjmăşiia şi veciniia, să poftim.

Filul şi Inorogul, cît în putinţă va fi, precum cu dobitoacele amestec nu avem, a-i înştiinţa să silim şi după înştiinţare adevărul lucrului să şi urmedze. De ciia, unde ar pofti a lăcui şi în ce chip ar vrea a vieţui în ceva împotrivnici să nu ne arătăm, ce noi penele noastre să ciuciulim, iară dobitoacele, cum vor putea, perii să-şi lingă şi să-şi netedzască (că cine gardul strein trece şi în pomul altuia să suie, la întors gardul zid şi la mîncare poama piatră i să face). Căci amintrilea, toate, a tuturor dobitoacelor supuse dosede şi asuprele, de nu Filul, Inorogul, de nu Inorogul, altul ca Inorogul, asupra noastră cu vreme va să le izbîndească şi tot suspinul cu osînda sa va să ne găsască. Şi mai vîrtos Inorogul grijliv pentru noi fiind, nuărul mic repede ploaia va să ne trimată, din carea nu numai penele, şi aripile, ce aşeşi şi cuiburile de prin copaci şi bortele de prin stinci a ne scuti şi uscate a ne feri vrednice nu vor fi (pre slab să nu gonim, că mai tare l-om face, pre fricos să nu spăriem, că mai îndrăzneţ să va întoarce). Acestea, o priietinilor, de la mine; iară voi de la voi ce poftiţi arătaţi şi ce vi-i voia lucraţi şi, veri aşe, veri aşe, în cea mai de apoi cuvintele mele din minte nu scoateţi". Pilda, cuvîntul şi sfatul Brehnacii, macară că mărgăritariul curat la aurul nespurcat şi pietrile scumpe frumos cu aur alcătuite era, însă (la inima împietrită şi pizmătoare nu cuvîntul, nu învăţătura, ce pedeapsa şi pătimirea, ca la dobitoace în ceva a spori şi a o domoli poate). În care chip, Corbul cu Cucunozul, macar că lucrul adevărului cum şi în ce fel merge bine cunoştea, însă povăţuind pizma şi urmînd pofta, vechiul cuvînt pliniia (cel bun vădzu, pricep şi laud, dară cel rău voiu şi urmădz ), şi aşe Corbul, urmele relii pofte călcînd, a cheltuielior pagube, a osteninţilor în zădar şi a cinstei numelui scădere simţind, de începutul vivoros gînd a să părăsi nu putu, ce toate tîmplările împotrivă, într-alt chip spre bine şi după a sa poftă le tîlcuia şi le primeniia. Carile într-acesta chip Brehnacii răspunsă: „Întîi pilda ce ai spus, apoi sfatul carile ai dat foarte bine le-am înţeles. Ce pilda ieste a disidemonii<i> iară sfatul ieste a micropsihiii, carile în toată monarhiia noastră loc şi cinste a avea nu pot. De unde, nici la una, nici la alta uitîndu-ne, mai mult zdrobirea cuvintelor a face nici ne trebuie, nici ni să cade. Iară cît ieste despre partea lucrului ce s-au tîmplat, nici a împăratului nostru în cinstea numelui vreo scădere, nici monarhiii noastre vreo pagubă s-au făcut sau să va face. Ce muştele, neam obraznic fiind, a sa hirişă mojicie cu şederea la masă nechemate ş-au arătat. Deci precum dulăii, coteii şi mîţele din fărămuşile mesii stăpînilor să hrănesc, aşe şi calicios şi obraznic feliul acesta din lăturile vaselor noastre viaţa de-şi vor sprijeni, de divă ieste? Cătră aceasta, împăratului nostru dinceput nu pentru muştele zburătoare, ce pentru pasirile cu pene, cu oaă şi în aer vieţuitoare sfatul i-au fost, ca pre unul singur monarh stăpînitoriu şi oblăduitoriu să ştie. Iară pre aceste spurcăciuni în numărul zburătoarelor sale a le numi, de nu să va milostivi, din slava cinstii mărimei sale ce i s-au scădzut? Muştele dar, ca nişte lighioi spurcate, mojicoase şi în samă nebăgate, lasă-le să îmble.

Iară noi, de lucrul început apucîndune, la sfîrşit a-l duce nevoitori să fim, pre carile în curîndă vreme a-l videa bună şi fără prepus nedejde avem, de vreme ce, iată, hirograful tuturor în mînule noastre ieste, în carile nu numai iscăliturile cu numerile, ce şi inimile cu sufletele li să cuprind, din carele nici a să întoarce, nici a să căi pot (că decît cuvîntul dat, alte mai tari şi mai vîrtoase legături a fi nu poate, însă la cei a cinstei cuvîntului cunoscători). Iară amintrilea, cu a noastră linevire, lucrul într-alt chip de s-ar tîmpla, atuncea cu bună samă truda în deşert, cheltuială în pagubă şi a cinstei numelui betejire ar urma. Pentru care lucru, pentru ca lauda adevărată şi odihna fericîtă a dobîndi să putem, cele isprăvite a întări, cele neisprăvite ca să le săvîrşim şi să le isprăvim a sili trebuie. Acmu, dară, tot temeiul lucrului într-aceasta au rămas, ca Lupul la bîrlogul său neclătit să să păzască, Filul în giur, împregiur cu hendec, după obiceiu, să sa încungiure şi să să închidză, Inorogul prin munţi, cu tot feliul de măiestrii şi de vînători la mînă a să aduce să nevoim. Şi aşe, acestea spre alalte săvîrşindu-să, iată că toată odihna vecinică fără prepus vom dobîndi şi în urmă alt gînd împotrivă, de tulburare şi de neaşedzare, nu va mai rămînea 1".

Acestea a Corbului, Cucunozul, Pardosul, Rîsul şi alalte mai toate, carile cu sîngele fierbinte maţile a-şi răcori ştiu, adeveriia.

Partea a cincea

Aşedară Corbul, din sentenţia ce dedese nemutat şi de mare pizmă în tot cuvîntul adevărului neînduplecat stînd, cu tot deadinsul de goana şi vînătoarea celor nesupuse dobitoace să apucă (că pizma îndelungată calului sirep şi nedomolit să asamănă, carile pentru ca pe cel de pe dînsul să lepede, întîi pe sine de mal să surupă). Deci cătră dulăii de casă, Şoimul, ogarîi şi coteii trimasă, poruncă ca aceasta dîndu-le, ca nici un munte înalt şi nici o vale adîncă necercată şi nescuciurată să nu lasă şi pentru ca în măiestriile întinse pre Inorog să aducă în tot chipul, să silească. Iară amintrilea, slujba şi porunca de n-or cumva plini (clonţul Corbului, precum în cele streine, aşe în cele ale sale a ciocăni ştie şi jiganiia carea puii din trup a-şi lepăda nu să milostiveşte, au cătră priietin şi tovarăş dreptatea va putea ţinea).

Aceştea aşe, după poruncă, în toate părţile să împrăştiiară şi prin vîrvurile munţilor şi prin fundurile rîpilor nici un loc necălcat, necutreierat şi neadulmăcat nu lăsară. Inorogul, în primejdiia ce să află vădzind şi încă cîte îl aşteaptă socotind, deodată în simceaoa a unui munte aşe de înalt să sui, cît nu jiganie îmblătoare a să sui, ce nici pasire zburătoare locul unde sta a privi peste putinţă era. Căci la suişul muntelui una era potica, şi aceia strîmptă şi şuvăită foarte, carea în pleşea muntelui prea cu lesne închidzindu-să, pre aiurea de suit alt drum şi-altă cale nici era, nici să afla. Iară în vîrvul muntelui locul în chipul unii poiene cîtva în lung şi în lat să lăţiia şi să deşchidea, unde ape dulci şi răci curătoare, ierbi şi păşuni în fel de fel crescătoare şi pomi cu livedzi de toată poama roditoare şi grădini cu flori în tot chipul de frumoase şi de tot mirosul mîngîios purtătoare era. În loc ca acesta Inorogul vieţuind, macar că în tot feliul de desfătări şi de îndămînări să afla, însă (inimii închise şi de grijă cuprinse tot dulcele amar şi tot largul strîmt îi ieste ). Şoimul, cîteodată peste munţi înălţindu-să, locul, potica şi închisoarea ei cum şi în ce chip ieste videa, însă pre Inorog undeva macară nu zăriia. Căci Inorogul preste toată dzua supt deasă umbra pomilor aciuîndu-să şi la un loc neclătit aşedzindu-să, noaptea numai la locurile păşunii ducîndu-să şi cîteodală şi la prundiş din munte în ses coborîndu-să, pînă în dzuă iarăşi la locul aciuării sale să afla.

Într-acesta chip, Inorogul cîtăva vreme strîmtă şi pustnică viaţă ducînd, şi nu în silţele, ce aşeşi nici în viderile sau audzirile gonaşilor cădzind, coteii de cehnit, ogarii de scîncit, dulăii de brehăit şi Şoimul de piuit amurţisă şi, din toate puterile obosindu-să, a vînătorii toată nedejdea pierdusă. De care lucru prin scrisori Corbului şi altor sfetnici ştire făcură, precum vînătoarea Inorogului nenedejduită ieste şi, de ieste cu putinţă, alt chip de chivernisală să afle şi spre aceia a să a nevoi să nu să îngaime, că într-acesta chip lucrul de va rămînea, sfîrşitul cu multă trudă şi cu mare primejdie a nu fi nu poate. Veşti ca acestea Corbul audzind, cu mare urgie să înfocă şi cu grele şi aspre cuvinte răspunsul le dede, de lenevire şi de nenevoinţă tare vinuindu-i. Aşijderea, de acmu înainte îngăimele ca acestea de vor mai pomeni şi lucrul după poruncă de nu vor plini, cu pedeapsă de moarte lăudîndu-li-să, precum ci şi după dînşii semenţiia lor în urgiia şi scîrba împărătească în veci vor rămînea le dzicea. Şoimul şi alalţi împreună cu dînsul răspuns ca acesta luînd, nu puţin să întristară (căci crăncăitul Corbului aspru şi spre răi chedzi tuturor pasirilor şi dobitoacelor să vede şi ieste). De care lucru, cum vor face şi cum vor drege sta de să mira. Că de o parte, urgiia Corbului tare îi spăimînta, iară de altă parte, greutatea lucrului peste putinţa lor îi împresura.

Şi aşe, cu toţii la un loc să să adune, ca pentru nevoia ce le sta asupră, sfat de obşte să facă, dzi şi soroc îşi pusără. Deci după dzua pusă, la locul însămnat cu toţii adunîndu-să, după ce multe cuvinte şi în ciur şi în dîrmoiu cernute şi zbătute la mijloc pusără, cu toţii sufletele să-şi piardză, iară trupurile şi viaţa să-şi agonisască aleasără. Adecă sămn de pace şi giurămînt de prieteşug Inorogului să trimaţă, şi la cuvînt prietenesc şi fără vicleşug ca cum l-ar chema, din vîrvul muntelui, la gura poticăi, în marginea apii, carea pe acolea trecea, să-l coboară. Căci pe supt poalele muntelui şi pre lîngă gura poticăi o apă mare şi cîtva de lată curea, unde ei socotiia că, Inorogul de să va coborî, despre strîmptoare ei îl vor lua. Iară dinainte apa îl ocoleşte, din dreapta şi din stînga malurile cu mreji şi cu silţe avea împănate şi ce ieste temeiul a toată fărălegea, cu giurămîntul tot vicleşugul căptuşit şi acoperit avînd, precum loc de şuvăit şi parte de năzuit nu va mai avea, nedejduia (că giurămîntul între muritori apa curăţiii fiind, vinul şi veninul fărălegii s-au făcut, carile întîi dulce îmbată, apoi amar otrăveşte şi îneacă ). Aceste blăstămate şi fără de lege sfaturi după ce cu toţii de bune le aflară şi de folos a fi le aşedzară, altă rădăcină supt roata carulul şi alt oţapoc în copita calului li să arătă. Căci Şoimul întracesta chip dzisă:"Bine că noi lucrurile la această cale am pus, dară cine să va putea afla carile la locul unde Inorogul lăcuieşte a să urca să poată? Şi aceste cuvinte de miiere amestecate cu fiiere cine i le va povesti? Şi giurămîntul nostru cel frămîntat cu zăhar şi dospit cu toapsăc amar cine i-l va da?" Cu toţii, de tot sfatul uimiţi şi de tot înştiinţatul lipsiţi, tăcură şi ce să răspundză cuvînt macară nu avură (că cînd socoteala asupra răutăţii ieste întemeiată, atuncea nu numai ascunsul inimii năcăjindu-să să pedepseşte, ce tot lucrul împotriva dreptăţii pus aspru şi groznic să iveşte). Şi aşe, cu toţii în labirinthul neaflării şi în rătăcirea nenemeririi ar fi rămas, de nu în munţi pre aceia vreme jiganiia carea Hameleon să cheamă s-ar fi aflat (că precum în tot adevărul organul dreptăţii, aşe în toată minciuna organul strimbătăţii a lipsi nu poate), a căruia fire în toate feţele a să schimba, precum să fie, mai denainte s-au pomenit. Acesta dară macară că la putinţa trupului mai mult decît un şoarece nu era, însă în puterea a învoinţii a tot răul decît un balaur mai putincios era. Şi macar că la sfat nechemat viind şi la cuvînt neîntrebat răspundzind, precum el lucrul acesta a-l săvîrşi şi slujbă ca aceasta a plini va putea, dzisă. Aşijderea, cîteva mijloce spre a lucrului lesnire precum va afla, cu multe linguşituri, tare să făgăduiia. Iară povestea Hameleonului într-acesta chip era: odinăoară, Hameleonul, prin prundişul apei aceiia îmblînd, apa poate fi Nilul era, căci din apă un crocodil mare groznic ieşind, pre becisnicul Hameleon, pentru că să-l înghiţă, în fălci îl luă. Hameleonul, macar că în faţa a tuturor gonţilor să schimbă, ce în cevaşi macară a-şi folosi nu putu (căci la viderea ochilor toate simţirile şi chitelele să încuie). Aşe, fără veste el în vrăjmaşi colţii crocodilului aflîndu-să, nu numai schimbările şi mutările, ce aşeşi şi pre sine cine şi ce să fie să uită. Însă biftuirea crocodilului norocul Hameleonului fu, carea vreme spre ascultarea lîngedii rugăminte îi dede. Hameleonul, dară, cu mare umilinţă şi ca cel ce moartea în ochi îşi vede, din toată nevoinţa şi cu toată jelea rugîndu-să, dzicea: „O, domnul şi stăpînul mieu, o, pricina morţii şi vieţii mele, o, puternicule puternicilor şi biruitoriul biruitorilor, pînă a nu mă face stramţe printre colţii tăi, spre plecatele şi ticăloase cuvintele mele audzul îţi pleacă (că nu atîta hrana mîniia foamei potoleşte, pre cît rugămintea cu plecăciune tăriia vrăjmăşiii înfrînge; şi de multe ori ce simceaoa suleţii n-au pătruns, cuvîntul umilit au domolit)". Crocodilul, a-l zdrumica fălcile oprindu-şi, ce i-ar fi cuvîntul îl întrebă. Hameleonul dzisă: „(Uscăciunea posmagului spre potolirea foamei, iară nu spre dezmierdarea mesii să găteşte), de care lucru a dzice îndrăznesc că din fărîmiia mică ca mine mai vîrtos în vreme de saţiu ca acesta, ce folos sau desfătare aşe mare a simţi vii putea, şi crede-mă, domnul mieu milostiv, că din uscate şi zvîntate oşcioarele mele, fără numai scorneala greţii plinului stomah altă ceva a ieşi nu poate. Deci în firea crocodilului de ieste vreo milă, acmu în micşorimea şi mieşelimea mea să arete. Iară eu, robul stăpînului şi cruţătoriului mieu, giuruiesc ca preste puţine dzile şi în curîndă vreme, un vînat mare, gras şi frumos agonisind să-i aduc, carile, oricît de mare şi vrăjmaşă foame ai avea, a o potoli şi a o sătura să poată, şi oricît de flămînd stomahul ţ-ar fi, de biv şi de saţiu a-l sătura şi a-l împlea destul să fie. Iară cuvîntul făgăduit cu lucrul de nu voi isprăvi, stăpînul mieu milostiv bine ştie că viaţa mea în prund şi lăcaşul mieu lîngă apă ieste, pentru care lucru, oricînd ar vrea şi ar pofti, de nu masă îndestulită, iară gustare frundzerită tot voi fi". Crocodilul, şi sătul într-acea vreme şi lacom pre altă vreme, pentru găina de mîne oul de astădzi lăsă şi tare cuvintele şi giuruitele Hameleonului poftorind, într-alt chip de va fi sau alte pricini de va pune tare îl îngroziia şi în fel de fel de munci şi de pedepse i să lăuda. Şi aşeşi, precum întîi limba cea lungă îi va zmulge, apoi toate mădularile fără de nice o milă îi va zdrobi, dzicea.

La Hameleon de lungimea limbii ce are lucru de mirat ieste, pentru a cui fire întîi a povesti puţintel zăbăvindu-ne, apoi iarăşi la cuvîntul nostru ne vom întoarce. Această jiganie în părţile calde să naşte şi mai vîrtos cei mari la Barbaria, dară mai mici şi la Zmir, în Asia, să află. Chipul decît altor jigănii mai mult broaştei să asamănă, numai capul spinticătura gurii peştelui ce-i dzic lacherda să răduce. Grumadzi n-are, gura mult spinticată şi pînă la umere agiunge, căci, ca şi peştele, grumadzi n-are, ce capul cu spinarea la un loc i să ţine. De la cap pînă la coadă spinarea ca a porcului grebănoasă şi gîrbovă-i ieste. Peste tot trupul păr sau alt felu de piiele nu are, ce în chipul sagriului soldzi mănunţei şi în vîrv ascuţiţei are. La ochi albuşuri în giurul împregiurul luminii ca alte jigănii nu are, ce pre unde ar fi să fie albuşul ochiului, iarăşi soldzişori ca şi peste tot trupul are, numai mai mănunţei; tot ochiul în chipul movieliţii din melciuri afară ca a broascăi ies şi de la rădăcină în sus, de ce mărg, să ascut, iară în vîrvul ascuţiturii lumina ochiului cît un grăunţ de mac gălbinind să vede. Cînd într-o parte şi într-alta va să caute, nu capul, ce melciurile ochilor îşi întoarce, cu carile în toate părţile slobod caută. Picioare are patru, însă cele denainte la braţ cu a moimîţei îşi samănă; degete cinci şi lungşoare are, şi, cînd cu palma prinde ceva, între doaă şi între trii degete palma i să închide şi să deşchide, de o parte degetul cel mare şi cu cel de lîngă dînsul puind, iară de altă parte alalte trii rămîind. Coada cît a şoarecilor celor mari ieste de lungă, cu carea nu mai puţin decît cu mînule prinde ce ar fi de prins, căci cînd va să să suie său să coboare pre varga supţire, precum cu brîncele apucă, aşe şi coada în giur împregiur îşi împleticeşte, ca din mîni de s-ar scăpa, de coadă spîndzurat rămîind, iarăşi a să apuca să poată. Limba nu mai scurtă decît coada îi ieste, încă poate şi mai lungă să-i fie. Iară în vîrvul limbii din fire aşe ieste dăruit, ca cum cleiu sau vîsc ar avea. Deci de departe şi totdeodată limba scoţindu-şi, o lungeşte şi pre care muscă a lovi s-ar tîmpla, îndată pre limbă-i încleită rămîne, de unde nicicum a să mai dizlipi sau a mai scăpa mai poate. In toată viaţa lui ceva a mînca nu s-au vădzut, ce hrana aierul şi văzduhul îi ieste. Căci Hameleonul pre carile a videa ni s-au tîmplat prin vremea a unui an în cuşcă închis, fără mîncare şi fără băutură au trăit. A căruia moarte nu de altă, ce de nesufereala gerului s-au tîmplat. Iară cînd prindea muştele, precum s-au dzis, nu pentru hrana, ce pentru gioaca le prindea, şi dacă le înghiţiia, îndatăşi pre gios le lepăda, nicicum musca betejind, căci musca, dacă cădea, cu picioarele mişca şi, multe dintr-însele dezmetecindusă, iarăşi zbura. Alt glas sau cîntec nu are, fără numai ca un foale, de văzduh împlîndu-să, cînd să răzsuflă, ca foalele cînd să răzsuflă, coşul îi răzsună. Cea din fire floare îi ieste albă cu negru picată, precum sint soldzii costrăşului. Iară amintrilea, ori în ce felu de floare va, într-aceia să poate schimba. Deci, cînd să mînie să face verde, cînd să întristă să face negru, iară cînd să veseleşte, roşiu cu galbăn amestecat să face. Aşijderea şi fără pricină în tot feliul de feţe să schimbă, iară mai vîrtos în floarea ce-i stă denainte, hiriş într-aceia să mută.

Pricina aceştii puteri ce are, adecă din nemică flori şi feţe în divuri, în chipuri a-şi agonisi mulţi în multe chipuri a o arăta să nevoiesc, însă, pre cît noi sama a-i lua am putut, ieste aceasta: Grăunţele cele mănunţele carile în chipul sagriului peste piiele îi sint fietecarile din patru părţi, în patru feţe ieste din fire văpsit, adecă alb, negru, roşiu şi albastru în floarea ceriului, carile sint văpsele din fire stătătoare. Deci, cînd va să să facă negru, toţi soldzişorii cu partea cea neagră în sus îi întoarce; aşijderea cînd va să să facă roşiu, alalte dedesupt ascundzind, partea soldzişorilor cea roşie deasupra scoate, şi aşe la alalte face.Căci toţi soldzii lui sint rătunzi şi în chipul sferii prin piiele i să întorc şi precum îi ieste voia îi mută. Aşijderea, cînd va să să mute într-alte feţe, feţele soldzilor amestecă şi, în chipul zugravilor, din cîteva flori amestecate altă floare scorneşte. Deci pentru firea şi chipul Hameleonului atîta destul fiind, la cuvîntul nostru să ne întoarcem.

Aşe, Hameleonul, supt groaza datului cuvînt cătră crocodil (precum mai sus s-au pomenit) legat şi strîns fiind şi pentru voroava Inorogului audzind, îndată socoti că din doaă lucruri unul tot va putea isprăvi, unul, că el la trup mic şi la suit şi la coborît sprintin fiind, pre fietecare strîmptori a încăpea şi oriunde Inorogul ar fi a să urca va putea. Deci Inorogul, după viclene giurămînturile ce va să-i dea domirindu-să, să va încredinţa şi la marginea apii în prund de să va coborî şi dulăii de-l vor putea vîna, precum mare slujbă cătră Corb şi cătră toţi mare prieteşug au făcut să va arăta, care slujbă fără nedejdea a mare şi îndestulită plată nu era. Iară altul, ca de nu vor putea dulăii pre Inorog stăpîni (căci vicleana jiganie şi aceasta ştiia, că Inorogul nu puţină iuţime în picioare are) şi de le va cumva din gură-li scăpa, alt loc de năzuinţă nu poate să aibă, fără numai cu înotatul apii, de vreme ce toate strîmptorile şi poticile acmu închise şi păzite fiind. Şi aşe, vînatul în apă crocodilului să arete socotiia şi cu a Inorogului nevinovăţie el din vina robiii să scape, gîndiia.

În scurt, sau Corbului spurcată slujbă, sau crocodilului cruntă plată cu a Inorogului curăţie să facă tare năvrăpiia. Cu care mijloc, pricină a i să da vădzind, de lucru spurcat şi scărăndăvicios ca acesta să apucă, ca el, organul fărălegii, vasul otrăvii, lingura vrăjbii, tocul minciunilor, silţa amăgelii, cursa vicleşugului, văpsala strîmbătăţii şi vîndzitoriul dreptăţii să să facă priimi (că răutatea în neam moştenindu-să, în care chipuri să să ijdărască nu cearcă, ce unul sfîrşitul răutăţii ieste, ca împotriva binelui să facă ce ar face, carile nici împotriva a cărui bine, nici cu care chip de răutate să slujeşte caută). Şi încă mai vîrtos fărălege peste fărălege şi răutate peste răutate a grămădi nu să siia, de vreme ce nu numai de binefacerile carile de la Inorog vădzusă uita, ce încă pentru bine cu rău a-i răsplati (jiganiia carea bine nici a face, nici a grăi, nici a pomeni au învăţat) să ispitiia şi să nevoia. Că odinioară Hameleonul putred şi otrăvit aerul (carile Sam să cheamă ) înghiţind, de carile lovit şi topiscat, acmu celea mai de pre urmă duhuri trăgea, a căruia patimă Inorogul vădzind, să milostivi (că inima milostivă cu cel ce-l doare o doare şi cu cel pătimaş împreună pătimeşte) şi cornul cel ce a toată fire de binefăcătoriu ieste, spre putred şi acmu mai împuţit trupul Hameleonului îşi întinsăsă, cu a căruia umedzală, topsăcos aerul carile prin tot trupul lăţit şi împrăştiiat îi era, spălînd şi toată putregiunea curăţindu-i-o, iarăşi la viaţă l-au întors. Ce jiganiia spurcată, încă de demult în şcoala Camilopardalului ithica ascultînd, a lui titul carile deasupra porţii scris ieste poate fi învăţase. Carile într-acesta chip să citeşte: (Pînă cînd cineva pre cel al său de bine făcătoriu vede, datoriia acelui făcut bine în cunoştiinţa inimii stidire şi patimă îi aduce, carea pururea supt legătura datoriii îl strînge. Deci pentru bine cu bine a răsplăti a celor putincioşi şi fricoşi lucru ieste; aşijderea, pentru rău cu bine a răsplăti a celor ăa celorî fricoşi şi norocoşi faptă ieste. Iară a celor înţelepţi politici chivernisală ieste ca nici în frica fricosului să cadză, nici norocul nărocosului să ispitească, ce sau pentru binele mare, răul prea mare făcînd, altă dată undeva a-l timpina macară să nu priimască, şi aşe, în faţă necăutîndu-i, de supt legătura datorii<i> binelui, carea ruşine şi stidire îi aducea, să scape, sau a pricini neputînd, de la alţii pricina morţii să-i aştepte, ca dintre vii ieşind, precum datornicul i-au lipsit să ştie, şi aşe, şi din patima ştiinţii inimii odihnit să rămîie). Aşedară, Hameleonul în tot chipul răul Inorogului şi binele şi folosul său a fi alegînd şi în moartea lui viaţa sa alcătuind, cătră mai sus pomenitele jiganii precum această slujbă le va sluji să apucă. A răului răul cuvînt tuturor răilor bun şi plăcut fu (că toată inima rea a toată răutatea deşchisă gazdă şi lascăvă ospătătoare ieste).

Deci cu toţii îndată multe şi fel de feliuri de feţe Hameleonului giuruind şi munţi de aur cu pietri de anthraxă lacomului făgăduind, cuvîntul la faptă de va aduce, precum îi vor da, dzicea. Şi mai multă vreme zăbăvii nedînd, o carte scrisără, în carea mai multe laţuri decît slove şi mai multe suleţe şi sule decît oxii şi varii spre nevinovată viaţa Inorogului să găta, în carea acestea să cuprindea:

„Şoimul, ogarîi, dulăii şi coteii, Inorogului, slăvitului, sănătate! Iată, pre al vostru şi al nostru priietin cătră voi trimetem, carile cartea noastră dînd, alalte cîte din rost ar dzice credinţă să aibă, poftim, căci nu a lui, ce a noastre cuvinte îţi aduce. Aşijderea, în ştire facem că de vreme ce tot dobitocul într-un gînd şi într-o inimă pe Strutocamilă şie epitrop au ales şi l-au priimit şi siloghismul Corbului neclătit şi nedespărţit a fi, a tuturor zapisul şi iscăliturile adeveresc. Rămîne lucrul ca şi tu dintr-alte dobitoace răzleţit şi rătăcît să nu fii, ce cu alalte într-un staul şi într-o petrecere să te întorci. De care lucru, noi prietineşte a te sfătui îndrăznim şi în frica ascunsului inimii spre binele şi folosul vostru vă îndemnăm. Deci, de-ţi va fi voia, precum şi a noastră ieste şi pofteşte, din munţi coborîndu-te, la locul unde şi noi a vini putem, vino, ca acolea mai pre larg, faţă cătră faţă, voroavă a avea să putem. Nici alt gînd sau altă socoteală în gînd să-ţi între, căci, pre numele cerescului Vultur şi pre tăriia stelescului Leu, în tot adevărul ne giurăm că în inima noastră gînd rău şi viclean nu ieste. Aşe Vulturul cu blîndeţe şi Leul cu milă să ne fie, cît gîndim, vom sau facem ceva rău asupra voastră. Şi cu acestea cum mai curînd răspunsului să ne învrednicim rugăm." Într-acesta chip cartea scrisă şi pecetluită în mîna Hameleonului o dederă, carile luînd-o, nu numai cu brîncele şi cu labele, ce şi cu coada şi cu pîntecele tîriindu-să şi urcîndu-să, la munte a să sui începu. Deci, după multe nevoi şi nevoinţe, dacă la locul unde Inorogul lăcuia agiunsă, cu cîneşti cucirituri şi hulpeşti măgulituri înainte-i i să arătă: „Bucură-te, domnul şi izbăvitoriul mieu," dzicîndu-i. Inorogul: „De unde te luaşi, jiganie dobitocită şi dobitoc jigăniit, dzisă, şi de ieste în gura ta veste de bucurie şi în inima ta gînd de adevericiune, toate bune, adevărate şi fericite sint". Răspunsă Hameleonul: „Trăiască domnul mieu milostiv într-ai mulţi şi buni şi toată nepriietina minte de ascuţită simceaoa cornului stăpînului mieu nepătrunsă să nu scape şi tot împotrivnicul prav şi pulbere supt talpele împăratului mieu să să faca". Şi cu acestea scoţind cartea, cu multă plecăciune în mînă i-o dede. Inorogul, cartea dacă citi şi celea ce într-însă să cuprindea dacă pre amăruntul înţăleasă, cătră Hameleon dzisă: („Precum rana veche şi adîncă pre lesne a să tămădui, aşe şi încă mai mult neprieteşugul şi vrăjmăşiia de mulţi ani în curîndă vreme a să uita şi de la inimă a să lepăda prea cu anevoie lucru ieste), însă (precum la rana rea şi grea mehlemul şi leacul de să şi află, că fără leac numai moartea la muritori ieste, ce sămnul grozav locul odînăoară betejit învaţă, aşe şi nepriietinul vechiu şi vrăjmaş, de s-ar şi face priietin, însă pătimirile mai denainte trecute şi simţite a faptei nepriietinului pururea împungătoare şi de pomenirea cu dosadă aducătoare rămîn). De care lucru, macar că doftoriia boalei aceştiia nenedejduită ieste, însă de vreme ce întîi ei plecători spre pace şi poftitori de prieteşug s-au arătat (nici pacea a goni a celui cu socoteală, nici în viaţă pizma a ţinea şi vrăjmăşiia a urma a înţeleptului lucru ieste), şi macar că nici slovele credinţă, nici cuvintele adeverinţă a avea pot, însă (prostimea şi hirişiia inimii asupra adevărului stăruită, adese şi mai totdeauna ascunse şi căptuşite vicleşugurile şi măguliturile isteţilor au biruit). De care lucru, prin carte mai mult ceva a scrie neavînd, din rost Şoimului de la mine sănătate îi vii pofti, şi precum pofta ce pofteşte de la noi învoită şi priimită ieste îi vei spune, şi precum după cuvîntul dat şi giurămîntul legat m-am încredinţat îl vii adeveri. Nedejdea şi izbînda pururea în dreptate puind (căci mai tare ieste singurătatea în dreptatea unuia decît toate taberile în strîmbătatea a dzăci de mii de mii), şi precum la locul prundului mă voi coborî îi vii povesti. Însă singur cu singur împreunare a avea poftesc (că dulăul rău nu giurat, ce aşeşi nici cu lanţuje legat de aproape credinţă nu are). Aşijderea (nepriietinul atuncea credinţă a avea trebuie, cînd răul a face nici mîna îi dă, nici vremea îi slujeşte). Pentru aceasta, dară, dulăii de la locul împreunării noastre să lipsască, şi ales pentru împreunarea carea, cînd şi unde vom să avem macar cum ştire să nu aibă. Iară tu, a mele cătră tine de bine faceri arătate pomenind, cuvîntul acesta mistuieşte şi de cătră tot chipul îl acopere şi-l tăinuieste". Atuncea Hameleonul, cu aspre blăstămi şi ştraşnice giurămînturi a să blăstăma şi a să giura începu şi: „Pre viaţa mea, o, domnul mieu, dzicea, şi pre credinţa mea, de voi descoperi, de voi grăi sau din mîni, din cap şi din ochi sămn de înştiinţare de voi face, în cap urgie, în ochi orbie, în mîni ciungie să-mi vie! Şi roada gîndului mieu cu amar, cu pelin şi cu venin să mănînc; viu Leul, viu Vulturul, cărora mă închin, că de ce m-am apucat, pînă la sfîrşit nu mă voi părăsi şi domnului şi stăpînului mieu cu toată dreptatea ori în ce şi cît voiu putea a sluji nu mă voiu lenevi. Aşijderea, despre Şoimu vreo grijă să nu porţi, căci pre cît Voroava şi cuvîntul îi ieste de lămurit, pre atîta inima şi sufletul încă mai curat şi din toată imăciunea spălat îi ieste (că la omul întreg, cu vîntul icoana sufletului şi fapta ascunsă a inimii comoară poartă). Eu, dară, după porunca de bine făcătoriului şi stăpînului mieu, iată cum mai de curînd înapoi mă voi întoarce şi toate ale tale nepreţăluite cuvinte pre amăruntul şoimului voi povesti, şi iarăşi ce cuvînt de răspuns voi lua, fără nici un preget la domnul mieu milostiv îl voi aduce.

Cu acestea, după ce Hameleonul denaintea Inorogului ieşi, pre cale mărgînd, precum paşii, aşe chitele îşi muta, şi precum piielea, aşe gîndurile şi mintea îşi vîrsta şi-şi schimba şi singur cu sine, ni mai tare paşii mutînd, ni de învăluirea gîndurilor calea şi călcătura-şi uitînd, prin neştiinţă să opriia, şi viclenele giurămînturi socotind, într-acesta chip întorcea şi le tîlcuia (că precum stomahul rău din bune bucate venin şi greutate dobîndeşte, aşe giurămîntul şi cuvîntul drept în inima vicleană spre rău şi spre vicleşug să primeneşte): „Pre viaţă şi pre credinţă m-am giurat precum cătră cineva nu voi descoperi, însă gîndul inimii mele: adecă pînă cînd sau în dinţii dulăilor îl voi înţăpa, sau în fălcile crocodilului îl voi îneca. În cale să-mi iasă şi în cap să-mi vie roada gîndului mieu: adecă pre lesne să-mi vie şi după poftă să mi să plinească lucrul carile am început; că pînă gîndul nu-mi voi dobîndi, de nevoinţă nu mă voi părăsi. În toate cu dreptate domnului mieu să slujesc m-am giurat, însă într-această dată adevărat domnul şi stăpînul mieu crocodilul ieste, într-a căruia robie cădzind, cu preţ tăiat m-au slobodzit şi dintr-a sa bunăvoie viaţă şi dzile mi-au dăruit şi, pînă preţul îi voi plăti, de la mine sfîntă parolă au luat. Deci altul mai bun, mai plăcut şi mai primit preţ decît Inorogul, altul să fie nu pociu socoti, şi aşe ieste. Iară cît pentru a Vulturului şi a Leului viaţă ieste, puţină grijă port, căci şi puţin de mine să atinge, mai vîrtos (că giurămîntul carile pre a altora viaţă stăruit stă, cu chipurile carile de dobitoace şi de pasiri în ceriu a fi astronomii adeveresc să asamănă). " Hameleonul în cale ca acestea mărgînd şi bloscorind, la Şoim sosi. Căruia, după obiceiu închinîndu-să: „Bucură-te, şi iarăşi bucură-te, îi dzisă, căci toate după voie şi a marelui tău suflet poftă curg şi mai mult cu lungimea voroavii vreme în deşert să nu treacă, glas de bucurie şi cuvînt de veselie în scurt să-ţi povestesc (că proimiul lung la voroava scurtă ca capul porcului la trupul raţii să potriveşte). Pre nepriietin cu buni chedzi la mînă ţi-l aduc: după cuvinte s-au lăsat, viclenelor giurămînturi s-au încredinţat şi la prundiş în marginea apii să să coboară, fără nici un prepus, s-au înşelat. Acmu, dară, sentenţia şi învăţătura moşilor şi strămoşilor tăi pomeneşte (că sfîrşitul nepriietinii<i> izbînda asupra nepriietinului ieste, iară mijlocile, cum, cu ce şi cînd, nu să cearcă ). Deci acmu vreme găsind şi mijlocul prin giurămînt aflînd, mai multe nu cugeta, ce cum mai curînd unde şi cînd va fi împreunarea cuvînt şi poruncă îmi dă, ca fără zăbavă cumplitului vrăjmaş aşternut spre somnul vecinic să-i aştern şi acoperemînt de odihnă nedeşteptată cu un ceas mai înainte să-i gătesc. Însă Inorogul aceasta a cerşut, ca dulăii, ogarii şi alalţi cotei la locul împreunării să nu să afle, ce singur numai cu singur împreunare să aibă. La care lucru, cu proasta mea socoteală sfătuiesc: după pofta şi cererea lui să faci, ca nu cumva, de departe mirosul dulăilor adulmăcînd, de vicleşug să-şi prepuie, şi de la strîmptoare neieşind, la prundiş nu să va coborî. Iară la prundiş coborîndu-să, de ciia mai multă grijă nu purta, căci eu, sluga ta, cu toată nevoinţa grijea slujbii aceştiia voi avea şi ori în ce chip ar fi (după cum să dzice dzicătoarea), voi afla ac de cojocul lui."

Şoimul, chipul înşelăciunii ce făcea şi mărimea fărălegii ce isprăviia de a doa oară socotind şi răzchitind, aşijderea dreaptă şi curată inima Inorogului vădzind, gîndul într-alt chip începu a i să pleca (că ce răutate nu abate bunătătea? Şi ce strîmbătate nu biruieşte dreptatea?). Şi macar că cu nestîmpărată vrăjmăşie într-acela chip îl goniia şi nepărăsit de atîta vreme îl întiriia, însă în sine socoti că acel felu de scărăndăvicioasă vînătoare preste toată fărădelegea covîrşeşte. Şi aşe, primejdiile dintr-îmbe părţile în cumpăna dreptii socotele cumpănind, spurcata aceasta faptă decît frica, carea despre partea monarhiilor purta, mai grea a fi află, şi batgiocura isteciunii viclene decît lauda carea socotiia că cu prinsoarea Inorogului îşi va agonisi cu multul mai mare şi mai neştearsă a fi cunoscu. De care lucru, dzic unii (precum mai pre urmă de la Bîtlan cuvîntul au ieşit), cătră Hameleon într-acesta chip să fie grăit:„Eu, pentru slujba carea pînă acmu ai făcut, foarte îţi mulţemăsc; iară de acmu carea să faci te făgăduieşti să ştii că nu o priimăsc, şi mai cu de-adins aceasta a şti ţi să cade (că vredniciia, macară şi la nepriietin ar fi, pururea lăudată ieste), aşijderea (precum prieteşugul, aşe neprieteşugul hotarăle şi ţenchiurile sale are, pre carile cel următoriu cinstii şi vrednicii<i> a le sări şi a le covîrşi nu i să cade ). Noi cu toţii, macar că sfatul dintîi, carile asupra Inorogului am făcut, pre rele şi fără de lege temelii au fost aşedzat (de vreme ce supt poala giurămîntului adeverinţii idolul minciunii vicleşugului a acoperi nevoiam). Însă atuncea din sfatul pus nu ne-am fi clătit, cînd în răspunsurile lui împotrivă vicleşug şi neprietinească necredinţă am fi cunoscut. Aşijderea, în multe chipuri cuvintele de ş-ar fi împleticit şi giurămînturile noastre în multe feliuri de-ar fi ispitit, din cuvînt în cuvînt şi din răspuns în răspuns, voroava spre altă cale a abate am fi putut, căriia cu vreme şi altă tîlcuire pre lesne s-ar fi putut da. Dară acmu, cu prostimea, cu dreptatea şi cu credinţa carea au arătat şi în giurămînturile noastre fără nici un prepus lăsindu-să şi încredinţîndu-să, toată apărarea şi şuvăiala s-au rîdicat. De care lucru, nu numai pofta neprietinească, ce şi frica cerească de socotit ieste (căci hotarul nepriietinilor ieste ca cu oarbă pofta izbîndii din pravila dreptăţii şi hotarăle cinstii sale să nu iasă). Aşijderea (toată izbînda adevărată asupra nepriietinului împreună cu biruinţa şi lauda cearcă. Iară cînd din izbîndă hulă să naşte şi ocară, atuncea izbînda adevărată să agoniseşte, iară cinstea şi slava numelui să piierde şi să ocăreşte). Aşijderea (izbînda numai atuncea titulul biruinţii a agonisi poate, cînd ca un nepriietin pre nepriietin nepriietineşte biruieşte, iară nu cînd ca un priietin viclean pre nepriietinul drept prietineşte vicleneşte, carea atuncea spurcată viclenie, iară nu curată biruinţă să numeşte şi ieste). De care lucru (cele o dată rău şi fără socoteală sfătuite fără nici o ruşine spre bine şi spre socoteală trebuiesc clătite şi prefăcute). Deci, pînă unde sorocul împreunării noastre va fi, duhurile neprietineşti a potoli şi afară din tot punctul vicleşugului umil cu altul împreunare a avea am socotit. Iară după voroavele sfîrşite, vreun legămînt de prieteşug între noi a să alcătui neputîndu-să, atuncea iarăşi la punctul ce eram ne vom întoarce, şi el ale sale, iară noi ale noastre vom căuta. l " Cătră carile Hameleonul, adăogînd veninul a-şi vărsa, dzisă: „Între nepriietini pravila aceasta carea ai pomenit adevărată ieste şi cuvintele şi socotelele aceste cinsteşe şi lăudate sint. Însă şi altă pravilă să află, cu carea cineva slujindu-să şi pre nepriietinul său a birui poate şi pre urma toată întinarea şi imăciunea hulii îşi spală şi-şi scoate. Ţenchiul alergării nepriietinului pînă acolo ieste, pînă unde pre nepriietinul său biruieşte, şi biruinţa luînd, deciia să odihneşte. Deci, sau a birui, sau a să birui tîmplarea neprietinească ieste, iară peristasurile a să cerca supt pravilă nu cade (că precum în războaiele de obşte hotar sabiii, suliţii sau sigeţii nu să pune, ce oricare armă mai pre lesne ar sluji, cu aceia pre nepriietin a lovi, a răni şi a omorî slobodzenie ieste). Aşijderea, nici hotar ieste pus cînd şi unde spre nepriietin a năvăli, ce cînd vremea slujeşte şi unde locul spre lesnire să socoteşte. Într-acesta chip sint şi mijlocele carile fără armă sau fără alt chip de mihanie, adecă prin chipul prieteşugului, prin dulceaţa cuvîntului, prin vîrtoasă şi pătrundzitoare sula aurului, prin zugrăvită plecarea capului şi în cea mai de pre urmă prin frumos meşterşugul giurămîntului, pre nepriietin supt legăturile izbîndzii şi în obedzile biruinţii a aduce pozvolenie să dă. Că toate mai sus pomenitele pravile numai în bătaia monomahiii a sluji pot şi a să păzi trebuiesc. " Cătră carile Şoimul, răspundzind, dzisă: „Acestea, precum dzici, aşe ar fi, cînd cu gînd şi cu cuvînt aievea neprietinesc asupră ne-ar vini, sau împotrivă i-am merge. Iară acmu noi, chemîndu-l în numele păcii, cum vom lucra lucrul vrăjbii? Şi cînd în vînătoare de obşte l-am încungiura, atuncea nici colţii s-ar opri, nici unghile s-ar apăra, ce carile mai întîi ar putea, acela mai tare l-ar spintica. Deci acestea, într-această dată, precum din gură, aşe din inimă părăsite şi lepădate trebuie, şi altă zăbavă mai mult nefăcînd, cum mai de curînd sirguieşte şi Inorogului, după ce de la mine închinăciune cu plecăciune îi vii da, precum mîne în marginea apii, la prundiş ieste să ne împreunăm, îi spune, căci acolo prieteneşte îl voi aştepta. Aşijderea, precum pre alalţi tovarăşi (în carii prepus de vicleşug are) de lîngă mine i-am depărtat şi altă ceva grijă împotrivnică să nu poarte îl înştiinţadză (căci cuvîntul de credinţă în mijlocul neprietiniii cinstea şi mărimea decît în mijlocul prietiniii mai mult şi mai tare îşi arată). " Hameleonul, de acolea ieşind, în sine şi cu sine a chiti şi în reaoa-şi minte ca acestea a învălui şi a prăvăli începu (că precum lumina soarelui la ochii bolnavi întunecare, aşe cuvîntul de lineşte la inima săltătoare tulburare aduce):

„Oare ce poate fi această nestătătoare şi de ieri pînă astădzi într-altă socoteală mutată mintea Şoimului? Că de pre a voroavelor semne, carile aievea îmi arătă, osteninţa mea în zădar şi nevoinţa în darn îmi va ieşi. Eu socotiiam că toată greutatea lucrului în coborîrea Inorogului la locul prundului stăruieşte, care lucru prin multe ale mele crunte sudori ieste să să săvîrşească. Iară după pogorîrea lui lucrul gata şi săvîrşit ţineam, a căruia mulţemită şi plată, după cele multe şi mari giuruinţă ce-mi făcea, fără prepus aşteptam. Apoi, nedejdea înduplecîndu-mi, dziceam că, din colţii dulăilor de va cumva scăpa, din fălcile crocodilului nici cu un mijloc nu să va mîntui. Şi aşe, sau despre o parte, sau despre alta, rămasul bărbatului cu trîntitura muierilor tot voi dobîndi şi gîndul mieu început tot voi isprăvi. Iară acmu cunosc că Şoimul, poate fi, din şcoala fizicăi în şcoala ithicăi au întrat, ca cum toată viaţa în canoane ş-ar fi învăţat şi toată hrana cu dreptate ş-ar fi aflat. Care lucru, precum de firea şoimului departe să fie cine poate să nu ştie? Ce sau pre cela carile pre această slujbă l-au trimis viclenind, pre vecinicul nepriietin la mînă să puie nu va, sau vădzind că cu mîna mea lucru greu şi de laudă vrednic ca acesta să isprăveşte, mie îmi pizmuieşte (că pizmătariul pentru ca cinstea altuia să nu să adaogă şie scădere şi ocară a priimii obiciuit ieste). Ce de vreme ce şoimul mintea pistriciunii penelor îşi asămănă, şi eu slujba în faţa piei<i> îmi voi întoarce, nici după socoteala cuiva firea îmi voi schimba, ce precum pînă acmu, aşe şi de acmu feţele şi ştiu, şi pociu a mi le schimba."

Acestea el prin budze bolborăind şi toate răutăţile în inimă fierbînd şi zămintind, întîi la dulăi, la ogari şi la cotei aleargă şi toată pocitaniia cea ascunsă de-a fir-a-păr le povesti. Adecă precum Inorogul la împreunare să vie cuvînt au dat şi precum împreunarea lui cu Şoimul preste ştiinţa altor tovarăşi să fie, care lucrul Şoimul fără nici o îndoinţă au priimit. Aşijderea, precum Şoimul sfatul cel bun de folos şi de obşte ş-au mutat şi pre Inorog din legăturile gata, nebetejit şi nedodeit va să-l sloboadză, întralt chip de ar face, mare scădere cinstei şi ocară numelui socotindu-şi. De ciia, minciuna cu multe împuţicioasă flori împodobind, dzicea, precum Şoimul să fie dzis, precum unghile şi pintinii lui pe cornul Inorogului a să pune nici îndrăznesc, nici harnice sint, nici el organul răutăţii şi ciniia vicleşugului a să face firea-i priimeşte, ce numai cu bine şi cu prieteşug cu dînsul ceva a face de va putea, în tot chipul va ispiti. Iară amintrilea, la rău şi la vicleşug, macar cum nu să va amesteca şi curate să fie unghile lui de singele nevinovat. „Deci acmu de ieste şi a voastră socoteală, într-acesta chip şi cu toţii împreună mintea despre folos spre stricăciune de v-aţi mutat, să ştiu şi eu, ca nu mai mult în deşert osteninţele să-mi cheltuiesc. Iară de cunoaşteţi sau vă prepuneţi ca vreun vicleşug în mintea Şoimului să fie întrat (spre carea nu puţine şi mici sint semnele, carile cu urechile le-am audzit şi întradevăr cu gura şi cu inima le mărturisesc), cuvîntul carile voi povesti (căci tăinuirea lucrului scripţul corăbii<i> ieste) şi chipul meşterşugului în ascunsul inimii voastre ascundeţi cu carile foarte pre lesne şi preste a Şoimului ştiinţă la sfîrşit a-l aduce viţi putea. Cu care mijloc de la Vultur şi de la Corb toată mulţemita şi plata singuri voi luînd, Şoimul, de dar şi laudă ca aceasta lipsit şi ca un necunoscătoriu binelui şi folosului, singur de sine pedepsit va rămînea, şi pentru căci asupra nepriietinului milostivire şi dreptate arătînd şi giurămîntul nebetejit ţiind, mare căială în urmă şi fără folos va simţi (că decît giurămîntul, mai bun meşterşug şi mai tare măiestrie şi mai tăinuită viclenie spre amăgeala cuiva a să da nu poate). Aşijderea (că oricînd ce ieste adevărat de s-ar grai şi ce ieste drept totdeauna de la toţi de s-ar face şi s-ar ţinea, nici în lume vrajbă a să scorni, nici asupra nepriietinului a să izbîndi s-ar putea). " De acestea dulăii audzind, nu în puţinele chitele, nici în iuşoare socotele întrară. Întîi, pentru aşe în grabă mutarea sfatului, a doa, pentru mai aievea, prepusul vicleşugului, a triia, că cu mijlocele ce începuse, lucrul de nu vor scoate la cap, altă nădejde toată încă de demult să curmasă, a patra, că cevaşi macară preste voia şi ştiinţa Şoimului a face nu puţină sială avea, de vreme ce toată slobodzeniia lui era dată şi cu toţii supt a lui poruncă a fi poruncă avea. Iară în cea mai de pre urmă, socotiră, macar şi peste a Şoimului voie, lucrul de vor putea isprăvi socotiia, pentru slujba făcută, Şoimul înaintea monarhilor orice pentru dînşii împotrivă ar dzice în samă nu-i vor ţinea mai mare sfîrşitul slujbei decît chipul greşelii a fi înţelegea. Şi aşe, după cîtăva a chitelelor scuturare, sentenţia aleasără ca, ori cu ce mijloc ar putea fi, numai Inorogul la mînă să vie. Pentru care aşedzimînt între dînşii mare şi vîrtos legămînt pusără, ca de lucrul ce să va lucra în viaţă Şoimul ştire să nu aibă (o, minune mare, giurămîntul a călca călcătorii de giurămînt să giură) şi mai cu de-adins chipul vicleniii aceştiia mai supţire şi mai frumos a fi îl socotiră, adecă supt titulul altuia răutatea lor să scrie şi, cum să dzice prostul cuvînt, cu cleştele jăratecul să ţie şi cu mîna altuia şerpele din bortă să scoaţă şi ca cum ei neatinşi şi neştiutori lucrului acestuia ar fi să să arete, de vreme ce tot prepusul Inorogului asupra Şoimului va cădea. Şi aşe, ca cum calului fără zăbală pintini ar da, răutăţii Hameleonului voie şi slobodzenie dederă, ca nici o cale nestropşită şi nici o piatră neclătită să nu lasă, pînă dreptatea Inorogului în silţa strîmbătăţii lor ar băga.

Hameleonul, lătrăturile şi brehăiturile dulăilor cu mare dragoste ascultînd, după porunca ce dederă, voios de la dînşii ieşi. De unde iarăşi la Şoim să să întoarcă vrînd (ca cîte întîi îi cîntase acmu să i le descînte), în cale pre Bîtlan tumpină (cu a căruia pîră Vidra din săboare să izgonisă). Carile, pre Hameleon de unde vine întrebînd, el precum acmu de la vreun loc aşe însămnat nu vine răspunsă, ce „mai dineaoare de la Inorog am vinit, dzice, carile mîine cu Şoimul împreunare va să aibă şi, de nu l-aş fi eu cu multe şi vîrtoase giurămînturi încredinţat, pre cărţile şi giurămînturile Şoimului nicicum nu s-ar fi lăsat. Ce acmu eu, ca un bun priietin şi dreaptă slugă, la mijlocul trebii aceştiia m-am pus, însă nu puţină frică duc ca nu cumva vînătorii, giurămîntul călcînd, vreun vicleşug Inorogului să facă, şi apoi ocara şi pedeapsa sufletului mieu unde să va duce? şi obrazul în lume cum îmi voi mai arăta?"

Acest fel de seminţe de minciuni întîi cătră Bîtlan semăna, carile mai pre urmă în ivală a toată lumea era să răzsaie şi într-un chip ca cum pentru cinstea numelui grijă ar purta să arăta. Iară mai într-adevăr era că, de nu ş-ar fi deşchis gura şi nu numai limba cea lungă şi aşeşi şi maţile cătră cineva de nu ş-ar fi scos, de cuvîntul ascuns ce ştiia înflîndu-să, îi părea că ca căpuşile va crăpa (că rar minciunos nelăudăros şi mai rar falnicul tainic să află ). Apoi şi el pe Bîtlan întrebă:„Dară tu unde mergi?" El dzisă: „Şi eu cătră Şoimu mărg, de vreme ce şi eu, acmu de curînd cu porunca Corbului trimis fiind, ca pentru paza la strîmptorile gîrlelor să fiu am vinit. " Hameleonul dzisă: „De vreme ce la Şoimu vii să mergi, te rog, cătră dînsul ceva din cuvintele mele să nu pomeneşti, căci singur poruncă mi-au dat ca lucrul acesta tăinuit şi de cătră toţi acoperit să ţiiu". Căinţa descoperirii cuvîntului pre Hameleon apăsînd, cătră Bîtlan adăogea dzicînd, că încă de demult bun şi deplin priietin ştiindu-l, lucru ca acesta l-au arătat, nici un prepus avînd că nu-l va putea tăinui (că precum curvariul după stîmpărarea poftei în focul căielii arde, aşe netainicul, după slobodzirea cuvîntului, în prepusul descoperirii să chinuieşte). Bîtlanul dzisă: „Pentru aceasta nu despre mine, ce despre tine grijă poartă şi pasă unde îţi ieste a merge".

De ciia Hameleonul, la Şoim viind, într-acesta chip îi vorovi:„Eu eram, după porunca ta, întins la Inorog să mă duc, ce un lucru în minte viindu-mi, de la mijlocul căii iarăşi m-am întors. Dzic, dară, că de vreme ce aşe cinsteş şi cu cale a fi ai socotit, ca nu ce pofta porunceşte, ce ce dreptatea pofteşte să faci şi giurămîntul dat nebetejit să ţii, aceasta în grijă să-ţi fie: ca nu cumva, vreunul din dulăi aproape de prundiş aflîndu-să, mirosul Inorogulul să adulmece, şi ei gîndul tău cel drept şi sfatul cel de astădzi neştiind, să nu cumva ceva, după sfatul cel de ieri, prin neştiinţă să lucredze şi fără veste Inorogului vreo stricăciune să aducă. Şi nu numai căci eu cinstea şi credinţa lui pierd (că de cel fără folos puţină grijă să poartă), ce încă mai mult de tine ocara să va atinge, de carea nici cu toată apa ocheanului a te spăla nu vii putea (că ocara descoperită cu peliţa arapului asemenea ieste, carea a să înălbi nicicum nu ştie)." Şoimul, ştiind precum dulăii ceva din capul lor a face nu pot, nici preste voia lui ceva a lucra îndrăznesc, Hameleonului dzisă: „Pentru acesta lucru tu în samă nu băga, căci dulăii pînă unde pot alerga eu ştiu. " Hameleonul urmele minciunii şi paşii vicleşugului într-acesta chip împletecindu-şi (ca cînd s-ar tîmpla cineva urma a-i lua, la vreo cale a o scoate să nu poată), de ciia într-un suflet la crocodil alergă, cătră carile, cu multe feliuri de schimbate şi schimosite cucirituri: „Bucură-te, domnul şi cruţătoriul mieu! dzisă. Veste bună de pradă bişugoasă şi vînătoare săţioasă eu, nerăscumpărat robul tău, să-ţi vestesc am vinit, şi domnul meu milostiv adevărat să ştie că mîine dimineaţă Inorogul, jiganiia cea vestită şi de colţii a tuturor dulăilor aşe mult dorită, din munţii înalţi la prundişul apii ieste să să pogoară. Unde despre strîmptorile poticilor, pen tru ca înapoi a da să nu mai poată, toţi cîinii şi dulăii păzitori sint. Deci ei, precum să-l gonească, îl vor goni, dară precum să-l agiungă nu-l vor putea, robul tău foarte bine ştie. Ce Inorogul, iarăşi altă cale deşchisă neavînd şi din dos acmu de cîini încungiurat simţindu-să, pînă mai pre urmă înotatului bizuindu-să, în apă va să să arunce (că primejdiia cît de grea, însă pre mîine viitoare, decît cea cît ăcea cîtî de iuşoară, însă denaintea ochilor stătătoare mai iuşoară să pare). Deci el în apă cădzind, nu picioare de înotat, ce aşeşi aripi de zburat de ar avea, denaintea iuţimii domnului mieu, precum a scăpa nu va putea, adeverit sint. Şi iată eu, fără altă zăbavă, la Inorog în munte mă voi sui şi ceasul vremii coborîrii lui însămnînd, fără preget ştire îţi voi da. Numai de pre aicea nu te depărta, ca în vremea trebuitoare fără zăbavă să te pociu afla (că punctul vremii trebuitoare la a lucrului isprăvire ca măsura căldurii focului la vărsarea jmalţului ieste)." Crocodilul, de vînatul ce-i făgădui foarte veselindu-să, din toată inima cartea de iertat precum îi va da i să giurui. Însă cuvintele în deşert să nu-i cumva iasă, foarte îl înteţi. Hameleonul iarăşi cu mari giurămînturi să afurisiia, precum minciună din gura lui nu iese, ce toate precum sint, aşe i le povesteşte. (Că făcătorii răului, cînd mulţi într-un gînd asupra unii răutăţi să află, unul pre altul a nu amăgi obiciuiţi sint, ca nu cumva cu vicleşugul mic, fărălegea mare a isprăvi din mînă să piardză).

Aşedară, şi într-acesta chip Hameleonul, după ce cît putu cătră toţi minciunile fiarsă, coapsă, sără, pipără, înghiţi şi borî, într-un duh la locul unde Inorogul să afla alergă. Căruia, după politicescul obiceiu închinîndu-să şi toată fericirea rugîndu-i şi menindu-i, dzisă: „După porunca domnului şi cruţătoriului mieu, toate le-am plinit şi încă cîte vechiul prieteşug şi adevărata dragoste pofteşte şi preste poruncă cele cădzute am adaos, de vreme ce cîte spre folosul şi binele tău cătră Şoimu am grăit şi am întărit, a le povesti, nici început au, nici săvîrşit (o, bat-o urgiia cerească, jiganie vicleană, cît de pestriţ şi de vărgat grăieşte!). Ce în scurt (precum să dzice cuvîntul că gura carea singură pre sine să laudă, pute), cum am chivernisit şi cum am silit a chivernisi şi lucrurile împreunării a tocmi, mai mult a mă lăuda nu mi să cade, de vreme ce sara va arăta împreunarea şi dimineaţa a lucrului răzsunarea, căci toate după poftă şi după voie vor ieşi. (Caută chipul voroavii a viclenii jigănii, că să asamănă unor icoane, carile mutîndu-să din loc, i să schimbă faţa). Căci mijlocele ce prepus aveai din mijloc le-am rîdicat, pre dulăi şi de ştiinţă şi de loc departe i-am depărtat, ochiul cu rău căutătoriu de tot l-am astupat, pre unde măiestrii şi silţe întinse au fost le-am stricat şi le-am fărîmat, toată piiedeca din cărare şi piatra poticnelii din cale am mutat, amînduror inimile, spre priimirea dragostei am gătat şi toată surceaoa supt focul începăturii şi toată ciraoa pre jăratecul săvîrşirii am pus şi am supus. Una au rămas, şi aceia foarte pre lesne: adecă oricînd aţi vrea, atuncea împreunare a avea să puteţi. Deci, cît despre partea şoimului ieste, eu, robul tău, atîta i-am uns sufletul şi i-am muiat inima, cît cu mare dor şi cu nespusă poftă nesăţioasei privelii străluminatii tale feţe a să împreuna şi cu dulcele şi mîngîioase voroavelor tale a să învrednici asteaptă. „

Inorogul, macar că nu aşe credzute giurămînturile, neprepuse cuvintele şi neprimejduioase împreunările avea (că în inima neprietinească care prepus nu încape? Şi gîndul vrăjmăşesc ce lucru împotrivă nu scorneşte?), însă întîi dreptăţii bizuindu-să (căci ascunsul inimii sale de pricina vrăjbii curat a fi chiar ştiia), apoi o parte a socotelii evgheniii Şoimului dînd (căci neamul vechiu şi cel de bună rudă după a nunţii întregiune pete şi imăciuni de ocară noaă cu nevoie priimeşte). Că Şoimul acela din neamul său persiesc era, carii decît ceşti evropeşti cu multul mai buni sint (însă bunătatea Şoimului în vrăjmăşie şi în iuţime de nu să va lua). De care lucru, socotiia că în numele vechiu poreclă nouă şi în neamul cinstit hula ocărîtă nu va suferi. Şi aşe, cătră Hameleon cuvînt dede, precum în desară la prundiş să va coborî.

Hamelionul, răspuns ca acesta luînd, vesel înapoi să întoarsă, de unde întîi la crocodil mărgînd, întîi lui de într-acea seară vinirea Inorogului ştire îi dede: pre unde ieste să între şi pre unde ieste să iasă îi arătă, unde trebuie să păzască şi vremea înturnării lui cum să pîndească foarte bine şi de toate pre amănuntul îl învăţă.

De acolea apoi la ogari, la cotei şi la alalţi spurcaţi dulăi să dusă, cărora aşijderea plinirea bucuriii şi vinirea vînatului le povesti. După aceia şi mai pre urmă la Şoim vini, căruia, ca şi celorlalţi, de adunarea în desară îi spusă. Încă iarăşi căpacul minciunii deasupra tingirii vicleşugului adăogînd, chip de mare rugăminte cătră Şoim arăta şi pre toţi dumnădzăii îl giura să nu cumva sfîrşitul împreunării bune în capul începăturii rele să iasă, şi el în chipul măiestriii răutăţii să cadă. Şi altele multe cătră acestea dicăind şi în uscat înghiţind, cuvinte căptuşite îngăima şi teie de curmeie lega. Aces tea într-acesta chip făţarnica lighioaie în oala fărălegii dzama nedumnădzăirii cu lingura vrăjmăşiii zămintind şi vînturînd, ca cum slujba ar fi plinit, de la Şoim voie şi iertăciune îşi ceru, ca întracea sară la culcuşul său spre odihnă să să ducă, arătînd că, de multe alergări şi zbuciumări, de tot ostinită şi obosită ieste. Însă şi aceasta pre mai mare a vicleşugului căptuşală o făcea, pentru ca în dzua ce va luci, peste noapte ce va să să nască ştiind, obraz încă mai obraznic a avea să poată. Adecă precum el de multă trudă biruit fiind, somnului ca morţii au fost dat şi de faptele carile peste noapte s-au tîmplat ca cum ştire n-ar fi avut (că precum multe dzua descopere, aşe mai multe noaptea acopere, socotiia).

Şi aşe, Hameleonul de la Şoim ieşind, dormire fără dormire să dormitedze şi somn fără somn să somnedze la stratul culcuşului său să dusă. ăO, mai bine în veci să fie murit decît dormire ca aceasta să fie dormit! O, mai bine mort să să fie sculat decît somn ca acesta să fie somnat ! O, mai bine într-o faţă şi aceia în piiatră să să fie întors decît ase în multe feliuri de stricăciune şi fără folos! O, faptă spurcată şi lucru scîrnav, o, batgiocură de batgiocurit şi ocară de ocărît, vino, dintele şerpelui, aleargă, coada scorpiii, şi adevărul mărturisiţi de să află la voi vinin şi toapsăc ca acesta ca carile supt limba Hameleonului din fire izvoreşte, din meşterşug să înmulţeşte şi spre băutura la inimă curaţilor să dospeşte şi să mesteşte! (Că otrava limbii, pre tot toapsăcul cît de vrăjmaş, a toată jiganiia cît de cumplită cu multul covîrşeşte.) Măsură-te, minciună, şi vedzi minciună decît toată minciuna mai mare! Cumpăneşte-te, vicleşug, şi cunoaşte vicleşug mai greu decît tot vicleşugul. Tîrîieşte-te, boală, şi simţi boală mai lîngedă decît toată boala. Sai, moarte, şi gustă moarte mai amară şi mai omărîtoare decît toată moartea! Spune, răutate, de ieste în tine răutate de rea cît aceasta răutate ! O, răutate, răutate, de trii ori răutate şi iar răutate.

Deci Hameleonul, după ce dulăilor amuţăturile şi năvrăpiturile pre cît mai mult putu întărtă, pre crocodil, precît mai rău şi mai vrăjmaş ştiu, îl aţiţă şi toate cele spre vicleşugul şi scăderea Inorogului, pre cît prin mînă îi vini, gîndi, grăi, lipi, dezlipi, aşedză, făcu şi isprăvi, peste noapte în loc de somn cu răutatea, singur şie, nu numai ochii şi tot trupul îşi acoperi, ce încă şi inima şi sufletul cu grele întunerece peste tot căptuşindu-şi îşi ponegri, de unde sunetul tîmpenii de cu sară lovit, a doa dzi ca preste vali răzsunate, glasul dimpotrivă din ceas în ceas a audzi, cu sete aştepta.

Partea a şesea

Inorogul şi dreptăţii bizuit, şi datului cuvînt şi giurămînt sprijenit fiind, după ce cea de obşte făclie lumina supt umbre îşi duce şi faţa pămîntului cu brîul întunerecului să încinge, din vîrvul munţilor la locul locul numit în prundiş să coborî, unde nu după multă vreme şi Şoimul viind, cu cinste şi cu plecăciune îi dede închinăciune. Cătr-aceasta cădzute ţeremonii şi cinsteşe plecăciuni, precum din chipul dinafară, aşe din sufletul dinluntru arătînd, tînd pe sine norocit, tînd ceasul împreunării fericit şi de buni chedzi numiia, de vreme ce de împreunare dorită ca aceasta şi de pofta spre carea de multă vreme inima îi sălta, lipsit şi neînvrednicit n-au rămas. Aşijderea, tuturor cereştilor mulţemită făcea, pentru căci sănătos şi de toată grijea pizmei neprietineşti neatins şi nebetejit pre Inorog vede. După aceasta cu multe chipuri să arete siliia, precum macar că din porunca stăpînească împotrivnic a fi s-ar fi vădzut, însă amintrilea pururea cu bun gînd şi cu chiară inimă cătră dînsul au fost şi ieste.

Deci pre o parte ca o slugă, celea ce slugii credincioase s-ar fi cădzut a isprăvi au vrut şi s-au nevoit, iară pre altă parte aşe lucrul au cumpănit, ca nici stăpînului său vicleşug să facă, nici după porunca nedreaptă dreptatea să calce (că atuncea numai schimosirea slujbei ieste lăudată, cînd pentru voia dreptăţii voia stăpînului să calcă). Ce ca ce cu nedreptate şi cu răutate s-ar fi poruncit a să face, aceiaşi cu cinste şi cu dreptate din urăciune spre dragoste şi din vrajbă spre pace a să întoarce au silit şi precum bună şi vîrtoasă nedejde are, dzicea, că ce cu amară neprietinie s-au început, aceia cu dulce frăţie să să istovască şi să să plinească (că precum căldura soarelui din grăunţele putredzite spicele verdzi a odrăsli face, aşe sufletele înţelepte din împuţita vrăjmăşiie frumos mirositoare a dragostii flori a răzsări prefac).

Cătră acestea şi Inorogul celea ce să cuviniia priimiri de închinăciuni îi da, buna-i socoteală şi a sufletului orînduială îi lăuda şi cu tot feliul de cuvînt dulce şi cuvios data-i cuceritură îi lua. În scurt, la începătura dialogului între dînşii sosiră şi unul de altul pricine vrăjbii, carile şi pentru ce ar fi fost, a întreba începură, Inorogul întrebarea într-acesta chip înainte puind: „Toate lucrurile fireşti cîte soarele vede, lumineadză şi încăldzeşte, fără pricinitoriul clătirii lor nu numai a nu fi, ce aşeşi nici a să gîndi pot. Una numai şi aceia singură slobodă voia muritorilor ieste, carea fără nici o pricină şi fără altă îndemnare a sa hirişă clătire are şi singură şie şi clătitoriu şi clătire a-şi fi şi a-şi face poate. Cătră carea macar că dinafară viitoare spre clătire-i îndemnătoare multe şi în multe chipuri a i să adaoge şi spre plecarea într-o parte, trăgătoare, împingătoare, asupritoare, rîdicătoare, lesnitoare, îngreuitoare, iuşurătoare, lăţitoare, strîmtătoare şi altele asemenea acestora a-i vini şi a i să tîmpla pot.

Însă orice ar fi fapta de făcut, de bine sau de rău, de scădere sau de folos, a o ispiti, a o cerca, a o afla şi într-o parte clătirea a-şi alege singură şie stăpînitoare şi în toate volnică ieste, atîta cît vădzind şi înţelegînd binele, din volnica voie răul a urma, a alege şi a face poate. De pre care lucruri într-această mare şi puternică monarhie carea în pieptul muritorilor să cuprinde, doaă chipuri sau, mai adevărat să dzic, doaă tipare a doaă chipuri a avea aievea şi tuturor cunoscut a fi poate. Adecă unul mai mult decît firesc şi oarece ceresc şi dumnădzăiesc, iară altul mai gios şi mai puţin decît firesc şi oarece ceriului şi firii împotrivă. Cel dintîi binelui, cest de pre urmă răului însoţitoriu şi următoriu şi aşeşi de tot moştenitoriu şi purtătoriu ieste. Că amintrilea, dinafară clătitoriul în voia slobodă putere şi biruinţă de ar avea, nici voia slobodă slobodă ar fi, nici de bunătate laudă, nici de răutate hulă cu dreptul i s-ar cădea. De unde să arată că între muritori obiceiul voroavii şi deprinderea limbii în zădar ieste, cu carea încotro voia din voia ei să să fie pohîrnit vrînd, să ne înştiinţăm. Carea ar fi fost a clătirii pricină a întreba ne-am obiciuit şi pentru ca zugrăvala răutăţii să acoperim, puterea voii slobode într-un chip cu altă zugrăvală, aşeşi de tot tăgăduim. Ce oricum ar fi, greşala învechită chipul negreşelii luînd, după învechita obiciuire, dzic, vrere-aşi şi aşi pofti, iubite priietine, ca să pociu şti, aceştii asupra mea vrăjmaşe şi de cap goană, carea şi ce i-ar fi fost pricina? Şi de nu toată răutatea din singură voia şi inima muritorilor purcede, alta, cînd, cum, ce, şi pentru ce să fie fost?"

Şoimul răspunsă: „Celea mai vechi şi mai de demult începături cum ar fi fost nici a le şti, nici ştiute a le grăi pot (că precum nu toate avutele folositoare sint, aşe nu toate ştiutele vorovite vreun folos aduc). Iară din cît şi a şti şi a grăi pot, din ceste mai de aproape ieste aceasta, că jiganiia cu talpa de gînscă, cu colţii de ştiucă, adecă Vidra, vulpea peştelui şi peştele vulpii, mai denainte pînă din monarhiia dobitoacelor şi a tuturor jiganiilor a să izgoni, în mare dragoste şi prieteşug cu Corbul să avea, atîta cît, cînd Corbul din vîrvul copaciului crîngăiia, Vidra din fundul pîclei răspundea, şi cînd Vidra soldzii peştelui înghiţiia, grumadzii Corbului simţiia (căci adevărata dragoste capetelor funii <i> să asamănă, ca cînd unul într-o parte s-ar trage, altul neclătit a rămînea nu poate). Deci Vidra, epitropiia pre acele vremi ţiind, de pururea jalobă şi grele pîri cătră Corb trimitea, precum Inorogul, Filul, Lupul, Pardosul, Rîsul, Veveriţa şi încă alte cîteva din jigănii ascultării şi stăpînirii ei nu vor să să supuie, ce în tot chipul statul monarhiii să tulbure şi tot trupul publicăi spre răzsipă să aducă îmblă.

Deci Corbul, de unele ca acestea audzind, să tulbura şi cîte un priietin pentru un priietin pofta şi cererea ce i-ar fi fost a-i plini şi a-i face siliia şi pre priietinii ei priietini, iară pre nepriietinii ei nepriietini îi ţinea şi-i avea. De unde (dragoste şi prieteşugul numai cătră un chip spre multe chipuri ură şi vrăjmăşie au scornit), şi aşe, pre cît a mea slabă socoteală a agiunge poate, începătura răcelii şi împotrivirea inimilor să să fie scornit socotesc." Inorogul: „Aceasta foarte bine am înţeles-o şi, precum dzici, aşe ieste. Numai încă mai dintr-adînc începătura lucrului a şti ţi să cade. Că precum mai sus ţ-am dzis, toate clătitele fireşti, pricina clătitoare firească cearcă. Iară în faptele voii slobode nu pricinile clătitoare, ce a căror clătite pricină clătitoare să fie fost să întreabă." Şoimul: „Foarte cu dragă inimă aşi pofti ca pentru acesta lu cru mai într-adevăr să mă înştiinţădz".

Inorogul: „De vreme ce aşe cu sete pentru rădăcina lucrului acestuia a te înştiinţa pofteşti, dinceput a ţi-l povesti nu mă voi lenevi. Însă pre cît lungimea istoriii ar pofti, scurtimea vremii mînă nu-mi dă, căci iată şi cîtăva parte a nopţii au trecut şi pre aceasta vreme cineşi la ale sale a să afla s-ar cădea (căci multe şi în multe chipuri sint sigeţile şi nălucirile nopţilor tăcute, carile prin întunerec îmblă şi vîjîiesc, iară în lumină lovăsc şi rănesc). Deci pre cît mai în scurt voi putea şi în puţine cuvinte toată lungimea şi lăţimea poveştii a cuprinde mă voi nevoi.

Vii şti dară că odînăoară Monocheroleopardalis din toate jiganiile pămîntului mai vestit şi mai ales era (nici de alcătuire a atîtea numere într-un nume te mira, căci mai pre urmă şi aceasta taină vii înţelege), a căruia vrednicie, macar că lumii ştiută ieste, însă într-acesta chip numele, slava şi puterea adăogînd, pînă într-atîta au crescut. Acesta din părinţii săi oaie zămislit şi născut era , deci întîi, şi la chip şi la fire, mieluşel. Iară după ce la mai mare vîrstă crescu şi în toată turma în fruntea a tuturor areţilor ieşi, împotrivă a căruia, a sta sau în cap a să lovi, nici un berbece să putea afla şi carile prin necunoştinţă precum împotrivă îi va putea sta i să părea, deodată numai ispita puterii frunţii făcea, că a doa lovitură nici aştepta, nici mai suferiia. Aşe el toată turma decît păstorii mai bine păscînd şi otcîrmuind, un lup vrăjmaş şi lacom din fire, dară de foame încă mai vrăjmaş şi mai cumplit făcut, cu mare răpegiune şi cu fălcile căscate totdeodată pre berbece să-l fărîme, să-l spintece şi să-l înghiţă vrăjmaş viniia.

Berbecele, vădzind pre lup aşe de cu mare răpegiune asupră viindu-i şi acmu vremea în desară, cînd dzua cu noaptea să îngînă, fiind, pre lup unul din areţi să fie şi după obiceiu precum în capete să să lovască vine, socoti. Într-această socoteală berbecele aflîndu-să, din toată groaza şi frica lupului afară era şi aşe în tîmpinare-i fără nici o spaimă ieşind, ca pre un arete, aşe de chibzuit şi de tare în frunte îl lovi, cît poftorire a mai face nu mai trebui, de vreme ce coarnele prin tidva capului lupului pătrundzind, fruntea zdrumicîndu-i, crierii afară îi vărsă. Lupul într-acesta chip vîrtos lovit şi rănit, fără de a doua răzsuflare, viaţa pre moarte îşi schimbă. Aretele mai tîrdziu vitejiia ce făcusă cunoscînd, carea măcar că din tîmplare fusese, însă îndată duhurile cele de arete ce purta îşi schimbă şi pînă în dzuă din oaie în jiganie şi din arete în lup să mută. (Că tîmplările fericirii la cei mai mulţi obiceile firii a muta pururea s-au vădzut). Aşe berbecele preobrajenie ca aceasta luînd, îndată din neamul său răzleţindu-să, după firea lupilor codrii, cîmpii şi munţii a cutreiera începu şi multă vreme a vieţii sale într-acesta chip în streinătate îmblînd şi petrecînd , odînăoară la loc ca acela a nemeri i să tîmplă, unde decît toate jigăniile mai mulţi pardoşi să afla. Acolo nu după multă vreme, ce să vînedze şi cu ce viaţa să-şi sprijenească neavînd (căci mulţimea pardoşilor pre altele aşeşi de tot împuţinase), cu dînşii de luptă a să ispiti începu. (Că pofta biruinţii toate ispiteşte şi nevoia toate învaţă, ales în primejdiia vieţii lipsa sosind). Deci aşeşi din ispita dintîi, lucrul cu fericire şi după voie a vini i să tîmplă, de vreme ce întîiaşi dată cu cel mai mare şi mai groznic pardos de luptă să apucă, pre carile, după multe nevoi şi nu cu puţine a vieţii cumpene şi primejdii, îl birui şi-l omorî. A căruia duhuri îndată luînd, precum din arete lup, aşe din lup pardos să făcu. După mare şi primejdioasă biruinţă ca aceasta, pardosul mai înalte şi mai puternice duhuri în sine simţi, carile în trupul şi pieptul pardosului de încăput nu era, şi aşe, de ispită, spre lupta leului să apucă (că toate în lume de să şi cuprind în hotarăle sale, iară pofta a cinstei mai mari şi a biruinţii mai tari, nici în lat cîmpul a tot pămîntul, nici înalt muntele a tot locul a să opri sau a să îndestuli poate). Ce leul prea vîrtoasă şi puternică jiganie fiind (precum poţi cunoaşte), nu pre lesne îi fu duhurile a-i lua, căci adese şi mai în toată vremea ispita monomahiii făcînd, în carea macar că nu să biruia, însă nici titulul biruinţii a lua putea. Aşe ei în toate dzilele la luptă, ca la o scoală, să ispitiia şi să deprindea, pînă cînd pardosul pricepu că nu altă ceva de la cea deplin biruinţă îl împiiedecă, fără numai iuţimea picioarelor şi sprintiniia carea leul în trupul său purta. Că de multe ori pardosul acmu mai dobîndind biruinţa, leul, cu iuţimea dinainte-i i să feriia şi cu acesta chip cea desăvîrşită biruinţă îi tăgăduia. Pardosul, într-acesta chip pricina neizbîndii sale bine cunoscînd, cătră vîrtoase duhurile pardosului, grea greuimea filului şi sprintină iuţimea inorogului adaosă şi mai cu de-adins cu ascuţit şi nebiruit cornul a monocherului într-armîndu-să, într-o luptă numai toată biruinţa asupra leului dobîndi, în carile îndată şi fără nici o împiedecare să şi mută (că precum nuării după vînturi aleargă, aşe duhurile după biruinţe să pleacă). Firi, duhuri şi puteri ca acestea născutul miel în sine strîngînd şi alcătuind, în doaă hirişe numere şi le-au împărţit; unul: Provatolicoelefas , altul: Monocheroleopardalis. Ce dintr-acestea cest mai de pre urmă mai mult obiciuindu-să, precum în nume, aşe în fire Monocheroleopardal au rămas. Aşe dară, toate firile într-una boţind, blîndeţea oii, înţelepciunea lupului, cunoştinţa pardosului, greuimea filului, iuţimea inorogului şi vîrtutea leului în sine nebetejite şi nesmintite le feriia şi, din dzi în dzi încă mai adăogîndu-le, la stepăna cea mai de sus le înălţa şi le suia. Şi aşe, toată cinstea, lauda şi puterea a tuturor jiganiilor dobîndi. Deci jiganiile toate, de atîtea vrednicii încungiurat şi împregiurat vădzindu-l, cu un duh şi cu o inimă îl rugară ca oblăduitoriu, purtătoriu şi despre tot împotrivnicul păzitoriu să le fie. Monocheroleopardalis, prin cîtăva vreme a tuturor viaţa în mîna sa să priimască ferindu-să, această rugăminte a lor să priimască să tăgăduia. Însă pînă mai pre urmă pre cel ce luptele a atîtea vrăjmaşe jigănii a-l birui nu putusă, moale rugămintele înfrîngîndu-l şi umilite cuvintele înduplecîndu-l, după pofta lor îl adusără (că precum răspunderea moale frînge mîniia, aşe rugămintea cu umilinţă porneşte cruţarea). Carile a tuturor chivernisire în palmă şi a tuturor otcîrmuire în samă luînd, prin cîtăva vreme cinsteş, frumos, drept şi cu înţelepciune, cum să cade, pre toate jigăniile şi dobitoacele giudeca, îndrepta, ocrotiia, păziia şi stăpiniia (că atuncea publica înfloreşte şi odrăsleşte, cînd stăpînii miluiesc şi ceartă în dreptate şi supuşii ascultă şi slujesc din dragoste). Aşe cît în vremea stăpînirii lui nici ochiul nepriietinului s-au veselit, nici budzele vrăjmaşului s-au zimbit, nici inima împotrivnicului s-au învoieşeat. Ce precum cereştii (ah) de multe ori peminteştilor a zavistui s-au vădzut, aşe şi Monocheroleopardalis de sigeata lutului mai denainte de vreme nerănit şi de tîmplările ţărnii neprăvuit a rămînea n-au putut , de vreme ce încă în puterile firii sale fiind, în carile a multora nedejde şi viaţă să rădzima, cu mare a tuturor pagubă şi nesuferită jele, cătră cele de sus lăcaşuri s-au mutat , ca cel ce leu între dobitoace de vîrtos să lăuda, leu între stelele ceriului în veci să luminedze s-au aşedzat, în urma sa doi numelui său moştenitori, pre Fil adecă şi pre Inorog lăsind. Deci la săvîrşitul lui a fi şi la începutul lui a nu fi, Filul (carile şi de stat, şi de vîrstă mai mare era), pentru une pricini departe în munţii de la Grumadzii-Boului trimăs era , a cării trimeteri pricini de povestea noastră abătută fiind, a le povesti părăsim (că voroava nu în vremea şi la locul său, ca rafturile de aur în capul măgariulul să prind). Iară Inorogul, acolea de faţă aflîndu-să, toate supusele şi nesupusele jigănii lor chivernisitoriu şi stăpînirii părintelui moştenitoriu a fi îl aleasără şi cu toţii într-o inimă şi într-un glas în scaunul oblăduirii îl ridicară. Ce precum să dzice cuvîntul (că fericirea grab nică curînd oboseşte), de vreme ce pe aceia vreme Vidra la locul prundişului, unde acmu noi sintem, a lăcui să tîmplase, carea cu multe chipuri de linguşituri şi cu a Corbului mijlocii în dragostea monarhiii pasirilor întrînd. Corbului prin scrisori într-acesta chip înştiinţa, că, „de vreme ce Monocheroleopardalis dintre vii au lipsit şi toată împiedicarea poftii noastre din mijloc s-au rîdicat, să sileşti şi să te nevoieşti, te rog, ca stăpînirea asupra dobitoacelor mie să mi să dea. Iară eu voi face ca toată vita grasă şi toată carnea săoasă domnului şi stăpînului mieu în mîncare şi tot singele cald şi săţios în băutură să să dea." Corbul, întîi pentru cea din fire lăcomie ce avea, apoi pentru căci nu puţină pizmă şi zavistie asupra dobitoacelor purta, de vreme ce prin toată vremea a stăpînirii lui Monocheroleopardalis, rar şi mai niciodată cu odihnă şi cu ticneală stîrvurile cerceta şi aşeşi singe cald să bea sau carne proaspătă să mănînce în viaţa lui nu s-au învrednicit. Cătră aceasta şi altă pricină să adăogea, că fata Corbului, Mreana, la vîrsta căsătoriii agiungînd, pre tîlhariu chelariu Corbul socoti să facă şi Vidrii femeie să o dea aleasă. Aşe dară, Corbul, ştiind că trăind Monocheroleopardalis, precum despre munţi, aşe despre cîmpi, toate străjuite şi păzite era, iară acmu el lipsit, precum să dzice cuvîntul (că pre leul mort şi şoarecii să caţără), îndată tuturor dulăilor de casă ştire dede pentru ca cum mai curînd şi pre cît mai tare vor putea cu lătrături şi cu brehăituri prin toate locurile spaimă şi groază să dea (căci dulăii cu Corbul de pururea însoţire avea). Dulăii îndată toţi munţii cu dealurile şi toate văile cu pădurile de cehnituri şi de schilălăituri împlură, de a cărora rău menitoriu, spurcate şi greţoage glasuri, toate dobitoacele să înspăimîntară, şi unele într-o parte, altele într-altă parte capetele să-şi cruţe o plecară (că cînd capul să ameţeşte, picioarele dovedesc, şi cînd mădularile buiguiesc, lipsa criirilor arată). Aşe dară, totdeodată iele împrăştiindu-să şi fietecarea unde şi cum putea amistuindu-să şi aciuîndu-să, atuncea Corbul vreme află ca toate după reaoa sa voie să facă şi pre Vidră din baltă în curte şi din tină în scaun să o urce, ca jiganiia în neam cu prepus tuturor dobitoacelor împărat şi stăpînitoriu să fie (o, ceriu şi păminte, au din nuări piatră şi din cremene picături de apă vii să scoţi? Că rămîn firile precum au început, precum toate să cunosc la sfîrşitul spre carile năzuiesc).

A Vidrii dară schimositură de stăpînire ca aceasta făcîndu-să, dobitoacele toate în toate părţile prin cîtăva vreme pribege şi de la locurile şi sălaşele lor streine petrecînd, cele mai multe dintr-însele acmu vivorul înstreinării şi holbura rătăcirii nemaiputînd suferi, capetele plecîndu-şi, cerbicea supt greu şi aspru giugul tirăniii Vidrii îşi plecară şi cineşi pre la lăcaşurile lor să înturnară (că coliba în ţarina sa şi bordeiul în pămîntul său decît palaturile în streinătate mai desfătate şi mai frumoase a fi so cotiră), fără numai Lupul şi Pardosul (carii pre aceia vreme Monocheroleopardalului foarte credincioşi şi de aproape priietini era), din socoteala lor neîntorşi, departe, în Ţara Cîmpilor, prin multă vreme ramasără, adecă pînă la vreme stăpînirii Filului. De care lucru, toată pasirea de singe vărsătoare pre aceşti doi mare pizmă şi mînie avea. Inorogul, încă şi de ai săi părăsit şi tirăniia Vidrii întărită şi în toate părţile întinsă şi lăţită vădzind, să sculă şi în munţii înalţi, carii la Grumadzii-Boului să află, unde şi Filul să afla, să dusă. Ce dintîi pre la cetatea Deltii cătăva vreme locurile cercetînd, în prundişul acesta să aşădzară. Vidra ştiind că stăpînire în silă au apucat şi cu tirănie ieste să o ţie, aşijderea pre drepţii moştenitori între vii ştiind, ea viaţă cu tic neală să ducă nu va putea, cu fel de fel de amestecături cătră monarhiia Vulturului şi cătră Corb îi pîrîia, însă toată pîra într-aceasta să închidea, dzicînd: „Filul şi Inorogul vii rămîind, şi voi, şi noi viaţă cu lineşte şi stăpînire cu slobodzenie să pe trecem şi să facem nu vom putea, căci nu numai a mea, ce încă şi a voastră nebiruită monarhie a tulbura şi a o răzsipi vor sili şi răutăţile lor una după alta ca valurile vor să urmedze (că marea nu de altă, ce de vînt faţa îşi schimbă, vîntul vivor, vivorul hol bură, holbura furtună, furtuna valuri, valurile primejdie vaselor şi peirea celor din vase aduce)".

Corbul, macar că în curîndă vreme de spurcat lucrul ce făcuse într-ascunsul inimii sale rău să căise, căci Vidra nu multă vreme la cuvîntul dat ş-au stătut, nici căsătoriia cu fata lui, Mreana, şi rudeniia ce făcusă din firea ei au mutat-o, ce, după cea hirişă şi veche fire, mai mult pre ascuns decît la ivală îmbla şi mai cu drag prin fundul apelor decît la uscat să primbla şi gînduri împo trivnice împotriva Corbului fierbea. De unele ca acestea Corbul înţelegînd, de mare căinţă şi de grea dosadă tare să năcăjiia, însă de a lumii ruşine pentru lucrul ce lucrase aievea a să căi şi de împietrirea inimii ce avea pentru greşala ce greşisă de tot a să pocăi nu putea (că inima în răutăţi îngrăşată de gîndul căielii să vitioneşte, iară cu pocăinţa să omoară). Ce cele ce Vidra împo trivă-i făcea, ca cum nu le-ar pricepe, cu ochiul cunoştinţei le tre cea (însă din inima pizmătare răbdarea cînd izbucneşte, atun cea răbdarea, nu vrednicie, ce răutate la vremea sa naşte, că tot pizmătariul din neputinţă, iară nu din bunăvoie rabdă). Cu o pri cină ca aceasta şi a Corbului răbdare şi aşe adîncă tăcere să spîndzura, de vreme ce pre Vidră organul răutăţii avînd, supt numele ei pre cei ce i să părea împotrivnici în toate părţile-i go niia şi în tot chipul fără nici o cale îi dosediia şi-i păgubiia. În scurt, Corbul cu mîna altuia şerpele din bortă a scoate siliia, dară în zădar. Că Inorogul, precum mai sus s-au pomenit, în munţi ducîndu-să, acolea pre Fil află, cu carile sfatul obştiindu-şi, lucrul pre o cale îşi pusără şi, nu după multă vreme, din dobitoacele şi jigăniile împrăştiiate, precît mai curînd putură, la un loc le adu nară. De ciia la vrăjitorii vremii aceiia mărgînd, hrismul Pleonexiii de la capişte Epithimiii învăţat foarte pre mulcomiş le cîntară:

În cindzăci de singeroase

Vom pre cele lăcrămoase,

Ochii umedzi să le ştergem,

La moşie să ne mergem.

Vidra peşte, Corbul stîrvuri

Cerce-n vîrtopi, nu prin vîrvuri

Să să urce fără cale

Şi să-şi cate ale sale.

Vrăjitorii Epithimii<i> stihurile acestea citind şi de cîteva ori procitindu-le, tîlcul acesta să fie înţăleasără, adecă cindzăci de căpuşi (carile sint pungi de piiele cu singe împlute pline de supt singele strein, jirtfă Pleonexiii vor să aducă, pentru ca de supt tiraniia Vidrii şi vrăjmăşiia Corbului mîntuindu-i boadza, la moşie şi să-i ducă şi din nevoia robiii scoţindu-i, voia cea rea şi lacrămile în veselie şi bucurie să le întoarcă. Deci vrăjitorii, jirtfa priimind, descîntecul buiguirii le citiră, cu carile întîi pre Corb în som nul nesimţirii băgînd, pe Vidră din scaun pohîrniră, carea, în legătura vrăjii stăpînit cunoscîndu-să, într-acele părţi mai mult zăbavă a face nu putu, ce îndată, cu Mreana, fiica Corbului, şi cu alalţi ai ei rude, lindini, păduchi, lipitori şi cîrcei, sculîndu-să, la gîrlele Grumadzii-Boului să dusă. Iară Inorogul, din bunăvoie pentru strajea în munţi rămîind, pre Fil la moştenirea părinţască trimasă.

Corbul, de aceasta în ştire luînd, de mare mînie cu urgie încins, cu bogăţiia simăţ, de minte răzleţ, cuvinte lăudăroase şi duhuri ca focul de mînioase a slobodzi începu şi ca acestea, ni în faţă, ni în dos, cu mari îngrozituri dzicea: „Pentru ce Inorogul au scos cuiul pre carile eu l-am bătut? Pentru ce Filul al său ş-au luat? şi asupra gîndului mieu gînd au rîdicat? Aşe? Lasă, că le voiu arăta şi a cunoaşte îi voi face eu că a pasirilor monarhie ieste mai tare şi vor pricepe că Vulturul zboară mai presus decît toate trupurile, şi precum Corbul cu glasul său tot răul meneşte şi isprăveşte vor înţelege." Şi ce mai mult, iubite priietine, voroava să lungesc. Corbul, macar că în capul Vidrăi tot focul iadului a să grămădi bucuros era, însă răul cuiva, carile cu mîna lui nu să isprăviia, precum răzsipă în toată lumea să face i să părea, mai vîrtos că în scăderea Vidrei adaogerea altora socotiia, de care lucru, vrăjmăşiia carea asupra Vidrii cocea, asupra Ino rogului şi a Filului o borî.

Şi macar că la mijloc patru mii şi şepte sute de ani cu luptele din toate dzile au trecut, şi nu puţine singeroase jirtfe pre la capiştele bodzilor şi multe pre la nesăţioase lăcomiia vrăjitorilor s-au vărsat şi s-au împrăştiiat, însă Corbul de ce s-au apucat tot răul a plini nicicum rămăşiţă n-au lăsat, că într-adevăr, precum rău din gură să lăudase, mai rău cu lucrul au săvîrşit, de vreme ce iarăşi cu Vidra mîna au dat (că făcătorii de rău spre răul mul tor buni cu binenele a unui rău a să sluji obiciuiţi sint). Iarăşi dulăii ş-au întărtat, iarăşi ogarîi ş-au asmuţat, iarăşi coteii în munţi şi în păduri ş-au băgat, iarăşi în cîmpi măiestriile, în dumbrăvi silţele şi în rediuri mrejile ş-au vărsat, iarăşi tot dobitocul au spăriiat şi în toate părţile l-au împrăştiiat. Şi aşe, sfîrşitul tuturor tirăniilor şi începutul tuturor vrăjmăşiilor, iarăşi pre Vidră, cu tirănie mai cumplită decît toată tirăniia, ca locul altuia să tirănească şi lăcaşul dreptului fără milă să răzsipească, au trimis-o.

Filul, de acestea înţelegînd, întîi Lupului şi Pardosului ştire dede (căci aceştea pre aceia vreme dreptatea feriia), cari nu cu mică a vieţii primejdie, din întinse mrejile tiranului scăpînd, iarăşi la Ţara Cîmpilor pribegiră. Inorogul, în munţi precum şi mai sus s-au pomenit, aflîndu-să în locuri tari şi ascunse, în cătăva vreme aciuat s-au potolit. Aşijderea Filul, la Grumadzii-Boului viind s-au aşedzat, însă nu puţine asuprele despre vrăjitorii vremii trasă, de vreme ce Corbul cu toată nevoinţa sta, ca nu numai de hrană, ce aşeşi de viaţă să-l lipsască. Ce vrăjitorii, întîi de jir tfele vechi, apoi şi de cele noaă voia boadzii Pleonexiii plecînd, la ale sale să margă voie îi dederă (că mila Pleonexiii atuncea numai să clăteşte, cînd cele din faţă mistuieşte, iară de cele din dos în scurtă vreme cu mai multul nedejduieşte).

Aşe şi într-acesta chip, iubite priietine, Vidra tirăniia în mîna vrăjmăşiii şi vrăjmăşiia în dreapta tirăniii luînd, de ciia Corbul aievea vrajba, la arătare neprietiniia şi tot răul asupra Inorogu lui şi a Filului a plini, cîtu-i negrul bobului a lipsi n-au lăsat, ce dintîiaşi dată, toate după voie a isprăvi neputînd, vremea păştea, ca cînd va putea, atuncea să isprăvască. Aşe, Vidra cu răutatea Corbului agiutorită şi la epitropiia jiganiilor aşedzată fiind, pe Bîtlan la gîrle pentru paza pe aceia vreme lăsase. Carile nu după multă vreme pre Vidră de vicleană cătră Corb o vădi, adecă pre cum cu meşterşuguri viclene şi cu mari şi multe giuruinţe de jirtfe minciunoase pre la uşile vrăjitorilor îmblă, ca epitropiia pasiri lor să tulbure şi monarhiia să le răzsipască.

Asupra pîrîi aceştiia şi cîteva jigănii de singe mîncătoare so siră, între carile mai de frunte Lupul, Ursul, Vulpea, Ciacalul şi Strutocamila era. Acestea, încăşi tiraniia-i a mai suferi neputînd, în Ţara Pasirilor, la epitropiia Corbului, fugiră, cătră carile mare şi lăcrămoasă jalobă făcînd, întra-cesta chip dzicea: „Mare strîmbătate şi greu păcat cu noi ai lucrat, o, în lumină ponegrit, Coarbe, de vreme ce iarăşi în scaunul tirăniii asupra noastră vrăjmăşiia Vidrii ai rîdicat, jiganie carea nici în fire neam, nici în minte socoteală, nici în lucru vreun aşedzimînt stătătoriu a avea poate (că ce-i mai poftit? Stăpînirea. Şi ce-i mai cu greu? Stăpînirea.), şi cela carile pre sine neaşedzat ştie, stăpînire cu aşedzimînt să facă cum va putea? Aceasta dară, cu tirăniia ce face şi cu lăcomiia ce lucreadză, nu numai oile în munţi şi în păduri au împrăştiat, nu numai caprile prin văi şi prin vîrtopi au izgonit, nu numai boii, vacile şi hergheliile cu foc şi cu fier au ars, nu numai găinele de pene şi puii de tuleie au zmult şi le-au dzăciuit, ce acmu şi soldzii peştelui să radză şi să-l vînedze pe supt gheaţă va, dzicînd că firea ei de peşte decît de carne mai priimitoare ieste, lucru carile de firea şi de deprinderea noa stră prea departe stă. Deci acmu şi noi ale noastre pustii pără sind, de mare nevoie la menitoriu glasul tău am năzuit, ca iarăşi cu sfatul şi cu voia ta, pre tiranul acesta deasupră-ne să-l rîdicăm şi iarăşi pre stăpînitorii moşneni la locu-şi să chemăm. Căci nu mai într-acesta chip socotim că tulburările şi răscoalele acestea la aşedzimînt şi la lineşte a să aduce vor putea (că oala fierbînd şi de mare fierbinteală peste margini dînd, cu lingura apa vîn turînd, deodată cevaşi a să stîmpăra să vede; iară stînd focul neclătit, vărsarea de tot a să potoli preste putinţă ieste; deci la înfocări la carile vînturarea lingurii nu sporeşte, potolirea şi stîngerea focului trebuieşte)." Corbul, şi mai denainte cu pîra Bîtlanului asupra Vidrii aţiţat şi acmu cu jaloba acestora încă mai întărîtat fiind, cuvînt le dede că, pre cît va putea va sili, şi din tirăniia Vidrii îi va mîntui. Care pizmă Corbul la adunarea dintîi carea la cetatea Deltii ş-au izbîndit, unde pre Vidră dintr-îmbe monarhiile au izgonit-o (precum la locul său istoriia s-au pomenit). Corbul dară atîtea şi atîtea răutăţi şi îndrăpniciuni precum să fie făcut şi precum a multora răzsipă pricină să fie fost bine cunoscînd, însă nici aşe de păcat s-au pocăit, ce cu aceasta pri cină mai mari şi mai grele unul peste altul să grămădească au gîndit, de vreme ce pătimaşilor alt cuvînt le da, iară în reaoa inimă spurcat gînd purta (că răutatea inimii din fire rele, din răutate, răutate învaţă şi din cercetare pizmă şi izbîndă găteşte), adecă de pizma veche binele Inorogului şi a Filului nicicum nu-l poftiia, iară de pizma noaă pre Vidră dintr-îmbe monarhiile să izgonească (precum au şi făcut) şi al triilea chip să aleagă (pre cum la alegerea Strutocamilei s-au vădit) au socotit. La carea cu ce meşterşuguri spurcate şi cu ce vicleşuguri fără de lege s-au slujit pre larg la locul său s-au pomenit.

Iară cele mai pre ascuns ce să lucrasă pre scurt acmu să ţi le arăt. Vii şti dară, iubite priietine, că vădzind Corbul greşala ce cu Vidra făcusă, apoi inimile jiganiilor cunoscînd, că asupra Ino rogului şi a Filului stăruiesc, împotriva aievea să li se puie, so cotiia că multe nevoi şi grele gîlceve să vor rîdica (că cuvîntul împotrivă sabiia ascute, iară răspunderea lină frînge mîniia). Şi aşe, pre Lup în taină chemînd, dzisă: „Bine cunosc, o, priietine, că multe nevoi şi asuprele despre spurcata Vidră aţi tras şi încă multe asupră a vă aduce, de va putea, să găteşte. Însă noi, pen tru ca greşala să ne îndreptăm şi păcatul să ne răscumpărăm, împotriva şi spre pohîrnirea ei, pre cît în mînă ne va vini, cu tot sufletul ne vom nevoi. Pentru care lucru, o poftă am şi eu de la voi, ca mijlocitori fiind între noi şi între Fil şi Inorog, pace să alcătuim, şi aceasta întru tot adevărul şi curata inimă să fie (că decît pacea zugrăvită, războiul crunt mai curat şi mai fericit ieste)." Acestea Lupul de la Corb audzind şi precum din toată inima să fie încredinţîndu-să, să bucură foarte şi: „Acesta lucru foarte pre lesne să va face, răspunsă, de vreme ce eu adeverit sint că Filul şi Inorogul dreptăţii şi păcii plecaţi sint şi, îndată ce cuvîntul păcii din gură vor da, în inimă pecetluit şi tipărit le va rămînea. (Că curat ascunsul inimii singur şie şi icoană şi oglindă-şi ieste, în carea ce şi cum ieste de pururea să vede). Şi de vreme ce şi a ta poftă spre a dreptăţii chip s-au plecat şi pa cea îmbrăţăşadză, pentru acesta lucru ştire să le facem şi vii cunoaşte că cele de mine grăite nu numai din dragostea carea cătră dînşii am, ce mai vîrtos după voia adevărului s-au grăit. Însă pacea aceasta într-aceasta a stărui trebuieşte, ca de acmu înainte Vidrii împotrivă şi lor într-agiutoriu să fii."

În puţine cuvinte toată istoriia să cuprindzi, o, priietine, pen tru pofta, legătura şi isprăvirea păcii s-au grăit, s-au răspuns, s-au trimăs, s-au întors şi toate cele trebuitoare la mijloc puindu-să, prin chipuri de credinţă s-au isprăvit şi cu mari giurămînturi şi blăstămuri dintr-îmbe părţile tare s-au legat. (Ce la viclean pa rola dumnădzăiască şi basna poeticească tot o cinste au), în care chip şi Corbul în vreme ce giurămînturile cele straşnice să făcea, atuncea toate măiestriile vicleşugului prin toate locurile îşi întin dea şi cu mari giuruinţe de multe jirtfe pre la bodzi şi pre la vrăjitori ispitiia, ca pre o pasire, a căriia şi numele, şi traiul, şi lăcaşul împuţit şi scîrnav îi ieste, epitrop monarhiii dobitoace lor să facă siliia. Poţi şti şi numele pasirii, o, priietine, că Pupădza era, din Ţara Gemănării născută şi în satul Furcăi crescută, şi acmu, mai-mai în curţile funelor bătrîneţele ş-ar fi închis de nu ş-ar fi fost aşe de timpuriu puturos duhul slobodzit. Ce de aceas ta agiunge şi la cuvîntul nostru să ne întoarcem.

Corbului nici jertfele i s-au priimit, nici vrăjitorii după plăcere i-au vrăjit. De care lucru, socoteala într-alt chip de răutate a-şi muta i-au căutat, adecă pre proastă jiganiia Strutocamila în taină luînd, cu multe măgulituri şi învăluituri o ispiti. Chipul, statul, faptul, îm blatul şi căutatul în multe ritoriceşti tropuri lăudîndu-i, şi precum firea spre vîlfa stapînirii să o fie făcut, dzicîndu-i, s-au înşelat, au credzut şi aşe şi ea s-au cunoscut, săraca, precum la întrebarea ei frumos s-au pomenit. Unde Corbul cu siloghismul de vrednică ade verind-o, coarnele boului, coada păunului şi cu penele lui înda torind-o, epitrop Leului şi stăpînitoriu dobitoacelor au pus-o. Unde şi pînă astădzi, cu minunea a toată lumea, stăpîneşte (că de multe ori cel greşit nemerit şi cel nemerit greşit iese).

Aşedară Corbul, o, priietine, organul răutăţii, iară nu răutatea, nici pizma ş-au schimbat, chipul neprietiniii, iară nu vrajba spre pace ş-au mutat, de vreme ce la acea adunare carea întîi la ce tatea Deltii s-au făcut, nu după cum cuvînt cu giurămînt avea dat, nici drepţilor moşneni agiutoriu au fost (căci, precum ştiut îţi ieste, Filul încă acolea agiunsese şi cu tine împreunare avuse se, cătră carile singur tu mare priinţa Corbului arătaseşi, carea mai pre urmă căptuşită au ieşit), ce cu tot mijlocul inimile ale altor jigănii după pofta sa să le întoarcă, cu feliu de fel de meşterşuguri, au silit, pre unele cu înfricoşeri, pre altele cu spărieri, pre unele cu îngroziri şi spăimîntări, pre altele cu giuruinţe şi cu dări, siloghismul ce pentru Strutocamilă la mijloc să puie vrea, a priimi, vrînd-nevrînd, le-au silit şi a învoi le-au făcut. Care lucru, după cum ştii, isprăvindu-l, încă mai cumplită şi mai vrăjmaşă goană asupra dreptăţii au scornit, carea şi pînă astădzi, precum vedzi, să trăgăneadză (iară a tot lucrul sfîrşitul la ce iese vremea arată şi norocul învaţă). Acestea dară, o, priie tine, au fost pricinele şi începăturile şi acesta au fost pricinitoriul şi începătoriul vrăjbilor, răscoalelor, goanelor şi războaielor cari le întru monarhiia dobitoacelor şi pînă în dzua de astădzi să lu creadză. Ce acmu, sfîrşit voroavii puind, poftim ca nu alta a giu rui şi alta a dărui să ne fii cunoscut, de vreme <ce> în proimiul voroavii scurtimea cuvîntului făgăduiam, iară acmu oarecum toată lungimea istoriii prin cîteva ceasuri am trăgănat. Însă iertăciunea aceştii asuprele a dobîndi pre lesne vom nedejdui, de vreme ce (a lucrurilor ştiinţă nu din părere, ce din chiară arătare să naşte, carea, după materiia ce are, potrivirea formii înţelegirii cearcă) (că voroava laconească la meşterşug ieste lăudată, iară materiia adevărul cu îndelungată şi chiară voroavă a să tîlcui, a celor neminciunoşi şi la voroavă izvorîtori lucru ieste)."

Şoimul de acestea pre amănuntul bine înţelegînd, precum de dulce voroava Inorogului, aşe de înştiinţarea adevărului, mult să minună şi într-acesta chip cătră Inorog dzisă: „Vechiu şi adevărat cuvînt între toţi să grăieşte (că dreptatea toate biruieşte şi adevărul decît toate mai tare ieste), aşijderea (strîmbătatea şi lucrătoriul ei pururea viptul căii sale mănîncă şi băutura toap săcului său bea). Ce dară între strîmb şi între drept, între adevăr şi între minciună ar fi, de nu pemintenii, cereştii vor giudeca şi vor alege. Ce acmu lucrul rămîne ca dintr-această a noastră dorită şi nesăţioasă împreunare vechile începături a răutăţii să să surpe şi noaă temeliile bunătăţii să să arunce (că mutarea minţii, schim barea socotelii şi nestarea cuvîntului, numai atunci sint lăudate, cît din rău spre bine şi din vrajbă spre dragoste să întorc)." Inorogul dzisă: „(Începuturile bune, o, priietine, din inima bună şi neprepusă izvorăsc, iară amintrilea, îndoinţa inimii stînd, îndoite, întreite şi în multe noduri împleticite şi căptuşite din rost cuvintele ies). De care lucru, a mă înştiinţa aşi pofti: Aceste începături bune, carile dzici la mijloc<u>l să punem, singur din tine vii să le pui, au a le pune de la alţii poruncă şi pozvolenie ai?"

Şoimul răspunsă: „Într-adevăr ieste că eu poruncă ca aceasta şi aievea pozvolenie de la mai-marii miei nu am. Însă inima a toatei noastre monarhii spre ce stăruieşte foarte bine cunosc, adecă, ca cu orice mijloc s-ar putea, lucrurile spre o aşedzare şi lineşte să să aducă poftesc. Şi de vreme ce adevărul de grăit ieste, că de nu de tot cu toţii a goni s-au obosit, însă nici unul între noi odihnit n-au rămas, şi mai mult grijea din toate dzilele, decît goana din toate locurile, sudori de singe ne picureadză (că osteninţa clătirii sudori pe trup umedzeşte, iară grijea neîncetată vlaga inimii topeşte). Încă cătră acestea ieste şi altă pricină carea spre ispita lucrului acestuia mă îndeamnă, adecă credinţa carea Corbul în mine şi în cuvintele mele are. Cătră carile eu tot adevărul lucrului precum ieste arătînd, fără nici un prepus, din gîndul carile pînă acmu asupra ta are, părăsindu-să, răutatea spre bunătate îşi va pleca."

Inorogul dzisă: „Lucrul acesta, o, priietine, oarecum necred zut şi peste putinţă mi să pare, că precum din bătrîni ştim (cor bul puii albi îşi scoate, iară firea în negrimea lor îi întoarce). Deci şi Corbul bătrîn în alb de s-ar văpsi, cu o ploaie, sau şi cu o roaă să să spele poate şi ce supt albiciune din fire imăciune au avut, în curîndă vreme îşi va arăta (că rămîn fiinţele precum au început, de s-ar şi tîmplările în toate ceasurile schimba). Aşijderea de am dzice că Corbul la pene pre dinafară a să albi poate, însă inima pre dinluntru fără prepus tot neagră îi va rămînea. Ce pentru ca să nu să dzică că inima mea de cuvîntul bun s-au împietroşet, sau de numele păcii s-au îngreţoşet, iată în tot adevărul şi în curată inimă dzic, că precum hotarăle ne prieteşugului, aşe ale prieteşugului a le păzi gata sint şi pre aces tea pre amîndoaă aievea şi nezugrăvite a le purta ştiu (că pre cum chipul frumos şi icoana ghizdavă ochiul veseleşte, pre atîta vicleşugul ascuns şi dragostea schizmuită sufletul întristeadză). Aşijderea (precum boala ascunsă pre doftori şi pre doftorii batgiocureşte şi pre cel ce dzace pînă la moarte măguleşte, aşe vicleşugul şi pre cel ce vicleneşte şi pre cel ce să vicleneşte la scădere aduce şi încă mai vîrtos pre viclenitoriu decît pre vi clenit spre groznică răzsipă pohîrneşte, precum şi răul tăinuit pre doftori măguleşte numai, iară pre cel ei supus întîi din sănătate, apoi şi din viaţă îl izgoneşte)."

Şoimul răspunsă: „Adevărat, acestea precum le dzici, aşe sint, însă (de multe ori boala nenedejduită pre leac ş-au dat) şi pre cum un cuvînt să dzice (morţii numai leac între muritori nu s-au aflat, iară amintrilea viaţa stînd şi buna socoteală slujind, tutu ror tămăduire şi vindicare să nedejduieşte). În care chip şi eu acmu dzic: Într-această dată şi cu mine lucrul ispiteşte şi vii cunoaşte că macar că la pene iuşor, însă la cuvînt greu şi stătătoriu sint şi precum în aer a zbura, aşe pre copaci a sta şipre stîncă nemutat a mă aşedza pociu."

Inorogul dzisă: „Cu bună samă cuvintele acestea poftitoriu binelui să fii te arată şi dreptăţii iubitoriu şi de cuvinte adevărate grăitoriu să fii te sfitesc, însă giuruitele acestea la faptă a aduce, precum socotesc, un lucru a te opri poate, adecă căci supt po runcă şi supt ascultare supus eşti. Pravila dară stăpînilor asupra supuşilor cea mai de temeiu ieste: Aşe voiu, aşe poruncesc, aşe să să facă. Deci oriunde sentenţia aceasta putere desăvîrşită are, acolo cuvîntul adevărat şi sfatul cu cale loc nu are. Ce precum vor unii să dzică (ispita pînă în de trii ori ieste a înţelepţilor, iară aceiaşi nepărăsit a ispiti, a nebunilor). De care lucru, o dată, de da-ori sau şi de trii ori şi tu ispiteşte şi vedzi de vor ieşi poftele strîmbe după dzisele drepte şi de ieste ureche destupată spre ascultarea cuvîntului drept, cunoaşte (că urechea astupată leacu îi ieste ca cu ce ar fi astupată să să scoaţă, iară căriia organul audzirii ieste betejit şi de tot surdu, nici leacul pre lesne, nici trăsnetul tunului, nici buhnetul dobelor spre simţire a o aduce pot). După aceasta a şti ţi să cade, o, priietine, că ispita înţe lepţască ieste şi să face cînd oarecare nedejde înainte mărgătoare şi une semne de ieşirea ispitii arătătoare să află. Iară amintrilea, cînd cineva ispita peste toată nedejdea începe, ispită să dzice, însă nu înţelepţască, ce nebunească. Că cu ce socoteală cineva cele peste ceriu sau cele în chentrul pămîntului lăcuitoare a cunoaşte ar ispiti şi ce nedejde, precum va putea cunoaşte i s-ar da, unde simţirea a agiunge şi socoteala a încăpea nu poate, că precum axioma filosofască ştiută îţi ieste: Toată cunoştinţa şi toată ştiinţa din înaintea mărgătoare simţire purcede. Deci de ai povaţă ca aceasta, bărbăteşte pasă, iară de nu (fără povaţă la ostroavele fericiţilor a merge părăseşte-te)".

Şoimul dzisă: „Foarte adeverit să fii că inima bună nedejde îmi arată şi încă de demult adevărate semne spre această călă torie am cunoscut. Ce numai acmu atîta poftesc, ce ţ-ar fi poftele să ştiu şi cu ce chip pătimirile carile peste toată dreptatea ai tras, a le uita ai putea, să cunosc. Şi cătră aceasta puţină vreme de îngăduinţă avînd, pentru ca de cele trebuitoare ştire a da şi răspuns a lua să pociu. "

Inorogul dzisă: „Poftele mele şi puţine şi, precum mi să pare, drepte sint. Puţine dzic, căci numai doaă, drepte dzic, căci ale noastre, iară nu streine poftim. Întîi dară ieste: Filului dreapta şi părinţasca moştenire să nu i să oprească, sau Corbul de la Stru tocamilă aripile luîndu-şi, noi pentru a noastră dreptate orice a face vom putea, de nu agiutoriu, încai împotrivnic să nu ne fie. A doa ieste: traiul şi lăcaşul mieu, veri în vîrvul munţilor, veri în fundul văilor, veri în cîmp, veri în pădure, sau oriunde aiurea pofta inimii mele ar fi, din toată grijea vicleşugului neprietinesc afară să fiu. Aceste doaă făcîndu-să, poate fi începăturile prie teşugului să să puie şi mai cu vreme dragostea adevărată să să întemeiedze. Cu vreme dzic, căci cu vreme şi neprieteşugul în multe au crescut (că cele dimpotrivă tot o măsură şi tot un număr au). Iară amintrilea cine ar dzice că cu toată inima din urăciune îndată spre cea desăvîrşită dragoste a să întoarce poate, aceia inimă vicleană şi minciunoasă ieste. Că precum întrarea, aşe ieşirea patimilor să socoteşte şi mai vîrtos obiceiul învechit ieste deprindere cu nevoie a să uita, pre carile precum meş terşugul, aşe firea pre lesne a-l lipsi sau a-l tăgădui nu poate. Iară deşi s-ar afla nas de ceară şi inimă de argint-viu ca aceia, mă crede că acel feliu de prieteşug pururea îndoit şi cu prepus ar fi (că sufletul carile pre lesne din ură în dragoste a să muta ştie, acela urmadză ca încă mai pre lesne şi din foarte mică pricină din dragoste în ură a să schimba să poată). De care lucru (pier derea vremii cinstită ieste cînd întru alegerea priietinilor şi pen tru nepierderea priietinilor să cheltuieşte). Iară pentru vremea dării şi luării răspunsului, după a locului depărtare, socotesc că 1.500 de minute nu numai de agiuns, ce încă şi de prisosit sint. Deci orice ştii şi poţi, fără zăbavă fă, ca nice prieteşugul, nici neprieteşugul prin multă vreme în prepus să rămîie."

Partea a şeptea

Acestea într-acesta chip prin cîteva a nopţii ceasuri Inorogul cu Şoimul voroavă făcînd, Hameleon, precum mai sus s-au pomenit, la lăcaşul său ducîndu-să, în vasul uluirii vetrilele gîndurilor deşchidea, prin marea relelor socotele înotînd, spre toate vînturile, horburilor funele chitelelor întindea. Aşe el în valurile vicleşugurilor tăvălindu-să (poate fi răutatea îndoit şi întriit să lucredze fortuna slobodzind), somn fără somn şi odihnă fără odihnă îl chinuia, atîta cît cu ochii deşchişi somna şi cu toată fantazia deşteptată visa. În care vis părerea chipuri ca acestea închipuindu-i îi zugrăviia.

Hameleonului cu aer a să paşte şi cu vînt a să hrăni firea fiindu-i, precum pre marginea unii ape îmblă i să părea, unde nişte hingiuri dese şi înghimpoase şi nişte copaci frundzoşi şi umbroşi era, atîta cît de desimea şi grosimea umbrelor ce avea, precum de tot soarele le lipseşte şi preste tot întunerecul îi căptuşeşte i să părea. Aşedară, el îmblînd şi prin întunecoasă ceaţa aceia orbăcăind, departe înainte precum o zare de foc vede i să păru, spre carea cu toată nevoinţa năzuind şi la dînsa apro piindu-să, vădzu că atîta de mare era focul carile cu mare văpaie ardea, cît cu vîrvul parăi nuării ceriului pătrundea, unde stihiia focului cu apa nuărului mari şi groznice trăsnete şi plesnete făcea (precum aceste doaă trupuri de stihii goale unul pre altul a nu priimi şi vrăjmăşeşte una pre alta a strica şi a împrăştiia obiciuite sint). Iară în mijlocul focului o jiganie groz-nică vădzu, carea la chip ca şopîrla, însă cu multul mai mare şi mai groasă a fi i să părea. Aceasta în toate părţile prin pară primblîndu-să, fără saţiu jăratecul păştea şi de mare lăcomie şi spudza înghiţiia, nemică cevaşi de atîta înfocată văpaie betejindu-să. Hameleonul aşe de cu dulce mîncarea sulimendriţii vădzind (căci aşe să numiia jiganiia aceia), lucru carile nici odînăoară stomahul ei îl simţisă, foamea în maţă i să scorni (că din multe pofta sufletului neclătită ar fi, de n-ar fi simţirile pre dinafară iscoditoare şi apoi îndemnătoare). Foamea dară începînd, mănuntăile i să întor cea şi stomahul tare îl chinuia. Carile de toată ştiinţa a simţire ca aceia gol, cu de moarte ţipete: „vai, maţele, vai, mănuntăile, vai, pîntecele, vai, vintrile mele!" a să văieta şi a să văiera începu. Şi leacul aceii necunoscute boale, ce ar fi şi unde s-ar afla, nu ştiia. Aşe el într-acel chip mişelos chinuindu-să, salamandra din mijlocul focului: „O, sărace, strigînd, dzisă, ce poate fi acest chin, carile aşe de fără milă te-au apucat şi ce această lacomă căutare şi nesăţioasă mîncare spre bucatele mele?" Hameleonul, fără „vai şi vai", altă nu dzicea, şi fără „moriu şi moriu", altă nu răspundea. Ce mai pre urmă cu lînged glas dzisă: „Simţire nesimţită simt şi pătimire nepătimită pat, o, domnul mieu şi împăratul focului (că Hameleonului precum salamandra bodzul focului să fie i să păru)." Hameleonul la toate amăgitoriu, iară la aceasta să amăgi, căci în hrană şi în mîncare deosăbire a face neştiind, i să păru că jăratecul fără primejdie şi focul fără nevoie a înghiţi şi a mistui va putea. Ce răul rău pate, că în locul foamei saţiul cu arsură şi nesuferite durerile i să înmulţiră. Salamandra dzisă: „O, ticăloase, au nu ştii că foametei hrana şi setei băutura îi ieste leacul? Însă nu tot stomahul toată bucata mistuieşte, nici tot gîtlejul toată băutura priimeşte, nici altă jiganie, fără de mine, foc a paşte poate că cine pentru desfrînata poftă orînduiala firească covîrşeşte, acela în focul lăcomiii sale (ca tine acmu) să pe depseşte, a căruia stîngere şi potolire foarte cu greu şi mai nici cu greu să găseşte. Ce tu acmu, mai multă zăbavă nefăcînd, cum mai curînd aleargă, cearcă şi unde oaăle şerpelui vii afla, nezăticnit le bea, căci după mîncare ca aceasta, băutură ca aceia trebuie, că numai acelea doară văpaia carea în droburile tale s-au aţiţat a stînge vor putea." Hameleonul, de leac ca acesta de la sulimendriţă înţelegînd, macar că nu fără mari slăbiciuni şi leşinături, însă îndată prin toate malurile a cerca, toţi cîmpii şi dealurile a cutreiera şi toate bortele copacilor, gaurile ţărmurilor şi crăpăturile pămîntului a scociorî începu (că la cel bolnav sănătatea de mare preţ ieste, pentru carea toate în cumpănă puind, mai iuşoare a fi le socoteşte). Deci după multă şi cu multe dureri, trudă şi osteninţă, oaăle şerpelui, carile ohendra să cheamă, într-un loc a afla i să tîmplă, pre carile, de mare arsura maţelor, îndată şi fără de nici o îngăimală le sorbi. Aşedară, de cu grabă dacă oaăle bău, precum arsura maţelor ce avea i s-au potolit i sa păru. Însă după fire doftorul, după doftor leacul şi după leac ca acela tămăduirea carea i să cuviniia îi vini, de vreme ce nu chipul boalei în chipul sănătăţii, ce forma răului într-altă formă mai rea şi mai cumplită s-au mutat. Căci oaăle ohendrii în călduros pîntecele Hameleonului coborîndu-să, nu spre mistuire, ce spre zămislire clătire a face începură şi acmu embrionaţi puii ohendrei după a lor fire pîntecele îi fărîma şi, pentru ca în lu mină să iasă, vintrele îi spinteca (că cine cu lăcomie acul cosătoriului înghite, acela cu mare mişălie fierul arătoriului boreşte), şi aşe, săracul Hameleonul iarăşi spre moarte să bătea, iarăşi munci şi dureri de naştere îl cuprindea, în locul leacului otrava şi în locul sănătăţii moartea cunoştea, dară ce să facă şi de ce să să apuce nici ştiia, nici să pricepea. Puii ohendrii din pîntece-i ieşind, peste trup i să împleteciia, de grumadzi i să colăciia, îl pişca, îl muşca, şi nu laptele, carile nu avea, ce sin gele, carile de prin toate vinele i să scurea, îi sugea. Într-acesta chip puii ohendrii şi născuţii lui şi atîta de cumplit din toate părţile de viaţă deşertîndu-l, şi cu toapsăc şi venin împlîndu-l, în dureri aşe mari şi chinuri aşe nesuferite, îndată oteşirea în minte nu-i veniia. Ce mai tîrdziu de mare şi minunată puterea cornului Inorogului asupra a toată otrava aminte îşi adusă (căci şi de altă dată de otrăvită a văzduhului putregiune mîntuindu-l, cu sănătatea vieţii îl dăruisă) şi aşe, din pădure la munte într-un suflet alergă, ca doară pre Inorog, de binele său făcătoriu, unde va a afla va putea. Pre carile într-un munte prea înalt şi loc prea aspru şi fără suiş aflîndu-l, i să părea că pre o stincă înaltă în simceaoa muntelui şede, iară din toate părţile prăpăşti, hîrtoa pe şi păhîrnituri groznice era, atîta cît căutării ameţală adu cea. Iară din văzduh şi peste vîrvul munţilor îi păru că o pasire neagră, cu mare vîjiituri viind, pre luminos şi lunecos cornul Inorogului vrea să să puie. Inorogul cu capul clătind şi cornul cutremurînd, pasirea cu picioarele de neted şi luciu cornul lui a să lipi nu putea. Cîtăva vreme pasirea să să puie, Inorogul să o surpe şi războiu ca acesta făcînd, odată să tîmplă ca Inorogul în curmedziş cu cornul lovind, cîteva pene din aripa cea dreaptă a pasirii să rumpă. De care lucru, pasirea, slăbindu-să şi de multă luptă ameţind şi obosindu-să, în mieşălos chip, giumătate zbu rînd, iară giumătate prăvălindu-să, în prăpastea dedesupt să co borî (că înălţarea înflaţilor cu mintea, ca penele în aripi, iară sfîrşitul lor ca pasirea zmultă rămîne). Hameleonul, într-atîtea dureri ce să afla, frumoasă privala aceii monomahii durerile a-şi uita îl făcusă (că cînd puterea sufletului chiară în privala înţele gerii să înfige, atuncea toate simţirile trupului dinafară amur ţesc). Ce a luptii privală săvîrşindu-să, boldurile şi strămurările patimii la simţirea durerilor îl întoarsără. Ce, precum s-au dzis, unde Inorogul şedea, nici loc, nici nedejde de suit Hameleonul avînd, de departe, cu mare umilinţă, patima îşi povestiia şi: „Milo stiveşte-te, milostiveşte-te asupra ticăloşiii mele!" striga. Inorogul dzisă: „Ce fel de patimă ieste carea te chinuieşte?" Hameleonul răspunsă: „Întîi foamea lîngedzind, apoi focul m-au pîrjolit, iară mai pre urmă puii carii am născut m-au prăpădit; şi iată că, de nu mai curînd milostivirea ta asupra slăbiciunei mele va agiun ge, pierit şi prăpădit sint, căci altă nedejde şi năzuire vieţii mele n-au rămas." Şi iarăşi din toată inima: „Agiutoriu, agiuto riu! striga, şi cornul plecîndu-ţi, din otrava ce mă putredeşte, mîntuieşte-mă!" să ruga. Inorogul răspunsă: „Leacul şi puterea leacului cornului mieu spre otrava carea dinafară vine slujeşte, iară nu spre veninul carile dinluntru să naşte (că răutatea boalii doftorii o tămăduiesc, iară boala sufletului leacurile apoteca rilor nu ştie). Ce pre cît a socoti pociu, receta leacului tău aceas ta ieste: cornul cămilii, coama şerpelui, ochiul guziului orb şi unghile peştelui luînd, în laptele aspidei le fierbe, pînă din dzece ocă, dzece dramuri vor rămînea, carile în chipul alefiiului făcîndu-să, cînd soarele ca luna va scădea cu o parte pre la rane te unge, iară cu altă parte la sfîrşitul soarelui, apă din fărmuşuri de marmure şi din pilituri de aur storcînd, o amestecă, şi în chipul şerbetului făcînd-o, o bea, şi aşe leacul îţi vii afla." Hameleonul chipul leacurilor audzind şi precum în batgiocură îi dzice socotind: „Vai de mine, vai de mine, dară unde şi cine poate lucruri nevădzute, neaudzite ca acestea să afle?" Şi cu strigarea deodată să deşteptă.

Din somn şi din vis ca acesta Hameleonul trezindu-să, tot chipul videniii ca într-un punct a socotelii culegînd, ni spre bine, ni spre rău îl lua. De carile totdeodată ni să bucura, ni să întrista. Ce pre cum să dzice (tot ce cu mare poftă iubim, aceia cu mare lesnire credem), în care chip şi Hameleonul toate cele dimpotrivă din gînd izgonind, după plăcerea şi pofta sa visul într-acesta chip tîlcuia: Apa carea curea, pre a căriia margine el să primbla: nestătătoare vreme şi amestecate dzilele ei sint; pădurea deasă şi ca întunere cul umbroasă, prin carea cu mare nevoie îmbla: mulţimea gloate lor tulburate; iară negura carea lumina soarelui opriia: învăluirea lucrurilor a cărora sfîrşit cu ochiul înţelegerii a să videa şi a să cunoaşte nu să putea; întîi de departe zarea focului vădzută: mici începăturile poftei fierbinţi; iară de aproape pară înaltă: mărimea poftei şi a lucrului din nemică pînă într-atîta îngroşet şi cres cut, cît preste toată lumea vestea i-au ieşit; sulimendriţa carea în jăratecul focului să păştea: statul a toată adunarea carile cu nestînsă poftă spre izbîndirea inimilor să hrăniia şi cu mare nevoinţă pentru pofta sa, tot greul şi nevoiia a suferi nu să tăgăduia. Aşijderea, salamandra de foc precum nebetijită, aşe nesăturată:

statul lucrului început pentru săvîrşire nepărăsit să sileşte, nici cineva din cei împotrivnici în ceva a-l beteji va putea şi pofta atîta de folos îi va fi, cît de binele carile va urma neîndestulit va fi, căci în mare mărime şi lucrul şi lauda lui va creşte. Iară războiul apii nuărilor cu vîrvul parăi focului şi trăs netele şi plesnetele carile între dînsele să făcea: precum acestor doaă monarhii minunate fapte şi vestea lucrului ce să va între dînsele isprăvi, peste nuări va trece şi prin şi preste toate ţările şi olaturile va merge; foamea carea din mîncarea salamandrii i s-au scornit: pofta cu carea el spre acela lucru (cu carile vreun ames tec nu avea) a să amesteca l-au îndemnat; în chipul ei jeratec a mînca: pentru agonisirea laudii de la monarhiia pasirilor (căci para pasirilor zburătoare, iară apa nuărilor, dobitoacelor la pămînt, trăgătoare a fi tîlcuia), în pofta a tot statul lor au întrat. Arsura carea în pîntece i s-au scornit: greuimea şi nevoia lucru lui; leacul pre carile salamandra l-au învăţat, adecă oaăle şerpelui să bea: mijlocile carile din socoteală şi din înţelepciune să nasc (căci şerpele înţelepciunea, iară oaăle aflările şi mijlocele pre carile înţelepciune le dă, tîlcuia), arătîndu-i, le-au aflat, le-au băut şi în pîntece puii şerpelui s-au zămislit: socoteala în gînd şi în inimă au băgat, apoi, ca cum le-ar fi zămislit, la calea lor spre ducerea săvîrşitului le-au pus. Prin pîntece cu mari dureri i-au născut: adecă preste nedejdea sa şi de unde nici s-au gîndit, fapta cu mare bucurie au săvîrşit (căci durerile împotrivă tîlcuind, vese lie şi bucurie a fi socotiia). Iară leacul carile împotriva durerii de la Inorog poftiia: prin buiguirea fantaziii, visul aievea şi durerea adevărată socotind, stricarea aceii bucurii de la nebiruită puterea nepriietinului prin necunoştinţă cerca. Ce Inorogul leac carile în fire nu să dă, nici undeva să află, spuindu-i, precum lucrul început nicicum a să strica nu va putea, nici asupra aceii bucurii, pre carea faptul înţelepţăsc au adus-o, vreo întristare împotrivnică va putea sta. Acestea aşe, toate, după a sa voie Hameleonul tîlcuind, visul în nespusă bucurie şi în lucrul aievea întorcea. Ce un lucru această înfiptă socoteală oarecum din temelie îi clătiia, căci după voie tîlcul a potrivi nu putea. Adecă: pre cornul Ino- rogului pasirea cea neagră a să pune neputînd, cu penele aripilor frînte, de rîpă mai mult prăvălită decît lăsată s-au dat. Aşijderea, că el la locul unde Inorogul sta a să urca şi loc a să sui n-au aflat. Ce pînă mai pre urmă, macar că cu îndoit şi prepus gînd, însă iarăşi pre cît mai aproape de pofta sa a-l aduce au putut, şi pre acesta într-acesta chip l-au tîlcuit. Adecă: pre neprietin moartea de nu-l şi va de tot stăpîni, ea într-o parte, spre rîpă, adecă spre vremea necunoscută lăsîndu-să, viaţa strîmptă şi nenorocită îi va lăsa, ca carea altul nici mai denainte, nici mai pre urmă de dînsul a vieţui nu s-au vădzut, sau în loc strîmt şi rău ca acela viaţa îşi va petrece, de unde nici el la altul, nici altul la dînsul să margă va putea.

Aşedară, Hameleonul, vesel după vis şi voios după tîlcuirea lui, din locu-şi sări şi, cum de la Şoim pentru vinirea Inorogului cevaşi ştire nu i s-au dat să mira (căci cu Şoimul cuvînt pusese ca cînd Inorogul ar vini, îndată ştire să-i facă). Apoi iarăşi sin gur mîngîindu-să, în sine dzicea: „Vicleşugul carile în inimă port nici piielea de pre mine nu-l simpte, necum aceştea în prepus ca acesta să fie întrat şi mai vîrtos că precum în toată credinţa mă au, bine i-am cunoscut. Ce, poate fi, Inorogul de ceva s-au împie decat şi la locul prundişului nu s-au coborît, căci amintrilea şi el la cuvîntul dat stătătoriu, şi Şoimul de vicleşug neştiutoriu ieste." Şi aşe, iarăşi în stratu-şi culcîndu-să, dzua a să lumina cu întunecos gînd aştepta.

Deci Inorogul şi cu Şoimul, după ce prin multă vreme a nopţii, ce le-ar fi fost voroavele sfîrşiră, unul cu altul sărutîndu-să şi în braţe prietineşti cuprindzindu-să, sara bună îşi dederă şi unul de la altul despărţindu-să, cineşi la ale sale să înturnară (că la împreunare pofta hirişă, iară la despărţire voia de împreună tre buie). Iară cînd mîna cea de aur cu degetele de trandafir din vîrvurile munţilor flori culege şi mănunchele negre din cele albe alege. Hameleonul, după obiceiu, la ispitele răutăţilor, şcoala vrăjbilor şi cercetare străjilor degrabă purceasă, pre carile într-un suflet cutreierînd şi ceva nou din celea ce rău nedejduia neaflînd, precum cu bună samă Inorogul din munte la locul împreunării să nu să fie coborît, singur şie îşi dovedi (că vicleanul cînd pe altul în lucru să amăgească nu are, atuncea singur pe sine în so coteală să vicleneşte şi cuvintele din sin furîndu-şi în pungă le pune). Şi aşe, precum vremea clevetii şi ceasul zavistiii să fie nemerit socotind, cum mai degrabă la Şoim să dusă.

Cătră carile darea bunii dimineţi de giumătate curmînd şi cădzuta închinăciune încă bine nesfîrşind, cu capul viperii să închina, cu ochii vulpei căuta, cu trupul dulăului să clătina şi, ca cum de duh rău tulburat ar fi fost, cu fălcile căscate, cu budzele lăsate şi cu balele aspumate cuvinte cu stropi şi stropi cu cuvinte amestecate într-acesta chip a împrăştiia începu: „Vădzut-aţi, scriitorul explicîndu-le pe fiecare la cheie. Astfel: mîna de aur este soarele; degete de trandafir înseamnă cînd radzele soarelui în vîrvurile munţilor loveşte, iar mănunchele albe din cele negre a alege dzice, lucru la cuvînt aşe de năstătătoriu şi ca frundza de tot vîntul în toate părţile clătitoriu? Vădzut-aţi cucoşul, învăţătoriul vîntului, în vîrvul turnului? Eu încă de multă vreme la trup cîte dramuri şi la minte cîte grăunţă cumpăneşte, să ţi-l cîntăresc şi de toate pre amănuntul să ţi-l perigrapsesc vream, la chip, cum şi la obiceie ce fel ieste să ţi-l arăt poftiiam şi precum din gura lui vreodată adevărul nu iese a ţi-l dovedi mă ispitiiam. Însă spre împreunarea lui cu atîta sete încins şi cu atîta poftă spre viderea lui aprins vădzindu-te, a ţi-l povesti mă siiam. Iară acmu, iată, singur iuşurimea minţii, nestarea cuvîntului şi toată prostimea firii bine i-ai vădzut şi precum socotesc, precum şi cît ieste, de pre unghe leul şi de pre parte tot ţircălamul vii fi cunoscut, căci eu, ticălosul, pentru a mea prostime, ca nu cîndai în prepusul de zavistnic şi îndoinţa de clevetnic să cadz, adevărul a-ţi grăi mă temeam şi toată fiinţa lucrului a-ţi descoperi mă feriiam (că pre cît de urîcioasă ieste minciuna la urechile drept audzitoare, pre atîta de primejdioasă ieste adeverinţa la audzirea strîmb ascultătoare). Ce acmu, iată, el, la locul însămnat şi după cuvîntul dat, n-au vinit. Iată, giurămînturile în loc de basnă şi cuvintele şi rugămintele în chip de batgiocură le-au luat. 2. De care lucru, îndrăzneala adevărului luînd, din curată inimă aşi dzice ca de această prietinească împreunare părăsindu-te, cu chipul carile priietinul şi prieteşugul ce să fie n-au învăţat, deplinul neprieteşug şi vrednicul nepriietin, cum şi cît să fie, a cunoaşte să-l faci, ca alte feliuri de curse şi de laţe întindzindu-i şi într-în sele vînîndu-l, să priceapă (că precum toate obrazele unul cu altul nu să asamănă şi stelele una cu alta în lumină nu să potrivăsc, aşe decît vicleanul mai viclean şi decît meşterul altul mai meşter şi mai isteţ să află)." Şoimul deodată şi într-acesta chip oare de cine grăieşte mult să miră. Apoi această puturoasă hulă, de unde şi asupra a cui o scorneşte, cu lin glas îl întrebă.

Hameleonul dzisă: „Dară, domnul mieu bine ştie cine în lume şi singur între toţi muritorii de toată hula şi ocara vrednic ieste, a căruia şi a numelui pomenire greţoasă, şi audzului scărîn dăvoasă ieste".

Şoimul dzisă: „Hele, pentru aceasta şi mai ales a înţelege aş vrea".

El dzisă: „Au nu amăgeul şi şifariul acela atîtea crunte sudori mi-au vărsat? Au nu vicleanul şi înşelătoriul acela de atîtea ori şi într-atîtea de moarte cumpene şi de viaţă primejdii m-au băgat, mai vîrtos că cu a lui pricină şi rob la mîna crocodilului am cădzut, unde şi pînă astădzi cu greu preţ a mă răscumpăra şi cu mulţi chizăşi preţul să-mi plătesc legat sint. Dară de vreme ce el toate osteninţele în zădar şi toate slujbele în darn a fi mi-au arătat,lasă, că încă puţintel, şi visul carile am visat după tîlcuire îl voi plini. Căci visele pre mine vrodată macară nu mă amăgesc, că precum a viselor tîlcuire, aşe a vrăjilor alcătuire de la tată mieu foarte bine am învăţat. Că tată-mieu, Apariul, prin multă vreme la Hersonisul crivăţului cu corăbieriia îmblînd, de la ba bele schithilor toate meşterşugurile gheomandiii, hiromandiii şi a necromandiii deplin învăţasă, pre carile prin adese paradosin supt pecetea pomenirii tare le-am însămnat, din carile şuvăitoriul şi a multe cărări ştiutoriul acela nu-mi va scăpa".

Şoimul înţelegînd că toate acestea vărsături asupra curăţăniii Inorogului le boreşte: „Şterge-ţi gura, dzisă, o, priietine, şi de ieste cu putinţă ştiupitura iarăşi îţi înghiţi şi borîtura iarăşi îţi sorbi, căci Inorogul şi la cuvîntul dat au stătut, şi la locul îm preunării, asară, după cum au dzis, au vinit. De la carile de întreagă voroavă săturîndu-mă şi de înaltă înţelepciune mult mirîndu-mă, adeverit sint că acestea toate spre ispită sau prin zavistie veche le grăieşti. Şi acmu din pricina sau a neştiinţii, sau a răutăţii (căci amîndoaă jigănii rele şi cu multe capete sint), în vreme fără vreme cu ce erai încărcat a te descărca şi în locul ce nu ţi s-au cădzut a le arunca ai silit. Ce de ai făcut ispită, o, priietine (întîi pre tine de bun, apoi pre altul de rău ispiteşte); iară de te-ai din zavistiia veche cleveta noaă a face pornit, să ştii (că sabiia zavistiii mănunc nu are, şi oricine a mînă ar apuca-o, nerănit şi nebetejit să rămîie nu poate)".

Hameleonul, de o parte cu obrazul (carile nu de ruşine, ce de vicleşuguri a să muta ştie), în multe feţe să schimba şi pen tru că acmu Şoimul din minciunele şi clevetele, carile din spur cata lui gură audzisă, să nu cumva vechea-i pizmă să cunoască şi mai cu de-adins vicleşugurile să nu-i cumva cerce şi, aflîndu-le, să nu-i cumva amintrilea visul tîlcuiască să temea. Iară de altă parte, cum minciuna în haina adevărului şi vicleşugul în cămeşa dreptăţii ş-ar îmbrăca şi acmu de curînd călcatele-şi de vulpe vicleană urme cum ş-ar astupa, cu gîndul obrăzniciii, în cîmpul neruşinării, ca un cal sirep şi desfrînat, alerga. Aşijderea, aces tea cu a cuvîntului meşterşug a le şicui, a le căptuşi şi a le zugrăvi de nu le-a cumva putea, de toată nedejdea ce mai denainte luasă, scăpat să simţiia. Însă (aflătoare de meşterşuguri firea în nevoi), şi ales a lui, carea organul răutăţii a-şi afla şi răutatea minţii a-şi acoperi îndată în pomenire îi adusă, singur în inima sa ca aces tea scornind: „Oare cei ce a meşterşugului cuvîntului învăţători sint ce altă giuruinţă cătră ucinicii săi dau, fără cît, precum adevărul minciună şi minciuna adevărul să facă îi va face, şi de vreme ce cu cea de obşte socoteală lucrul şi meşterşugul acesta aşe să crede, iată că urmadză ca şi eu aceasta a isprăvi să pociu, de vreme ce nu puţin untdelemn într-aceasta învăţătură am chel tuit şi mai vîrtos că prin multă vreme între alalte lighioi scaunul aceştii şcoale am ţinut şi cu scrisorile a cărţilor amăgitoare de prinderea din toate dzile am avut". Şi aşe, feţe după feţe şi chipuri după chipuri în faţă schimbîndu-şi, cătră Şoim voroava într-acesta chip începu: „(Dragostea prea mare şi liubovul ca rile peste hotar trece, de prea mică pricină, mari prepusuri îşi face), precum maicele cătră fiii săi aievea dovadă sint. Carele ori de fietece mică a orînduielii sănătăţii mutare grele şi primej dioase boale cuconilor săi prepun şi de celea ce să nu le cumva vie să tem, acele precum să le fie vinit, de frică socotesc, de unde cuvîntul a să dzice s-au apucat (să nu vie în capul copilului ce-i meneşte maică-sa). Asemenea dragostele Afroditei, cînd la stepăna hirişiii sale sosesc, pre tot ochiul viclean şi tot piciorul strîmb socotesc, şi, în toate şi pentru toate, pentru cel şie iubit, negîndite prepusuri şi zelotipii îşi scorneşte. Şi pentru ca dra gostele să-şi poftorească şi iubostele să-şi înnoiască, tot prepusul fantastic în locul adevărului apucînd, o hulă drăgăstoasă şi o mînie mîngîioasă scorneşte, dzicînd: „Bine cunosc şi din multe împotrivă semne adeverit sint că răul mieu noroc cu curată ini ma mea rău să slujeşte şi de nesuferit rane în toate dzilele prin mîna ta într-înemă îmi trimete. De vreme ce tu acmu pre altul sau pre cutarile (anume dzicînd) a iubi ai început, iară pre mine, ticălosul, din drăgăstoşii tăi ochi depărtîndu-mă, cu toată inima din adevărata dragoste m-ai lepădat şi m-ai urgisit. Bine încă din ceput inima îmi spunea că dragostea, cu carea în zădar ardeam, adevărul a cunoaşte mă opriia, că dragostelor zugrăvitoare şi ini mii mele amăgitoare eşti, de vreme ce acmu, iată, aievea şi la arătare au ieşit, că aşeşi dintîi cătră mine numai cu gura şi cu cuvîntul erai, iară cătră ciuda lumii acela cu toată inima şi cu tot sufletul te dai. Ce bună nedejde am că în curîndă vreme de lancea carea eu m-am rănit şi de veninul cu carile eu m-am otrăvit şi el nerănit şi neotrăvit să nu scape, şi peste puţine dzile, pre cum eu acmu, aşe el atuncea deplin va cunoaşte că nici odî năoară cu cineva dreptatea a ţinea şi curăţiia inimii nebetejită şi neimată a feri nu te-ai învăţat, ce pururea cătră toţi la cuvînt nestătătoare şi cu inima ca valurile mării în toate marginile lovi toare ai fost şi eşti. De care lucru, precum liniştei mării, aşe dra gostelor tale de credzut şi în cuvintele tale de sprijenit n-au fost, nici poate fi. Căci din nemică în înalte de urăciune valuri te înalţi şi fără nici o pricină liniştea în tulburare şi furtuni de mînie ca acestea îţi întorci, cît ticălosul inimii vas în ochean fără fund şi mare fără margine, ca aceasta undeva liman de năzuinţă şi linişte de mîntuinţă a afla nu poate. Ce de vreme ce nemilostiva-ţi inimă şi sufletul întoarcere spre căială nu-ţi ştie, iată că de astădzi şi înainte mîhnită faţa mea nu vii mai videa şi slăbănog piciorul mieu înalt şi neagiuns pragul tău nu va mai călca. Fă-ţi voia, plineşte-ţi pofta, negura din vîrvul munţilor s-au rîdicat, nuării de pe faţa soarelui s-au mutat, tot spinul şi piiedeca din cale-ţi s-au luat, şi fără de nice o sială, strînge, îmbrăţăşadză, dulci sărutături şi a trupurilor încăldzituri cu acest acmu de curînd şi proaspat iubovnic vă împărţiţi. Eu m-am vechit, m-am veştedzit şi ca florile de brumă m-am ovilit. Soarele m-au lovit, căldura m-au pălit, vînturile m-au negrit, drumurile m-au ostenit, dzilele m-au vechit, aii m-au îmbătrînit, nopţile m-au schimosit şi, decît toate mai cumplit, norocul m-au urgisit şi din dragostele tale m-au izgonit. Iară acesta nou, vios, vlăgos, ghizdav şi frumos, ca soarele de luminos, ca luna de arătos şi ca omătul de albicios ieste. Ochii Şoimului, pieptul leului, faţa trandafirului, fruntea iasiminului, gura bujorului, dinţii lăcrămioarelor, grumadzii păunului, sprîncenele corbului, părul sobolului, mînule ca aripile, degetele ca radzele, mijlocul pardosului, statul chiparosului, peliţa cacumului, unghele inorogului, glasul bubocului şi vîrtutea colunului are. Lucru ca acesta ţ-ai agonisit? Paşte-l, poartă-l şi în multe dzile cu fericire hrăneşte-l şi îngraşă-l. Iară mie aceasta îmi rămîne, pe blăstămatu lumii năroc plîngînd, dreptatea mea cătră tine şi strîmbătatea ta cătră mine în veci cătră toţi şi nepărăsit petiutinderile să povestesc." Acestea şi altele ca acestea jelea inimii a grăi găseşte şi zelotipiia asupra iubitului său, sau de faţă, sau cătră alt chip, să jăluieste, pînă cînd răspunsul cel şie dorit, din dulce rostul iubitei sale slobodzit, răspuns spre a sa nemîngîiată mîngîierea a audzi să învredniceşte. Carea în cu rată inimă stăruită trăind şi de la iubitul ei în prepusuri ca aces tea ţiindu-să, într-acesta chip îi răspunde: „Norocul mieu cel nenorocit, o, dulcele mieu, pînă într-atîta necredincios şi prepui toriu te face, că din sinul maicei şi de la ţiţele mamcii de cînd am ieşit, decît tine mai frumos şi mai drăgăstos nici a trupului ochi mi-au vădzut, nici a sufletului a videa mi-au poftit. Că între toţi dumnădzăii, deşi ieste soarele mai frumos, însă eclipsis îl întunecadză şi noaptea îl depărteadză, de ieste luna între boadză şi Vinerea între stele mai ghizdavă, însă lipsa luminii, acoperi rea nuărilor şi minunată naşterea comitelor le astupă şi le aco pere. Singure numai, decît toate frumseţele mai frumoase, frum seţele tale dzua lumineadză, noaptea strălumineadză, de departe mîngîiesc şi de aproape sufletul veselesc, a cărora lumină apus nu ştie şi privala saţiu nu are. O, blăstămat ceasul acela în carile lăcrămos ochiul mieu nu te vede şi nenorocită dzua în carea de privala ta depărtată stau. Soarele nu răsaie, stelele nu luminedze şi dzua să nu să arete nopţii aceiia în carea braţele mele nu te îmbrăţăşadză şi ţiţele mele la talpele tale nu să alătureadză. Vultu rul ceresc ascunsele inimilor şi tainele sufletelor ştie. Pre carile neminciunos şi credincios martur puiu, că în ceasul în carile cu lipsa nespuselor tale lumini mă osindesc, îndată fîntînele Nilu lui din ochi neîncetat îmi izvorăsc şi suspinele înfocate din inimă decît para tartarului mai înalte şi decît scînteile Ethnii mai înfo cate îmi izbucnesc. Din tine ales, o, iubitul mieu, toate trupurile ciunguri de copaci pîrjoliţi şi toate chipurile tăciuni în tină potoliţi ochilor miei să văd şi sufletului mieu să par.

Ah, pustie şi decît cu moartea mai omorîtă eu, cînd neînfrîntă voia ta asupra mea mîhnită voiu cunoaşte. Nu, sufletul sufletului mieu, nu, lumina ochilor, nu, viaţa şi fiinţa mea, nu prepune pe ţărna talpelor tale gînd ca carile nici după moarte, necum pîn la moarte în inima mea va întra. O mie de suflete Dumnădzău de mi-ar fi dat, în primejdiia părului capului tău pre fietecarile de o mie de ori jirtfă şi giunghere spre plecarea mîniii Dumnădzăului le-aşi aduce. Că de ieste în lume vreo fericire, aceia privala ta ieste, şi de ieste după lume vreo fericire în carea mie privala ta să-mi lipsască, şi ea să lipsască, că toată munca tartarului mie alta nu poate fi, fără numai minuta ceasului despărţirii tale. Că numai cu tine fericirea adevărată, iară fără tine, oricum şi oriunde ar fi, minciunoasă ieste." Ca acestea răspunsuri plăcute iubitul de la iubita sa (o, domnul mieu, Şoaime,) luînd, inima din dogoreala prepusurilor îşi răcoreşte şi oarecum dragostea înnoindu-şi, liubo vul şi iubostele îşi adevereşte. Într-acesta chip şi ca cu aceasta dragoste cătră în veci de iubitul Inorog aflîndu-mă, pentru obraznica, însă din adevărata dragoste pornita ispită, iertare să aib, mă rog. Căci ce ieste adevărul a mărturisi să cade, că în toate prepusurile dimpotrivă cu o oarbă purcedere am cădzut, ca nu cumva el, după datul cuvînt neviind, ceva măiestrii neprietineşti să fie simţit am prepus şi, pentru ca adevărul a pricepe să poţi, celea ce nu are îi grăiiam şi celea ce nu-i poftesc îi dziceam. Iară acmu dintr-îmbe părţile cunoscînd şi înştiinţîn du-mă că nu ce dineoarea prepuneam, ce ce dinceput ştiiam şi nedejduiam, au ieşit, înspăimîntata-mi inimă acea deplină vese lie au luat şi toată îndoinţa dimpotrivă de pe suflet mi s-au rîdicat. Adevărat, dară, domnul mieu, că, precum dzici, Inorogul, pre cum la cuvînt stătătoriu, aşe la lucruri stăruitoriu şi la minte neclătitoriu ieste, că el minciuna nu numai căci nu o grăieşte, ce macar a o audzi nu o priimeşte, şi precum cu limba despre voro avele deşerte posteşte, aşe urechile despre cuvintele fără fiinţă îşi opreşte. Adeverit, dară, să fii că pre cît din voroava lui te-ai înştiinţat, cu mii de mii de ori mai cu multul din faptele lui vii cunoaşte că în toată vredniciia străluminat şi în toată bunătatea curat să va afla.

Înalţe dară cereştii cornul slăvii lui şi, dintr-a mele dzile scurtînd, dzilele lui înmulţască, şi nenumăraţi aii îi adaugă. Că ce sint, după pricina dintîi, a lui şi de la dînsul sint, că odînăoară puterea cornului lui cu antidotul cel nepreţuit şi în de binefaceri neperigrăpsit asupra slăbiciunii cum mai curînd de n-ar fi agiuns, încă de mult viaţa mi s-ar fi curmat şi ţărna cu pravul mi s-ar fi amestecat. Ce acmu, pentru căci la vremea îm preunării neaflîndu-mă şi de a lui nesăţioasă privală lipsindu-mă, inima-mi cu pară înălţată şi cu văpaie nestîmpărată îmi arde. Ce poate fi fortuna şegi necredzute şi glume nesuferite ca acestea arătîndu-mi, cu întristările şi mîhnirile mele giucîndu-să, să zăbăveşte. De care lucru, pentru a lui de a doa venire fără ştiinţă să nu fiu, ca paguba şi pedeapsa carea acmu sufletul mi-au simţit, a-mi răscumpăra şi a-mi mîngîia să pociu, şi de nu cu sărutarea talpelor, macar cu privala ochilor să mă învrednicesc, carea, una şi singură, toată întristăciune şi mîhniciunea a-mi rîdica şi toată durerea inimii a-mi vindica, destulă şi de prisosit ieste." Şoimul, la inimă curat, viclenelor a Hameleonului cuvinte încredinţîndu-să, precum iarăşi după cîteva dzile sint să să împreune îi spusă.

Hameleonul îndată: „Dară, eu ştiu, dzice, că visele mele pe mine să mă amăgească cu putinţă nu ieste." Şoimul: „Ce vis ieste acela, rogu-te, că şi denioarea pomenind, precum asupra lui îl vii izbîndi dziceai?"

Hameleonul dinceput pre amănuntul începu a i-l povesti, pre cum mai sus s-au dzis. Şoimul, deodată adîncimea visului cu sigeata socotelii pătrundzind, tîlcul ce i-ar fi mult să mira şi cătră Hameleon: „Dară tu acesta cum l-ai tîlcuit?" dzisă. Hameleonul nu numai în cuvintele aievea viclean, ce încă şi în vise fantastice duşman, acmu, înaintea Şoimului, visul spre bine tîlcuia şi pre scurt mintea a-i căptuşi siliia, dzicînd: „Pădurea cea deasă şi umbroasă: grijea carea pentru pogorîrea Inorogului purtam era şi îndoinţa vinirii lui la împreunare însăm na. Salamandra carea în para focului să păştea: vechiul neprie teşug, carile în răutăţi au crescut şi s-au hrănit. Foametea carea în pîntece mi s-au scornit: jelea carea pentru acest neprieteşug mi-au vinit şi de greu pentru priietini inima mi s-au rănit. Leacul oaălor şerpelui, carile mai mare durere mi-au făcut: vinirea Ino rogului pentru a căriia neştiinţă oarece în prepusuri am întrat şi ispita cea de dineaoarea am făcut. Zămislirea şi naşterea puilor prin pîntece: nedejdea vinirii lui şi minunată isprăvirea lucrului prieteşugului ce va să să facă. Pasirea cea neagră, carea, de cor nul Inorogului neputîndu-să lipi, cu capul în gios au cădzut: vestea şi numele cel rău, carile pre năpaste asupra cinstii Inorogului îl punea, adevărul cunoscîndu-să, de pre capul lui să va rîdica şi în prăpastea uitării să va lepăda. Leacul cel peste putinţa firii Inorogul îi arăta şi într-ace dată sfîrşitul visului urma: precum veseliia şi bucuriia carea din isprava lucrului va lua, în lume împo trivnic sau în ceva betejitoriu a i să afla nu va putea, şi aşe, tot săvîrşitul lucrului în bucurie şi inimă bună va rămînea." Aşe Hameleonul în grabă, la unele prindzindu-să, la altele ne prindzindu-să, îzbîndirea visului nădind şi cîrpind în scurte cu vinte, lungi şi late vicleşuguri acoperiia.

Ce Şoimul, macar că visul în multe părţi lua, însă deodată în cămara tăcerii îl încuie şi sfîrşitul lucrului tîlcuirea visului să arete aştepta (că vrăjitorii minciunoşi şi credzătorii părerilor nopţii, de nu fraţi, iară veri primari îşi sint. Cela din minciuni adevărul, cesta din fantazie chipul a scoate sileşte). După acestea Hameleonul de la Şoim ieşind şi cum vînatul au pierdut şi Inorogul au scăpat, cu mare jele şi a inimii durere gîndind, de mare năcaz budzele îşi muşca şi mînule îşi frîngea. Şi aşe, cum mai degrabă la dulăi şi la ogari alergînd, cu faţa posomorîtă şi cu inima înfrîntă, în trist chip şi jelnică închipuire li să arătă (că a amăgeilor cea mai de frunte învăţătură şi mai de treabă schimositură ieste ca în inimă pe cacodemonul, iară în faţă evdemonul să poarte), pre carile ei, într-aceasta formă şi arătare vădzindu-l: „Ce poate fi aceasta, o, priietine, dzisără, că chipul urgie şi faţa bezcisnicie îţi arată şi lucru peste voie să ţi să fie tîmplat, mîhnite căutăturile şi fierbinţi oftălurile îţi mărtu risesc? Au spre chedzi răi vrăjile ceva ţ-au menit? Au spre pofta inimii noastre de ceva împotrivă şi neagră veste ai simţit? Sau de nu ţie ceva rău ţ-au vinit, altuia vreun bine a să face ai cunoscut (că zavistnicul mîhnirea îndoită poartă, una cînd lui ceva rău, alta cînd altuia ceva bine să nu cumva vie să teme). Noi pînă acmu într-atît tăcere înfundat a te videa nu ni s-au tîmplat. Lim ba cea ca clopotul cine ţ-au legat? Gura cea ca doba ce ţ-au as tupat? Voroava cea ca pohoaiele ploilor cine ţ-au îngheţat? Gla sul cel ca tunul fulgerului ce ţ-au amorţit? Mulţimea cuvintelor cele ca păcura izvorîtoare şi ca năboiul pe toate şesurile clevete lor năbuşitoare cine ţ-au oprit? Fără nici o zăbavă şi cum mai curînd spune-ne, ca, sau mîhnirii împreună părtaşi, sau, de va fi cu putinţă, mîngăietori şi gonaşi să ne facem. (Că cuvîntul mîn gîios la întristare ieste ca numele doftorului la dzăcare), carile macar că îndată toată întristarea n-ar rîdica, însă o îndoinţă oare carea chitelelor aduce. (Iară unde îndoinţa, acolea şi nedejdea, şi unde nedejdea, acolea şi începătura mîngîierii ieste), precum şi doftorul macar că nu într-acea dată toată boala scoate, nici nu mele lui face minuni, ce nedejdea bolnavului rîdicînd, socoteşte că cel ce leacurile dă, de faţă ieste, aşe precum şi leacul îi va afla nedejduieşte, care nedejduire oarecare chip de oteşire îi aduce." Hameleonul, din nări pufnind, pieptul izbind, din cap tremu rînd, din mîni aruncînd, cu picioarele ca dulăii turbaţi ţărna împrăştiind, din gură aspumînd şi toată icoana vrăjmăşiii de la inimă în faţă-şi zugrăvind: „O, fraţilor şi prietinilor, în mare a ini mii strîmtoare mă aflu, dzisă, atîta cît, precum să dzice dzică toarea, că de oi grăi, oi muri, de oi tăcea, oi plesni, şi din doaă răutăţi carea de mai bună să aleg mintea nu-mi poate nemeri. Să încep, tremur, să nu încep, de năcaz mă cutremur, să dzic, mă tem, să nu dzic, putere a răbda nu mi-au rămas, ca fătătoarele la ceas am sosit: să făt, durerile şi chinurile mă înspăiminteadză, să nu făt, pîntecele îmi crapă şi cuvintele ca puii ohendrii prin treci îmi ies. Să stric doaă, tocmăsc una, să tocmăsc doaă, stric o mie. Pen tru care lucru, mai denainte, pînă cuvîntul a vă deşchide, prieti nesc sfat să-mi daţi şi cu mîna frăţască să mă îndămînaţi vă pof tesc. Adecă, întîi să stric doaă şi să tocmăsc una? Au întîi, toc mind una, să stric doaă? La aceasta întrebare de voi videa că şi voi după a mea socoteală mă sfătuiţi, atuncea gura de voi închide, pîntecele să-mi caşce şi pre spinare plesnind, povestea prin treci să izbucnească şi călcîiul în locul rostului să grăiască voi lasa.

" Dulăii, cîtăva vreme în gînduri stînd şi la întrebare fără baiere ca aceia ce să-i răspundză socotind, mai tîrdziu într-acesta chip îi dzisără: „La toată începătura a tot lucrul doaă săvîrşituri a unii pricini să socotesc, carile pentru un săvîrşit dintr-acele doaă să începe, adecă un săvîrşit ieste, pentru ca oricum ar fi, lucrul acela ieste să să facă, iară altul ieste, pentru ca bine sau rău, tare sau slab, trainic sau netrainic şi altele asemenea acestora să să facă caută. Deci cînd cel de pre urmă şi mai cu anevoie nu să soco teşte, cel mai dintîi şi mai pre lesne să apucă. Aşijderea (orice mai cu lesne la săvîrşitul poftit a să duce s-ar putea, aceiaşi mai cu greu şi mai cu nevoie a să face nebunie ieste). Deci pentru care săvîrşit pricina începerii ţ-ar fi socotind, spre acela lucrul îţi aşadză. Iară amintrilea ştim că, precum din fire, aşe din meşterşug, tot lucrul decît a să face, a să strica mai pre lesne ieste. Că un copaciu în 40 de ani la cea deplin vîrstă şi hirişă mărime a vini, iară a să usca în 40 dzile poate. Aşijderea, videm că cele în meşterşug a să tocmi decît a să face mai lesne şi decît amîndoaă mai lesne stricarea, că piramidele Eghiptului, colosul Rodosului, raiul Vavilonului, capiştea Efesului carea prin vremea a ... de ani de-abiia şi cu lucrarea a toată putinţa Asiii cu mare nevoie a să isprăvi s-au putut; şi altele asemenea acestora, cu cîtă nevoie şi cu cîtă osteninţă s-au făcut, cine poate povesti? Carile cît de cu lesne şi cît de cu iuşor în nimică s-au întors, a toţi muritorilor minune aduce (că a tot muritoriul tot lucrul mu ritoriu şi puţin stătătoriu ieste). Aşijderea altele, precum pre lesne a să face, aşe mai pre lesne a să strica, iară a să tocmi, toată isteciunea meşterilor goneşte (că un copil mititel cu un beţişor supţirel o mie de oale şi dzăci de mii de stecle a sfărîma poate, iară o mie de olari o oală spartă a cîrpi şi dzăci de mii de steclari o steclă frîntă a tocmi nu pot). Şi precum să dzice cuvîntul (un nebun o pietricea în fundul mării aruncă, pre cărea o mie de înţălepţi să o scoată vrednici nu sint), care paradigmă lesnirea facerii, şi nevoia desfacerii arată. Acmu, dară, chipul face rii, tocmelii şi stricării în sine socotind, după care ai pofti, sfatul nostru alcătuieşte şi de carea întîi să te apuci, alege". Hameleonul răspunsă: „Adevărat, dzice, că prietinească sfătui tură şi înţelepţască învăţătură mi-aţi dat, şi acmu cunosc (că su fletele priietinilor adevăraţi, cu puterea simbathiii carea între sine au, unul gîndul altuia oarecum nemereşte şi unul altuia proroc să face). După povestea dară carea au trecut şi după sfatul cari le de la voi am audzit, urmadză ca întîi doaă stricînd, apoi pre unul să tocmăsc, carile mai pre urmă a multora de tocmirea vieţii pricină poate fi. Veţi şti, dară, o, fraţilor, că pieirea a doaă cape te ieste viaţa a capului al triilea, adecă cu moartea Inorogului şi acmu şi a Şoimului, viaţa Corbului să va stărui, prin carile toată a pasirilor şi a dobitoacelor monarhie să va întări şi despre răzsipa carea i să găteşte să va sprijeni. Iară într-alt chip nici putinţă, nici vreo de putinţă nedejde au rămas, precum mai pre urmă povestea viţi înţelege!"

Dulăii din gura Hameleonului pentru numele Şoimului audzind, nu puţin să tulburară, căci şi frica îi avea şi cinstea îi purta. Însă, pentru ca dintr-adînc lucrul mai la ivală sa scoaţă, cu tot de-adin sul pe Hameleon a întreba începură şi cum curg lucrurile şi ce ar fi povestea să le spuie îl poftiră.

Hameleonul dzisă: „Lucrurile toate după poftă şi după tîlcuirea visului cea dintîi purcesese şi pînă în săvîrşit aşe ar fi mărs. Iară acmu vicleşugul carile Şoimul cătră stăpînul său au arătat şi lu crurile spre mare şi groznic rău au mutat şi tîlcuirea visului mieu spre cumplită şi straşnică izbîndire au schimbat."

Dulăii, învăluite cuvintele lui nepricepînd, precum de aierul fierbinte îmbătat sau acmu la schimbarea lunii fiind, de boala ce avea turbat, şi tulburat să fie socotiia, ales de numele visu lui (în carile toată voroava întemeiată să videa), audzind (din vis, vis, şi din noapte întunerec să iasă socotiia), însă macar şi vis să fie (a tot lucrului ştiinţa decît neştiinţa ădecît neştiinţaî mai bună şi mai de folos a fi dzicea). Şi aşe, pentru temeiul voroa vii şi ceinţa poveştii, vîrtos a-l iscodi apucară.

Hameleonul dzisă: „Şoimul spre amîndoaă monarhiile aieve nepriietin şi cumplit vrăjmaş a fi s-au arătat, şi pre mine de atîta vreme în rîs şi batgiocură ţiindu-mă, toate şi mai nenumăratele mele slujbe în prav şi în pulbere le-au vînturat, de vreme ce, precum bine ştiţi, că cu toţii sfatul la un loc pusesem, ca doară vreun mijloc a să afla s-ar putea, cu carile pre Inorog la prundiş să-l coborîm şi pre nepriietinul obştii la strîmptul lui şi la lar gul nostru să-l aducem, la care lucru cu toţii, ca într-o desime de pădure umbroasă şi ca într-o noapte nuăroasă şi întunecoasă, cu gîndurile rătăcind şi cu socoteala orbăcăind, îmblam (că întunecarea minţii, decît a nopţii mai grea, şi piierderea socote lii decît a căii mai primejdioasă ieste). Şi acmu mai toată nedej dea pentru isprăvirea lucrului să curma, ce eu, cu multe osteninţe şi cu fierbinţi sudori vărsate, în mijlocul primejdiilor, ca o suli mendriţă în mijlocul focului m-am aruncat şi acmu mijlocul les niirii şi chipul isprăvirii aflînd, atîta nevoinţa mi să îndemnasă şi pofta slujbei aţîţase, cît ca cum cu totului în foc aşi arde mi să părea şi acmu plinirea slujbei, leacul arsurii ţiind, pojarul carile mănuntăile îmi topiia precum să-l potolească socotiiam. Căci cu multe meşterşuguri acoperite şi cu fel de feliuri de giurămînturi zugrăvite pre Inorog la strîmptul lui şi la largul nostru scosesem şi în marginea prundişului îl coborîsem. Şi acmu ca cum în ne dezlegate legături ştiindu-l, din ceas în ceas şi asupra nepriieti nului izbîndire şi cea dorită a visului mieu tîlcuire să audz aşteptam şi, toată noaptea în gînduri tăvălindu-mă, în pat ca peştele pe uscat mă izbiiam (că precum peştele afară din apă cu aier să îneacă, aşe pofta peste măsură toate valurile gîndurilor asupră-şi încarcă). Iară după ce astădzi soarele zorile ş-au răvărsat şi de dzuă s-au luminat (oh, cu multul noaptea morţii decît dzuă ca aceasta mai fericită şi mai plăcută mi-ar fi fost) şi curmarea nedejdii, cărea fără de nedejde mi s-au tîmplat, înţelegînd, pen tru ca minciunoase ispitele Inorogului să arăt, la Şoim m-am dus. Nicicum de vinirea şi de slobodzirea lui în gînd puind (căci, de ar fi vinit, precum şi eu şi voi ştire am fi avut, socotiiam), cătră carile eu pentru chiară firea Inorogului şi pentru nestătătoare cu vintele lui a povesti şi de-a fir-a-păr a le tîlcui începînd, Şoimul, cu mare mînie a mă probodzi şi cu amare cuvinte a mă ocări, au început. Aşijderea, cu nespuse laude pre Inorog a lăuda şi preste ceriu lauda a-i rîdica să siliia, şi, încă cu putinţă de ar fi fost, toate tropurile ipervoliceşti unul peste altul grămădind, scaun decît a lui Zefs mai înalt preste ceriuri i-ar fi aşedzat. Deciia precum Inorogul la împreunare să fie vinit şi în mintea lui adîncă înţelepciune să fie găsit şi toată răutatea şi strîmbă tatea la noi, iară toată bunătatea şi dreptatea la dînsul să fie aflat dzicea. Cătră acestea, mare cinste pomenirii numelui adăo gea, şi precum cu jiganie ca aceasta prietinie, iară nu neprietinie, a face şi a păzi trebuie, nici strîmbă goana noastră (carea împo triva a tuturor cereştilor ieste), carea asupra blîndeţelor şi lineştii lui am scornit, fară izbîndă de sus şi fără plată din ceriu a rămînea poate. După acestea şi pre mine cu tot de-adinsul tare mă îndem na ca de acmu înainte, tot neprieteşugul din inimă scoţind, cît prin mînă mi-ar vini, spre folosul, iară nu înalgiosul lui să silesc, de vreme ce şi el de astădzi înainte într-această inimă curat şi dintr-această socoteală nemutat rămîne. Ce năboiul cuvintelor să-mi abat (căci la inima dosedită meşterşugul voroavii neînvăţat să află şi materiia cuvîntului nu să sfîrşeşte) şi într-un cuvînt toată încheietura voroavii să cuprindz: cîtă nepriinţă şi vrăjmăşie asupra Inorogului de la Şoim nedejduiam, atîta şi încă şi mai multă priinţă şi frăţie între dînşii am cunoscut. Eu, dară, o, fraţilor, otrăvite ca acestea de la Şoim cuvinte audzind, ca cum cu oaă de năpîrcă m-ar fi ospătat şi cu venin de vipere m-ar fi adăpat mi s-au părut, carile cu mari dureri de întristări în maţe-mi zămis lindu-să, de mare năcaz pîntecele crăpîndu-mi, cătră voi le nasc şi visul în izbîndire încă puţin au rămas şi mai vîrtos laudele şi clătirile cele de cap cu carile cu urgie îmi porunciia, pentru ca despre voi cuvîntul tăinuit să ţiiu, acelea toate clătirea otrăvii şi a melanholiii în ficaţi mi-au scornit, cît, precum mă videţi, de tulburat înainte vă stau. Ce cereştii de s-ar milostivi şi cu atîta pohîrnirea faptei de s-ar opri, încă tot de viaţă nedejde aşi trage. Iară cursul izbîndirii visului, tot pre această cale de va merge, Inorogul de toată primejdiia scăpat şi mîntuit ieste, căci pasirea cea neagră, carea de corn nu i s-au putut lipi, tot cuvîntul şi lu crul împotrivă împotriva lui biruinţă să nu aibă, va să să tîlcuiască şi leacurile cele peste fire date, sau de tot tăgăduite, rana şi boala poftei mele aşeşi de tot neisţelită va să rămîie (că rana poftii decît a fierului mai obrintitoare şi de pricina cît de mică mai burziluitoare ieste)."

Dulăii amestecătura visului cu împrăştiitura altii voroave ame stecată audzind, voroavii ce să răspundză nu putea şi visul cum ar tîlcui nu ştiia. De care lucru, iarăşi pre Hameleon dintr-aces tea ce s-ar înţelege întreba şi visul ce s-ar tîlcui cerceta. El dzisă: „A visului izbîndire într-acesta chip Dumnădzău să o depărtedze, iară ceia carea eu mai denainte am tîlcuit, de izbîndire să o apropiiedze. Şi mai mult pentru vis în zădar cu gîndurile în deşert nu vă purtaţi, ce pentru povestea deşteptată lucrul a păzi nu vă îngăimaţi, şi de ce întîi şi mai cu temeiu viţi apuca, fără zăbavă vă gătaţi. Că nu prea atîta Inorogul, pre cît Şoimul lucrurilor noastre să împoncişadză (că cine priieşte ne priietinului, acela nu priieşte priietinului), şi într-această dată oricine viaţa Inorogului pofteşte, acela cinăi spre moartea Cor bului găteşte. Iară cît despre partea mea ieste, bine ştiţi, că încă de demult îmbletele Şoimului nu-mi plăcea şi precum pentru vicleşugurile în prepus să întrăm era, mutarea sfatului celui dintîi îl arăta, precum v-am şi mai povestit. Iară acmu, iată, prepusu rile mele la adevereală şi vicleşugurile lui la ivală au ieşit (că spre porunca stăpînească ce vicleşug mai mare a fi poate decît prieteşug şi frăţie a lega cu nepriietinul cel de moarte), precum şi Şoimul a face acmu s-au vădzut, carile, pre vrăjmaş ca acesta la mînă avînd, nu numai căci în toată pacea l-au slobodzit, ce încă şi departe ţiindu-i, spre a lui priinţă şi a vicleşugului părtăşie pre alţii a-i întoarce sileşte. Însă precum bine salamandra mă mus tra că nu fietecui ieste dat jăratec a mînca (nici fietecui de lu cruri aspre şi grele a să apuca să cade, ales cînd pricina asupri toare lipseşte). Dară de vreme ce eu, ticălosul, jăratecul am mîncat, în maţă neastîmpărat pojar ca acesta mi s-au aţiţat, oaăle ohendrii am băut, puii şerpelui am zămislit şi acmu iată că i-am şi născut, pre toţi cereştii milostivi cu plecăciune rog ca aceasta numai, iară nu alta, izbîndirea visului să fie. Că pînă aice fortuna piciorul a călca de-şi va opri, tot oarece nedejde rămîne ca lucrul început la săvîrşit să să ducă, însă nevoinţă din inimă şi silinţă din suflet de să va pune (că nevoinţa sufereală cearcă, iară sufereala toate rabdă, iară răbdarea cu vreme mai mult izbîndeşte)."

Dulăii dzisără: „Dară acmu adevărat, peste ştiinţa noastră, Ino rogul cu Şoimul împreunare să fie avut? Şi fără prepus cuvinte necădzute ca acestea cătră tine împotriva stăpînului nostru să fie grăit?"„Cu bună sama, răspunsă Hameleonul, şi aşe să-m aib parte de copiii pre carii acmu prin pîntece i-am născut (că bine ştiţi că într-alt chip naşterea copiilor firea mi-au tăgăduit) şi aşe roa da săditurii carea am sădit şi zmiceaoa, odrasla hultuoanei carea am hultuit să-mi crească, cît ieste minciună sau alt chip de bloje ritură în voroava mea. Deci mai mult ceva de acestea a vă prepune vă părăsiţi şi cum mai curînd pentru lucrurile Inorogului şi pen tru strîmbe îmbletele Şoimului, Corbului ştire să daţi. Că amintrilea (rana obrintindu-să şi patima învechindu-să, a să vin dica cu nevoie va fi) (căci pînă a nu flămîndzi, hrana a cerca, a socolanilor, iară flămînd pe la uşile altora a să împrumuta, al leneşilor lucru ieste). Şi cătră acestea lucrul încă mai dintr-adînc a cunoaşte de viţi vrea, a şti vi să cade că a Şoimului fapte spur cate nu numai cu atîta să încheie, ce încă şi de alte ale lui vîn turoase fantazii bine m-am adeverit, pentru carile fără nici un prepus adeverit sint.

" Dulăii aceia ce poate fi întrebîndu-l şi de va fi ceva de temeiu, pentru ca totdeodată monarhiilor ştire să facă, dzicîndu-i, Hame leonul răspunsă: „Ieri, cînd soarele fruntea cailor spre apus şi carul spre coada ursului celui mic îşi întoarce, pre marginea prundişului încoace şi încolea, pentru ca meleanholiia să-mi răşchir, primblîndu-mă şi pentru lucrurile asupră-ne stăruitoare în multe gînduri învaluindu-mă, Moliia, carea blanele strică, în timpinare îmi ieşi. Eu, macar că nu de foame, ce pentru zăbava pre vîrvul limbii luînd-o, ea, săraca, de icoana morţii carea acmu dinainte-i sta, tare înspăimîndu-să, cu mare umilinţă a mi să ruga începu şi: „Cruţă-mi viaţa, domnul mieu, dzicea, spre moale şi molatec trupşorul mieu aspru şi nedomolit nu te arăta, ce întîi doaă, trii jelnice a mele cu cele mai de pre urmă trase duhuri alcătuite stihuri şi olicăite cîntece ascultînd, vii cunoaşte că musele, pre cei ce de la inimă le iubăsc, cu darul profitiii îi împodobăsc! Care cîntec, bineînţeles, şi mie şi ţie şi pre lîngă noi încă multora viaţă a da, iară amintrilea neaudzit şi neînţeles, a multora aţa vieţii a curma poate." Eu îi dzişi: „(De moarte nu te teme şi de viaţă nu fi cu grijă), ce cîntecul ce ştii cum mai curînd şi cum mai bine ştii, mi-l cîntă, pentru carile împreună cu viaţa şi alte multe şi scumpe de la mine daruri vii lua, carile, după giuruinţa cuvîntului, îndată şi cu plineala lucrului vor urma." Ea, dară, într-acesta chip cîntecul începu:

„Cu penele Şoimul vîntul despicînd,

Cu Bîtlanul negru cuvîntul puind,

Corbul dinceput cu rău tirîneşte,

Nici din hereghie pre drept stăpîneşte,

Ce-n cuibul altora oaăle ce au scos,

Tare laba Şoimului le va da-le gios,

Cel cu un corn, iute, mai iute la minte,

Ale sale cere cu svinte cuvinte.

În curîndă vreme, după fulger, tunul

Rău îi va detuna, din mulţi pîn la unul.

Aşijderea vii şti, domnul mieu, dzisă Moliia, eu, ticăloasa, şi a mă naşte şi a mă hrăni din pieile jigăniilor obiciuită fiind, cu amăgeală blane socotind a fi, în nişte pene am fost întrat, de la carile şi cîntecul acesta acmu de curînd am învăţat. Penele dară precum să videa era de Şoim cu de Bîtlan amestecate, carile după sfîrşitul cîntecului, între sine o voroavă dulce şi iscusită ca aceasta a şopti începură. Şi întîi penele Bîtlanului cuvîntul apucînd, dzicea: „Pre stăpînul mieu, acmu de curînd, Corbul l-au trimis, pentru ca împreună cu stăpînul vostru, Şoimul, de pază prin munţi şi prin gîrlele apelor să fie şi nu ştim încă pentru alt oarecine (a căruia nume l-am uitat) aminte să le fie le-au porun cit, ca doară a-l prinde putînd, nu ştim ce răutate mare să-i facă să gătesc. Însă ce vor putea isprăvi nu putem şti, de vreme ce, precum înţelegem, nu pre iuşor acesta lucru a isprăvi nedej duiesc." Iară penele Şoimului dzisără: „Voi, puturoaselor, cîte cuvinte aţi grăit, pre toate cu nu ştim, nu ştim, le-aţi amestecat. Ce noi ştim că stăpînul nostru nici nebun, nici luat de minte ieste, ca organ răutăţii şi cleştele faurului să să facă şi ştim că tot sfatul din rău spre bine şi din minciunos spre adevărat l-au mutat (că precum atocmirea mădularelor la frumseţea trupului, aşe atocmirea sfaturilor la podoaba înţelepciunii slujeşte). Adecă de strîmbă vînarea Inorogului părăsindu-să, ei pre cela ce i-au trimis să vînedze şi pre noi din pestriţe să ne facă negre, iară pre voi din negre să vă facă pestriţe, care lucru acmu, cu mijlocul celor ce ştiu văpsi acestea, ieste gata şi precum după fulger îndată tunul urmadză, aşe după sfat, cuvîntul în lucrul să va plini. " Acestea, o fraţilor, de la lighioaia carea afară din toată pati ma noastră ieste am audzit şi, precum pentru începături, aşe pen tru sfîrşituri, vreo ştire să aibă în ceva a prepune nu ieste. De care lucru, aievea ieste că probăziturile carile în obraz mi le arun ca şi laudele cu carile pre Inorog preste nuări rîdica cu a Moliii cuvinte foarte bine să potrivăsc şi decît lumina soarelui mai tare să adeveresc. Acestea, pre cît a mea proastă socoteală agiunge, cu un ceas mai înainte la o cale de nu să vor pune, mă tem că să nu cumva iasă, precum penele dzicea, şi noi pre alţii a vîna îmblînd, să nu ne cumva vînedze alţii pe noi (că ce ieste după părete, ochiul muritoriu a videa, şi ce să va naşte mîne sufletul în muritoriu a cunoaşte nu poate). Pentru care lucru (tot cuvîn tul ascultat, tot sfatul de întrebat şi tot prepusul cu chibzuită socoteală cercat şi scuturat trebuie)." Dulăii de acestea cu înformuite dovedele a Hameleonului tare adeverindu-să şi cuvintelor lui vîrtos încredinţîndu-să, îndată pentru toate Corbului ştire făcură (că precum dulăii fricoşi de frundza clătită latră, şi coteii minciunoşi de pe urma şoarecelui, ca după a iepurelui cehnesc, aşe iuşorul la minte de toate să teme şi pentru adevăr minciuna pre lesne crede). Ce Hameleonul meşterşugul ritoricăi în poetică mutînd, o sentenţie veche spre mai mare răul nou într-acesta chip le prociti; Adecă:

Nu ieste bine, o, priietine, pentru fietece pricină la meşter a merge. Nici la toate altul să-ţi trebuiască, ce şi tu Fă fluierul, căci îţi ieste pre lesne lucrul.

Acei vechi a lucrurilor cunoscători nu în zădar învăţături ca acestea supt slovele nemuririi au legat, ce pentru ca dintru ale sale următorii domirindu-să, spre folosul şi procopsala sa cuvin tele la faptă să aducă. De care lucru noi, macar că ştire Corbu lui facem şi învăţătură de la dînsul aşteptăm, însă după svînta aceasta sentenţie şi de la noi vreo clătire a să face trebuie, pen tru ca doaă lucruri a dobîndi să putem: Una căci nevoia lucrului ce ne stă asupră poate să nu aştepte învăţătura de acolo, alta că ce din mintea noastră a isprăvi vom putea, aceia numai hirişă a noastră cinste să va chema. Iară amintrilea, noi totdeauna ucinici şi alţii meşteri vor rămînea, nici toată nedejdea curmînd în toate ceasurile, ca puii golaşi, cu gura căscată, hrana de la alţii să aşteptăm, ce bună inimă făcînd, bărbăteşte de isprăvirea lucru lui să ne apucăm. Că precum am şi mai dzis, că de va rămînea a visului tîlcuire numai pînă aicea, alaltă tîlcuire toată nelu crătoare va rămînea şi doritul săvîrşit odată cu bucurie tot vom videa. Pentru carile, bună nedejde mi-au rămas, de vreme ce Şoimul, în mine deplin credinţă avînd, precum iarăşi la acelaşi loc cu Inorogul ieste să să mai împreune mi-au arătat. Care vreme foarte în minte ţiind-o, altă dată somnul nu vise, ce trezviia lu cruri deplin îmi va arăta, şi aşe, socotesc că de laţurile ce i-am întins tot nu va scăpa."

Deci dulăii carte în chip ca acesta scrisă cătră Corb trimasără:„Monarhiii monarhiilor şi domnului domnilor, stăpînului no stru milostiv, noi credincioasele slugi şi plecaţii robi, ogarîi, dulăii, coteii şi Rîsul, cu multă plecăciune, la pravul pragului puterni cului nostru stăpîn, nevrednicile noastre obraze ştergînd, de la toate cereştile puteri, bună pază şi fericită viaţă rugînd, biruinţă a toată împotrivirea şi supunere a tot nepriietinul poftim. Cătră aceasta, în ştire facem că precum cerescul Vultur martur cuvin telor şi cunoscătoriu inimilor ne ieste, că nu de vreo zavistie porniţi, nici de vreo pizmă clătiţi, ce de adevărate tîmplate lu crurile părţilor acestora (adecă la Grumadzii-Boului, unde împo triva nepriietinului de obşte şi pentru vînătoarea vrăjmaşului Inorog trimişi sintem) însămnăm şi înştiinţăm. Va şti dară dom nul nostru milostiv că în ceste dzile cu osteninţa a unor priietini credincioşi şi prin multe crunte ale noastre sudori, cît şi talpele prin aspre şi ascuţite stinci călcînd ni s-au beşicat şi prin dese şi ghimpoase hinciuri scociorînd, părul ni s-au jepuit şi piielea ni s-au despoiat, şi aşe, după multe priveghiri şi alergări, pre acel de cap nepriietin la mare strîmptoare l-am coborît şi în mîna Şoimului ca în nerupte şi nedezlegate legături l-am lăsat, cu toţii bună nedejde avînd ca şi osteninţele noastre în deşert să nu iasă, şi acel cumplit nepriietin sfîrşit răutăţilor să-şi puie. Ce Şoimul (pre carile pentru mai mare credinţa şi mai bună nedej dea l-ai fost trimăs), după ce cu dînsul faţă la faţă au vinit, nu ştim, cu ochii, ca vulpea pe cocoş, l-au fărmăcat, au cu cuvintele, ca sirenele cu cîntecele, l-au aţipit şi l-au amăgit? Atîta ştim că nu numai căci nu l-au prins, nu numai căci nepipăit l-au slobodzit, ce încă şi una cu dînsul într-un prieteşug şi într-o inimă legîndu-să, mare dragoste între dînşii să arată, atîta cît, nu numai căci despre goana lui ne opreşte, ce încă şi pre noi, ca vicleşugului lui părtaşi să ne facem, tare ne sileşte.

Aşijderea Bîtlanul (carile mai pre urmă pentru paza gîrlelor s-au trimis), în partea lor dîndu-să, toate tainele şi toate silţele cătră Inorog ne descopere, cît un păr de pe noi de ne-ap năpîrli, preste ştiinţa nepriietinului să fie cu putinţă nu ieste. Cătră aces tea, foarte bine şi din chipuri de credinţa vrednice, tare ne-am adeverit, adecă Şoimul penele schimbîndu-şi, din pestriţe negre, iară a Bîtlanului din negre pestriţe să le facă. De care lucru, aces tea nu în puţin a să lua trebuie (căci bucăţeaoa aluatului la toată covata destul ieste şi din scînteia mică, mare pojar a să aţiţa poate). La carea proasta noastră minte alt leac a afla nu poate, fără numai Şoimul şi Bîtlanul, dintr-această slujbă scoţindu-să, la monarhie să să cheme, ca pentru vicleşugul carile au făcut dovedindu-să, cu ceia ce li să cade pedeapsă să li să plătească."

Cartea acestora decît cerneala mai cu negre pîri plină şi într acesta chip împodobită era. Iară Şoimul, precum mai sus s-au pomenit, dacă de la împreunarea Inorogului s-au despărţit, după cuvîntul carile îi dedese, şi el carte ca aceasta alcătuind, cătră Corb au trimis După titul. „Bine ştie domnul mieu milostiv că după porunca carea mi s-au dat, la Grumadzii-Boului viind împreună cu toţi dulăii, în tot chipul de nevoinţă, spre a Inorogului vînătoare am silit şi am nevoit, atîta cît nici o piatră neclătită şi nici un unghiu nescociorît şi nici un meşterşug neispitit n-am lăsat (ce celea ce norocul nu sloboade, nevoinţa batgiucuresc) şi nicicum cu de-a sila la mînă să-l aducem n-am putut. Ce iarăşi, după porunca carea am avut, cu mijlocul Hameleonului, cuvinte de pace şi sămn de prieteşug i-am trimis, socotind (ca cea cu rău a isprăvi n-am putut, cu bine a isprăvi să ispitim). Carile, întîi cuvintelor, apoi giuramînturilor mele încredinţîndu-să, la un loc ne-am împreu nat şi tot feliul de voroavă cu dînsul am scuturat. Ce cîte prin multă vreme am vorovit, toate a să scrie şi multe sint şi nu toate urechile a le suferi pot. Iară toată închietura cuvintelor ieste aceasta: Pacea şi liniştea cu toată inima pofteşte, însă a să încredinţa prea cu anevoie a fi arată, de vreme ce de multe ori şi prin multe chipuri aceasta s-au ispitit şi totdeauna şi în cuvin te şi în fapte amăgit şi viclenit s-au aflat. Care lucru, eu, tare tăgă duindu-l, cu multe chipuri de voroave, fără fiinţă, dreptatea a-i astupa mă siliiam (că cei ce a păcii aşedzători sint, pentru ca cele cu cuviinţă şi spre împăcarea inimilor sint să aşedze, şi min ciuni a grăi slobodzenie au, ca capetele rîdicînd şi înălţînd, mijlocele a ţinea să poată). Ce el, cu multe şi mari argumenturi şi nebiruite dovede şi mai vîrtos cu scrisorile carile a mînă avea, dreptatea lui şi amăgeala noastră arăta, atîta cît ce să-i răspund n-am mai avut. De care lucru toate cuvintele lui cu socoteală şi toate jalobele lui cu dreptate a fi mi s-au părut. Şi într-aceasta, domnul mieu milostiv adeverit să fie că amestecătorii de răutăţi şi a păcii nepriietini într-alt chip îl zugrăviia, iară eu la dînsul alt chip am cunoscut. Deci ce priinţa adevăratii mele slujbe mă îndeamnă şi adevărul pofteşte, dzic că jiganiia aceasta nu de neprieteşug, ce de prieteşug vrednică ieste, căci într-îmbă mîna gata şi neferit ieste. Pentru acestea, dară, cu îndrăzneala şi voia vegheată carea la lumina negrimei tale neapărat am, mă rog: ca ce pofta şi voia domnului mieu milostiv ar fi, cum mai curînd chiar răspuns să aib, căci pînă în vremea a 1.500 de minute, so roc răspunsului puind, pînă la aceia vreme goana neprietinească în odihna prietinească precum va sta cuvînt i-am dat.

" Corbul, dară, ase din doaă părţi, doaă feliuri de scrisori luînd, cu doi ochi, doaă cărţi citiia, şi cu doaă urechi, doaă poveşti îm potrivă audziia. Ce ochiul cel drept cu urechea dreaptă pe cartea dulăilor fu şi minciunoasă cuvintele şi clevetele lor ascultă. Iară ochiul stîng şi urechea stîngă pe slovele curate şi cuvintele adevărate întorcînd, toate dzisele îndărăpt şi tot adevărul în min ciună luă (căci minciuna după voie decît adevărul împotrivă la cei stăpînitori mai mare încăpere are). Deci dulăilor răspuns dede, precum pre Şoim şi Bîtlan de acolo rîdicînd, ceia ce li să cade îşi vor lua plată, iară ei, în tot chipul silind, lucrul în slab să nu lasă şi ori în ce fel s-ar putea, numai la mînă nepriietinul să vie, să nevoiască, pentru carea mare mulţemită şi de aceia slujbă vrednice daruri vor lua. Iară din pricina lenivirii lor, lucrul într-alt chip de va fi, fără grea certare şi fără a cinstei scădere să scape nu vor putea.

Iară Şoimului într-acesta chip răspuns trimasă: „Cartea ta am luat şi într-însa cuvintele inimii Inorogului am citit. Deci iată că-ţi dzic: nu să poate, nu să face, nu să află, cătră mine altă dată a scrie te părăseşte. Iară Inorogului cuvînt de pace supt giurămînt cît de tare dă, şi numele cerescului Vultur la mijloc puind, pre nepriietin a amăgi nu te sii (căci la noi doftori sint carii, daruri bune vădzind, boala păcatelor cît de grea a tămădui pot), (v, zeÍ cai qeoµ muritorii a nemuritorilor voie a amăgi cum pot ispiti?). Ce ori în ce chip ar fi, încă o dată la locul prundişului a-l coborî sileşte, de unde altă dată ca de altă, să nu cumva mai scape, nici frica giurămîntului de la îndrăzneala izbîndii a te opri pricină să pui (că pre nepriietin a-l birui numai voia noastră cearcă, iară tot feliul de meşterşuguri şi de vicleşuguri a face pravila locului nostru sloboade). Că în monarhiia noastră ves tită şi de la toţi adeverită axiomă ieste (cu mortul, decît cu viul, giudecată a avea, mai lesne, şi de păcatul nevădzut, decît de ne priietinul vădzut, a te curăţi mai pre iuşor ieste). Că cînd jiga niia aceia dintre vii va lipsi, atuncea numai noi precum adevărat între vii ne odihinim ne vom putea numi. Deci cum mai curînd, după porunca noastră, sau isprăvind, sau neisprăvind lucrul, pre Bîtlan împreună cu tine luînd, aicea să vii căci alte lucruri şi alte trebe într-alte părţi a împărăţiii noastre s-au tîmplat, la carile pentru ca cu mîna ta să să isprăvască, sintem să te trimetem. Iară pentru aceia slujbă într-acea parte, iată că pre fratele frate lui, vărul vărului şi nepotul nepotului, Uleul, trimetem, carile, îndată acolo ce va sosi, tu, fără altă zăbavă sculîndu-te, să vii. Într-alt chip să nu faci. Aceasta-ţi scriem.

Partea a opta

Amînduror părţilor răspunsurile într-acesta chip viind, dulăii cătră Hameleon a Corbului socoteală îndată descoperiră şi pen tru venirea Inorogului la împreunare foarte amintea să-i fie cu multe giuruinţe îl rugară. (Ce pietrii rătunde din vîrvul dealului puţină urnire îi trebuie), căci el altă treabă nu avea, fără numai ce dzua împreunării lor păziia. Iară Şoimul, vădzind că după făgăduinţa carea cătră Inorog făcusă răspunsul nu-i vinisă, nici inima Corbului spre pofta adevărului să plecase, ce supt numele credinţii încă mai mari şi mai fără lege vicleşuguri să facă îi porunceşte, socoti (că mai bine ieste într-o dzi de o mie de ori a muri decît ochiul cel ce toate într-ascuns vede o dată a amăgi), şi tot adevărul cătră Inorog descoperind, adevăratul prieteşug să-i dobîndească aleasă, pentru ca din viitoarea-i primejdie norocul a-l feri de nu va învoi, încailea pre dînsul de acea imăciune cu rat şi neimat să-l cunoască. Deci Şoimul de vicleană cartea carea dulăii cătră Corb scrisese nicicum de ştire avînd, şi pentru vicleşugul Hameleonului nici cum prepuind, Hameleonului ştire trimasă ca cum mai curînd să vie, căci are cuvînt să-i grăiască şi poruncă să-i poruncească.

Hameleon, pururea grijea vremii răspunsului şi a împreunării lor purtînd, fără altă zăbavă, sărind, la Soim să dusă. Cătră carile Şoimul: „Du-te, dzice, o, priietine, şi Inorogului ştire dă precum răspunsul ce aşteptam mi-au vinit, deci, oricînd va putea, iarăşi la locul dintîi împreunare să avem îl poftesc, căci singur, de ar fi cu putinţă, unde să află aş merge, dară multe pricini înainte să pun, carile despre acea cale mă împiiedecă. Întîi că, mărgînd eu acolo, alalţi tovarăşi poate într-alte prepusuri să între; a doa, că macar că pentru prepusuri vînturoase ca acestea atîta aminte nu mi-ar fi, ce în trecutele dzile, după vînarea unii Potîrnichi, mai vîrtos decît s-ar fi cădzut slobodzindu-mă, cîteva pene din aripa dreaptă mi-am betejit, deci, pentru ca să să îndreptedze, cîteva dzile în odihnă să mă aflu doftorii mi-au poruncit; şi aşe, la înălţimea munţilor a mă sui peste putinţă îm ieste." Hameleonul, poruncă lui plăcută şi dorită ca aceasta audzind, mare bucurie luă şi de tîlcuirea visului său cea dintîi iarăşi tare a nedejdui apucă. Ca acestea dară în gînd clocotiia, iar din cuvînt cătră Şoim dzisă (cu îndrăzneală grăind şi pentru cuviinţa dreptăţii pomenind): „O, domnul mieu, înţelepţii cuvintele înde site a suferi obiciuiţi sint, cu care sentenţie şi eu sprijenindu-mă, pentru adevăratul mieu priietin o obrăznicie cădzută şi o asu preală întregilor la minte plăcută, cătră tine de voi arăta, ier tăciune să aib mă rog. Mă rog, dară, domnul mieu milostiv, să nu cumva osteninţele mele în zădar să iasă, adecă împreunarea aceasta să nu cumva spre scăderea cinstii Inorogului să fie, că precum bine ai cunoscut, dreptului acestuia grele năcazuri şi nespusă strîmbătăţi i s-au făcut şi încă altele mai mari a i să face (pre cît pociu cunoaşte) urîtorii dreptăţii cu multe chipuri mă tem că nevoiesc, că precum şi mai denainte am dzis (cine adevărat iubeşte, gînduri de negîndit gîndeşte şi prepusuri de neprepus prepune). De care lucru, iarăşi mă rog, obrăzniciia mea în vină să nu să ţie, şi eu iată că după porunca ta ştire îi voi da, iar el, după cuvîntul carile au dat, soarele îndrăpt poate să să întoarcă, iară el din socoteală-şi să să mute precum peste putinţă ieste adeverit sint. Deci el acmu viind, să nu cumva alte meşterşuguri de vicleşuguri să fie, şi apoi toată ocara asupra mea va rămînea şi toată lumea numele vîndzătoriului şi porecla de răufăcătoriului mie îmi va punea. Ce nu atîta pentru strîmbă poreclitura mea, cît pentru fără cale doseditura lui m-aş pedepsi" (o, jiganiia făţarnică, o, vas spurcat şi lingură scîrnavă, cum răutatea în inimă amestecînd, cu gura cele ce ştiia că-i vor vini, pentru ca asupra altora să cadză, cale le găteadză).

Şoimul, de spurcat vicleşugul lui aşeşi nicicum prepuind, de acestea ce-şi propune nicicum grijă să nu poarte tare îl adeveri, şi precum (mai bine fără purtarea duhului, decît cu purtarea ocărîi a fi socoteşte) îi dzicea.

Hameleonul acmu, deplin cunoscînd precum gîndul Şoimu lui nicicum spre răul Inorogului nu să pleacă, ce cinstea cuvîn tului decît viaţa mai scumpă ţine, de acolo ieşind, întîi la dulăi să dusă, şi toate cîte Şoimul îi poruncisă şi pentru vinirea Ino rogului la împreunare, precum peste puţine dzile ieste să fie, le spusă. Apoi la Crocodil alergă, cătră carile cu mare îndrăzneală:„Bucură-te, domnul şi stăpînul mieu milostiv", dzisă. Crocodi lul: „Ce poate fi aceasta a ta lascavă şi voioasă arătare? Oare ţie vreun bine, au altuia vreun rău undeva ai simţit?" (Că zavist nicii pentru răul altora decît de binele său mai mult să bucură). Hameleonul dzisă: „Amîndoaă părţile întrebării, o, domnul mieu, adevărate şi precum sint le-ai cunoscut. Şi cum să nu mă bucur, de vreme ce prada ţ-am apropiiat, vînatul la strîmtori ţ-am încuiat, masă întinsă ţ-am deşchis şi bucate săţioase ţ-am gătat şi, în scurt să dzic, toate după poftă şi după voie s-au tîmplat. Că, iată, în ceastă sară Inorogul la prundiş să coboară, la uşile a toate poticile dulăii stau gata să puie zăvoară, toate întrările şi ieşirile lui viteji vînătorii şi neosteniţi gonitorii tare le străjuiesc şi vîrtos le păzesc (căci aşe cu dulăii să vorovisă). Deci altă cale de scăpare şi potică de fugă nu-i rămîne, fără numai doară în apă să să arunce, unde domnul mieu cîteva ceasuri a străjui de nu să va leni, fără greş de biv pradă domnul mieu va dobîndi, eu asupra nepriietinului voi izbîndi şi preţul îndzăcit şi însutit îmi voi plăti. La strajea nopţii dintîi pogorîrea la prundiş îi va fi, paza dulăilor despre alte părţi nu va lipsi şi, aşe precum soco tesc, bucată gata în gura domnului mieu va vini. " Crocodilul,acestea audzind, să veseli, însă cătră Hameleon într-acesta chip întrebarea vrăjbii pusă: „Eu, pre cît din sunetele cuvintelor lu mii am putut înţelege, tu şi cu Inorogul mare dragoste aveaţi şi odînăoară într-un loc nedespărţiţi lăcuiaţi, atîta cît sufletul tău de a lui lipit să fie fost să părea. Dară acmu această vrăjmaşă neprietinie şi de moarte asupră-i viclenie din ce pricină să să fie tîmplat? Cu dreptul voiu să-mi spui."

Hameleonul, de nenedejduită întrebare ca aceasta, deodată tare să ului (că minciunoşii în voroavele tocmite să dezvălesc, iară la întrebările fără veste ca bezmeticii să uluiesc). Iară mai pre urmă, precum să dzice cuvîntul (minciunosul tatăl minciu nii şi minciuna fata minciunosului ieste), îndată minciuna zămisli şi spurcata basnă născu, dzicînd: „Aceasta întrebare pînă acmu nici din priietini, nici din nepriietini cineva m-au mai întrebat, în care lucru ascunse şi de nedescoperit taine să cuprind, nici cătră alt chip o dată cu moartea le-aş descoperi. Ce de vreme ce domnul mieu acesta lucru a mă întreba şi dreptatea carea asu pra lui aşi avea a afla învoieşte, pre cît mai pre scurt voi putea (de vreme ce la Inorog a mă duce vremea mă grăbeşte) a te înştiinţa mă voi nevoi. Va şti dară domnul mieu milostiv că părintele mieu era Apariu, carile în toate dzilele apă de la fîntînele de singe a aduce obiciuit era. După ce şi eu mai la vîrstă am sosit şi cofa în mînă a rîdica, apa din fîntînă a scoate şi coromîsla pre umere a purta a putea am început, cu tată-mieu împreună adese fîntînele cele de singe la rădăcinele Munţilor Vrăjbii izvorîtoare cercetam. Munţii aceştea, departe, în ţara ce să cheamă Pizma, să află, despre partea răsăritului, pre marginea ocheanului în sus, spre crivăţ, şi în gios, spre amiadzădzi, în lung şi în lat atîta de mult să trag, cît cei ce nepărăsit drumul carile pre la rădăcinele lor merge au ţinut dzic precum pînă la ocheanul apusului ocolesc şi ca un zid în giur împregiur toată rătundzala pămîntului îngrădesc.

Aşe, noi dară pentru trasul apii adese la acei munţi mărgînd şi din care izvor apa mai cruntă şi fierbinte ar fi ispitind (căci apa aceia cu fierbinteala, iară nu cu răceala setea stîmpără), odată în vîrvul unui munte prea înalt ne-am urcat, în vîrvul a căruia un puţ prea adînc şi mai să dzic fără fund am aflat. Din gura puţului ciutura cu hîrzobul slobodzind, după ce cît era funia de lungă au mărs, după ce învălitorile ca petelor şi încingătorile mijlocelor la capete am adaos, cu mare nevoie de fundul puţului agiungînd, precum de o umedzală ciu tura să fim împlut am simţit. Iară după ce vasul afară scoasem, vădzum că nu umedzală roşie, ce albă era, din carea, gustînd, precum adevărat lapte ieste am cunoscut. Şi îndată, precum muntele cela ce lapte izvoreşte să fie ne-am adus aminte. Îndată ce laptele gustaiu, din fundul puţului un tînguios glas: „Vai, ţiţi şoarele mele, vai, lăptişorul mieu, cine dintre muritori te-au tras? Cine din cei nemuritori vreodată te-au băut? Cine ieste îndrăz neţul şi obraznicul acesta carile pieptul Biruinţii a apipăi şi ţiţişoarele fiicăi mele de gurguie a suge nu s-au temut?" Tată mieu, glasul acel aşe de tîngîios şi aşe de mîngîios audzind, îndată descîntecul necromandiii asupra laptelui a descînta începu (căci precum duhul Biruinţii să fie într-acesta chip strigat price pusă). Laptele, după descîntec, îndată a să închega şi mădu larele unul de altul a să lega începură. După aceia vinele preste oase întindzîndu-să, toate părţile trupului a să clăti şi supţirea peste dînsele pelicioară a să lipi vădzum. Şi aşe, îndată o fi cioară ghizdavă şi frumoasă denainte-ne în picioare stătea, carea cu ochii sigeta, cu sprîncenele arcul încorda, cu faţa singe vărsa, cu budzele inima spintica, cu mijlocul viaţa curma, cu statul morţii rîdica, cu cuvîntul dzilele în cumpănă măsura, cu răspun sul sufletul de la mormînt înturna, iar cu singur numele Biruinţii toată frumseţe biruia şi covîrsiia. Pre aceasta într-acesta chip, o, domnul mieu, vădzind-o, îndată în inimă rană nesuferită şi boală netămăduită simţiiu şi cătră părintele mieu: „O, tată, căci lucru primejdios ca acesta a videa m-ai născut" (că decît rana dragostelor şi decît boala iubostelor mai primejdioasă nici ţiru licii au vădzut, nici doftorii au audzit) „şi decît meşterşugul pre morţi a înviia, mai bine meşterşugul pre mine a mă omorî sau a nu mă naşte să fi învăţat" (că în statul acesta a vieţii de dra goste pătimitoare, moartea decît viaţa mai poftită ieste). Tatăl mieu, în nerupt lanţuhul dragostelor legat şi aşe de tare înfăşurat vădzindu-mă, dzisă: „Bodzul dragostei, o, fiiule, fiiul Afroditei ieste, pre carile nu după micşorimea vîrstei (căci pururea copil ieste), ce după tare arcul ce trage şi ascuţită sigeata ce în ficaţi înfige, cei ce-l măsură, îl cunosc. Ce cît spre această a ta de curînd scornită patimă lucrul ar pofti, fii cu bună inimă, că cela ce cu cuvîntul şi cu meşterşugul farmăcului necromandiii din lapte ficioară a face au putut, din ficioară spre pofta nevestirii inima a-i pleca cu multul mai pre lesne va putea. Numai atîta căci de împotrivnic norocul tău (carile muritorilor niciodată dep lin nu vine) foarte rău îmi pare, de vreme ce ficioara aceasta, din lapte născută fiind, din fire starpă a fi firea au lăsat-o, nici pîntecele ei spre zămislirea simenţiii locuri ş-au gătat. Unul i-ar fi leacul (pre cît adînc meşterşugul mieu a afla poate), ce şi acela pre cît cu anevoie îi ieste aflarea, cu atîta mai cu nevoie ieste, aflîndu-l, cu dînsul după voie cineva a să sluji." Eu cătră tată-mieu dziş: „Pentru stîrpie şi pentru a zămislirii leac a cerca, lucru mai pre urmă trebuitoriu ieste, ce acmu de odată leacul nesuferelii mele fără zăbavă aflînd, alalte leacuri de vor trebui, mai cu vreme vom putea cerca" (că înţelepţii întîi nevoia, apoi treaba caută). Şi, ce mai mult, o, domnul mieu, cu voroava să ocolesc? Tatăl mieu îndată descîntecul dragostelor în capul ficioarii descîntă şi, trii peri din cosiţă-i zmulgîndu-i, unul la grumadzi, altul la braţe, iară al triilea la mijloc îmi învălătuci, cu carii precum sufletul ficioarii de tot trupul mieu să să fie legat şi inima ei în sufletul mieu să fie întrat îi păru. Şi aşe, ea ochii de la pămînt rîdicîndu-şi, ca lumina soarelui în stele oglindă frîmseţelor ei mă făcu şi în mine pre sinea şi în grozăviia mea frîmseţe ei a videa i să părea (că ochii dragoste lor nu ce ieste, ce precum îi plac văd). În scurt, pe Biruinţă dra gostele o biruiră, şi Diana Afroditis a să face priimi. Iară a doa dzi părintele mieu, din somn deşteptîndu-mă, dzisă: „Eu în dzile bătrîn şi la ani învechit sint, o, fiiule, ce cuvintele mele po meneşte. Între a lumii jigănii Inorogul să află carile în vîrvul cor nului mare vîrtute poartă şi împotriva a toată pătimirea putere are. Deci, vreodînăoară cu dînsul a te împreuna de ţi să va tîmpla, pre cît vii putea în prieteşugul lui vîrtos a te lega sileşte, că el numai pîntecele Biruinţei spre roada simenţiii neamului tău a deşchide poate." Aşedară, părintele mieu, Apariul, învăţătura dîndu-mi, dintre vii au ieşit. Iară eu în multă vreme cu Biruinţa la un loc şi într-un pat vieţuind, nicicum numelui următoriu şi neamului adăogătoriu de la dînsa să iau nu m-am învrednicit. Deci tîrdziu mai pre urmă, de învăţătura părintelui mieu, carea pentru Inorog îm dedese, aminte aducîndu-mi, toate pustiile Araviii a cerca şi toate părţile lumii a cutriera nu m-am părăsit, pînă locul şi lăcaşul Inorogului am aflat. Aflîndu-l, de dînsul cu mare cinste m-am lipit, tovarăş în toate căile nedes părţit şi slugă în toate slujbele neostenit m-am făcutu-i, nici în viaţa mea altă plată sau simbrie i-am poftit, fără numai o data macar vîrvul cornului lui de moale pîntecele Biruinţei mele să lipască am nedejduit. Şi pentru ca pologul stidirii să să rîdice şi supt singurătate acoperemîntul necunoştinţii să să arunce, de multe ori şi mai în toate dzilele, la culcatul şi la sculatul lui, eu trebe în cîmp îmi scorneam, iară Biruinţei lingă dînsul să să afle îi porunceam. Ce împietrită inima lui nicicum spre stîrpirea pîntecelui ei a să milostivi nu s-au muiat, ce în zavistiia neamu lui şi seminţiii mele neclătit au statut. Eu, într-această asprime şi neînduplecare vădzindu-l, aievea simbriia slujbei şi pofta ini mii, carea îmi era, cerîndu-i, cu mare urgie şi mînie, simbrie ca aceasta a-mi da au tăgăduit, şi precum el Dianii, şi nu Afroditii, să fie închinat apofasisticos mi-au răspuns.

Acmu dară, o, domnul mieu, ce mai mare dreptate şi ce mai dreaptă pricină spre izbînda lui a mi să da? Şi ce mai uscată iască spre aţiţarea răsplătirii decît opreala simbriii şi tăgada dreptei pofte a să afla poate? Şi aceasta ieste pricina vrăjbii cu carea pînă la moartea mea a nu-l intiri nu voi părăsi şi precum„bună nedejde am, astădzi izbînda mea şi plata lui, precum ţ-am spus, îndzăcit şi însutit să va plini."

Aşedară, Hameleonul sfîrşit spurcatei şi năpăstuitoarei basne puind şi toate vicleşugurile pre cît mai pre-ascuns putu alcătuind, în munte la Inorog să sui, cătră carile, cu multă plecăciune plină de mare înşelăciune închinîndu-să, dzisă: „Leul şi Vulturul ceresc în veci lăudat şi toate pasirile şi dobitoacele cereşti preste veci slăvite să fie, carii faţa domnului mieu cea de lumină slobodzi toare şi sănătatea lui ceia ce-i lumii trebuitoare în statul său a videa m-au învrednicit. Cătră acestea, dumnealui Şoimul cu plecăciune sănătate trimiţind, roagă şi pofteşte ca, după făgada carea aţi dat în această sară, de iznoavă, dorita-ţi împreunare a avea să poată, căci toate după voie a-ţi vesti şi toate de fericire a-ţi povesti are."

Inorogul, amînduror închinăciunilor celea ce li să cuviniia de priimire răspunsuri dînd, dzisă: „De împreunarea Şoimului cu dragoste bucuros sint (că cu priietinul adevărat şi de credinţă vrednic, cine va împreunare şi voroavă trebuitoare a avea, între cele de frunte fericiri să numără), însă în ceastă sară, după poftă-i a face, o pricină (şi aceasta dreaptă precum mi să pare) mă opreşte, de vreme ce noi sorocul neprieteşugului şi dzua prie teşugului pînă în 1500 de minute pusesem, şi acmu, peste so roc răspunsul trecînd, urmadză ca şi legătura datelor cuvinte să să fie rupt. De care lucru, înnoirea giurămîntului şi întărirea cuvintelor trebuitoare şi într-îmbe părţile folositoare a fi socotesc, cu carea odihnindu-ne, afară din tot prepusul iarăşi la locul ştiut să ne împreunăm. Că măcar că despre omeniia şi întregimea Şoimul lucru împotrivă nu-mi prepuiu, nici la giurămînturile o dată date, cu vremea urgiia cerească a să răsufla socotesc (că tot cel ce la tot cuvîntul necredzătoriu şi la tot giurămîntul prepuito riu să arată, acela de călcarea a tot giurămîntul pururea gata ieste),ce de la buni priietini la ureche mi-au vinit precum croco dilul la ţărmurile apei să fie pădzind, de la carile poate ceva prin neştiinţă înalgiosul să mi să facă."

Hameleonul, pentru numele crocodilului din gura Inorogului audzind, vicleşugul ascunsului inimii tare îl tulbură (că pre cît ştiinţa bună, în tulburare, mîngîiere, pre atîta ştiinţa rea, în lineşte, tulburare aduce). Şi cu grele giurămînturi şi straşnice blăstămuri a să giura şi a să blăstăma începu, precum acestea nighina nepriietinului între sămînţa grîului şi mugurul pădureţ în hultuoana domesnică, hultuită să fie: „Însă iarăşile, o, dom nul mieu, de vreme ce ca acestea la ureche-ţi s-au sfîrîit (e c e crosocÓhn ), aibi grijă (că vicleşugul înţeleptului cu multul mai cumplit ieste decît a nebunului). (O, piiele diavolului supt părul dracului! Cu ce fel de împletecituri următoare ocara-şi supt nu mele altuia mai denainte a o vîrî sileşte.)1 Că domnul bine ştie (că firea decît deprinderea mai veche ieste şi totdeauna clevete le rele strică obiceele bune), de unde poţi prepune că dintr-aceste sunate să fie vreunele şi adevărate. Iară cît despre partea mea ieste, pre chipul nezugrăvit mă giur, că despre partea Şoimului, nici în voroavă-i meşterşug şi-n faptă-i vicleşug macar cevaş n-am priceput (caută aicea giurămîntul vicleanului supt numele dreptului acoperit). Însă eu spre toată porunca de binelui mieu făcătoriu macar cum nu mă voi lenevi, ce iată, în pripă înapoi mă voi întoarce şi de acestea prepusuri foarte tare a te adeveri şi a te odihni voi sili.

" Aşedară, Hameleonul întorcîndu-să, în cale gîndurile cele fără cale procitiia şi de pomenirea străjii crocodilului nu puţină întristare simţiia, ce ca valurile ţărmurii una după alta chitelele inima îi izbiia, socotind precum silţa i s-au vadit şi laţul i s-au des coperit. Apoi iarăşi singur şie parigorie şi mîngîiere făcîndu-şi, în sine dzicea: „Pentru crocodil Şoimul cevaşi macară nu ştie, cari le, de ar fi ştiut adevărat, ştire i-ar fi dat. Dulăii şi Rîsul să-i spuie, de ar fi şi vrut, n-ar fi putut, căci nici vremea i-au lăsat, nice strîmtorile drumurilor acestora cale le-au dat. Eu singur, nu lui, nu altuia să-i spuiu, ce aşeşi de aşi şti că piielea de pre mine ştie cele ce dzac în mine, singur mie samă făcîndu-mi, de care brad în ceastă pădure ieste mai înalt, de acela m-aşi spîndzura. Ce altă nu ieste, fără numai Inorogul nici o parte a primejdiii în prepusul gîndului neadusă nelăsînd (căci înţeleptul mai mult de cele împo trivă decît de cele după voie chiteşte), de lucrul ce-şi prepune, precum adevărat să fie înţeles dzice, şi ce nu ştie arată că ştie, pentru ca adevărul ştiinţii să agonisască." Ce, după lineştea mîngîierii aceştiia, iarăşi furtuna întristării i să scorniia, dzicînd:„Bine că macar că de crocodil adevărată ştiinţă nu are, dară iată că de dînsul prepus are, de ce are prepus are şi grijă, de ce are grijă are şi pază, şi cu paza bună din primejdia rea poate să scape. De care lucru, acmu toată puterea meşterşugurilor să-mi cheltu iesc trebuie, pentru ca din prepusul ce au întrat să-l scoţ şi după pofta voii mele la locul prundişului să-l cobor, în carile toată nedej dea tîlcuirii visului mieu să sprijăneşte."

Acestea răul rău gîndind şi cu chiteala învălindu-le şi dez vălindu-le, la Şoim sosi, cătră carile, după închinăciune, într-aces ta chip grai: „La Inorog am fost, de cît poruncă mi-ai dat, pre amănuntul i-am spus. La lucru gata şi la cuvînt stătătoriu l-am aflat, numai pentru vinirea-i îndată o pricină află, ce şi aceia cu întreagă şi înţeleaptă socoteală ieste, de vreme ce dzice că so rocul carile aţi fost pus să fie trecut, pentru carile de iznoavă adeverinţa cuvîntului pofteşte. Mai ieste şi altă pricină, carea oarece în gînduri puindu-l, nu puţin vinirea-i înpiiedecă, adecă precum de un crocodil să fie înţeles, carile, sau pentru dînsul, sau după obiceiul lor, trecătoarele apelor să fie pădzind şi, sau cu ştiinţa a altor dulăi, să nu cumva preste ştiinţa ta ce nu gîndeşte el şi ce nu-i pofteşti tu să i să tîmple. Pentru carile a-l mîngîia, cu fel de fel de socotele şi cu multe giurămînturi din prepus a-l scoate cît am putut am nevoit, şi precum acestea sint să nu le creadză (ia aminte vicleană voroava a viclenii jigănii). Aşijderea, despre partea ta unele ca acestea să să lucredze, lumea de s-ar clăti, peste putinţă ieste; nici dulăii, sau altcineva, preste ştiinţa ta ceva, nu numai a face, ce aşeşi mai nici a gîndi să nu poată l-am adeverit (căci eu, robul tău, aşe ştiu, aşe şi credzu). Ce el în cuvintele mele de tot a să odihni poate să nu poată. De care lucru, cu tot de-adinsul din prepusuri ca acestea să-l scoţi trebuie, ca binele cu bine făcînd, toate deplin şi cum cinstei tale să cade să să isprăvască (că păscarii răutăţii undiţile vicleşugului spre vînarea şi moartea binelui din faţă pînă în fundul mării necunoştinţii aruncă)."

Şoimul, despre inima sa curat ştiindu-să, pentru alţii lucrul a cerca să apucă, şi aşe, îndată pre dulăi la sine chemînd, de au ceva ştire pentru îmbletele crocodilului vîrtos îi întreba. Ei alalt vicleşug ascundzind, pentru crocodil într-adevăr tare să giura, precum nu de îmbletele lui să ştie, ce aşişi nici de nume-i pînă acmu să nu fie audzit. Aşe, dulăii în strîmbătate pe dreptate să giura (căci spurcata lighioaie pînă într-atîta urmele vicleşugului şuvăisă, cît şi soţiile vicleşugului a i le cunoaşte deplin nu putea) şi tot prepusul de la mijloc cu vîrtoase blăstămuri rîdica. Şoimul, în multe isteţ şi provideţ, iară intr-aceasta pristăviii sale bizuin du-să, prost şi lesne credzătoriu să arătă. Deci dulăilor credzind şi despre Hameleon nici cum prepus avînd, supt răutatea alto ra, dreptatea şi bunătatea sa prea ieftin vîndu, într-acesta chip cu scrisoarea pre Inorog adeverind:

După închinăciune: „Cîte prin Hameleon mi s-au dzis, m-am înştiinţat. Deci pentru prepusurile carile grijea ţi le-au scornit, ade verit să fii, că de nu din singură grijea sint, ce altul cineva din crieri le-au plăzmuit, unul ca acela nici al nostru, nici al vostru priietin ieste, fără grijă dară la împreunarea de folos vino. Şi mă crede că pre numele a nenăscutului Vultur, pre singele a nevinovatului miel şi pre duhul a toată viaţa mă giur că în inima mea nici au fost, nici ieste, nici va fi vicleşug, nici la alţii a fi am simţit. Ce orice pentru folosul vostru ar fi, aceia silesc, nevoiesc şi învoiesc." Acesta răspuns Hameleonul de la Şoim luînd, îndată înapoi la Inorog să întoarsă, căruia, după citeala slovelor, de la sine ca acestea adăogea: „Vedzi, dzice, o, domnul mieu, că Şoimul cu ale sale drepte giurămînturi, ale mele adevărate mainte dzise cuvinte adevereşte şi mai vîrtos eu (carile în dragostea ta ne mărui al doilea nu m-oi număra), în tot chipul şi pre dînsul, şi pre dulăi tare am ispitit şi dintr-alţi a lor pre dinafară ce au is coade cu mare osirdie am iscodit, ce macar cît negrul supt unghe lucrul acesta aşe a fi nu l-am aflat. Acmu dară, alalte în deşert prepusuri din socoteală scoţind (şi mă iartă căci, din adevărata dragoste pornit, cuvinte cani necioplite slobod), la poftita-ţi împreunare îl priimeşte (că pentru îndelungarea vremii pricinele poftorite pre o parte micropsihie, iară pre alta apsifisie arată, carile priietinului răceală, iară nepriietinului fierbinteală scornesc.)

Inorogul, macar că grijea carea avea nici din fantazie născută, nici după spurcată socoteala Hameleonului, adecă minciuna grăind, adevărul să scoaţă, ce din adevărate argumenturi a buni priietini înştiinţat era (însă pronia dumnădzăiască calcă socoteala muritorească), apoi dreptăţii sale lăsindu-să şi megalopsihii<i> sprejinindu-să, precum în desară la locul ştiut să va coborî, cuvînt dede (că singele carile ieste să cură, în vine a rămînea cu anevoie ieste).

Hameleon, plin de duhul răutăţii şi înflat de vîntul fărălegii, cu mare bucurie din vîrvul muntelui nu numai cu picioarele vi cleniii alerga, ce şi cu aripile diavoliii zbura, căci în săvîrşirea răutăţilor ca furnica în pierirea sa aripi să fie agonisit i să părea, carea şi pre Hameleon în dzua izbîndii îl aştepta. Aşedară el, cu atîta agerie slobodzindu-să, întîi la crocodil, pentru ca de vini rea Inorogului într-acea sară să-l adeverească, apoi la dulăi aler gă cărora bună nedejde să aibă le vesti, căci sfîrşitul tuturor os tenelelor s-au apropiiat şi nepriietinul în lavirinthul neştiinţii s-au încuiat. Iar de ciia înainte toată treaba nu în nevoinţă, ce în voinţa lor rămîne, dzicea, şi, precum vor pofti, aşe cu dînsul a face vor putea, îi adeveriia.

De acolo la Şoim întorcîndu-să, de fără prepus în desară vini rea Inorogului îl înştiinţă. Aşijderea, din inimă cumplite, iară din gură zugrăvite şi şicuite cuvinte arunca, dzicînd: „Iată acmu, o, domnul mieu, că după sudoroasele ostenituri şi în toate părţile fără preget alergături, slujba carea asupră-mi am luat, spre cel de obşte folos în ceastă sară a să isprăvi nedejduiesc. Numai iarăşi a te ruga îndrăznesc (că tremurătoare ieste inima celuia carile pen tru priietinul său cît pentru sine să îngrijliveşte), să nu cumva preste ştiinţa ta jiganiile fără socoteală ceva împotriva Inorogului să facă, şi aşe, mare necinste şi ocară de numele tuturor decît pri poiul de aramă mai tare să va lipi. Atîta numai că în lume eu mai prelesne a mă curăţi voi putea, de vreme ce în adeverinţa cu vintelor tale nedejduindu-mă, cu multe ale mele giurămînturi şi ca cum s-ar dzice cu cuvinte crunte l-am adeverit şi la locul prundişului l-am coborît." Şoimul, oarecum cani cu mînie: „Lasă, rogu-te, dzisă, că destul îţi sint cuvintele deşerte şi şicuite, cu carile pînă acmu urechile mi-ai mîncat (că de multe ori sufletul sămă lăuitoriu cuvinte decît vrăjile Pithiii mai nemeritoare izbucneşte). Că ce fărălege ar fi aceasta, ca după atîta legături şi întărituri, lu cru împotriva precum a muritorilor, aşe a nemuritorilor să să facă? Nu dea Dumnădzău în curată inima mea împuţite spurcăciuni ca acestea să între. Ce du-te de te odihneşte, căci ştiu că vii fi ostenit şi pentru acestea mai multă grijă în zădar nu îmbla purtînd, căci grijea cinstei cuvîntului şi numelui mieu eu o ştiu păzi." Hame leonul dzisă: „Facă cereştii ca toate după poftă să iasă. Iară eu, la odihnă ducîndu-mă, aceasta te poftesc, ca în ceasul ce împreunare veţi avea ştire să aib, şi aceasta nu pentru altă, ce numai de plini rea cuvintelor lui înştiinţîndu-mă, somn cu lineşte şi noapte fără gînduri să petrec." „Fi-va", Şoimul dzicîndu-i, el la borta lui să dusă. Însă nu mai curînd în strat s-au aruncat, pînă nu de tare străjuirea crocodilului s-au înştiinţat (că toţi viclenii în răutate grij livi, iară în bunătate trîndavi sint).

Iară Inorogul, după datul cuvînt, dacă ochiul cel de obşte genele orizontului peste lumini îşi sloboade, la locul orînduit să coborî, unde şi Şoimul îndată sosi. Deci după ce dintr-îmbe părţile cădzutele ţeremonii să isprăviră, Şoimul voroava într-aces ta chip începu: „Împreunarea aceasta acmu între noi ieste a doa. Iară începătura a adevăratei dragoste din împreunarea dintîi în inimile noastre s-au zămislit şi pînă în cel deplin a bunelor vreri stat au crescut (că în curată casa sufletului painjina minciunii a să prinde loc nu are). De vreme dară ce dintîi, de sfînta-ţi dreptate înştiinţîndu-mă, acmu calea dreptăţii a călca şi urmele credinţii în cărarea adeverinţii a pune voiu. Va şti dară iubitul mieu priietin că după voroava dintîi, dintr-îmbe părţile ce mai cu folos şi mai de cinste ar fi, aceia a isprăvi, cu gîndul, cu cuvîntul, cu lucrul şi cu totul în tot chipul am silit (ce voia slo bodă ieste o împărăţie mare, în carea nici dreapta socoteală, nice strîmba asupreală biruinţă a avea poate). Iară acmu, preste toată nedejdea, răspuns nenedejduit luînd, precum cuvintele Corbu lui în vreun stătătoriu temeiu nu să aşadză am cunoscut. De care lucru, nici vreun lucru cu aşedzare sau cu adeverinţă pociu nedej dui (că depre unghe leul cu toţii cunosc, iară de pe cuvînt ini ma înţelepţii numai a iscodi pot). Iară pricina aceştii a mele nene dejduirii ieste că din slovele Corbului toapsăcul răului i să cunoaşte, carile nu îmtr-îmbe părţile, ce numai ce după a sa voie şie de folos a fi i să pare, aceia prin a mea nevoinţă lui să să facă sileşte, adecă ţie în viaţă cădere, iară mie în cinste scădere sirguieşte. De vreme ce, după porunca carea dintîi de la dînsul aveam, pacea şi dragostea adevărată înţelegeam, iară acmu, de pre cărţile ce-mi scrie şicuită şi vicleană o cunosc, lucru carile inimii mele foarte scărăndăvicios şi dreptăţii foarte urîcios ieste. Spre carile în viaţă nici gura mi să va deşchide, nici limba mi să va întinde, nici mîna mea îl va cuprinde, însă adeverit să fii, o, priietine, că nici viclean stăpînului mieu mă voi face, dar nici călcătoriu de lege, nici vîndzătoriu dreptului a fi voi priimi (că voia dumnădzăiască decît porunca stăpînească cu multul mai straşnică a fi trebuie să cunoaştem). Deci tot adevărul ieste că celea de carile despre tine să mă păzăsc îmi poruncesc, acelea ei şi în gînd şi în cuvînt le au. Cărora ochiul cel ce ascunsele ini mii şi dzilele veacului priveşte după faptă în trup şi-n suflet să le răsplătească. Iară pre tine de tot vădzutul şi nevădzutul priie tin nesupărat şi nebetejit să te păzască. Deci, de acmu înainte, şi mai tare, şi mai bună pază îţi trebuie, nici în cuvintele cuiva încredinţare să aibi, de vreme ce, nu numai pre tine, ce şi pre mine pentru tine cu toată greuimea necinstei a mă încărca au învoit, ca supt numele doftoriii, prin cinstea credinţii mele, otrava să vîndză, carea în pîntecele celor ce o vor întinde, sau nevino vatului o vor vinde, să vie. Iară pre mine în catalogul adevăraţilor priietini numărîndu-mă, înaintea cerescului Vultur, cu toată adeverinţa inimii mă giur că în viaţa mea de bine voitoriu să-ţi fiu şi oricînd şi ori în ce a-ţi sluji voi putea că nu mă voi lenevi cuvînt îţi dau."

Inorogul aceste cu fierbinteala adeverinţei cuvinte ascultînd, precum de năcazul carile videa că asupra dreptăţii vine, grăieşte, în scurt pricepu şi mai mult altă voroava nelungind, Şoimului mulţămită făcu, căci n-au ascuns despre dînsul tot adevărul, şi într-acesta chip, după mulţămită, îi grăi: „După giurămînturile carile spre dragostea şi prieteşugul între noi din singura a inimii tale plecare ai făcut, de acmu înainte frate a te numi mă îndeamnă. Deci, frăţiorul mieu, cani pre scurt o poveste să-ţi spuiu, cu ascultarea să nu te leneşti te poftesc (că în trii chipuri şi ca cum prin trii porţi înluntrul pala turilor cunoştinţii lucrurilor a întra putem: prin pildele celor tre cute, prin deprinderea cestor de acmu şi prin bună socoteală ce lor viitoare). Deci istoriile încă o parte a ceştii sentenţii fiind, din cele multe una ieste aceasta: Odînăoară, frate, era un păstoriu de rîmători carile cu simbriia a tot satului în carile lăcuia din dzi în dzi viaţa îşi sprijeniia. Acesta în proastă viaţă ca aceasta dz ilele petrecîndu-şi, nici cu audzul fără grohăitul porcilor, nici cu viderea fără prostiia satului aceluia, altă ceva învăţasă. Iară într o dzi, cu altul (carile din cetate viind, pre acolea a trece i să tîmplase) în voroavă cădzind, pentru numele cetăţii în urechile porcariului să sună. Deci cetatea, ce şi cum ar fi, nicicum în min tea lui să încapă nu putea, ce fantaziia, uneori ca un cuptoriu, alteori ca un cotlon, iară alteori ca pre o şură de dobitoace i-o zugrăviia (că fantaziia la proşti cele vădzute numai a închipui poate). Deci cum şi ce ar putea fi cetatea ca să să înştiinţedze, cu pofta aprindzindu-să, rîmătorii în cîmp pustii lăsind şi oarece fărmuşuri de pîne carile cu sine avea, în glugă luînd, pre drumul pre carile drumăţul vinisă vîrtos purceasă. Aşe, într-acea dzi pînă în sară calătorind, unde întunerecul îl apucă, acolea popasul şi masul îşi făcu (ce norocul şi pre porcariu, şi pre olariu tot cu o orbime caută), carile pre purcariu aproape de porţile cetăţii şi de norocirea ce-l aştepta adusese. De vreme ce împăratul carile acelor olaturi stăpîniia şi într-acea cetate împărăţiia, în dzua ce trecusă dintre numărul viilor ieşise şi moştinitoriu din trupul său nelăsind, între domnii şi senatorii aceii monarhii, cine în scaun s-ar sui mare dihonie şi zarvă să făcu (căci la stăpînire toţi vred nici să socotesc, iară la supunere nici unul de bunăvoie prii meşte). În scurt, nicicum unul altuia al doilea socotindu-să, cu sfatul de obşte aleasără ca a doa dzi, pre poarta cetăţii, carea spre răzsărit caută, să iasă, şi ori pre cine mai înainte, veri din streini, veri din cetăţeni, pre cale ar tumpina, pre acela la scaunul împărăţii<i> şi la corona monarhiii să-l rîdice. Deci după sfa tul de cu sară, de dimineaţă sculîndu-să (căci nici norocul porca riului dormiia), lîngă drum pre porcariu din pajişte sculîndu-să şi la urduroşii ochi cu mînule frecîndu-să, aflară, pre carile îndată cu cinste rîdicîndu-l şi din rufoase sucmane în porfiră prime nindu-l, în lectică împărătească îl aşedzară şi, cu mare alaiu, pînă la curţile împărăteşti petrecîndu-l, după obiceiul locului, cele ce să cădea ţeremonii spre încoronarea lui făcură, de unde s-au luat cuvîntul carile să dzice: (Sara ghigariu, dimineaţa spătariu). Porcariul, uneori vis, uneori părere, alteori ca o basnă de poveste lucrul carile aievea şi adevărat să făcusă a fi i să părea. Iară unul dintre senatori cătră alalţi dzisă: „(Celea ce noro cul face, nici mintea, nici socoteala a desface poate), însă (Oul cioarăi, de pieptul păunului o mie de ani de s-ar cloci, din găoace tot de cioară, iar nu de păun puiu va ieşi), în care chip şi împăratul acesta cu vreme nu la ce nărocul l-au adus, ce spre ce firea l-au născut va arăta, şi această a mea prorocie nu din deşartă fanta zie scornită să o socotiţi, ce aminte cuvintele şi faptele îi luaţi. Că iată, îndată ce la puterea împărăţiii s-au suit, nu de omenie, ce de porcie s-au apucat, de vreme ce, pre cîţi în satul în carile porcii păştea, pentru ceva pizmă avea, pre unii a-i omorî, pre alţii a-i izgoni şi cu alte feliuri de pedepse a-i domoli au stătut. (Că stăpînul nou după pizma veche a izbîndi spurcat lucru ieste.)" Şi adevărat că împărăţiia aceia pînă mai pre urmă, de tiraniia lui, la mare primejdie de pohîrnire sosind şi acmu ca un pojar în fînul uscat răutate-i în toate părţile lăţindu-să şi ijdă rîndu-să, tuturor lucru nesuferit a fi să cunoscu. Şi aşe, cu toţii sculîndu-să, în aşternutul unde cu feliu de feliu de spurcăciuni să tăvăliia aflîndu-l, şi dzilelor, şi tiraniii sfîrşit îi pusără. Într-acesta chip, o, frate, şi epitropiia Corbului arată că, pre cum el Corb, aşe cuvintele, dzisele şi faptele de Corb îi sint; şi cu vreme, cu glasul ce are, singur şie şi menitoriu şi chedzilor izbînditoriu îşi va fi. Iară cînd şi cum aceasta s-ar tîmpla (iz vodul norocului, ochiul muritoriului vreodată a-l citi nu poate)." Aşedară, Inorogul şi Şoimul, prin cîtăva vreme a nopţii pil duind şi vorovind, să sculară şi, amîndoi frăţeşte îmbrăţişîndu să şi sărutîndu-să, iarăşi pre numele cerescului Vultur să giurară, ca pînă la moarte priietini nedespărţiţi şi în toate primejdiile unul altuia popreaoa răzimării şi mînă sprejenirii să-şi fie şi dra gostea vecinică şi neimată să ţie.

Şi aşe, despărţindu-să, Şoimul, ieşind, la locul său să dusă, iară Inorogul, ştiind că după coborîrea lui poticele munţilor s-au închis (că cei ce în munţi lăcuia nopţile poticele pînă în răvărsatul zorilor încuiate a le ţinea obiciuţi era) şi precum înapoi a să întoarce cu putin<ţă> a nu fi socotind, peste apă cu înotatul a trece în credinţa valurilor să lăsă. O, lucru jelnic şi de socoteala muritorilor neagiuns, cum pronia cerească pe dreptul de la vi clean a să dosedi lasă şi cel curat în laţul spurcatului a cădea sufere? Adevărat dară că la acesta lucru dovedele a căderilor vechi aporiia de n-ar dezlega, nu cu puţină înăduşala a tot sufletul filosofiia atomistilor socotelele muritorilor şi cu dînsele împreună lucrurile lumeşti ar stăpîni. Ce prepusul tvn automctwn rîdi cînd, necunoscută a necunoscutului chivernisală pre toate din capăt pînă la sfîrşit atingînd, şi pre fietecare cădere, la vremea şi orînduiala sa, tare aşedzind, rămîne ca tot prostul din cele vădzute pre cele nevădzute cu ochiul sufletului a videa să poată şi precum (răul pentru dzua rea să păzeşte, iară bunul ca meta lul în foc cu nevoiele să lămureşte) să înţăleagă. Deci Inorogul pre sama a nestătătoarelor undelor apei dîndu-să (macar că şi aceasta cale fără mare prepus de primejdie nu-i era, precum mai pre urmă s-au vădzut, că nu socoteala lui, ce nemutată orînduiala norocului l-au amăgit), însă (din multe chipurile primejdiii cea mai mică şi mai iuşoară a alege lucru înţelepţesc ieste) şi pre marginea apei în sus, spre crivăţ înotînd, prădătoriul lacom la pradă în mare strajea nopţii calea trecătorii străjuind păziia. Unde Inorogul sosind (o, furtună în apă lină, o, fărîmarea corăbiii în liman, o, faptă nefăcută şi poveste nepovestită şi audzită, îndată de la toţi hulită, o, lucrul diavolului supt meşterşugul Hameleonu lui, o, Hameleon decît diavolul mai diavol, o, jiganie spurcată şi decît toată fiiara mai vrăjmaşă şi mai sălbatecă), iată de năprasnă crocodilul în valurile apei sunînd şi vîjîind, asupră-i sosi. Inorogul, întîi huietul apei audzind, apoi şi chipul groznicii jigănii vădzind, îndată vicleşugul mai denainte gătit simţi şi fără nici o împotrivire spre nesăţioasă vînarea lui să dede. Crocodilul acmu fălcile pentru ca să-l înghiţă căscînd, Inorogul, toată faţa vicleşugului şi izbînda vicleanului într-un cuvînt cuprinzînd, dzisă: „(Satură-te de singe nevinovat, Coarbe, de carile pururea flămînd şi nesăturat ai fost)". Crocodilul, cuvînt ca acesta de la Inorog audzind, lăcomiia fălcilor îşi înfrînă şi nu mele Corbului la mijloc adus ce va să fie cu de-adins cercetă (că spurcatul Hameleon nici crocodilului tot vicleşugul descoperisă). Inorogul deodată nici împotrivă, nici după voie ceva răspun dzind, ca mielul spre giunghere adus, mulcom tăcea şi numai dintr-adîncul inimii: „O, dreptate, o, izbîndă!" striga (că în nevoi fapta pe făcătoriu oarecum peste cunoştinţă cunoscîndu-l, ca fiiul către părinte de apăsul ce are să jeluieşte). Iară după cîtăva vreme socoti (că la vremea de trebuinţă cu cuvîntul bine a să sluji şi tare a să nevoi lucrul înţelepţilor ieste). De care lucru, cătră jiganie voroavă ca aceasta începu: „Nu socoti, o, jiganie, că doară de groznic chipul tău în ceva m-am spăriiat, sau căci acmu în puterea ta mă aflu, despre tine vreo grijă ca aceia port, ca carea socoteala întreagă vreo mîngîiere a afla să nu-i poată, ales că bine cunosc că nici trupul mieu de stomahul tău a să mistui, nici cornul mieu de gîtlejul tău a să înghiţi poate. Aşij derea, nici vreo întristare noaă, precum sufletului mi-i fi dat, să ţi să pară, de vreme ce din tinereţe şi aşeşi din copilărie cu furtu na a mă giuca şi în tot chipul a mă lupta obiciuit şi deprins sint, atîta cît nici ea din urgiile sale în mine ceva neazvîrlit, nici eu de la dînsa ceva nesuferit să nu fie rămas socotesc, şi mai vîrtos cu aceasta mi să pare că toate sigeţile din tolbă să-şi fie vărsat, cu carile sau orînduiala vecinică într-un chip să să plinească, sau a mea îngăduinţă de acmu înainte ispitele ieste să-i batgio curească (căci precît primejdiia s-ar socoti mai mare, pre atîta sfîrşitul să nedejduieşte mai tare). Toţi muritorii pururea în sin doi sorţi purtăm, carii unul a morţii, altul a vieţii sint, şi amîndoi din ceasul zămislirii împreună cu noi în toate părţile, în toate locurile şi în toate vremile din fire să tovărăşesc. Deci, oricarile povaţă înainte ne-ar merge, vrînd-nevrînd ieste să urmăm. Nu lipsăsc unii dintre muritori carii pre sorţul morţii groaza cea mai de pre urmă îl hotărăsc, însă aceasta la cei adevărat înţelepţi pururea de batgiocură s-au ţinut. De batgiocură dzic, căci altora spaimă, iară lor socoteală aduce. Spaimă, dzic, altora, căci trăind, a muri nu să învaţă. Socoteală lor aduce, căci trăind, princet a muri să învaţă, şi aşe, nu de spaima cea mai groznică să îngro zesc, ce, ori cu ce tîmplare ar fi, periodul firii cutrierînd, ocolesc, săvîrşesc, şi, din robiia furtunelor scăpînd, să mîntuiesc. De care lucru, nu cea mai mare spăriiere, ce cea de pre urmă mîngîiere li să pare şi le ieste. Deci de vreme ce sorţul firesc la mine ştiut, aşteptat şi în samă nebăgat ieste, cu cît mai vîrtos sorţul tîmplătoriu (a căruia punct neînsămnat ieste), în samă mai nebăgat şi mai înfruntat va fi, pre carile îndrăptnică furtuna aducîndu-l, scutul sufletului vitejesc a-l sprijeni i să cade. Ade vărat dară amară întristare inima mi-ar fi simţit cînd nepriieti nul pentru a mea lenevire sau proastă socoteală m-ar fi amăgit (căci cu bună samă atuncea să cade cuiva a să întrista, cînd, prin a sa trufie şi nebăgare în samă, singur şie scădere şi nevoie îşi aduce). Iară acmu orînduiala viitoare nebiruită şi din toate părţile neclătită stînd (nici asupra vîntului vetrelele a întinde, nici în mijlocul furtunii cîrma fără nedejde a părăsi trebuie, că ceasta a fricosului, iară ceia a nebunului lucru ieste). Deci furtu na în mine urgiia a-şi plini mai denainte puind, supt numele cereştilor, viclenii muritori cu îndemnarea şi sinhorisini ale mele îndrăptnice norociri fălcilor tale m-au vîndut. Şi macar că nu a înţeleptului sfetnic ieste a dzice, ah, căci m-am amăgit, ah, că eu nu socoteam că va vini lucrul aşe, însă cînd la numele ceres cului să supune pemintescul, pentru amăgirea ce i-ar vini, mare mîngîiere şi de izbîndă nedejde îi rămîne, că numele pre cari le cei fără de lege organ şi măiestrie răutăţii lor l-au făcut scuti toriu în nevoi, agiutoriu în strîmptori şi izbînditoriu în dziua mîniii sale să-i fie. Deci, o, jiganie, cereştii de nu să amăgesc ca peminteştii, după fapta carea au lucrat, în sfîntul pre carile cu mare în samă nebăgare l-au spurcat, bună şi neîndoită nedejde am, că în curîndă vreme (că la cel ce ştie suferi toată vremea scurtă ieste) ceia ce li să cuvine plată să-şi ia. Iară de nu, meşterşugul fortunii a supăra, iară al mieu cu bună inimă toate a răbda ieste. Ce tu acmu, o, jiganie (de ieste la neamul crocodililor pomenirea binelui), adu-ţi aminte că odînăoară în marginea a trii ape, la ce tatea carea cheia a doaă monarhii ieste, ne aflam. Unde tu foamea cu ce să-ţi domoleşti neavînd, eu cu hrană de biv te-am agiutorit şi din gura morţii (carea decît tine mai rea şi mai vrăjmaşă jiganie ieste) te-am mîntuit. Deci, sau pentru de binefacerea trecută, sau pentru nedejdea viitoare (că piatra din zidire cu vreme iară la zi dire să pune), îndemnărilor neprietineşti nu te uita, ce pînă mîni de aicea slobod mă lasă, că pînă în dzuă veri binele, veri răul carile mi s-a tîmpla supt titulul numelui tău va rămînea. Iară de mîine încolea, nici răul să-mi faci vrednic vii fi, nici bine a-mi face de vii vrea prin mînă îţi va vini. Căci sau dulăii gonaşi chipul fortunii îmi vor muta, sau eu a lor nevoinţă voi strămuta (că de multe ori noaptea fată şi dzua ţine în braţă. "

Crocodilul, aceste a Inorogului vîrtoase cuvinte audzind, nici ce voroviia de tot înţelegea, nici ce ar face şi de carea întîi s-ar apuca alegea. Una, căci dinţii lui de acea poamă şi grumadzii de acea bucăţea a nu fi, după cuvîntul Inorogului, bine videa, alta, că de binele carile de la Inorog odînăoară vădzusă, aminte-i aducîndu-şi, şi ruşine îi viniia, şi mîniia i să scorniia (că la cei ce binele a răsplăti nu ştiu, din pomenire întîi ruşine, iară din ruşine mînie să scorneşte). Ce pînă mai pre urmă, pre binele obiceinic, răutatea din fire biruind (că cu nemilostivirea neamul crocodililor vestit ieste), pre Inorog la bîrlogul său dusă, unde preste acea noapte poprit îl ţinu.

Iară după ce negura nopţii să rîdică şi săninul de dzuă să arătă, împăratul crocodililor şi alalţi, cu toţii, pentru vînatul carile peste noapte cădzusă de veste luară. (Căci fiară ca aceia vestită să să prindză şi la urechile tuturor să nu să sune cu anevoie era). Deci împăratul crocodililor îndată pre un credincios al său la Inorog trimasă, ca într-un chip faţă de priinţă, iară într-altul de înfri coşere şi de spăriiere să-i arete (căci împăratul crocodililor pen tru vînătoarea şi vrajba carea Corbul asupra lui scornisă ştire avea). Deci crocodilul, după porunca stăpînu-său mărgînd, cătră Inorog dzisă: „Primejdiia de astădzi mîine noroc să-ţi aducă şi fii cu bună inimă, căci dulăii vînători de ce nedejduiesc, într-aceas tă dată putere ca aceia nu au. Numai acmu înţeleasăm, precum de prinderea ta de ştire luînd, cu toţii în toţi munţii să să fie răvărsat, ca măiestriile carile pre aiurea întinse avea, de pre aco lo să le rîdice şi prea aicea pre aproape să le întindză, ca de ciia într-altă parte a mai scăpa să nu poţi. Deci lucrul cu un ceas mai înainte îţi caută şi cu împăratul nostru de preţ te tocmeşte, căci bine ştii că el cu vreuna din monarhiile voastre ceva a face nu are, ce numai dobînda şi folosinţa lui îşi caută, carea, făcîndu-să, de aicea slobod vii ieşi şi fără nici o primejdie, încotro vii pofti, vii merge.

Inorogul cuvintele de la crocodil trimise în tot chipul măsurînd şi în cumpăna socotelii trăgîndu-le, în vreme ce mîna din faţă a merge nu dă, din dos a să apropiia mai bine a fi află, ca cu răspunderea plăcută firea jiganiii lacomă şi sireapă să domoleas că. De care lucru, cătră trimis într-acesta chip răspunsă: „Eu pre cum fortuna spre aceasta m-au aruncat foarte bine cunosc şi de la îndrăptnicul noroc aceasta dosadă îmi pricep. Iară împăratul vostru cu mine omenie de va face, binele de la dînsul voi cunoaşte. Pentru care bine, în ceastă dată altă răsplătire să-i fac nu pociu, fără numai ştiind că firea lui pururea în apă de sete să frige, puţin prav de pre cornul mieu ras îi voi da, carile spre po tolirea arsurii lui nu puţină putere are."

Aceasta crocodilul audzind, înapoi să întoarsă, de carea împăratului său spuind, foarte cu dragoste darul priimi (că sula de aur zidiurile pătrunde). Aceasta giuruind Inorogul şi acmu şi dînd, unul din crocodili pîră dreaptă ca aceasta asupra lui făcînd, adecă precum el o dată pre Hameleon vînînd şi să-l înghiţă vrînd, după multă rugăminte cu mari chizăşii să să fie slobodzit, însă cu această tocmală ca alt mai mare vînat să-i aducă, sau 1000 de dramuri de panzehr să-i dea. „Deci ieri noapte Hame leonul spre vînare această fiară mi-au adus, pre carea nu cu puţină osteneală, trudă şi privighere am prins-o. Şi aşe preţul Hameleonu lui fiind, pînă preţul Hameleonului nu-mi va plăti, a să slobodzi nu priimăsc.

" Împăratul crocodililor de aceasta poveste înţelegînd, de pîra carea asupră-i i să face şi de plătirea preţului Hameleonu lui ştire îi trimasă, dzicînd că amintrilea a-l slobodzi nicicum nu poate. Inorogul, acestea audzind, atuncea tot vicleşugul Hame leonului cunoscu, carile şi într-alte chitele mai adînci îl băgară, adecă precum singur Hameleonul spre atîta răutate macar că ar fi îndrăznit, însă fără agiutoriul şi îndemnarea altora, pînă într-atîta lucrul a aduce n-ar fi putut. De care lucru, socoti că mai mult ceva zăbavă la opreală de va face, poate şi mai aspru ceva fortuna să-i arete, şi aşe, precum preţul Hameleonului va plăti dede cuvînt şi, cu cuvîntul deodată şi lucrul isprăvind, preste nedejde a tuturor nepriietinilor, cu supţire meşterşug, din gătate silţele împotrivni cilor slobod şi nebetejit scăpă.

Iară Inorogul încă în opreala crocodilului fiind şi precum în blăstămate vicleşugurile Hameleonului să fie cădzut, vestea prin urechile tuturor să împrăştie, toţi munţii şi codrii de fapta ce să făcusă să răzsuna şi toate văile şi holmurile de huietul glasului să cutremura, atîta cît glasurile răzsunării precum ca o muzică să fie tocmite să părea, carile o harmonie tînguioasă la toată urechea aducea, nici cineva altă ceva audziia, fără numai: „Ple catu-s-au cornul Inorogului, împiedecatu-s-au paşii celui iute, închisu-s-au cărările cele neîmblate, aflatu-s-au locurile cele necălcate, în silţele întinse au cădzut, puterii vrăjmaşului s-au vîndut. Surcelele i-au uscat, focul i-au aţiţat, temeliile de la pămînt în nuări i-au aruncat, nepriietin de cap, Corbul, gonaşi neosteniţi, dulăii, iscoadă neadormită, Hameleonul, şi toţi în toată viaţa îl pîndesc. De traiul, de viaţa şi de fiinţa lui ce nedejde au mai rămas? Nici una. Toate puterile i s-au curmat, toţi priietinii l-au lăsat, în lanţuje nedezlegate l-au legat, toată greutatea ne priietinului în opreala Inorogului au stătut. Iară de acmu, în ce riu să zboare, n-a scăpa, o mie de capete de ar avea, iarbă n-a mai mînca. Unul, Lupul, ce şi acela depărtat, n-are cum îi folo si, nu-l poate agiutori. De nu altă, încaile să-l tînguiască, încailea să-l jeluiască, încai să-l olecăiască. Filul, macar că într-această parte s-ar afla, însă greuimea a sări nu-l lasă, grosime în sine îl apasă, în strîmtori primejdioase, în valuri aşe holmuroase să să arunce nu-ndrăzneşte şi micşorimea sufletului dinluntru-l opreşte. De cu sară, Filul ştire au luat, de preţul tăiat s-au înştiinţat, ce ar fi putut să şi va i s-ar fi cădzut, ce în locul mîngîierii, răspunsul curmării să dă: „1.000 de ani la opreală de-ar fi, un dram de panzehr n-aş putea găsi". Ce mîngîiare i-au rămas? Nici una. Ce sprijeneală i-au rămas? Nici una. Ce priietin i să arată? Nici unul. Munţi, crăpaţi, copaci, vă despicaţi, pietri, vă fărîmaţi! Asupra lucrului ce s-au făcut plîngă piatra cu izvoară, munţii pu hoaie pogoară, lăcaşele Inorogului, păşunele, grădinele, cerneas că-să, pălească-să, veştedzască-să, nu înflorească, nu înverdzască, nici să odrăslească, şi pre domnul lor cu jele, pre stăpînul lor negrele, suspinînd, tînguind, nencetat să pomenească. Ochiuri de cucoară, voi, limpedzi izvoară, a izvorî vă părăsiţi, şi-n amar vă primeniţi. Gliganul sălbatec viieriu, şi-n livedzile lui ursul uşeriu să să facă, în grădini tîrveleşte, în pomăt bateleşte să să prefacă. Clătească-să ceriul, tremure pămîntul, aerul trăsnet, nuării plesnet, potop de holbură, întunerec de negură vîntul să aducă. Soarele zimţii să-şi rătedze, luna, siindu-se, să să ruşi nedze, stelele nu scîntăiedze, nici Galactea să luminedze. Tot dobitocul ceresc glasul să-şi sloboadză, faptă nevădzută, plecîn du-să, vadză. Cloşca puii răzsipască. Lobăda Lira să-şi zdro bască, Leul răcnească, Taurul mugească, Aretele fruntea să-şi slăbască, Racul în coajă neagră să să primenească, Capricornul coarnele să-şi plece, Peştii fără apă să să înece, Gemenii să să desfrăţască, Ficioara frîmseţe să-şi grozăvască, cosiţa galbănă în negru văpsască, Scorpiia ascuţit acul să-şi tîmpască, Streleţul arcul frîngînd, ţinta nu lovască, Cumpăna dreptatea nu mai arete, Apariul topască-să-n sete. Mars vîrtutea în slăbiciune să-şi primenească, Mercurie între planete nu mai crăinicească. Zefs monarhiia în veci să-şi robască, Vinerea floarea frumseţii să-şi veştedzască, Cronos scaunul de sus în gios să-şi coboară. Finicul în foc de aromate moară, Oltariul jirtfe nu priimască, Păharul băutură să nu mai mestească. Chitul crepe în apa Ari danului, Iepurile cadză-n gura Sirianului, Musculiţa cu jele să vîzîiască, amîndoi Urşii greu să mormăiască. Pletele Verenicăi să să pleşuvască, Corona frumoasă nu le-mpodobască. Pigasos de Andromeda să să depărtedze, Perseos de Casiopa să să-n străinedze. Zmăul capul cu coada să-şi împleticească. Chivotul lui Noe în liman să primejduiască, Porumbul, frundza maslinu lui cercînd, rătăcească, îndrăpt a să întoarce nu mai nemereas că. Acestea, dară, toate, jelind tînguiască, vîlfa Inorogului cu arsuri dorească. Singur numai Corbul vesel să crăngăiască, tu turor în lume spre chedzi răi menească. Singur Cîinele mare cu cel mic, lătrînd, brehăiască şi de faptul scîrnav să să vese lească. Mute-se Arcticul, strămute-se Andarticul, osiia sferească în doaă să frîngă, toată iuşorimea în chentru să-mpingă, stihi ile toate tocmirea să-şi piardză, orînduiala bună în veci nu mai vadză, toate îndrăpt şi-n stînga să să-nvîrtejască, de jele să să uluiască, de ciudă să să amurţască, şi dreptatea Inorogului în veci povestească."

Sunete jelnice, eleghii căielnice şi traghiceşti ca acestea prin poticile a tuturor munţilor şi prin vîrtopile a tuturor holmurilor sunînd, răzsunînd şi rătăcindu-să, Hameleonul, ca cum ceva ştire n-ar fi avut, ca cum de strein lucrul s-ar fi uluit, ca cum de primejdiia fără veste mintea ş-ar fi pierdut, încoace şi încolea cutreierînd, de unul şi de altul întrebînd, îmbla şi cătră toţi chip de zălud şi faţă de lovit arăta. „Ce poate fi aceasta? dzice, ce poate fi jelnic sunetul acesta? Ce poate fi lăcrămoase huietele acestea? Ce pot fi cernite cîntecele ce audzu? Ce pot fi pone grite stihurile şi într-însă necredzute cuvintele carile la urechi îmi vin? Oare ce audzu adevărat audz, au demonul, ispitindu-mă, simţirile îmi batgiocureşte?" Apoi, după cîtăva vreme, ca cum de neştiut lucrul ar fi înţeles, ca cum de patima Inorogului alţii i-ar fi spus, ca cum, audzind, cu amărăciune s-ar fi împlut şi de voia rea s-ar fi otrăvit, cum să dzice cuvîntul, cu o falcă în ceriu şi cu alta în pămînt, la Şoim alergă, catră carile, ochii întorcînd, faţa, în divuri, în chipuri mutînd, voroava amestecînd, limba bolborăsindu-i, balele mărgîndu-i şi gura aspumîndu-i, scîrşnetul glasului articulul şi înţelegerea cuvîntului îi astupa. Între cele multe brehăite, ceste puţine căptuşite cuvinte de-abiia să înţe legea: „O, faptă nefăcută şi poveste neaudzită, o, lucru nelucrat şi vicleşug spurcat, o, cinste ocărîtă şi ocară necinstită, o, Şoaime, de cumplit rău făcătoriu şi de singe vărsătoriu, ce poate fi carea ai ispitit? Ce poate fi spurcat lucrul carile ai isprăvit şi în toată lumea de astădzi înainte pre tine de viclenitoriu, iară pre mine de priietin vîndzătoriu ai vădit? Unde-ţi sint giurămînturile? Ce ţ-ai făcut legămînturile? O, Zefs, o, Zefs, imăciunea carea astădzi pre obrazele noastre au cădzut cine în veci a o spăla va mai putea? Ce ploaia nuărului, ce roa săninului, ce marea ocheanu lui spre curăţirea acestora va agiunge? Dară nu gîndiiam eu, dară nu dziceam eu, dară nu-m prepuneam eu, dară nu mă temeam eu de una ca aceasta? Dară de vreme ce, o, vrăjmaşule, supt nu mele cereştilor, vicleşuguri ca acestea a pune ai îndrăznit, alt or gan, afară din mine, o, ticălosul, n-ai putut afla? (Ce răii răutăţilor lor lumea părtaş şi cu toţii tovarăşi a fi să nevoiesc). O, Hame leon ticăloase, ce floare în chip îţi vii schimba, ca cineva să nu te cunoască, cînd te-ar întreba, ca de cleveta limbilor să scapi, ca din gurile sicofandilor să te mîntuieşti ? De acmu înainte um brile iadului să te învălească, întunerecul veacului să te căptu şască, ca radzele soarelui să nu te mai lovască, ca lumina dzilei să nu te mai ivască, ca cunoştinţa cunoscuţilor să nu te mai vădească. Unde ti-i ascunde, sărace, unde ti-i supune, blăstămate, unde ti-i mistui, pedepsite, unde ti-i ivi, urgisite? Iată, munţii strigă, văile răzsună, iată, dealurile grăiesc, cîmpii mărturisesc, iată, pietrile vorovăsc, lemnele povestesc, iată, iarba cu gălbenirea şi florile cu veştedzirea arătînd, vădesc, cu mut glas ritorisesc, cu surde sunete tuturor vestesc, asupra lucrului ce s-au lucrat toa tă fiinţa să uluieşte şi toată zidirea a să ciudi nu sfîrşeşte. Aces tea dară toate supt numele tău să pun şi supt titulul tău să scriu, macar că de bunăvoie părtaş vicleşugului nu te-ar fi aflat, macar că prin neştiinţă organ răutăţii te-ar fi arătat, macar că de lucrul ce s-au lucrat inima ca nuca ţi s-au despicat, macar că în viaţă ceaţa jelii aceştiia de pre suflet nu ţi să va mai ridica. O, dară lucru spurcat la începătură şi încă mai spurcat la săvîrşitură. Ce cereştii (a cărora nume cu al mieu împreună s-au batgiocurit) vicleşugul nu vor tăcea, izbînda nu vor trece, şi dreptatea a răsplăti nici s-a lenevi, nici va pesti."

Şoimul, după ce prin multă vreme nu cu puţină dosadă, bolbăieturi şi buiguituri ca aceasta de la Hameleon ascultînd, mai mult a-l mai răbda nu putu, ce în chip ca acesta voroava îi întoarsă, dzicînd: „O, Hameleon, Hameleon, jiganie spurcată, Hameleon, o, puterile cereşti cîte văpsele ai pe piiele, atîtea pedepse să-ţi dea supt piiele! O, pricaz de năcaz şi pacoste pri caznică, Hameleoane, bălaur mic şi zmău în venin, Hameleoane, domnul diavolului şi dascălul cacodemonului, Hameleoane, fun dul răutăţilor şi vîrvul vicleşugurilor, Hameleoane, mreajea dra cului şi painjina tartarului, Hameleoane, o, răutatea răutăţilor şi vicleşugul vicleşugurilor, Hameleoane! O, duh spurcat de tulburare şi vivor necurat de amestecare, Hameleoane! Cine pustiul răutate peste răutate şi păcat peste păcat a grămădi te-au învăţat? Cine răul vicleşugurilor şi amăgelelor sfîrşit a nu face te-au îndem nat? Au te gîndeşti, osinditule, că cu cuvinte şicuite şi cu voroave căptuşite, greţoase şi scîrnavele-ţi fapte vii astupa? Au cu aces ta chip socoteşti că supt căpătăiul altuia puiul bălaurului vii as cunde, pre carile în viclenie l-ai zămislit şi în răutate tu l-ai născut? Au nu m-am înştiinţat eu că umbrele diavoliilor tale din deal peste vale s-au lungit şi din zare pînă peste zare s-au întins şi încă acmu chip de jele şi faţă de nemîngăiere îmi arăţi? Şi pentru spurcat lucrul carile ai început şi a-l sfîrşi n-ai putut te faci că te întristedzi? A-l sfîrşi n-ai putut, dzic, de vreme ce răutăţile tale nici sfîrşit, nici început pot avea (iară veri în lu cruri grele, veri în lucruri iuşoare, cumpăna dreptăţii tot va birui), carea şi pre Inorog dintr-aceasta nevoie, fără nici o zăbavă îl va scoate şi-l va mîntui. Au nu tu, vicleanule, laţul dracului şi undiţa demonului făcîndu-te, din malul răutăţilor pîndind de atîta vreme a-l vîna te nevoieşti? Au nu tu, spurcatule, pentru muced trupul tău, pre preţul nepreţuit crocodilului în dar ai vîndut? Au nu ştii (că răutatea stătătoare şi minciuna picioare n-are), ce amîndoaă curînd şi lesne să pohîrnesc? Au nu ştii (că haina vicleşugului curînd să vecheşte şi în toate părţile destrămîndu să, ruşinea i să dezgoleşte?) Ce ocară ieste aceasta? (Ocara obra zul şi maiul capul să-ţi bată), ce diavol, iarăşi dzic, spre aceasta te-au aţiţat? Şi ce drac spre aceasta te-au îndemnat?" (Ce adevărat că vicleanului inima sa destul drac şi sufletul său de prisosit dia vol ieste.)

Hameleonul, în tot chipul oblicit şi din toate părţile vădit simţindu-să, încotro să şuvăiască nu mai putu şi ce alta să meşterşuguiască nu mai avu. Ce obrăzniciia călcan şi nestidirea meteriz obrazului făcînd, cu mare neruşinare în cuvinte ca aces tea rumpsă: „(Diavolul sărăciii şi cacodemonul robiii aceasta a gîndi, a grăi şi a începe m-au învăţat şi spre tot răul a ispiti m-au îndemnat), numai, pre cît socotesc, împotriva monarhiilor cevaşi macară n-am făcut, ce mai vîrtos spre plăcerea şi folosul lor, cît am putut, am silit (că cea chiară a vicleanului hirişie ieşte ca vicleşugul vrednicie şi răutatea bunătate să ţie), de care lu cru, n-ar fi fost pînă într-atîta cuiva rău să pară, ales celuia carile dreaptă slugă Corbului şi bun priietin amînduror monarhiilor ies te. În ce, dară, pînă într-atîta am greşit cît supt atîtea ocări şi defăimări mă supui? Pentru binele de obşte am silit, pentru prăpădeniia nepriietinului amînduror monarhiilor, cît am putut, m-am nevoit. Că, precum să dzice cuvîntul adevărului, mai bine ieste să piară unul pentru tot nărodul. Au socoteşti, Şoaime, că fiara aceia în veci vreodînăoară inima spre adevăratul prieteşug îşi va întoarce? Ba! De la mine adeverit să fii! Că cine în lume îi va sluji pre cît eu i-am slujit? Şi cine supt soare îi va prii pre cît eu i-am priit? Nime, mă crede. Carile, pentru atîtea slujbe de la mine arătate, nu numai căci zămislirea Biruinţei mi-au tăgăduit (carea, de ar fi vrut, şi putea şi vreme avea) şi în loc ce ar fi fost cu mulţămită de plătit, nu numai căci slujba nu mi-au cunoscut, ce încă şi crocodilului în veci rob nerăscumpărat să fiu m-au vîndut. Eu dară, o, Şoaime, acmu aievea şi fără nici o siială mintea inimii mele mărturisesc şi ce ieste adevărul, aceia grăiesc (că vicleşugul pentru nepriietin, iară slujba pentru priietin şi ştiu, şi cît nu ştiu a mă învăţa nevoiesc). Nici alt stăpîn fără pre epitropii monarhiilor cunosc, ce tot carile acestora un tuleiu a le frînge pîndeşte, eu aceluia cu zdrobirea capului nu mă îndestulesc (că pentru părul priietinului, capul nepriietinului a smulge vredniciia priietinului ieste). De care lucru, pre unul ca acela, oriunde, oricînd şi oricum, din gazda vieţii în vecinică casa morţii a-l muta a mă nevoi nu voi părăsi. Iară amintirea, visul mieu, după tîlcuire de nu să va plini, ce precum tu dzici de va ieşi, adecă în curîndă vreme, precum şi din fălcile crocodilului va scăpa, cuvintele mele pomeneşte: că viaţa lui a multora moarte sirguieşte şi lineştea lui cu vreme (şi în scurtă vreme) monarhiilor de neaşedzat tul burare va aduce."

Într-acesta chip Hameleon, după feţe, şi gîndul, şi cuvîntul, şi lucrul, nepărăsit mutîndu-şi, ca acestea cu nedogorit obraz cătră Şoim borîia, a cărora greaţă el a suferi nemaiputînd: „Piei de aicea, dzisă, o, jiganie spurcată şi făţarnică, că eu mai mult a-ţi răspunde nici îmi trebuie, nici mi să cade, de vreme ce sin gură răutatea ta destul îţi răspunde şi fapta carea ai lucrat de saţiu în toată lumea o povesteşte! Că într-adevăr cel ce dinceput ai fost, tot acela eşti şi tot acela vei fi, pînă cînd, ca căpuşile de singe împlîndu-te, ca cîrceii beşicîndu-te, plesnind, vei crăpa. "

Partea a noa

Aşedară, lumea pentru lucrul făcut burzuluindu-să şi fieteca rile ce cu mintea mai rău afla, aceia Inorogului meniia, că adevărat, după vrajba nepriietinului ce-l goniia, nici nedejde de scăpat, nici într-alt chip fortuna de mutat era (ce norocul de multe ori cu un ochiu rîde, cu altul plînge, cu o mînă trage, iar cu alta împinge), în care chip şi cu Inorogul să videa a să giuca, că, precum mai sus s-au pomenit, preste nedejdea, precum a priietinilor, aşe a nepriietinilor cu supţire meşterşug din fălcile crocodilului nebetejit şi de vicleşugurile Hameleonului puţinel supărat scăpase. Carile deodată iarăşi la locurile sale ducîndu-să, din toate părţile mai tare şi mai bună pază avea (că şi dobitocul în groapa carea o dată cade, altă dată pe acolea trecînd, pe departe o ocoleşte), unde, după ce din primejdiia trecută min tea i să aşedză şi chiteala lucrurilor sale în cumpăna socotelii puind, toate trecutele dinceput, ca pre un izvod, cîte una, cîte una, aminte îşi aducea. Vicleşugurile cele supt tari şi mari giurămînturi a Hameleonului pomeniia, vecinica vrajbă şi nemu tata vrăjmăşie a amînduror monarhiilor socotiia, a priietinilor săi (carii la vreme ca aceia de să putea adevăraţi priietini a să numi) slăbiciune şi spre agiutorinţă-i siială videa. Căci pre unii depărtarea locului îi opriia, iară pre alţii receala dragostei la inimă îi îndoiia, şi pentru adevăratul priietin, ca nişte adevăraţi priietini în primejdii a să da, sau nu vrea, sau, de şi vrea, pentru micşorimea sufletului, nu îndrăzniia (că pre aur focul, iară pre priietin primejdiia ispiteşte şi după hotărîrea filosofască, adecă un suflet în doaă trupuri a fi, de-abiia unul cineva şi mai nici unul să nu fie aflat). Pre lîngă acestea, toate a vremii neîndămînări şi greutate cum păniia (căci lucrurilor sale foarte împotrivnică o videa), după aceasta neplecat şi neîntors sorţul nărocului său cunoştea, de carile, precum asupră-i mîniia încă să nu-şi fie împlut, să temea. Ales pildă arătoasă şi oglindă luminoasă în lucrurile neprietineşti priviia, cărora mai mult oarba fortună decît buna socoteală le slujiia. De care lucru, într-alt feliu de viaţă a întra şi într-alt chip de fereală a să aciua aleasă, ca mai bine în lineşte şi în negrijă sprijenit fiind, spre cea viitoare vreme de schimbarea lucrurilor într-altă faţă să nedejduiască. Şi aşe, de vechiu prieteşugul ca rile cu Cucoşul Evropei avea, aminte îşi adusă mai vîrtos ştiin du-l că la adunări ceva amestec nici au avut, nici a avea poate (căci pasirile de pre marginile ocheanului despre apus la săboară adunate n-au fost). Aşijderea, îl ştiia precum bun străjuitoriu nopţii ieste, căci atîta de ascuţit la simţire era, cît nu jigăniile vînătoare să poată îmbla, ce aşeşi nici frundza din copaciu pes te ştiinţa lui să cadză peste putinţă era.

Deci Cucoşul acela lăcuia într-un munte înalt şi mare, de unde răspîntiia a patru căi a videa şi strajea în toate părţi tare a ţinea putea. Lăcaşuri avea multe şi mari, din toate părţile bine întărite şi cu tot feliul de copaci roditori (de supt a cărora rădăcini ape răci curători ieşiia) încungiurate şi înfrîmţăşeate era, atîta cît la bunătatea locului cîte s-ar cerca, una macar nu lipsiia. Deci Inorogul carte ca aceasta scriind, cătră Cucoş trimasă: „Vechiului şi neclătitului priietin, Cucoşului Evropăsc, Ino rogul de crivăţ sănătate dzice. Nevoieşiia lucrurilor tîmplătoare între muritori îndămînarea au scornit, îndămînarea din cea înainte mărgătoare simbathie vine, simbathiia fiica asămănării ieste şi din dragoste să naşte, dragostea priinţa întemeiadză şi bunăvoinţa-ţi ţine necurmată (ieste dară priieteşugul între mu ritori lucru prea de minunat, de vreme ce cu chipul carile mai denainte nici cunoştinţă, nici de dînsul vreo ştiinţă au avut, pre acela din strein al său şi hiriş îl face, în scurt, alt el într-altul şi alt altul în sine ieste, trăieşte şi vieţuieşte). Tot dară prieteşugul în lineşte agonisit nedejde pune ca în tulburate şi în potrivnicile tîmplări de agiutorinţă şi împreună pătimaş să-i fie. Cu aceasta pricină încă de demult întemeiatului şi în veci alcătuitului nostru prieteşug acmu roada în vreme a-şi da şi dragostea viptul a-şi arăta, precum mi se pare, s-ar cuvini şi s-ar cădea (că precum copaciul fără roadă altă nu face fără numai foc, aşe prieteşugul fără cele şie următoare altă nu face fără numai colachii şi linguşituri). De vreme ce a trupului mieu micşorime în şepte munţi copăcioşi şi umbroşi şi în şepte văi adînci pline de hinci nici încape, nici sălaş a-şi afla poate, şi aceasta nu dintr-a mea nestătătoare sau neaşedzată fire, ce (precum toţi cereştii marturi neminciuninoşi îmi sint) dintr-a nepriietinilor asupra mea nestîmpărată vrăjmăşie şi dintr-a fortunii neplecată urgie. Carea lor neobosită povaţă făcîndu-să, potică necălcată, cale neîmblată, vale necercată, vîrv nesuit, munte necovîrşit, cîmp necutreierat şi deal neîncungiurat n-au lăsat (că răutatea de tot desfrînată decît piatra din ceriu aruncată mai repede ieste). Aşe, cît a dzice s-ar putea, în ceriu de m-aş sui, acolo sint cîini, în fundul mării de m-aşi coborî, acolo sint dulăi, în munţi cotei, în dealuri copoi, în cîmpi ogari, în stuhuri sampsoni şi în tot locul fălci deşchise, guri căscate şi colţi rînjiţi, ca cum ar fi sămănaţi pretiutinderea împănaţi stau. Un corn în loc de armă împotriva a atîţea vrăjmaşi şi patru pi cioare de fugă împotriva atîţea gonaşi am. De care lucru, so cotind că alt mijloc şi leac n-au rămas, fără numai lăsînd voia fortunii, cît şi cum va vrea să mă dosedească, ca împotrivă nemărgîndu-i, doară vreodînăoară mai plăcută să va întoarce şi din sine a mă mai goni doară să va părăsi. Aşedară, pre mine, pre carile pomenitele locuri a mă încăpea n-au putut, încape-mă lărgimea meideanului dragostei tale, pentru prieteşugul pre carile pururea între noi nesmintit şi nebetejit am păzit (căci în laturi a mă da am socotit pînă va trece urgiia). Deci supt acoperemîntul dragostei tale, aciuîndu-mă, voi rămînea, ca şi eu, în vreme ce fortuna îmi va sluji, răsplătire, precum voi putea să fac, datoriu să fiu."

Cucoşului slovele Inorogul trimiţind, pre carile el citindu-le (căci Inorogul în glasul Cucoşului a cînta ştiia), în grumadzii Ino rogului frumos şi alcătuit graiul Cucoşului să mira. Şi îndată sin gur firea sa pomenind, în minte îşi adusă că de glasul lui Leul să sparie şi la locul unde să află ochii Vulturului a străbate nu pot, necum picioarele dulăilor sau a coteilor să încapă. Şi aşe, îndată pre unul din cucoşii săi trimiţînd, prin locuri tăinuite povaţă Ino rogului făcîndu-să, la lăcaşurile sale să-l aducă îi porunci. Carile, mărgînd, bunăvoinţa stăpînului său îi spusă şi precum cu dragă inimă priimeşte ca, în tot feliul de slujbă şi priinţă aflîndu-să, nu numai în lăcaşurile sale neapărate, ca-ntru hirişe ale sale, ce orice şi altă trebuinţă ar avea şi prin mîna lui ar vini, pre cît mai de plin s-ar putea a face, pre atîta să va nevoi. Aşijderea, precum pen tru povaţa căii să-i fie ieste trimăs, dzicîndu-i. Inorogul, după ce ceia ce să cuviniia mulţămită făcu, cu cucoşul împreună să sculă şi la sălaşurile Cucoşului Evropii să suiră, unde cîtăva vreme cu mare lineşte, afară din toată grijea, viaţa îşi petrecu (că în primej diile mari şi fortunele adese, cît şi de puţină răzsuflare cei pătimaşi, multă şi mare lineşte a le fi socotesc).

Iară a aceştii mistuiri şi a Inorogului aşe de tare ascundere pricina au fost aceasta: că după ce Hameleonul au cunoscut pre cum Inorogul din fălcile crocodilului şi din toate vicleşugurile lui nebetejit s-au mîntuit şi acmu tuturor de viclean dovedit şi mai vîrtos despre Şoim tare probozit şi măscărit vădzindu-să, pre cum să dzice cuvîntul (din inima rea, rău gînd purcede), de ciia aievea asupra Inorogului toate răutăţile îşi pohîrni şi toate vicleşugurile, ca pre nişte dulăi turbaţi, în uliţile vrăjmăşiii îşi slobodzi şi în toată calea fără cale mintea cea fără minte îşi îndreptă. Şi aşe, îndată sculîndu-să şi ducîndu-să, pre dulăi şi pre cotei şi pre alalţi brehăi, pre toţi la un loc află, cătră carii cu spurcat glas într-acesta chip vorovi: „Eu încă de demult asupra Şoimului pre pus aveam, adecă că nu cu dreaptă inimă în slujba stăpînilor noştri să află, precum povestea Moliii v-am povestit. Iară acmu, iată, aievea să arătă, că împreună cu Bîtlanul sfaturi asupra epi tropii<i> Corbului au făcut. Pentru prinderea Inorogului nu nu mai cu capul atocma au ţinut, ce încă şi pentru scăparea lui cu mîna lui pe supt numele altora, pre cît au putut s-au nevoit, şi cu mijlocul lui, nepriietinul, carile prin a mele şi a voastre nenumărate osteninţe în butucul morţii cădzusă, de iznoavă în scaunul vieţii s-au urcat (jigania vicleană, precum vicleşuguri a scorni, aşe pre alţii după cuvîntul ei a domiri învăţată era). Ce mai mult aşteptaţi? Ce mărturie mai adevărată cercaţi? Şi ce mai bună vreme asupra nepriietinului şi acmu şi soţiilor lui aşteptaţi? Au după ce în nedezlegate legături v-or lega, atuncea să vă deştep taţi? Nu ştiţi cuvîntul carile prostimea dzice: (Apa doarme, iară nepriietinul nu doarme)? Au după ce răul gînd îşi vor plini, atun cea să vă sculaţi? Dară atuncea, ce folos? Acmu, dară, cuvintelor mele a asculta de viţi vrea, de lucrurile ce s-au lucrat şi de vicleşugurile Şoimului cu ale Bîtlanului aievea şi de-a măruntul Corbului să scrieţi, ca cu un ceas mai înainte pre aceste piiedece dintre noi să rîdice (căci iscoada şi nepriietinul de casă cu glăvăţina cîntariului să asamănă, carile, cu mică micşorimea lui, mari mamini de la pămînt în sus aruncă). Şi sau pre altul credzut în locul lor să trimaţă, sau tot lucrul asupra voastră să lasă şi, aşe făcîndu-să, încă o dată a lovi şi încă cu un mijloc de măiestrii lucrul început a ispiti am. Cu carile bună nedejde am că sfîrşitul după pofta noa stră vom videa."

Plăcu dulăilor borîtura Hameleonului şi, mai mult înapoi sau înainte necăutînd, după a lui cuvinte la Corb carte într-acesta chip scrisără:„Corbului, milostivului nostru stăpîn, ogarîi, coteii şi toţi, mari şi mici, dulăii, plecăciune şi sănătate! Mai în trecutele dzi le, de une sunate ale Şoimului şi a Bîtlanului spurcate chitele cani pre scurt în ştire făcusem. Iară acmu de aceleaşi încă mai aievea şi afară din toată îndoinţa adeverindu-ne, monarhului şi monarhiii în ştiinţă a da îndrăznim, precum prin multe a noastre dureri şi zbuciumări, pre cel de cap nepriietin pînă la fălcile crocodilului îl adusesem, de unde, scăpare sau nedejde de scăpare macar cum nu avea. Ce preste a toată lumea socoteală, Şoimul cu Bîtlanul, lui cu trup, cu suflet alăturîndu-să, noi a lui învăţătură şi îndemnare aşteptînd, el nu numai pentru scăparea lui cu tot ce-au putut s-au nevoit, ce încă precum cu a noastre meşterşuguri într-aceia silţă să fie cădzut înţelegînd, cu grele probăzături şi de cap clătinături, de moarte şi mai rău decît de moarte ni să lăuda şi, ca cum un rău prea mare asupra monarhiei am fi făcut, toate ocărîle şi batgiocurile lumii în obraz ne-au ştiupit.

Deci noi, ticăloşii, ca nişte drepte şi credincioase slugi, ce ieste adevărul dzicem şi mărturisim (că slugii adevărate moartea pedepsită în slujba stăpînului, decît viaţa fericită de la nepriietin pricinită, mai fericită-i ieste). Şi pre cît a cunoaşte putem, Şoimul şi Bîtlanul mai în multă vreme între noi de să vor afla, nu numai căci mari împiedecări ne fac, ce încă şi la mai grele primejdii statul lucrurilor să aducă poate. Iară aceştea lipsind, bună nedejde avem că, după măiestriile carile avem să întindem, în scurtă vreme din colţii noştri tot nu va scăpa şi iarăşi voia şi porunca la voi, iară slujba şi nevoinţa la noi va rămîne."

De aceasta carte nu puţin să tulbură Corbul, mai vîrtos că de la alţii asemenea cu acestea audzisă (că picătura adese căzută piatra, iară sicofandiia adese făcută inima despică). Şi aşe, îndată în locul Şoimului pre Uleu trimasă, Şoimului poruncind ca cum mai curînd înapoi să să întoarcă, căci acolea de alte vînători ieste trebuitoriu. Aşijderea, Bîtlanului porunci ca prin gîrle a mai îmbla să să părăsască, iar amintrilea făcînd, Corbul cînd crăn găieşte, bine ştie el ce feliu de menituri meneşte. Şoimul, după luarea poruncii aceştiia, cîtva în chibzuiele stătu şi nu în puţine chitele întră, merge-va înapoi, după poruncă, au nu va merge? Socotind că de nu, şi toate cîte dulăii scrisese era adevărate, însă dintr-însele unele fiind, prepus avea (macar că de scrisoarea dulăilor ştire nu avea) să nu i să cumva fi fost lu crurile descoperit (că vicleşugul, cînd în gînd întră, ca şoarecele ţiţiieşte, iară cînd să descopere, ca leul răcneşte). Deci cîteva pricini de zăbăvire scornind, cărţi la Brehnace şi la Cucunos scri să, ca pentru pricina aşe în grabă chemării lui să să înştiinţedze. Carii, cevaşi macară grijă să nu poarte, răspuns îi dederă, că deşi Corbul putere epitropii<i> pasirilor are, însă clonţul Corbului pe capul Şoimului să să puie, nime din pasiri nici va priimi, nici va învoi.

Într-aceste dzile şi Uleul sosi, carile, cu dulăii, cu Rîsul şi cu Hameleonul împreunîndu-să, pentru cea de tot a Inorogului prăpădenie, cum vor face şi de ce s-ar apuca, la sfat stătură. Rîsul cu Hameleonul, după pestriciunea ce avea, mai multe răutăţi şi vicleşuguri a scorni ştiia. Deci Hameleonul îndată fumul spur căciunii şi duhul înşelăciunii gros şi întunecos slobodzind „Eu, dzice, încă de la tată-mieu, Apariul, meşterşugul maghiii foarte bine am învăţat, în care meşterşug deplin învăţat şi pre alt chip, carile acmu aicea să află, ştiu, cu carile împreună, de va vrea, o mreaje să împletim, adeverit sint că ori în ce fundul pămîntului Inorogul ascuns ar fi, meşterşugul mrejii şi puterea vrăjii la înşelăciune îl va aduce. Că Vulcanul pre Mars cu Afroditi asupra curviii vrînd să prindză şi mreaje de fier împletind, descîntecul vrăjii în stele scris şi tipărit l-au lăsat, pre carile meşterşugul a-l citi putînd, după cursul stelelor şi după învăţătura trupurilor cereşti urmînd, din mreajea carea vom împleti orice cît de iute şi de tare ar fi, într-însa a nu cădea şi nescăpat a nu să ţinea cu putinţă nu ieste.

" Iară chipul acela era o jiganie dintr-altă monarhiie, însă mare plată dacă i să da, cu vrăjile lui toată răutatea a nu face nu să feriia. La acea jiganie cu toţii mărgînd, întîi poveste îi spusără, adecă precum nepriietin de cap pre Inorog au şi precum în multe chipuri ispitind, nicicum la mînă să-l aducă n-au putut. Apoi sti hurile cele de aur, pre carile Camilopardalis de la capiştea Pleo nexiii le învăţasă, citindu-i, cu mare plecăciune i să rugară, ca după înalt şi adînc meşterşugul ei o mreaje să le mrejască, cu carea pre acel iute şi neprins nepriietin a prinde să poată. Jiganiia (a căriia nume din numărul 1.130 să cuprindea), plăcute stihurile lor audzind, prinsă bucuroasă şi carea dintre jigănii în partea Ino rogului să ţine întrebă. Ei precum afară din Fil pre altul nu ştiu răspunsără. Atuncea jiganiia, belindu-şi budzele şi rînjindu-şi dinţii, rîdzind şi cu capul clătind, dzisă: „Dară Şoimul şi cu Bîtlanul, mai în trecutele dzile, cu numele tuturor pasirilor viind, mi s-au rugat ca să le împletesc o mreaje cu carea să poată vîna corbi. Au şi Corbul împotriva voastră ieste? (Atuncea ei pentru povestea Molii<i> mai cu deadins să adeveriră, însă deodată cu tăcerea o trecură.) Ce de vreme ce Filul de Inorog şi Inorogul de Fil să ţine, şi alta înainte a vă pune am, pre carea priimind-o, şi eu mreaja a vă împleti voiu priimi. Să ştiţi, dară, că odînăoară Vidrii am împletit o mreaje, cu carea au prins pe Fil, ce, nefăcîndu-mi-să plata carea îmi giuruisă, de asupra Filului asupra Vidrii am întors descîntecul şi într-aceiaşi mreaje Vidra s-au prins. Apoi, şi Filul de cuvînt rămîind, de asupra lui vrajea mi-am luat şi asupra Cămilii mai cu vreme au cădzut. Deci acmu, datoriia Vidrii şi a Filului asupră-vă de viţi lua, mreaje cu carea pre Inorog să prindeţi voi împleti (de noroc era Inorogul cu primejdiile sale datoriile al tora a răsplăti, precum întîi pentru Hameleon crocodilului, aşe acmu pentru Vidră şi Fil vrăjitoarii). Atuncea dulăii şi alalţi cu toţii de plată tare să apucară şi spre aceasta cu blăstămi şi cu giurămînturi vîrtos să legară. Spurca ta jiganie cuvinte din multe silave alcătuite din limbă a bolborosi şi din budză a şopti începînd, descîntecul vrăjii asupra Inorogu lui descînta. Iară Rîsul şi cu Hameleonul, înainte-i îngenuncheaţi, cu coadele dulăilor spuma de pre gură ştergînd, ca unui bodz i să închina (că icoana bodzului şi vrajea vrăjitoriului, precum la cei înţelepţi tot o ocară, aşe la cei nebuni tot o cinste are). Deci ei mreaja acmu giumătate împletită pre mîne gata să o ia adevărat ştiind, cu mare veselie jiganiii mulţemită făcînd, la alte a străjilor întărituri să orînduiască să dusără. Iară nu după mult ce ei ieşiră, în locul lor Şoimul împreună cu Bîtlanul sosiră (că Şoimul, limba jigănii neînţelegînd, pre Bîtlan în loc de tălmaciu cu sine pur ta), căriia de chemarea lui înapoi şi precum să margă au socotit îi spusă şi precum de acmu înainte asupra Corbului a vrăji să să părăsască îi dzisă, căci lucrurile într-alt chip s-au mutat.

Jiganiia vrăjitoare, sau lucrurile mai într-adînc nu prea so cotind, sau socotind şi vrînd, pentru mreajea carea asupra Ino rogului au împletit, Şoimului spusă. De care lucru, Şoimul înţelegînd, mai multă acolea zăbavă nu făcu, ce îndată ieşind, de nevinovăţiia Inorogului şi de nepocăită răutatea Corbului aminte aducîndu-şi, aşijderea de giurămînturile carile încă nu de multă vreme amîndoi făcusă pomenind, îndată Inorogului ştire trimasă că jiganiia vrăjitoare cu linguşiturile dulăilor şi cu grea plata Corbului, mreaje cu descîntec asupra lui au împletit, de carea foarte aminte să-i fie. Iară el de Corb chemat fiind, ieste într-acolo preste puţine dzile să purceagă şi după cuvîntul dat vecinic priietin să-l ştie. Acestea Inorogul înţelegînd, la lăcaşurile Cucoşului să suisă (precum mai denainte s-au pomenit), unde păşune de biv, ape limpedzi, izvoare răci, grădini cu flori, livedzi cu pomi, pomi cu roadă şi roadă de toată dulceaţa avea, în fel de fel de desfătări şi în divuri, în chipuri de dezmierdări viaţa îşi petrecea. În scurt, să dzicem, în toată negrijea şi lineştea să afla, fără cît una nu mai lipsiia, adecă depărtarea de la locurile sale, şi alta prisosiia, adecă starea fericirii şi nemutarea norociii nepriietinilor lui. Într-acesta chip Inorogul nefericirea într-un chip cani cu de-a sila în fericire întorcînd (că de multe ori răbdarea, de fierul sufere lii vasul legîndu-şi, pre cele nepărăsite valurile fortunii încăle cînd biruieşte), vremea (carea dascălul şi învăţătoriul tuturor ieste) ce cale îi va arăta şi ce meşterşug îl va învăţa aştepta. Intr acea vreme, una din jigăniile streine (carea nici cu o monarhiie parte nu avea), la Inorog viind, veste ca aceasta îi adusă: „În părţile noastre, dzice, vrăjitoare să află carea cu puternice vrăjile ei apa în piatră şi piatră în apă întoarce. De a căriia nume Filul audzind, la dînsa au mărs, carile cu atîta a trupului mărime ce are, umilite închinăciuni şi pînă la pămînt plecăciuni îi făcea şi cu răvărsate lacrimi şi îndesite suspinuri îl ruga ca, milostiv spre dînsul arătîndu-să, vrajă să-i vrăjască şi o mreaje să-i împle tească, cu carea strutocamile a vîna să poată. Şi aceasta făcîn du-i-să, cu mari giurămînturi să lega, precum şi cea dintîi şi ceastă de acmu plată în scurtă vreme îi va face (că scăpatul la minciuni şi lacomul la giuruinţe mari pre lesne inima îşi dau)." Jigania lacomă, nu atîta pentru umilinţă (că lacomul a să milostivi n-au învăţat şi, de-au şi învăţat, pînă a nu învăţa, au şi uitat), cît pentru grele giuruinţăle Filului, prinsă bucuroasă, însă cu această socoteală, adecă întîi de frăţiia şi tovărăşiia Ino rogului de să va lepăda. La care cerere, Filul, cu mare ciudesa şi mirarea a toată zidirea, cuvîntul îşi dede, socotind că cu vicleşug, vicleşug va vicleni şi cu amăgeală, amăgeala va amăgi, ce în zădar. Că macar că atuncea vrăjitoarea mreajea împleti, laţurile întinsă şi silţele supusă, ce, sau meşterşugul îi era minciunos, sau, de nu era minciunos, era neputincios, de vreme ce în multe chipuri voroava îşi schimba, că uneori dzicea că mreaja asupra Corbului au fost menită, alteori dzicea că asupra Struţului ieste împletită, iară mai pre urmă dzisă că, de nu să va strica vîlfa Inorogului, mreajea lui ceva să vînedze nu poate, căci cu cornul Inorogului are antipathia (aceasta şi socoteala putea da, de vreme ce vrăjile lui spre moarte olăcăriia, iară cornul Inorogului precum purtătoriu de viaţă ieste, cine va tăgădui?). Deci de va fi voia Filului ca în mreaja ce împleteşte struţi să vînedze, întîi cu Corbul prieteşug făcînd, de împreunările Inorogului aşeşi de tot să să părăsască. Iară amintrilea, nici vrajea, nici mreajea în ceva a-i sluji poate. Filul, săracul, sau în prostimea inimii ce avea să amăgiia, sau lăcomiia vînatului spre strîmbătate ca aceasta cu totul a să da îl împingea (atîta nesăţioasă pofta cinstei pre cei ce o doresc orbeşte, cît pentru rîsul unui ceas de astădzi plînsul unui an ce vine nu socoteşte). Aşe, Filul, nu numai cu mari giurămînturi, precum de multă vreme nici să-l fie vădzut să giura, ce încă precum de l-ar şti unde să află, singur el ştire vînătorilor ar da. Aşijderea, adăogea dzicînd, precum şi el cunoaşte că pricina a toată tulburarea a aces tor doaă monarhii Inorogul ieste, şi, pînă el suflă, acestea să răzsufle peste putinţă ieste. Într-acesta chip şi vrăjitoarea pe Fil, şi Filul pe vrăjitoare a amăgi socotiia. Că vrăjitoarea gîndiia că de va vîna pre Inorog, fără greş preţul mrejilor de la dulăi îşi va lua, iară Filul chibzuia că de va vîna pre Strutocamilă, pre alte dobitoace spre sine a le întoarce pre lesne-i va fi, şi atuncea Cor bul, vrînd-nevrînd, spre pace a pleca îi va căuta. Ca acestea şi altele ca acestea cel ce vrăjiia cu cel ce să vrăjiia în vînt arunca şi gîndurile în aier îşi spulbăra (precum mai pre urmă sfîrşitul au arătat), că într-aceiaşi vreme din părţile os troavelor mediterane o jiganie mare s-au rîdicat, ai căriia mreji şi vrăji atîta de tari şi de mari era, cît pre toate celea ce de la ceialalte jiganie tocmite era, îndată în deşert le scoasă şi, aşeşi de tot fărîmîndu-le, le rumpsă. În care vreme, Inorogul, vădzind că chipurile vrăjitoarelor s-au schimbat şi vrăjile spre alte des cîntece s-au mutat, aşijderea de mrejile carile întinse şi acmu rumpte şi destinsă fără nici o grijă socotindu-să, îndată de la lăcaşurile Cucoşului coborîndu-să, la ale sale să dusă.

De care lucru, Rîsul, Hameleonul şi alalţi dulăi, de ştire luînd, nu în puţină frică întrară şi nu mică întristare luară (că voia rea din dreptate mîngîierea în curăţeniia inimii pune, iară întrista rea din strîmbătate frica răsplătirii înainte aduce).

De care lucru, iarăşi alfavita din-ceput a citi şi buchele din capăt a prociti începură, sfaturile înturnară, voroavele răsturnară, gîndurile tăvăliră, chitelele prăvăliră, dîrmoiară şi cernură, nighi na din grîu şi bobul din madzire să aleagă nu putură, grămădiră, vrăvuiră, aruncară, scuturară, spulbărară, vînturară, pleavele din grăunţe a despărţi, obosindu-să, să lăsară. Iară, ah, iar, vah, iar, ai, iar vai! Bolnavul să însănătoşadză, nepriietinul să învîrtoşadză, lîngedul să ţăpineşte, slabul paşii îşi sprijeneşte, iată, mai mortul să scoală şi pre noi, pre vii, mai ne omoară. Osteninţa a atîta vreme, mulţimea a atîtea pagube, şirilăile sudorilor, izvoarăle lacrămilor şi alalte toate cu totul în vînt şi în deşert să dusără. Iată, Inorogul la cîmp, fără sială, iată-l-ăi la lăcaşurile sale fără dodeială, iată-l-ăi, toate pre voia lui deplin a fi nedej duieşte fără îndoială. Vremea lui lină, noaă tulbure, vrăjitorii şi mrejitorii, sau neputincioşi, sau necredincioşi, în lucru nestă ruitori, la cuvînt nestătători. În scurt, în ceva şi în cineva nedej de, credinţă şi adevărată priinţă n-au rămas. Bine ar fi dară de-ar fi cu putinţă monarhiii noastre altă chivernisală să să puie, jiga niia aceasta cu blîndeţe şi cu binişor, iar nu cu îndîrjie şi cu rău ieste de domolit. Iată, vînătorile ne batgiocuri, iată, mrejile în toate părţile ne şpîrcui, iată, toate meşterşugurile în darn şi toate trudele în zădar ne scoasă, iată, lui locul a să lărgi, iară noaă a să strîmpta au început, pînă în cea de apoi sfîrşitul cum va vini cine poate şti? (Că de multe ori în locul celui nedejduit şi aşteptat sfîrşit, cel nenedejduit şi neaşteptat a vini poate). Şi aceasta nu numai unui chip privat şi deosăbit, ce a tot trupul publicăi de nemutat primejdie va aduce. De care lucru, şi noi, nu numai pizma şi voia unuia a urma, ce folosul cel de obşte a căuta ni să cade (că între muritori mai cinsteşă şi mai adevărată laudă a să agonisi nu poate decît carea cu folosul a toată publica s-au cîştigat).„Deci, pre cît socotesc, Dulăul cel bătrîn dzisă, de tot adevărul lucrului (toate colachiile de la mijloc rîdicînd), Cor bului să spunem, ca doară şi el socotelelor şi pizmelor sale sfîrşit a pune va putea (că de multe ori unde cuvîntul a isprăvi nu poate, isprăveşte băţul) şi doară mai spre bună minte inimile îmbelor părţi a întoarce vom putea, ca într-acesta chip, precum vrăjmăşiii lor sfîrşit, aşe trudelor noastre coneţ a afla să ne învrednicim".

De acestea cuvinte Rîsul hohotiia, iară Hameleonul fisiia, pre carile unul în rîs, altul în vis le tîlcuia şi, ca cum sfaturi de bat giocură ar fi, le măscăriia, de vreme ce bine ştiia că cele de multe ori amăgele şi minciunoase văpsele toată zugrăvala şi chipul adevărului scîrnav au muruit şi la cel luminos chip şi a adeverinţii figură a vini preste putinţa şarurilor a fi dzicea. Şi aşe, dintr-aceste a pricii scîntei, între vînători focul gîlcevii şi a dihonii a să aţiţa începu. De unde Dulăul ciobănesc, macar că lătra, însă într-adevăr a lătra într-acesta chip începu: „Audziţi voi, jiganii, nu atîta pre dinafară, pre cît pre dinluntru văpsite, agiunge-vă cît pînă acmu şi pînă într-atîta monarhiile aţi ames tecat şi toată şi mai nestînsă iasca vrăjbii între dînsele aţi arun cat. Puneţi-vă hotar şi ţenchiu răutăţilor voastre, părăsiţi-vă mai mult cleştele strîmbătăţii în mîna lăcomiii a alcătui, fie-vă de saţiu, cît în vremea a patrudzăci de ani, ca valurile ţărmurile, nepărăsit, voi monarhiia Leului cu fel de feliuri de areţi şi de miha nii a o izbi şi din tuspatru colţurile a o scutura nu v-aţi săturat, pre carea, iată, la cea mai de-apoi şi netămăduită răzsipă aţi adus-o. Au şi monarhiii Vulturului acelaşi cîntec viţi să cîntaţi ? Au şi pe publica pasirilor cu aceleaşi veninate şi fărmăcate drojdii viţi să îmbătaţi? Au nu cunoaşteţi că de vreme ce cu răutate ceva a să săvîrşi nu să poate, sfîrşit şi istov răutăţii a pune trebuie? Şi de nu spre altă nedejde calea să deşchide, încailea vremea a chivernisi şi schimbările tîmplărilor a pîndi a înţelepţilor lucru a fi să socoteşte (că spre vînt a ştiupi şi piatra la deal a pohîrni aievea lucru nebunesc ieste)".

Înfocat oarecum şi încă mai cu mare mînie aţiţat şi mai spre mare răutate pornit de acestea cuvinte, Rîsul cu cumplită urgie cătră Dulău dzisă: „O, cap de hîrtie cu crieri de aramă, o, sac de mătasă şi plin de fişchie, o, ferice de voi şi de monarhiia voastră, cînd nedejdea voastră în credinţa Inorogului viţi aşedza şi din aşedzimîntul lui lineştea vă viţi aştepta. Au nu Inorogul mai mult dobitoc cu patru picioare decît pasire cu pene şi cu doaă aripi ieste? Au pasirile pentru dobitoc mai chiar şi mai adevărat decît dobitocul vor giudeca? Au în cele streine decît în cele ale sale cineva mai mult a filo<so>fisi poate? Nu orbul, ce cel cu ochi giudecă de văpsele, ochii noştri în trupul nostru, iară ai voştri într-al vostru sint deşchişi. Nime casa altuia mai mult decît pre a sa a cunoaşte poate. Noi sintem carii cea mai multă viaţă cu Inorogul împreună ne-am petrecut, noi sintem carii a lui gînd şi fire am cunoscut, noi sintem carii şi prin ficaţii lui am trecut şi ce idol înluntru poartă şi ce icoană afară arată curat ştim. De unde adeveriţi sintem că totdeauna inima-i, gîndul şi, de i-ar fi cu putinţă, şi fapta spre răzsipa Corbului şi spre prăpădeniia monarhii<i> Vulturului au stăruit. A căruia fire din începuta vrăjmăşie a să întoarce preste toată cuprinderea scotelii ieste şi mai vîrtos adevărul a grăi de vom vrea, el atîtea gonituri, lovi turi şi netămăduite rane, carile de la noi au luat, şi atîtea de viaţă primejdii, în carile le-am adus, cu ce minte socotiţi că din tabla inimii sale le va putea şterge? În zădar, dară, ca acestea gîndiţi şi sfat, ca cum ar fi de nepriietini, sfătuiţi. De care lucru, a mea sentenţie ieste, de acmu înainte, (decît prieteşugul cu prepus şi ascuns neprieteşugului, la ivală mai de folos ieste. Căci vrajba la ivală fiind, paza şi strajea despre vrăjmaşi mai trează şi mai deşteptată stă). Iară amintrilea, în leagănul îngăimării, somnul peirii fără veste şi cînd nici vom gîndi, atuncea ne va stropşi". Acestea şi altele multe ca acestea Rîsul, spre împiedecarea aşedzimîntului, împotriva Dulăului, pre cît putu, ritorisi şi macar că pre o parte să părea că cuvîntul adevărul atinge (căci dintr-îmbe părţile încredinţarea cu greu putea fi), însă cu inima şi cu gîndul, de la limanul lineştii, departe, în valurile tulburării, să bătea, de vreme ce din gură neîncredinţarea argumentuia, iar din gînd so cotiia că macar vremenică pace între dînşii de să va cumva aşedza, cît de în scurtă vreme, din cele nenumărate vicleşugurile lor, multe pot să să descopere, pre carile Inorogul în catalogul său pre amăruntul însămnate le avea. De carile Corbul în ştiinţîndu-să (căci jiganiile din fire vicleşugului date, multe urgii în capul Corbului odată să aducă silisă), să nu cumva de tot de spre dînşii să să răcească şi pînă mai pre urmă să nu li să cumva slovele îndrăpt citească (carea s-au şi tîmplat).

Deci la cazaniia carea Rîsul împotriva păcii făcusă, Dulăul cel bătrîn într-acesta chip răspunsă: „Bine ne dzici, o, Rîs de rîs, că capete de hîrtie şi crieri de aramă sintem şi în saci de mătasă gunoiu scîrnav purtăm. Adevărat, dară, că precum ne împo dobeşti, aşe şi sintem, că de n-am fi fost aşe, monarhul nostru, în linguşiturile şi măguliturile voastre împleticindu-să, nu s-ar fi înşelat. Ce precum din vremea a patrudzăci de ani ispitiţi şi probăiţi vă aveam, bine şi de folos ar fi fost, tot cum v-am ştiut, aşe să vă fim ştiut, şi precum v-am ţinut, tot aşe să vă fim ţinut. Iară acmu, ca cei fără crieri, cu acelaşi picior lovitura într-aceiaşi piatră am poftorit ş-am întriit (că o dată şi de da ori într-o ma terie a greşi, a muritorilor, iară nepărăsit în mijlocul netrezvirii şi a neîndreptării a rămînea a celor fără crieri lucru ieste). Şi mai mult altăceva a dzice nu avem, fără numai, pentru alte poate fi a monarhiii noastre fapte urîcioase cereştii asupră-ne urgie ca aceasta ş-au vărsat, carea, de tot mintea ameţindu-ne, socoteala ne-au îmbătat, ca pre cei ce toată lumea tuturor de vicleni şi de înşelători i-au cunoscut şi i-au arătat, noi numai în loc de adevăraţi priietini şi la cuvînt stătători să-i ţinem şi să-i avem, pînă cînd (carea să nu învoiască Dumnădzău) cu rele îndemnările şi spur catele fapte prin scîrnave organe ca voi la cea deplină plată şi cea desăvîrşită prăpădenie să ne aducă (că a faptelor rele începătură spre rău sfîrşit pleacă şi tesla carea lovind nu tocmeşte, adevărat ce au fost tocmit răzsipeşte). Acmu, dară, o, jiganiilor, agiunge-vă, agiunge-vă, dzic, cu undelemnul pizmei voastre pojarul răutăţilor în toată lumea a aţiţa! Lăsaţi sfaturi a ne mai da, carile cunună de spini şi brăţări de lanţuje ne împletesc. Fie crierii noştri ceşti de aramă macar cîtăva vreme de ciocanele clivetiturilor voastre neloviţi şi neciocăniţi. Aveţi-vă crierii cei de aur la voi şi noi ceşti de aramă la noi, neamestecaţi voi a voastre şi noi ale noastre să gîndim şi să chivernisim. Părăsiţi-vă mai mult împotriva socotelii noastre basnele voastre cele obraznice a arunca. Că viu Vulturul ceresc, că toate negre petele şi pestriciunile răutăţilor voastre în văpsala roşelii le vom întoarce, de carile nici Camilopardalul a vă spăla va mai putea, macar că între gloate să dzice precum el apa vie şi apa moartă în tidvă să fie ţiind. Deci, de acmu înainte lucrurile monarhiii voastre singuri voi vi le căutaţi, că noaă ale noastre nevoi şi asuprele (carile mai mult cu pricina voastră ne-au vinit) destule şi de prisosit ne sint."

Hameleonul cu Rîsul vădzindu-să că din tovărăşiia a altor vînători să izgonesc şi mai vîrtos cunoscînd că socotelele lor spre mutarea lucrurile într-altă faţă stăruiesc, pusără sfat în doaă chipuri: Cel dintîi era ca Pardosului ştire să dea (carile pre aceia vreme Strutocamila păştea şi între dobitoace jiganie mare să făcuse), pre cum soţiile din partea monarhiii Vulturului pre altă cale s-au abătut şi precum semnele arată, cu cei de obşte nepriietini legătură de pace vor să facă. Iară cel al doilea sfat era ca Hameleonul cum mai curînd la monarhiia Vulturului să să ducă, ca acolea cu sin gur Corbul împreunîndu-să, cît mai mult va putea lucrurile să amestece şi ipopsiia Corbului asupra Şoimului mai vîrtos să adaogă, adecă precum cu nepriietinii una s-au făcut şi dulăii vînători, carii acmu spre împăcare stăruiesc, pacea aceia precum pînă mai pre urmă de vrun folos nu va fi să arete. Deci cu mestecăturile şi cu minciunele de va putea ceva isprăvi, bine. Iară de nu, de acolea, cum va putea mai curînd, la monarhiia Leului să treacă, ca cum va putea mai tare suma să strîngă, carea în munţi pentru plata mrejilor şi a vrăjitorilor cu datorie cheltuise. Ei, dară, acestea îndată ce le sfătuiră, îndată a le face începură şi cum mai în grabă cătră Pardos carte ca aceasta trimasără:„Rîsul şi Hameleonul, Pardosului şi Veveriţii, iubiţilor fraţi, sănătate! În ştire să vă fie că lucrurile noastre nu în statul lineştii să află, de vreme ce ogarîi, coteii şi alalţi toţi dulăii, şi mari şi mici, a monarhiii Vulturului vînătorii, mai mult vînătoarea a de lunga mai de tot s-au părăsit şi mai vîrtos că pentru tractatele de pace între dînşii cuvintele vîrtos au început şi sfîrşitul tuturor pre noi aşeşi de tot din sfaturile şi lucrurile de obşte ne-au lepădat. Ce noi, mai denainte porunca Corbului ştiind, cu carea pre noi ne îndemna, iară pre dînşii îi învăţa, ca cevaşi macară afară din ştiinţa noastră să nu facă, de multe şi de multe ori de cele pentru folosinţa obştii îi înştiinţam, îi învăţam şi spre celea ce să cade îi îndreptam. Iară ei, ca nişte necunoscători şi de duhuri înflăcioasă purtători, ale noastre învăţături acmu în samă nebăgînd, din capetele sale pre cărări strîmbe şi şuvăite a îmbla au început. Şi de vreme ce lucrurile aşe s-au tîmplat, căutaţi de acolo lucrurile foarte bine să vă socotiţi şi de ieste cu putinţă monarhiia noastră singură din sine să să stăruiască şi singuri noi împotriva a atîţea vrăjmaşi să ne luptăm, de vom putea, cum mai curînd să ne înştiinţaţi, căci noi, pre cît cu socoteala a agiunge putem, monarhiia Vulturului, cu vreme, nu numai cît de tot de la sine ne va dizlipi, ce încă şi mare împotrivnică a ne fi, fără prepus ieste (că obrinteala ranii de pre margini să cunoaşte). Şi fiţi sănătoşi."

După trimiterea cărţii aceştiia, şi Hameleonul nu mult zăbă vindu-să, spre monarhiia Vulturului drumul apucă. Ce dintîiaşi dată precum această călătorie în zădar să-i fie semnele o arăta, de vreme ce Şoimul (precum mai sus s-au pomenit), lucrurile tocmindu-şi, lîngă Corb să dusese, carile şi mai la mare cinste decît întîi încăpusă. Unde sosind Hameleonul, nu numai uşă să între, nu numai gaură să încape, ce aşeşi nici crăpătură cu ochiul să privască, loc şi vreme ceva împotriva Şoimului să scornească nu află. Şi aşe, socoteala de acasă cu cea din tîrg netocmindu-i-să, la toate, de nu de bunăvoie, de nevoie îi căută a tăcea şi alte linguşituri şi chipuri de amestecături a scociorî să nevoi. Aşedară, pentru Şoim în ceva gura-şi a deşchide neputînd (căci Brehna cea şi Cucunozul din fire neînvoinţă şi antipathie cu Hameleonul şi cu toată simenţiia lor vrajbă vecinică avea), pre Inorog, pre Fil şi pre alţii (carii nepriietini să număra şi era) cu spurcate sicofandii şi viclene năpăşti cătră Corb îi trecu. Aşe cît Corbul, spre mai toate cuvintele urechea inimii a pleca din fire obiciuit fiind, din sfătuirea şi îndemnarea adevăraţilor lui priietini să abătu şi de iznoavă carte ca aceia cătră vînători scrisă, cu carea tare le porunciia, ca de tractatele păcii nepărăsindu-să, supt numele aşedzării laţul răsturnării Inorogului să întindză. Numai de Fil să să părăsască le dzicea, de vreme ce voia vrăjitoriului a trece nu poate, nici vreo pricină adevărată ca aceia asupra Filului are, iară deşi are, dzicea că cunoaşte că nu hirişă firea lui, ce din îndemnarea altora Filul în rîndul nepriietinilor s-au numărat. Deci tot lucrul în stropşirea şi de tot prăpădirea Inorogul stînd, numai asupra lui goana, ori cu ce mijloc ar fi, să nu părăsască şi cu bine, şi cu rău vîrtos le porunciia. Acestea şi ca acestea Hameleonul, pre cît mai în grabă putu, ară, sămănă, grăpă, săceră, trieră, vîntură şi în jitniţa răutăţilor Corbului le aşedză, pre carile în vremea lor să răzsaie nedejdu ind, pentru ca spre monarhiia dobitoacelor să margă voie să-i dea să rugă. Corbul, cîteva în chip mai de taină poruncindu-i şi ales pentru slujba carea spre vînarea Inorogului arătase, cu nu puţine daruri dăruindu-l, unde voia îi va fi să margă, voie îi dede. Hameleonul, voie şi dzua bună luînd, cum mai curînd în mo narhiia dobitoacelor trecu, unde mărgînd, ce au lucrat şi ce au aşedzat mai pre urmă la locul său ales să va povesti.

Partea a dzecea

Hameleonul, dară, aşe de acolo spre monarhiia dobitoacelor purcegînd, Şoimul înaintea Corbului lucrurile Bîtlanului a aşedza să apucă, pentru ca şi pe Hameleon de minciunos să dovedească şi credinţa sa şi a Bîtlanului să întărească şi toată vredniciia Ino rogului precum ieste şi precum au cunoscut-o, să o perigrăpsască (căci Hameleonul cătră Corb dzisese precum Bîtlanul asupra Cor bului în prieteşug cu Filul şi cu Inorogul să să fie legat). Deci toată ispita credinţii Bîtlanului într-aceasta punea, ca Corbul trimiţînd lîngă sine să-l cheme. Deci după poruncă, îndată de va vini, a lui credinţă singură din sine să va dovedi, iară nevi ind, sămnul temerii vicleşugul inimii îi va descoperi şi adevărat nepriietin a fi îl va arăta. Iară alalte cuvinte a Şoimului cătră Corb într-acesta chip fură: „Lucrurile fireşti (milostivul mieu şi de bine făcătoriu stăpîn) şi cu un cuvînt să dzic, oricîte de la ceriu pînă la ceriu să văd, să simt şi să înţeleg, cei a firii iscoditori şi cu de-adinsul cercători, dzic, precum patru pricini să li să dea. Pricina adecă: cine, din ce, în ce chip şi pentru ce. Deci dintr-aceste patru cele trii înainte mărgătoare (pre cît a mea proastă socoteală agiunge) adevărat fizicăi slujesc. Iară cea mai de pre urmă nici cum cu fizica a să amesteca poate (macar că grei şi deplin învăţători aşe au slăvit), ce numai ithicăi, adecă învăţăturii obi ceinice temeiul şi sfîrşitul ieste (ce pentru ca proimiul voroavei mele cu lungimea ceva mai mult supăr să nu aducă, în scurt, pre cît voi putea şi a proimiului cinste să păzăsc şi deşchiderea a alalte voroave precum să cade mai chiar să sfitesc voi sili). Ieste dară firea în lucruri, carea le face a fi ce sint şi a lucra ce au poruncă a lucra, şi aceasta afară din toată socoteala pricinii săvîrşitoare, însă numai porunca şi orînduiala aceluia, carile din ceput spre vecinică şi neobosită clătire au pornit-o, carea pre cum a nu să obosi, aşe nici a să schimba, nici a să muta ştie sau poate. Neschimbată, cînd dzic, în feţe, iară nu în atomuri, tre buie să înţelegi de vreme ce toate atomurile în toate feţele, în toată vremea cursul perioadelor sale făcînd şi săvîrşind şi ca-ntr-un vîrtej întorcîndu-să, tînd la nemica, tînd la a fi a lucrului să întorc. Adecă de o parte născînd, iară de altă parte perind, singură schimbarea atomurilor tîmplîndu-să, fiinţa feţelor, după hireşul său neam întreagă şi neschimbată să pădzeşte (căci nici cel firesc lucrătoriu osteneala simpte, nici materia lipseşte, nici formei după a sa orînduială fireşte împiedecare sau de tot ştergere a să da poate). Că, amintrilea fiind, încă de demult vrunul din chipurile neamurilor de tot a pieri s-ar fi tîmplat.

Tot, dară, orice firea fireşte lucreadză, pricina săvîrşitului preste socoteala şi simţirea ei ieste. Că amintrilea dobitocul nu mai dobitoc a naşte ar fi lăsat, iară nu lupul pe oaie şi şoimul pe porumb a mînca ar fi putut. Aşijderea, cele fireşti toate în sferă să întorc şi sferîi fireşte sfîrşit nedîndu-să, iată că nu pen tru odihna sfîrşitului, ce pentru vecinica clătire de la neclătitul călătoriu să clăteşte. Soarele, luna, ceriul şi alalte trupuri cereşti toate, din-ceput năpărăsit şi cu mare răpegiune aleargă, însă nu cu aceia socoteală, ca doară vreodînăoară la doritul ţenchiu şi sfîrşit agiungînd, să să odihnească, căci aşe (precum s-ar putea dzice), încă demult ar fi cunoscut, precum fireşte la sfîrşit să agiungă, preste putinţă îi ieste şi precum pînă acmu în vreun punct a sferii lucrării sale loc de stare n-au aflat, aşe şi de cii înainte în vecii vecilor, precum nu va mai putea, demult nedej dea i s-ar fi curmat, fără numai cîndailea clătitoriul firii (cel ce în clătire nehotărîtă şi neodihnită o ţine), după a sa slobodă şi puternică voie vreodată a o clăti ar părăsi. Aşedară, toate lucru rile fireşti, cu una şi singură a soarelui paradigmă, precum să cade a să înţelege să pot. Că precum soarele de la punctul Racu lui pînă la punctul Capricornului să suie şi să pogoară şi în tot anul, macar că toate locurile îmblării sale negreşit atinge şi cer ceteadză, însă nici curgerii sfîrşit a face, nici odihnii a să da poate, fără numai cît cu apropiierea şi depărtarea sa de la lo curile ce priveşte, mutările şi schimbările vremilor pricineşte, şi aceasta afară din toată socoteala şi simţirea sa. Într-acesta chip şi cursul a toată fapta nepărăsit atomurile schimbîndu-şi, toate cele din-ceput chipuri nebetejite şi nepierdute păzeşte. De unde aievea ieste că ţenchiul sfîrşitului nu în socoteala fireştilor, ce într-a izvoditoriului şi pricinitoriului firii ieste. Şi aşe, socoteala sfîrşitului, din cele fireşti cu totului tot rîdicîndu-să, rămîne ca după pricina pricinilor, în care a doa pricină socoteala pricinii sfîrşitului să să afle. Şi aflînd-o, să o pricepem trebuie. Deci, precum aievea s-au arătat, de vreme ce în cele fireşti socoteala pricinii sfîrşitului fireşte nu să află, anangheon ieste ca în cele ithiceşti stăruită să rămîie. Aşijderea ithica nu altor fapte, fără numai ceiia carea cu socoteală şi cu înţelegere ieste, slujeşte. Deci oricarea între fapte în lucruri are socoteală, aceiaşi şi a sfîrşitului socoteală, ce, pentru ce face, a avea poate; şi aceia numai un ţenchiu şi hotar lucrurilor sale puind, la carile agiungînd, precum la sfîrşit au agiuns să cunoască, şi aşe, de clătirea ce făcea să să odihnească. Cu acesta mijloc mare lumină celor ce cu înţelegere să slujăsc a lumina poate şi ascuţită sabie împotriva celora ce pre ziditoriul tuturor a tăgădui nebuneşte îndrăznesc, în mînă să ia, de vreme ce deosăbirea zidirii şi a ziditoriului dintr-aceasta chiar a să cunoaşte poate. Căci ziditoriul, după înţe lepciunea şi puterea sa, zidirea săvîrşind, de lucru să odihneşte şi, ca un deplin în putere stăpîn, o dată numai poruncind, din veci şi pînă în veci zidirea ca o slujnică după poruncă nepărăsit alear gă. Deci precum toate alalte, cîte supt ceriu zidiri să află, din zidi toriu să deosăbăsc, căci socoteala nu a sfîrşitului, ce a poruncii numai au, aşe una numai ziditoriului său mai aproape şi a să asămăna să dzice, căci precum a poruncii firească socoteală, aşe a sfîrşitului fericirii şi nefericirii, a binelui şi a răului său chibzuială şi adevătată hotărîre a cunoaşte poate. Şi aceasta macar că nu din fireasca sa vrednicie, ce oarecum împotrivă şi peste fire, o înţălegere mai mult decît firească şi dumnedzăiesc şi ceresc oarece (căruia suflet înţelegătoriu îi dzicem), în sine strălu mineadză, carile, preste cele fireşti hotară rîdicîndu-l, la cele metafiziceşti, ithiceşti şi theologhiceşti cunoştinţe îl povăţuieşte. Aşedară, din cele înainte pomenite a culege putem, ca oricare zidire ithiceşte din-ceputul lucrului socoteala sfîrşitului ar avea, aceia ziditoriului său cu partea înţelegerii să să asemene, iară carea fireşte numai cele trii pricini ar priimi, iară socoteala sfîrşitului nu ar avea, ce numai după poruncă nepărăsit şi peste simţire ar alerga, aceia ziditoriului nicicum în ceva să nu să asemene, ce una din cele multe şi mai nenumărate în periodele sale pururea alergătoare şi ca cele mai proaste celui mai de cinste slujitoare şi îndămnătoare să fie.

Acmu, dară, la cuvîntul ce vream să dzicem întorcîndu-mă, dzic: să nu cumva gîndeşti că socoteala mea au fost noaă şi neaudzită filosofie să-ţi vîndz, nici în zădar (precum mi să pare) cui şi în ce socoteala pricinii sfîrşitului slujeşte în tot chipul chiar a-ţi arăta m-am nevoit, ce mai vîrtos de stepăna fiinţii tale aminte aducîndu-ţi, în statul carile te afli, cu ce parte din fire şi cu ce parte mai mult decît din fire eşti alcătuit şi stăruit să cunoşti şi cunoscînd îmbe părţilor ale sale şi celea ce li să cuvin slujbe să orînduieşti, ca fietecarea pre calea şi orînduiala sa să margă (că cîrma la corabie, zăbala la cal, socoteala la înţelegători sinonime sint). Deci trebuie să ştii, o, Coarbe, că pre o parte (precum mai sus am dzis), din fire, decît un atom din cele multe altăceva mai mult nu eşti, iară pre altă parte, cu socoteala slujindu-te, lucru rilor tale un ţenchiu şi loc însămnat şi hotărît să pui, ca la acela vreodînăoară agiungînd, spre odihnire să te aşedzi. Şi nu nu mai cu atîta, ce aşeşi cu tot chipul să nevoieşti trebuie ca nu la altul, fără numai la cel bun şi fericit sfîrşit să nemereşti (că pre cum socoteala rea la cel rău, aşe cea bună la cel bun sfîrşit fără greş duce). Acmu, dară, ia aminte şi pune în socoteală, a atîtea răscoale şi tulburări (cărora cu ce socoteală începătura le-ai făcut, nu ştiu) sfîrşitul carile va să fie? Şi, de ieste vreunul, cînd şi cum va să fie? Iată, amîndoaă monarhiile din patru părţi s-au scuturat, iată, lucrurile publicăi noastre spre groznică răzsipă s-au plecat, rîdi carea aşteptînd, căderea ne soseşte, unele altora s-au ameste cat şi toate în tot chipul s-au strămutat. Şi pînă acmu (pre cît a mea socoteală a cunoaşte poate), macar cu prepusul vreun chip de săvîrşit chiteala nu dă. Toţi nişte atomuri putredzitoare sin tem, toţi din nemică în fiinţă şi din fiinţă în putregiune pre o parte călători şi trecători ne aflăm. Una numai rămîitoare şi în veci stătătoare să ţine şi ieste, adecă sfîrşitul carile în bunătate să plineşte. Căci din cea vie şi vecinică adevărată socoteală începătura începăturilor şi sfîrşitul sfîrşiturilor purcede. Nici alt sfîrşit bun şi fericit a să numi sau a fi poate, fără numai carile de la dînsul începe, cu dînsul mijloceadză şi într-însul să odihneşte. Vulturi ne-am ţinut, liliecii mai în trecutele dzile ne-au bat giocurit, lei ne-am numit, ţinţarii şi muşiţele ne-au obosit şi de toată ocara vrednici a fi ne-au arătat. Celor mici şi slabi atocma să ne punem neputînd, cu jiganiile mai mari şi mai tari de luptă ne-am apucat. Pre Inorog gonim, pre Fil izgonim, Lupului ţircăla muri, din carile să nu cumva iasă, i-am şiruit, pre Ciacal în numărul jigăniilor nu-l numim, pre Căprioara sălbatecă ca cum duh vieţuitoriu n-ar avea o socotim. Au nu sint acestea toate mai mult decît liliecii, au nu sint mai vrednice decît muştele? (Ce ochiul mîndriii pe leu şoarece vădzind, mai pre urmă pre şoarece leu simpte.) De ieste dară la cineva începutul cu socoteala sfîrşitului şi sfîrşitul cu chiteala începutului împreunată, dintr-aces te mai sus pomenite culeagă. Mă rog, lucrurilor noastre ce sfîrşit ieste să urmedze? Precum rău şi prea rău ieste să urmedze şi cel cît de tîmp la socoteală va putea pricepe. Deci de-l cunoşti, o, Coarbe, şi de pizmă numai într-acesta chip îl pofteşti (căci voia slobodă putere ca aceasta are, ca vădzind şi cunoscînd cele mai bune, cele mai rele să urmedze), împotriva celuia ce ţ-au dăruit socoteala te pui. Căci el spre binele tău dîndu-ţi-o, tu cu aceiaşi spre răul tău te slujeşti. Şi aşe, sau mărturiseşte că fără socoteală începînd, spre rău săvîrşeşti, sau precum singur pre tine din bunăvoia ta altor proaste şi lepădate fapte te asemeni şi de la cea mai de-a firea şi mai evghenichi te dezsameni. De unde aievea urmadză că siloghizmul carile ai alcătuit în barbara, acmu să încheie, cra, cra, cra. Şi nu numai după Istoriia ieroglificească cu numele Corb, ce aşeşi cu trup, cu suflet şi cu totului tot, acelaşi şi adevărat aşe să fii te arăţi.

De care lucru, ca acela ce adevărat priietin şi dreaptă slugă îţi sint (şi mai ales că Corbul cu alalte pasiri rumpătoare oarecare rudenie avînd, între noi nu puţină simbathie să naşte), celea ce cu ochii de faţă am vădzut, cu urechile fără prepus am audzit, cu mînule fără greş am pipăit şi precum în rădăcina adevărului sint le-am priceput, a ţi le povesti şi cu curată îndrăzneală a ţi le grăi nu mă voi sii (că adevărul, deşi tîrdziu, însă în deşert şi nedovedit a rămînea nu poate). Copaciul pizmei, carile încă de demult strîmbe şi cohîioase rădăcini lungi şi late crăngi au aruncat, din livada inimii tale de tot a-l dezrădăcina şi peste prilazul îngrăditurii afară a-l lepăda ţi să cade. Că monarhiile acestea, precum din bătrînii noştri am audzit, şi istoriile, ca cu glasurile răpăosaţilor, nepărăsit ne povestesc şi în toate ceasurile în urechi ca dobele şi ca clopotele ne răzsună, că nici odînăoară într-o omonie legate şi una cu alta într-o inimă încleştate multă vreme a trăi n-au putut. Ce de s-au şi tîmplat vreodată între dînsele părinte cu fiiu sau frate cu frate totdeodată slujba epitropii<i> a ţinea, însă precum toate ale muritorilor de zavistii şi de împotriviri pline sint (aţa dragostei de cuţitul zavistiii netăiată şi legătura rudenii<i> de suvacul si cofandiii nedezlegată prin multă vreme a răbda n-au putut), carile nu numai cinstea şi legămîntul prieteniii, ce şi hotarăle rudeniii şi evlavia simenţiii a călca şi la pămînt a le stropşi nu s-au siit.

De care lucru, urmadză ca şi acmu (că cel într-una ispitit, acela şi în multe ispitit să crede) alcătuirea siloghismului arătătoriu să încheie înşelătoriu şi sentenţiile filosofeşti în bolbăieturi sofis ticeşti să să prefacă. Cătră aceasta cu bună inimă îndrăznesc a dzice că ştiinţa fiziognomască (carea în feţele a unor jiganii fără de foc şi singe altă nu arată) şi mai vîrtos ispita politicească proroc a mă face făr-a minciunii primejdie mă îndeamnă şi pre cum cele de pre urmă mai rele decît cele dintîi să iasă. Pardosul, Rîsul, Hameleonul, Veveriţa şi alaltă a Apariului simenţie toată, carii într-această dată pentru epitropiia Strutocamilii a sta şi cu gurile priietini a să arăta să văd, în cea veche şi nemutată a lor fire, bună nedejde am că nice pre mine rău chititoriu, nici pro rociile mele ceste de acmu minciunoase să iasă vor lăsa, ce pes te puţine dzile, sau cu scrisoarea (căci cu gura între dînşii încă de mult a le sfîrîi au început), sau cu fapta aievea şi de adevărate să le arete şi pre cel din moşie şi pre cap giurat neprieteşug, în theatrul a toată lumea, cu dobe şi cu surle să-l scoaţă. Au nu sint aceştea carii de la toate stîrvurile, cu hîrîieturi şi cu clănţăieturi, ne probozesc? Au nu sint aceştea carii ar pofti nu numai unghi, plisc, ce aşeşi nici pene, nici tuleie să nu ne rămîie? (că tot împotrivnicul paguba nepriietinului dobîndă şi toată scăderea lui adaogerea sa socoteşte). Nici neamul dulăilor decît aceştea în răutate mai gios sint, macar că într-această vreme, mai mult părtaşi şi priitori monarhiii noastre decît jiganiilor ce lor şie de asemenea s-ar părea, ce adevărul ieste că toţi aceştea folosul privat caută şi dobînda chiverniselii hirişe cearcă, carile ori cu ce mijloc a le vini ar cunoaşte, cu acela a să sluji nu să îndoiesc. Pentru Inorog, cele ce nu sint şi după plăcere scriu şi grăiesc (poate fi şi pentru mine, pre carile despre adăvărată dra gostea ta nici ceriul, nici pămîntul a mă depărta va putea) şi celea ce spre aţiţarea şi hrana vrăjbii sint scornesc. Pentru Fil celea ce nu aud dzic că le-au vădzut şi celea ce n-au vădzut dzic că le-au apipăit. În scurt, toată socoteala într-aceasta li să spri jeneşte, că nefiind vînătoare, dulăii de ce treabă sint? Şi în deşert, prin păduri şi munţi de nu vor lătra, pita ce mănîncă şi ciolanele ce ling, în zădar a fi să nu să dzică, să tem (o, de ce să tem pînă mai pre urmă de n-ar scăpa). (Căci dulăii pentru fărămuşuri şi ciolane, precum prieteşugul a strica şi toate de bine facerile într-un ceas a uita obicinuiţi sint). În care chip aceştea cu nepărăsite ciocotniţiile lor vrăjbile a aţiţa şi goanele în veci a le delunga să nevoiesc, aşe cît în toată viaţa de nu s-ar curma, a lor viaţă fericită şi norocită ş-ar socoti. Acestea dară, aşe precum sint înţelegîndu-le, cu rea socotea la carea o dată în minte ţ-ai pus nu te amăgi, cu carea a dzice obiciuit erai, că siloghismul carile asupra Strutocamilei ai alcătuit, întărindu-să, de nu alt folos, încailea între dobitoace pururea ne unire, şi din neunire slăbiciune le va vini şi, aşe, cu slăbiciunea lor, puterea noastră va creşte, căci nici aceasta ieste bună socotea lă, nici dreptatea aceasta pofteşte, de vreme ce (mai mult lucru rile împotrivă tîmplătoare socotite rău a nu să tîmpla socoteala bună le face). Aşijderea (de multe ori pre durerea, mare alta mai mare o tămăduieşte, şi ce mehlemul nu vindică, vindică fie rul, şi ce fierul nu tămăduieşte, cu mai mare usturime tămă duieşte focul). În care chip, de socotit ieste ca nu cumva şi dobi toacele ce în durerile suferite nu simţiia, aceia în cele nesuferite să simţă, şi atuncea, deşi nu altă putinţă vor avea, însă cu bună samă nu numai cătră cel pemintesc, ce şi cătră cel ceresc Vultur lacrămi de singe vărsind, cu suspinuri de foc vor striga, a cării dosadă răsplătire dreptatea a o tăcea şi cu milosul ei ochiu a o trece nu va putea (căci dreptăţii dreptatea a nu face peste pu tinţă ieste), a căror suspini preţ pare-mi-să că prea scump şi aşeşi mai nepreţăluit va cădea. Pentru aceasta dară deci ieste vrajba cu aceste dobitoace din necunoştinţă. Şterge-ţi, rogu-te, ochii de pravul zavistiii, şi painjina pizmei de pre faţă îţi rîdică, şi inima asupra răutăţii şi a vrăjmăşiii împietrită privindu-ţi, cunoaşte. Şi după aceasta un soroc drumurilor şi îmbletelor poftelor tale pune-ţi. Iară de-ţi ieste nepărăsirea vînătorilor, vrăjitorilor şi a mrejitorilor, căci cu tot adevărul socoteşti, adecă precum de aces tea a nu te părăsi dreptate ai, ascultă puţinele, te poftesc, de la mine, carile pentru adevărată dragostea, carea cătră tine am, şi mai cu de-adins, pentru curată iubirea carea cătră adeverinţă ţiiu, afară din tot ţircălamul linguşiturilor şi precum regula adevărului pofteşte a ţi le povesti şi cum sint a ţi le dovedi mă voi nevoi. Cîte dară sint lucrurile care de Fil s-ar atinge, în ştiinţa mea, puţine sint, căci numai o dată la cetatea Deltii cu dînsul împreunare am avut. Ce atuncea a mea slujbă, spre aceasta însămnată şi orînduită nefiind, de lucrurile lui puţin în minte mi-au fost. De care lucru, trecutele între dînsul şi între tine cu de-adinsul a scutura şi a cerca nu m-am pus. Ce şi pentru aceasta atuncea pare-mi-să să-ţi fiu scris că lucrurile adunării aceia mai bine ar fi fost supt titulul numelui tău să nu gioace. Ce sau că mintea în ce ţ-au stăruit (după amăgită socoteala unor dobitoace) cum mai curînd a isprăvi ai grăbit, sau că strîmptoarea vremii mai mult slovele mele a citi şi sfatul în mai bine a socoti nu te-au lăsat. Cu care pricină, încă de atuncea, în locul temeliilor bune (carile într-ade văr s-ar fi putut arunca) temelii rele s-au pus, nu într-alt chip, ce ca cum stîlpii de marmure, iară tălpile de trestie ar fi fost. Ce ori cum, acelea atuncea s-ar fi tîmplat, precum am dzis, de aceste prea puţin în ştiinţă avînd, mai multe cuvinte a face nu pociu. Iară cît ieste despre partea Inorogului (în carile toată greutatea lucrului a sta să vede), după porunca carea de la tine avusesem, în tot chipul am ispitit, pentru ca doară, cu dînsul împreunare avînd, celea ce pentru aşedzimîntul păcii mi să poruncisă a i le obşti să pociu. La carea cu mijlocul Hameleonului (o, bată-l urgiia Vulturului ceresc!), în numărul voitorilor de bine, după socotea la ta socotindu-l, ştire i-am făcut, precum cuvinte de pace a-i propozui am (ce inima la tot binele plecată nu cu anevoie la nu mele păcii s-au plecat). Carile îndată cu dragoste şi cu liubov, precum această împreunare pofteşte, mi-au răspuns. Şi, fără multă zăbavă, la locul însămnat coborîndu-să (precum şi mai denainte îţi scrisesem), acolea împreunare am avut. Întîi dară socoteala mea au fost pentru ca într-a cui mînă stă dreptatea să mă pociu adeveri, şi aşe, carile să fie mai tare să pociu giudeca (că un dram a dreptăţii, mii de mii de cîntare a strîmbătăţii a rîdica poate). Întîiaşi dată, pentru cea dintîi a vrăjbii pricină voroava înainte i-am pus, dzicîndu-i, şi pricina asupra lui arun cînd, precum de la tine mă înştiinţasem.

Iară el într-acesta chip mi-au răspuns: „De pe ce cunoşti, dzice, precum eu întîi pricina a vrăjbii aceştiia să fiu fost? Căci pricina alta nu ieste, fără numai începătura lucrului (de vreme ce, pre cum, la cele fiziceşti, aşe la cele ithiceşti, pricina cu începătura sinonime sint). Apoi pricina trebuie ca nu a chitelii, ce a lucru lui fiinţă să fie. Deci, pricină hirişă ca aceasta asupra mea a afla de vii putea, voi mărturisi greşala şi să va şterge păcatul (că iertăciunea greşala, iar pacea vrajba mai denainte rîdică). „Cătră acestea, i-am răspuns: „Spre începătura lucrului altă dovadă mai tare şi mai adevărată a să da nu poate, fără decît pricina carea pre altă pricină mai denainte decît dînsa nu are. Ca care pri cină, o, priietine, cu hirograful carile asupra Corbului scriind, între jigăniile şi vrăjitorii asieticeşti l-ai dat, şi Corbul pre aceia vreme cu toată inima în cel adevărat prieteşug să afla. De care începă tură şi pricină de vicleşug, el înţelegînd, n-au pricinit, ce au păzit vrajba, carea şi pînă în ceasul acesta trăieşte." La acestea m-au întrebat de mai am şi altă ceva a-i arăta, pen tru ca pricina vrăjbii dintîi asupra lui să dovedesc? I-am răspuns:„Ba, şi ce altă mai multă şi mai bună dovadă trebuie? i-am dzis. Au precum hirograful acela (pre carile acmu Corbul în mîna sa îl are) al tău să nu fie a tăgădui vii putea?" Cătră acestea aşe mi-au răspuns: „Pomeneşte, dzice, o, priietine, cuvîntul carile acmu-acmu îl dzisăşi, că pricina atuncea pricină dintîi ieste, cînd alta mai denainte decît dînsa nu să dă. Că amintrilea, lucru pri cinit, iară nu pricina lucrului ar fi. Deci cînd altă pricină mai denainte decît pricina carea ai arătat a afla şi a o dovedi o aşi putea, atuncea ce vii giudeca?" „Ce pofteşte dreptatea", i-am răspuns. „Ca aceia pricină, dzice, o, priietine, asupra Corbului vrednic sint a arăta, însă cu urechea inimii cuvîntul dreptăţii a asculta de vii suferi." Iară dacă-i dziş că cu dragă inimă cuvîntul adevărului a audzi şi giudeţiul dreptăţii a da gata sint, într-aces ta chip dzisă: „Hirograful acela, o, priietine, adevărat al mieu este şi precum slovele carile într-însul sint, aşe cuvintele, ale mele sint. Ce încă după hirograf mai sint şi altele decît hirograful încă mai tari şi încă mai mari, pentru carile pînă acmu, poate fi, încă înştiinţare nu aveţi. Ce socoteala pentru începături fiindu-ne, pricinile a doa şi mijlocitoare în zădar nu vom mai pomeni şi de vreme ce toată greşala într-acela ieste, carile pricină vrăjbii dintîi ar fi dat, noi pre una ca aceia asupra Corbului arătînd-o şi cu neîndoite arătări dovedind-o, precum de supt vina greşelii, aşe de supt pricina începăturii vom ieşi. De vreme dară ce pen tru începăturile pricinelor cuvîntul ne ieste, a şti ţi să cade, dzice, o, priietine, în vremea ce asupra tuturor dihaniilor Monochero leopardalis minunat stăpîniia, şi, precum unui vrednic stăpîini toriu să cade, tare şi fără preget grijea alor săi supuşi purtînd, pînă într-atîta suma lucrurilor adusese, cît pliscul Vulturului şi clonţul Corbului de-abiia vreodată şi mai niciodată ciolan proas păt ciocniia sau singe cald gusta. Şi pentru ca întru tot adevărul să grăiesc, nu numai că singe cald nu gusta, ce aşeşi stîrv împuţit macară a afla sau pîntecele a-şi sătura putea. Pentru care lucru, întîiaşi dată în răutatea Corbului scînteia zavistiii a să aţiţa au început (acestea cum şi în ce chip au fost pre larg la locul său s-au pomenit. Iar acmu, pentru mai chiară arătarea a pricinii dintîi, precum pentru alţii voroavă am face, în faţa a triia, pre scurt şi cît numai noima să să înţăleagă, iarăşi a le pomeni ne vom nevoi). Deci după cîtăva vreme, cu datoriia firii, Monochero leopardalis de pre pămînt spre cele cereşti s-au luat, Inorogul, după lege, moştenitoriu stăpînirii părintelui său rămîind. Ino rogul, la aceia stepănă suindu-să, vrut-au ca adevăratul megieşesc prieteşug să îmbrăţişedze, adecă cu monarhiia pasirilor în lineşte şi în pace să vieţuiască, de care lucru, îndată, precum de săvîrşirea părintelui său, aşe pentru curat gîndul şi bună inima sa, prin scrisori pre Corb au înştiinţat şi ca, de ar fi fost cu părintele său nescareva de răceală pricini, să le uite şi să le ierte îl poftiia (că prieteşugul a moşteni, a înţelepţilor, iară vrajba părinţască în fii a cerca a nebunilor lucru ieste). Corbul, din scînteia aţiţată aievea, nu, ce cu vicleşug pre ascuns pojarul preste tot a aprinde nici s-au stidit, nici s-au lenevit, şi ase, mai de grozav şi spurcat păcat s-au apucat, de vreme ce, precum prieteşugul pofteşte şi pre numele cerescului Vultur să giură, precum ori în ce şi cît va putea, spre întărirea stăpînirii lui pre la locurile ce să cade să va nevoi i-au răspuns. Ca acestea în slove şi în cuvinte cătră Ino rog înapoi trimiţind, iară din inima vicleană altele. Căci îndată dulăilor, pre carii în munţi trimişi avea, poruncă dede, ca cu lătrăturile şi brehăiturile lor toate locurile împlînd, pre alalte dobitoace şi jigănii spăimîntînd, să le împraştie şi în toate părţile să le gonească. Dulăii porunca cu fapta plinind, ticăloasele dobi toace, de spăimoase şi de moarte menitoare glasuri ca acelea audzind, de pregiur Inorog a lipsi şi fietecarea grijea vieţii sale a cerca au început. Corbul atuncea, vreme aflînd, pre jiganiia în neam cu prepus, adecă pe Vidră, tirăneşte asupra moştenirii Inorogului au pus. Aşe, Vidra apucînd tiraniia, Inorogul în munţi, unde şi Filul era, să dusă. După carii Corbul prin munţi, Vidra prin gîrle, prin multă vreme fel de feliu de goane şi încun giurături de moarte îmbla. Ce dreptatea sfîntă lucru greţos ca acesta nu multă vreme răbdîndu-l, Inorogul, aflînd mijlocul, pre Vidră din tirănie au lepădat şi pre Fil în locul moştenirii mai drepte au aşedzat (căci şie sau norocul din tinereţe îi zavis tuia, sau spre altele mai mari sau mai grele îl cruţa). Corbul acestea vădzind, macar că dreptatea cu mînule apipăia, însă răutatea din bun rău şi din Corb, orb îl făcea, de vreme ce, cu multe măiestrii şi vrăji, de iznoavă păcatul înnoind şi pre Fil din moşiia şi moştenirea sa scoţind, iarăşi pre tiranul, Vidra, în locul său au băgat.

Vidrii tirăniia poftorindu-i-să, au socotit ca şi răutatea tirăniii să îndoiască (că tiranii cele ce dintîiaşi dată după nesăţioasă voia lor cu răutatea a plini nu pot, de a doa oară vreme aflînd mai cu asupră a plini obiciuiţi sint). În care chip şi Vidra (mai mult cu a Corbului îndemnare) făcînd, dobitoacele, săracele, iarăşi în toate părţile cu mare tulburare a să împrăştiia le-au căutat, din carile unele, precum să dzice dzicătoarea, capul în poale luîndu-şi, în monarhiia pasirilor au pribegit. Unde cu multe şi fierbinţi lacrămi, năcazurile carile despre Vidră trag cătră Corb arătînd, de carile Corbul, oarecum, precum i să face milă arătîndu-să (că amintrilea neschimbată firea Corbului a fi mai mai toţi muritorii ispitită o au), precum vreun leac slăbiciunii şi pătimirii lor va cerca şi în ce va putea le va agiutori să giuruia. Într-aceiaşi vreme şi de la Bîtlan veste la Corb sosi, aievea, iară de la Breb pre ascuns (căci aceştea amîndoi pre aceia vreme părtaşi tainelor Vidrii era), precum Vidra cu tot de-adinsul le porunceşte ca prin munţi mreji întindzînd, pre la vrăjitori vrăji asupra Corbului să vrăjască. Corbul, dintr-îmbe părţile pentru pizma smintit şi greşit vădzindu-să, pre o parte să videa că de patima dobitoacelor rău îi pare şi cu tot chipul (căci acmu şi de dînsul tare să atinsese) din epitropie să o arunce ar fi silit. (Căci tot tiranul, precum pentru priietin, aşe pentru nepriietin, tot cu un suflet să poartă). Iară pre o parte pizma veche, cu carea pre Inorog şi pre Fil goniia, pentru ca după rugămintea să facă şi într-adevăr de patima lor să să milostivască nu-l lăsa. Ce amîn doaă gîndurile tăinuind, în sine le avea. Pînă mai pre urmă, pre săracele dobitoace, carile la dînsul năzuise în tot feliurile de vîrteje şi de hîrzoabe învîrtindu-le şi întorcîndu-le, le dzisă că binele lor ar vrea şi mîntuinţa de supt tiraniia Vidrii le-ar pofti, numai Inorogul şi Filul sint pricina carea după poftă fapta a săvîrşi nu-l lasă (căci Corbul cunoştea precum dobitoacele iarăşi pre unul dintre dînşii la stăpînire ar pofti) şi pricina ieste, dzi cea, că acele doaă jiganii cu dînsul veche vrajbă avînd, precum spre vreo adevărată pace să vor întoarce a să încredinţa nu să poate. Dintr-acele jigănii, precum ştii, o, priietine, Lupul era carile asupra acestuia lucru mai cu fierbinteală era, şi acesta cu mare chizăşie să apuca, precum Filul şi Inorogul pacea vor priimi şi priimind-o nesmintită o vor ţinea, numai într-adevăr să cunoască, precum şi Corbul cu inimă adevărată aceasta pofteşte. Corbul, după hireşul său şi firescul vicleşug, precum aceasta cu tot de adinsul învoieşte arătîndu-să, îndată la mai marele ogarîlor (carile cu alt nume Istoriograful Afroditei să cheamă) carte scri ind, îi porunciia ca cu descîntătoriul de la Lacul-Dracilor vecin lucrul pentru pace să ispitească. Şi ce mai mult voroava să lun gesc, o, priietine, în anul 72940, noiev. 104, în munţii de la Grumadzii-Boului, cu mari giurămînturi şi dintr-îmbe părţile legămînturi, cu chipul carile ştii, tractatele de pace s-au înche iat, a căror tractate coronă era ca Corbul în tot chipul nevoitoriu să fie, pre tiranul Vidra din epitropie să scoaţă. Sfîrşitul tutu ror, într-acelaşi an, oct. 230 pomenitul Istoriograf a Afroditii de la cetatea Deltii (căci vrăjitorii acolea era) cătră vecinul celor de la Lacul-Dracilor, o carte într-acesta chip scriia:„Istoriograful Afrodiseu, descîntătoriului de la Lacul-Dracilor, sănătate! Pentru vinirea noastră vii şti că cu sănătate la cetatea Deltii am sosit, unde toate nevoinţele noastre, carile pentru alcătuirea păcii am cheltuit, în vînt aruncate şi în zădar luate le-am aflat, de vreme ce dumnealui Corbul, în vreme ce noi giură mînturile cu iscălituri şi cu peceţi întăriiam, atuncea el cu mijlocul vrajitoriului despre crivăţ la vrăjitorii cei mari de la Delta un baier trimisese, a căruia descîntec să cuprindea ca vrăjitorii cu toţii pentru primeneala Vidrii învoind, asupra unei jiganii streine (carea din Ţara Îngemănată ieste) a dobitoacelor epitropie să arunce. Vădzind aceste, împotriva sfintelor giurămînturi, a Corbului fapte (a cărora de proaspete, precum să dzice, încă singele le pică), pre cît am putut, cu multe mijloace am silit şi deodată mintea vrăjitorilor într-altă parte am întors. Cătră acestea nu puţine şi celea ce să cad cătră Corb am scris. Nedejduiesc că şi pre dînsul din rătăcită calea carea ţine a-l îndrepta să-l pociu. Iară de nu, cum mai curînd, pen tru tot adevărul, ştire viţi avea."

Cătră acestea, o, priietine Şoaime, dzice, alta şi mai minu nată şi în păgînătate încă mai afundată Corbul ispitiia. Că pre aceiaşi vreme, foarte pre ascuns, pre Aspida de Palestina la Vidră trimisese, pentru ca cu tari giurămînturi înşelînd-o, vechiul prieteşug să înnoiască, dzicea. Şi iarăşi într-acea dată epitropiia dobitoacelor cu mijlocul vrăjitorilor asupra jigăniii de la Ţara Îngemănată a isprăvi siliia. Deci acmu socoteşte, o, priietine, cîte împletecite vicleşuguri şi cîte spurcate de giurămînturi călcături Corbul totdeodată cătră trii chipuri făcea. Ce poate fi dumnă dzăiasca parahorisis slobodzind, ca cu vreme răutatea mai cu asupră să plinească. Atuncea ceva după poftă a isprăvi neputînd, cîtăva vreme lucrurile în tăcere au stătut. Acestea ale Corbului viclesuguri un hirograf a Brehnacii le întăriia (carile la Gru madzii-Boului în mîna Inorogului cădzusă), în care să cuprin dea că în curîndă vreme toată monarhiia pasirilor mare răzsipa şi prăpădeniia Filului şi a Inorogului aşteaptă.

Acestea şi ca acestea ei bine adeverite avîndu-le, ce ca cum nu le-ar fi cunoscut ascundzindu-le (că arătarea neprieteşugului fără folos corăbiierilor să asamănă, carii în vremea furtunii chivernisa la corăbiii lăsind, căci din liman au ieşit, unii pre alţii vina aruncă şi pre sine a vremilor cunoscători, iar pre alţi necunoscători arată), la ce fortuna şi vremea le-ar sluji păzindu-să aştepta. Într-aceia vreme din părţile Mesopotamiii, un vrăjitoriu prea mare a vini să tîmplă (că părţile Persiii cu vrăjile şi maghiile vestite sint), într-a căruia timpinare Filul cu Inorogul ieşind şi vrajea oarece ispitind, aflară precum voia vrăjitoriului spre bunăvoie să pleacă, de vreme ce, ce fel de mreje să le împletească ar pofti întrebîndu-i, ei pre Corb în nemică atingînd, mreaje asu pra Vidrii să le împletească răspunseră. La carea vrăjitoriul dzisă, precum în cale fiind, cinii de mreajea ca a aceia a împleti gata nu-i sint, iară la cetatea Deltii mărgînd, fără greş, precum cere rea le-a plini să giurui. Deci după porunca vrăjitoriului, Filul cu Inorogul la cetatea Deltii mărgînd şi acolea întîi cu istoricul Afrodisău împreunîndu-să, toate vicleşugurile cele mai denainte ca cum nu le-ar fi simţit să arăta. Şi aceasta nu cu proastă so coteală (ce unde norocul pizmuieşte toată socoteala bună să sminteşte), de vreme ce socotiia că vădzind Corbul că vrăjitoriul le priieşte şi precum mreje asupra Vidrii a le împleti vremea şi ceasul pîndeşte, cîndailea de tot de răutate şi de pizmă să va părăsi, şi ce ţinea zugrăvit, cîndailea ar întoarce în adeverit. Ce vrăjmăşiia Corbului cea nedomolită nici pînă într-atîta a să opri au putut. Că acmu, în strîmptori vădzindu-să (că largul altora strîmptoarea lui ţinea), la alt chip de vicleşug alergă şi pe bie tele jiganii carile lîngă dînsul era fugite, în taină chemînd, brîncele în loc de peceţi să-şi puie şi un hirograf cu rugăminte la vrăjitoarea cea mare să trimaţă îi îndemna, ca, milostivindu-să, de supt tiraniia Vidrii să-i scoaţă. Jigăniile, săracele, încre dinţîndu-să şi după undelemnoase cuvintele lui muindu-să, ce în hirograf s-ar fi scris nu ştiia (că hirograful pre limba vrăji toriului scris fiind, jiganiile nu o înţelegea, ce numai ce plăzmuit le tălmăciia, aceia ştiia). Iară într-adevăr mai mare jalobă asu pra Filului decît asupra Vidrii să cuprindea şi precum uniia din tre dînsele epitropiia să isprăvască să ruga. Aşijderea Corbul, despre partea sa, nu puţine căpuşi pline de singe proaspăt tri masă (căci neamul vrăjitorilor, din fire cărnurilor şi singiurilor cu mare lăcomie ieste dat).

Deci Filul cu Inorogul puţinele dzile la cetatea Deltii zăbo vindu-să, de pre semne începură a cunoaşte că mintea vrăji toriului de o parte de lăcomie, iar de altă parte pentru a sa bez cisnicie ieste lovită, de vreme ce, precum neputinţa acoperindu-şi, aşe vremea din dzi în dzi urnind, dzicea: „Eu mreajea fără pre pus voi împleti, numai nişte stele foarte trebuitoare stau cani departe, carile peste puţine dzile apropiindu-să, lucrul după pofta voastră să va săvîrşi." Filul oarecum fluturate cuvintelor vrăji torilor a să încredinţa începusă (căci el mai avea nişte vrăjitori mai mici, carii, pentru ca să-l îmbunedze, precum vrajea spre bine merge îi dzicea). Iară Inorogul mai cu de-adins îmblînd şi prici na zăbăvii mai din rădăcină cercînd, pentru hirograful şi mita carele Corbul la vrăjitoriu trimisese ştire luă, şi aşeşi, în mîni încăpîndu-i, preste tot îl citi (că Inorogul slovele ce era pre lim ba vrăjitoriului putea citi). Şi îndată mărgînd, pre Fil de poves tea hirografului ce vădzusă înştiinţă.

Nu puţin de aceasta Filul să tulbură şi cătră Inorog dzisă: „Eu mai am, frate, un vrăjitoriu, carile, precum socotesc, în vrajă nu mă amăgeşte, la carile, în ceastă sară mărgînd, voiu întreba de poate hirograful carile au trimis Corbul vreo trecere a avea." Şi aşe, Filul la acel vrăjitoriu mărgînd (carile în lapte de oaie şi în spata caprii a căuta foarte bine ştiia) şi de lucrurile ce audzisă întrebîndu-l, el răspunsă:„Asupra ta, dzice, vrăjea rău nu arată, iară asupra Inorogulul mai vîrtos în ceastă sară din singură gura vrăjitoriului celui mare m-am înştiinţat precum Corbul cu mari sume de giuruinţe toată vrajea spre rău i-au întors, pre carile pînă mîni (precum astrolaviul mieu arată) sau în izgnanie îl vor trimete, sau şi altă ceva mai rău îi vor face."

Inorogul, macar că acmu aievea în vicleşugurile Corbului cădzut să simţiia, însă duhurile bărbăteşti nicicum gios lăsind, cătră Fil dzisă: „Eu, frate, pînă într-aceasta vreme duhurile înăduşindu-mi şi toate vicleşugurile Corbului, cum să dzice, cu coada ochiului căutînd, pentru voia ta le-am tăcut, pentru ca nu cumva vreo pricină de împiedecare lucrului tău să dau. Iară acmu, iată, singur toată inima Corbului, carea cătră noi are, poţi cunoaşte. De care lucru, de acmu înainte, după atîtea dovedite ispite, de mai ieste cu putinţă a îngădui, şi după atîtea călcături de giurămînturi, de frica păcatului de mai ieste cu cale cineva a să feri, socoteşte, şi ce cunoşti frăţeşte mă sfătuieşte. " La carea Filul răspunsă: „De acmu înainte păcatul acesta în sufletul mieu să fie, şi de-ciia, ce poţi a lucra nu te lenevi" (că dreptele giurămînturi a ţinea a evsevii<i>, iară de cele strîmbe a să teme a disidemoniii faptă ieste). Inorogul acmu din doaă părţi să amăgiia, în dreptatea lui sprijenindu-să, de o parte, căci cu mare îngăduinţă vicleşugurile Corbului tăcînd şi ca doară s-ar părăsi aşteptînd, cu mîna lăcomiii mai-mai la cea desăvîrşit primejdie îl adusese. Iară de altă parte, vicleşugurile Filului încă mai mari primejdii îi aşternea, că vădzind Filul că cu alt mijloc ceva a să isprăvi nu să poate, cu îmbunători cătră Corb şi cu vîndzăturile Inorogului priinţa a-i vîna a să ispiti începu. De vreme ce la toate sfaturile nedespărţiţi şi în frăţie sprijeniţi fiind, cu mijlocul Căprioarii de Araviia, de toate epihirimatele lui pre dulăi şi pre alalţi gonaşi înştiinţa. Ce acestea atuncea ascunsă şi neştiute cătră Inorog fiind, iară mai pre urmă, cu mare ruşinea Filului, la ivala a toată lumea au ieşit.

Aşedară, Inorogul într-un chip fără de nedejde sau izbînda, sau cea de tot pieire aşteptîndu-şi (căci mai mult pentru chi vernisala lucrurilor a chiti strîmptoarea vremii nu-l lăsa), îndată la vrăjitoriul cel mare ducîndu-să, de toate vicleşugurile, carile cu mita Corbului şi cu lăcomiia a altor vrăjitori i să gătesc, îi po vesti şi precum cu toţii pre dinafară cu mîzda otrăviţi fiind, sfat împreună au făcut ca cu descîntecele şi cu farmecele rugămintelor să-l ademenească, ca mreaja asupra lui să împletească. „Eu dară (dzice Inorogul) cu îndemnarea şi porunca cuvîntului tău, din munţii cei înalţi coborîndu-mă, aicea, la cetatea Deltii am vinit şi, precum singur bine ştii, că nu pentru altă, ce numai pentru ca mreaje asupra Vidrii să ne împleteşti. Iară Corbul, socotind că la noi cinstea epitropiii de va rămînea toate răutăţile şi vicleşugurile lui, carile cătră toată puterea voastră are, să vor des coperi, cu toată nevoinţa pre la toţi vrăjitorii sileşte ca ce rău ar fi mai mare, acela la cap să-mi aducă. Iată, acmu, precum viaţa, aşe moartea mea în mîna ta au rămas, cu carea după cinstea numelui tău şi sau după cum vii vrea, aşe fă."

Vrăjitoriul, macar că pentru delungarea vremii asupra mrejii Vidrii şi ştire avea şi voinţă, însă pentru ca vreun nalgiosul Ino rogului să să facă, nice ştiia, nici poftiia. De care lucrul cătră Ino rog într-acesta chip grăi: „Credzi, dzice, ca într-această dată şi alt vrăjitoriu să să poată afla, carile mreji, de carile te temi tu, să poată împleti?" Inorogul dzisă: „Ba ştiu, dzice, că altul mreaje ca aceasta să împletească puternic nu ieste. Numai mă tem că cu ademeniturile altor mai mici vrăjitori să nu te buiguieşti şi singur tu mreajea să nu împleteşti."

Vrăjitoriul dzisă: „De acesta lucru, pînă eu pre acestea locuri mă aflu, frică nu avea, nici că pentru lăcomiie cinstea datului cuvînt îmi voi vinde grijă să porţi. Aşijderea, adeverit să fii că, cursul stelelor şi vîrtejirea ţircălamurilor cereşti de-mi vor agiuta, în curîndă vreme mreaje asupra Corbului voiu împleti şi aripile lui cu sămnul cel de biruinţă în mîna ta îl voi da. Însă întîi plata ce-mi va fi de la tine trebuie să ştiu". Inorogul acestea de la vrăjitoriu audzind, macar că peste toată îndămînarea vremilor giuruinţa peste putinţă a să plini cunoştea (ce cele ce să iubăsc şi pre lesne să cred şi mai tare să nedejduiesc), însă decît prieteşugul cu vicleşug ascuns, neprieteşugul aievea cu Corbul a ţinea mai de folos a fi socoti, şi aşe, hirograful (de carile am pomenit) în mîna vrăjitoriului au dat. „Acesta hirograf, o, iubite priietine, îmi dzicea, cu vreme la mîna Corbului au vinit, în carile toată puterea argumenturilor ţ-ai pus, cu carile pricina vrăjbii dintîi asupra mea a fi să dovedeşti şi precum eu călcătoriul giurămîntului şi vîndzătoriul prieteşugului să fiu fost să ade vereşti. Ce acmu, precum vedzi, lucrurile adeverinţii într-alt chip să au (că podoaba şi chizmirea minciunii în chiteala scornită şi în voroava tocmită stă; iară fiinţa adevărului în singurile lucruri precum ieste singură să adevereşte)."

Atuncea eu (dzice Şoimul cătră Corb) ca acestea, ca cum necredzute cuvinte ar fi, din gura Inorogului audzind, i-am dzis:„Adevărat arătoase socotele aduseşi, o, priietine, şi cu împodobită voroavă în zugrăvala chipului adevărului le arătaşi. Însă mă tem că, după apofthegma carea singur mai pomenişi, fiinţa adevărului în lucruri a arăta, precum să poci a crede, nicicum pociu." El mi-au răspuns: „Toate lucrurile între muritori, carile pentru adevăr sau pentru minciună prepus aduc, izvoditorii legilor supt doaă dovede le-au supus; una ieste carea prin mărturisirea a chipuri vrednice de credinţă să face, alta carea, prin hirişile scrisori şi hirografuri, dzisele tăgăduite adevereşte. Deci cît pentru lucruri ca acestea, carile între noi s-au lucrat, s-ar socoti, poţi cunoaşte că alte chipuri streine pentru trebuinţa mărturisirii, la mijloc a să pune, nici cu cale, nici cu putinţă au fost (căci toate pre cît mai cu taină să putea să lucra), de unde aieve ieste că toată putinţa dovedirii în scrisori şi hirografuri rămîne. Deci, de-ţi voi arăta, o, priietine, a Brehnacii şi a pomenitului Istoriograf scrisori, carile ale mele dzise să întărească, atuncea ce vii giudeca?" Eu, de acestea nicicum macar nedejduindu-mă, precum „ce va pofti adevărul, aceia voiu giudeca" i-am dzis.

La aceasta el mi-au răspuns: „Să nu cumva în prepus întri, o, fîrtate, că doară mutînd vreme dovedirii, mutarea sentenţiii voiu să fac. Ce într-adevăr să ştii că eu acestea scrisori într-această dată, precum aşe de treabă să-mi fie în minte nepuind, lîngă mine nu le am. Iară la a doa împreunare, fără greş, de faţă vor fi."

Aşedară, acestea deodată pînă într-atîta scuturîndu-să, voroa va spre începătura păciuilirii am întors, dzicîndu-i: „Acestea cum au fost au fost (că între gîlceviţi pricea pentru dreptate şi pentru strîmbătate de ar lipsi, cu adevărat în lume nici gîlceavă, nici gîlcevitori ar fi). Iară de acmu înainte, în dragoste şi în prieteşug a întra, de vii pofti?" După care poftă el priimind, celea ce cătră tine cît de cu cuviinţă am scris şi cît de fără cuviinţă răspunsuri am luat, singur tu bine ştiindu-le, în zădar nu le voi mai pomeni. Iară cînd i-am dat ştire precum răspunsurile de la tine mi-au vi nit şi la a doa împreunare l-am poftit (ce blăstămat ceasul chemării aceiia, că atuncea ocara carea Hameleonul ne-au făcut vii fi ţiind minte), carile după datul cuvînt îndată viind, îndată hirografurile, carile ţinea în mînă, îmi arătă, din carile unul era cu scrisoarea Uleului şi cu iscălitura Brehnacii, iară altul preste tot hirişă a Is toricului Afroditei mînă şi scrisoare să videa. Acestea eu vă dzind, o, Coarbe, şi bine precum era cunoscîndu-le, ce mai mult să-i răspundz nici am avut, nici am putut. Însă precum să dzice cuvîntul, soarele cu degetul a astupa nevoindu-mă, îi dziceam:„Poate fi, nepriietinii de obşte, pînă într-atîta lucrurile au ames tecat, cît unul altuia cuvintele şi poftele a vă cunoaşte să nu puteţi. Iară acmu, cu mijlocul nevoinţii mele, bună nedejde am ca toate acestea, ştergîndu-să, să să uite şi la cea cinstită şi lăudată dragoste să vă întoarceţi." Atuncea dară, ţii minte, o, Coarbe, că vîrtos îmi scriiai, ca de nu într-alt chip, macar cu giurămînt de va putea fi, numai în silţă să-l putem băga, pravila locului nostru pomenindu-mi, carea învaţă (că spre biruinţa nepriietinului or ganul de sfînt şi de spurcat, nu să cearcă). Ce canonul acesta, macar că adevărat din topicească pravila noastră ieste şi tot nea mul nostru cu dînsa foarte să slujeşte, însă cît despre partea mea ieste, ce ieste cu dreptul să spuiu, într-această dată sufletul mieu a o suferi n-au putut-o, ce într-adevăr siliiam ca lucrurile acestea la ce-i cu cinste şi cu dreptate să vie. A lucruri, dară, svinte ca aces tea eu începătură făcînd, Hameleonul, spurcatul, cu dulăii în samă nebăgătorii, cîte vicleşuguri şi cîte scîrnave măiestrii i-au pus, pînă în fălcile crocodilului (precum bine povestea ştii) l-au dat. Din care primejdie sfînta lui dreptate a nu-l mîntui macar apusul soarelui a aştepta n-au putut.

Acestea, dară, şi altele ca acestea, la număr nenumărate şi în răutate nemăsurate vicleşuguri şi de cap primejdii, tu şi ai tăi asu pră-i nepărăsit aducîndu-i, cum Inorogul, o, Coarbe, dreptate n-au avut ca orice mai rău ar fi putut, aceia să-ţi fie şi făcut? Ce nu atîta a lui nevoinţă ieste de vinuit, pre cît a ta mare norocire de fericit, că nu socoteala ta cea dreaptă, ce norocul lui cel împotrivnic şi strîmb pînă astădzi lucrurile în norocire ţ-au arătat. Ce nu pînă într-atîta ieste de credzut fortuna norocului, o, Coarbe, carea, pre cum din bătrîni am audzit, numai aripi să fie avînd, dzic, iară nu şi picioare şi pe deasupra capului zburînd, după cel norocit ur madză, iar de tot pe dînsul a să pune nici va, nici, de ar vrea, în ce să să sprijenească are (că cine cu aripile norocului a zbura i să pare, cînd în piatra stăruielii a să sprijeni va, atuncea precum nici picioare neclătite să nu fie avînd cunoaşte).

Iată, acmu, Hameleonul cîteva dzile lîngă tine au fost; deci cîte asupra tuturor va fi amestecat şi cît asupra Inorogului fiie rea îţi va fi tulburat, singur vii fi ştiind. Trecut-au şi în monar hiia dobitoacelor, ce acolo ce va lucra vremea după aceasta fru bun să le aduci, întîiaşi dată scrie la Bîtlan aicea să vie, de la carile pentru acestea şi mai mult a te adeveri vii putea. Apoi piz ma veche părăsind, pre Inorog la prieteşug pofteşte, că cu aces ta chip lucrurilor monarhiii noastre mare folos, iară ţie nespusă odihnă şi întemeiere precum să va naşte, adeverit să fii. Că amintrilea tot pre această rătăcită cale lucrurile mărgînd, în cea mai de apoi mare şi cumplită primejdie, pre toţi, pre noi, a ne aştepta să ştii. Aceasta, dară, o, Coarbe, ieste ştiinţa mea pentru Inorog şi aceasta ieste sfătuirea mea cea prietinească, pen tru carea pre numele cerescului Vultur mă giur că în tot adevărul ce am cunoscut şi am vădzut aceia ţ-am povestit şi ce mai de folosul obştii am socotit, aceia te-am sfătuit. Iară de ciia înainte, tu, iarăşi, precum vii, aşe fă."

Corbul acestea de la Şoim prin cîtăva vreme cu răbdare ascultînd (că cuvîntul adevărului de multe ori şi peste simţire inimile domolind, urechile spre ascultare pleacă), pre o parte, de ruşinea vicleşugurilor înfruntate să făcea precum nu atîta la inimă îl ating, iară pre altă parte vădzind că cuvintele Şoimului şi adevărate şi prieteneşti sint, aşijderea în ascunsul inimii sale pentru acestea singur şie dovadă şi mărturie fiind (că mărturiia hirişei şi ascunsei ştiinţe decît toate dovedele mai doveditoare ieste), îndată la Bîtlan trimasă şi cum mai curînd la dînsul să mărgînd, Corbul în tot chipul pentru politiia şi socotelele Ino rogului îl întrebă şi-l cercetă. În carele nu mai puţină adeverinţă decît la Şoim află, de vreme ce nu numai cît cuvintele Şoimu lui adeveri, ce încă şi toate amestecăturile Hameleonului de min ciunoase le scoasă şi de batgiocură le arătă.

Cu a cestora cuvinte şi mărturii, domirit şi domolit, Corbul la dulăii vînători, carii în munţi să afla, porunci ca de vor videa că într-alt chip Inorogul în măiestriile lor a cădea cu putinţă nu ieste (căci aprinsa vrăjmăşie cuvînt apofasisticos să dea nu-l lăsa), cu tot chipul să să nevoiască ca spre pace şi prieteşug a-l întoarce să poată, şi cum mai curînd răspuns să aibă.

Partea a 11-ecea

Pre aceia vreme între dulăii carii în munţi să afla, una din pasiri (carea din cele supusă stepăna cea mai de sus ţinea), foarte credincioasă Corbului şi a toată monarhiia păsirilor dreaptă slugă era. Aceasta, porunca Corbului vădzind, mai mult într-alte so cotele a sta nu să zăbăvi (căci pacea Inorogului tuturor dorită era), ce, îndată sculîndu-să, la un bun vrăjitoriu şi vechiu pri ietin al lor să dusă, pentru ca vrajea să ispitească de ieste cu putinţă de atîtea cumplite rane inima Inorogului a să vindeca şi de să poate cu vreun chip spre prieteşug a să întoarce? (Acesta era vrăjitoriul carile la cetatea Deltii Filului spusese precum peste doaă dzile Inorogului o samă vor face.) Pre acesta, dară, într-acesta chip pasirea aceia (precum mi să pare, Lebăda era, căci aproape de moarte cîntecul cel mai frumos au cîntat) întrebîndu-l, vrăjitoriul îi răspunsă: „Tu ştii că acmu vrajea mea nu trece, pre cum trecea odînăoară, nici alt vrăjitoriu între noi au rămas, carile asupra jigăniii aceştiia mreaje a împleti să poată. De care lucru, prietineşte vă dzic că nici a mea, nici a altuia vrajă trebuie să mai cercaţi, ce de acmu lucrul cu lineşte şi cu blîndeţe ieste să ispitiţi. Deci tîmplarea după pofta voastră de va ieşi, fericiţi sinteţi, iară de nu, cu furtuna nu trebuie a vă lupta, ce după undele apelor vă ieste a va lăsa. Căci amintrile, toate vrăjile minciunoase sint şi cînd viţi nedejdui că mreajea asupra nepriietinului să împleteşte, atun cea voi într-însa învălătuciţi şi împleticiţi vă viţi afla. Mai vîrtos acmu (precum foarte bine înştiinţat sint) că toată uşea vră jitorească înaintea Inorogului deşchisă ieste, şi încă precum şi buni chedzi să i să fie arătat, adeveriţi să fiţi."

Lebăda, răspuns şi învăţătură ca aceasta de la vrăjitoriu luînd, să dusă. Iară Inorogul, într-acea dată ştiind precum acelui vrăji toriu bobii nu-i prea îmblă şi teiele îi sint cani împleticite, socoti ca în vremea slăbiciunii lui cu dînsul prieteşug şi cunoştinţă să facă, ca nu cîndai, cu vreme vrajea slujindu-i, împotriva lui să să afle (că în strîmptori lăţimea prieteşugului să agoniseşte, iară în lăţime strîmptoarea neprietenii <i> să găteşte). La carile pre un dulăoaş, carile cu dînsul cunoştinţă avea, trimasă (ţincuşorul acesta născut, crescut şi aşeşi încărunţit la oi era, ce şi la bătrî neţe de minte tot ţinc era). Carile, la vrăjitoriu mărgînd, dzisă:„Inorogul împreunarea ta a avea pofteşte, nu că doară vreo vrajă de la tine cere, ce numai pentru cele viitoare tîmplări aşe i-au năstăvit, ca cu tine cunoştinţă şi prieteşug să lege". Vrăjitoriul, de aceasta audzind, îndată de sfatul ce-i cerusă Lebăda în minte îşi adusă şi bună vreme pentru ispita lucrului să fie aflat socotind, cătră ţincul cel bătrîn dzisă: „De împreunarea Inorogului foarte bine îmi pare, că şi eu pentru une pricini voroave prietineşti a avea încă de mult poftiiam, şi fără de nici o zăbavă, numai să vie". Tinchişorul dzisă: „Tu bine ştii că mulţi sint gonaşii lui, carii în toate poticile îl păzăsc, cu care pricină, aşe aievea şi cînd voia i-ar fi, a vini nu poate, ce numai cînd mîna îi va da, atuncea precum va vini adeverit să fii". Vrăjitoriul dzisă: „Oricînd voia îi va fi, la mine fără nici o grijă să vie şi cu aceasta pricină de i să va tîmpla vreo primejdie ca aceia, în sufletul mieu să fie". Şi cătră acestea pre toţi bobii şi teiele sale giurămînt adăogea. Aşe, ţincul cel bătrîn răspuns ca acesta aducînd, Inorogul, macar că multe împotrivă socotiia (că pre cela ce-l muşcă şer pele şi de şopîrlă să fereşte), însă mărimei sufletului biruinţa dînd şi fără nici o grijă sculîndu-să, la lăcaşul vrăjitoriului să dusă, cu carile împreunîndu-să, după cele multe şi în feliu de feliu zbătute voroave, vrăjitoriul voroava pentru pacea cu Cor bul înainte îi pusă, dzicînd precum vrajea îi arată că acesta lucru la săvîrşit va putea ieşi. Inorogul răspunsă: „Precum pînă acmu, o, priietine, inima mea spre partea cea mai bună plecată au fost, aşe şi acmu tot spre aceiaşi stăruieşte. Numai a mea împotrivnică fortună (carea, precum să dzice, încă din faşă, în toate şi pentru toate a nu mă dosedi nu părăseşte) nici voia inimii mele altora precum ieste a o ivi mă lasă, nici spre trebuinţă ca aceasta nes careva chipuri vrednice de credinţă a-mi arăta au învoit. Ce, pre cum să dzice cuvîntul (glasul cucului din glasul pupădzii ne deosăbind), totdeauna urechile sale cătră cuvintele mele surde şi de tot astupate ş-au ţinut." Cătră acestea Inorogul pentru toate cele la mijloc trecute cătră vrăjitoriu povestiia, adecă cum le-au fost începătura vrăjbii, mijlocile delungării şi de multe ori ispita păcii, carea, în cîteva rînduri acmu lucrul isprăvit ţiindu-să, mai pre urmă tot amăgit şi despre Corb viclenit s-au deşteptat. De acestea vrăjitoriul, pre amănuntul înştiinţîndu-să, toată dreptatea Inorogului da (că ipocrisiia dreptăţii la neamul vrăji torilor foarte obiciuită ieste). În scurt, să dzicem, vrăjitoriul dintr-îmbe părţile atîta de cu osîrdie s-au nevoit, cît s-ar putea dzice că focul cu apa ar fi adunat şi ceriul cu pămîntul ar fi împreunat, de vreme ce într-aceiaşi dzi, pre Lebădă şi pre dulăii vînători acolea aducînd, cu Inorogul a să videa şi prin cîtăva vreme a să vorovi i-au făcut.

Ce-i încoace şi încolea, tractatele pentru pacea la mijloc puind, unii trăgea, alţii împingea, iară ceva de adevăr şi de folos nu să alegea. Deci cu toţii lucrurile aşe împletecite şi încurcate vădzind (că cînd cineva adevărului a să îndupleca nu va, încurcătura min ciunilor nu cu lesne de dezlegat să înnoadă), soroc vrajbei în 25 de ani pusără, pentru ca de acesta lucru, pre Corb înştiinţînd, la ce mai adevărat s-ar pleca să cunoască.

Într-aceasta vreme de armistiţie vrajea vrăjitoriului mijlocito riu aşeşi de tot să închisă. Iară povestea pricinii era că vrajito riul cel mare cu farmecele sale atîta putere agonisisă, cît pre toate vrăjile mute întorcînd, singur el numai, cînd, ce şi cui vrea, vrăjiia (acesta era pe vremea cînd munţii cei mari pre copacii de la Delta supusese şi în robiia celor şepte voievodzi îi adusese, precum istoriia la locul său s-au pomenit), ce nici lui în multă vreme tripodul nu i s-au stăruit. Însă oricum ar fi fost, în vre mea acestuia vădzind dulăii că vrăjea ceva cuiva adevărat să vrăjască nu poate, sorocul armistiţiii a-l lungi şi cu chip cani nepriceput din dzi în dzi a-l muta începură. Inorogul, acestea nu că doară nu le cunoştea, ce căci vremea macar cum nu-i slujiia, cu cunoştinţa a le trece să făcea.

Iară nu prea multă vreme la mijloc trecu şi preste nedejdea tuturor, ca ciupărca din gunoiu, aşe în mijlocul tuturor un vrăjitoriu atîta de mare răzsări, cît de năprasnă ieşirea lui cu toţii să cutremurară. De aceasta Corbul de ştire luînd, îndată pre Uleu trimasă ca, în munţi suindu-să, acolo ce să lucreadză să cunoască şi Inorogul de ce să apucă să ispitească şi acmu pentru împle tirea mrejii asupra lui toată nedejdea curmîndu-i-să, tare poruncă îi dede ca de pacea pre carea Lebăda o începusă, cu toată ne voinţa să să apuce şi ca cum numai pentru aceia treabă ar fi fost trimăs, cătră Inorog şi cătră alalţi să să arete. Aşe, Uleul la munţi sosind, Lebăda, săraca (acmu dzua cea mai de pre urmă apropi indu-să), la cuibu-şi s-au înturnat, unde nu preste multe dzile, verşurile încheindu-şi, cîntecul ş-au săvîrşit.

În dzilele acestui vrăjitoriu Filul şi Inorogul mare întrare şi ieşire aflară, de carea nepriietinii macar cum ştire a lua nu pu tură. Ce Filul, puţin oarece lăcomii <i> supus fiind, într-îmbe mînule a sigeta să ispitiia (că de-amintrilea şi Filul nu prost sigetătoriu era), de vreme ce ni asupra Corbului, ni asupra Stru tocamilii mreajea a împleti să nevoia, iară Inorogul, una numai şi aceiaşi în gînd avînd, sau vreodată pe piatră, sau vreodată supt piatră a fi socotiia, şi, precum să dzice cuvîntul sau ferici rea pe cap, sau Corbul pe stîrv să i să puie aştepta. De care lucru, într-alte părţi nicicum îngăimîndu-să, vrăjea numai asu pra Corbului ispitiia şi acmu vrajea spre bine începusă a i să sfiti, de vreme ce şi mreajea începusă a să împleti. Ce, poate fi, toate vremea lor au, sau, cum să dzice (pasa empodion dia calon), toată împiedecarea pentru bine, mreajea asupra Strutocamilii mai pre iuşor fiind a să împleti (macar că pre amîndoaă deodată vrăji toriul le începusă), acmu gata Filului să o dea pre vrăjitoriu îndemnă. Filul, luînd mreajea, pînă în dzece dzile pre Struto camilă vînă. Rîsul, carile în munţi păzitoriul Strutocamilii era, pentru mreajea ce să împletisă macar cum ştire neluînd, fără de nici o grijă la bîrlogu-şi să afla. Iară Uleul, de împletirea mrejii înţelegînd, cum mai curînd Corbului în ştire făcu, carile, macar că de lucrul peste nedejdea lui tîmplat nu puţin să tulbură, însă nici moale să purtă, de vreme ce pînă a nu agiunge mreajea la locul întinsorii, cu doaă dzile mai înainte de la Corb la Pardos şi la alalte jigănii rumpătoare vestea mrejii agiunsă. Atuncea Par dosul, Hameleonul, Veveriţa, Guziul cel orb şi alalţi pre lîngă dînşii toţi, în toate părţile să împrăştiiară, aşe cît pre toţi de odată mreajea a-i cuprinde nu putu.

Iară Strutocamila, săraca, în mreajea ce-i aruncasă asupră, cu coarnele carile odată îi adăosese încurcîndu-să, atuncea de greu gemînd: „Vedeţi coarnele de ce treabă mi-au fost", dzisă, cu mari blăstămuri şi sudalme pe Pardos şi pe Corb încărcînd. Iară Hameleonul, din monarhiia pasirilor în monarhiia dobitoace lor trecînd (precum mai sus s-au pomenit), după a sa fire cevaşi macar neclătit şi neamestecat nu lăsă, ce toate cu minciunile lui frămîntă şi în tot chipul le tulbură. Mai vîrtos Pardosului de vechea vrăjmăşie a pasirilor pomenind, cu totului tot spre vicleşugul Cor bului îl aţiţă, precum din scrisorile carile la Rîs trimisese, toată vrăjmăşiia asupra lor aievea îşi arăta. Care cărţi, la mîna Inorogu lui cădzind, după pacea carea cu Corbul făcusă, Uleului le-au arătat şi pînă mai pre urmă la mîna Brehnacii au agiuns.

Iară căderea scrisorilor acelora la mîna Inorogului într-acesta chip să tîmplase: Pe vreme ce mreajea asupra Strutocamilii în munţi să împletisă şi încă la locul întinsorii nu agiunsese, Par dosul cătră Rîs cărţile trimisese, carile pînă a agiunge la munţi, unde Rîsul să afla, Filul acmu epitropiia dobitoacelor de la vrăjitoriu luase. Deci jiganiia carea cărţile aducea, pre Rîs neaflînd (căci acmu el în nişte gauri de stincă să ascunsese), în mîna Inorogului le-au dat. Pre carile, deşchidzindu-le, cu singură mîna Pardosului în chip ca acesta era scrise:

„Rîsului, fratelui, sănătate! Cărţile ce mi-ai trimis le-am luat. Pentru Uleu cîte îmi scrii înţeles-am, pentru carile eu încă şi mai denainte îţi scrisesem că credinţă n-are şi precum comoara min ciunilor şi izvorul amestecăturilor să fie ţi-l perigrăpsisem. Pre acesta mai vîrtos Camilopardalul l-au nebunit, de vreme ce i-au dzis că samănă tătîne-său, Brehnacii, pasirii ceii uimite, carea samănă celui cu ochi negri, mascara. Vrut-au dumnealor cu totu lui tot asupra dobitoacelor să stăpînească, precum şi asupra pa sirilor domnesc, şi aceasta nu pentru altă, ce numai pentru ca să-şi scoaţă în fală că ei fac şi pot toate, precum să laudă că şi epitropiia Strutocamilii ei au isprăvit-o şi mreajea asupra Vidrii ei au împletit-o. Iară pentru ce-mi scrii că pofteşte Corbul să te vadză, atîta să-i dea pliscul de stîrv cît îţi pofteşte el binele tău. Ce să ştii că nu ieste altăceva în socoteala lui, fără numai cît, mărgînd tu la dînsul şi alalte pasiri şi dobitoace de mergerea ta audzind, să dzică: „O, mare putere are Corbul, de vreme ce jigănii ca acelea îi mărg la picioare !" Deci iată că-ţi scriu, frate, Uleul o dată şi de da-ori de va vini la tine să ţi să închine, atuncea şi tu să mergi la dînsul o dată. Iară pentru aceasta, de va scrie ceva la Corb împotriva ta, pentru ca să ne sparie cu ceva, lasă să scrie, că noi îi vom şti da răspunsul. Iară de să vor ispiti şi altă ceva, mai mult de aceasta grijă nu purta, căci avem noi ac de cojocul lor". Pre lîngă acestea mai era şi alte scrisori, a cărora coprin dere alte pricini încuia, de a cărora tîlcuire pînă acmu a altuia înştiinţare, fără numai a Inorogului, n-au dat.

Acestea aşe, iară Corbul, pre o parte, precum mai sus s-au pomenit, pentru împrăştiiere jigăniilor tare s-au nevoit. Iară pre altă parte, scrisori vîrtoase la Uleu şi la Camilopardal scriia, în tot chipul rugîndu-să ca, ori cu ce mijloc ar putea fi, pace cu Fi lul şi cu Inorogul să-i facă. Filul cu îmbe mînule pacea priimiia, de vreme ce nu altă, fără numai a sa odihnă socotiia. Încă şi pînă într-atîta cuvîntul cătră Aspidă îşi dedese, cît, Inorogul pace cu Corbul de nu va face, el fără nici o împiedecare va face şi, pen tru a Corbului prieteşug, de toată frăţiia Inorogului să va despărţi (ce giuruinţa prea pre lesne şi nesocotită mai multă îndoinţă aduce decît credinţă). Pentru care lucru, şi Filului răspunsără că fără Inorog a lui numai pacea nici o cred, nici o priimăsc. Deci, pre o parte Filul pre Inorog ruga, pre altă parte Camilopardalul tare îl îndemna, Uleul nepărăsit şi cu mare blîndeţe şi cucirituri îl cerceta şi pentru ca cuvîntul păcii să-şi dea în tot chipul îl poftiia. Carea, cum s-au legat şi în ce chip s-au săvîrşit, la locul său mai pre urmă să va dzice.

Iară acmu la cuvîntul nostru, de unde am ieşit, să ne întoar cem: După ce Strutocamila în mreaje să prinsă, la Grumadzii Boului o adusără. Iară Lupul, Ciacalul şi alalţi carii partea Filu lui ţinea, pînă la vinirea Filului, lucrurile monarhiii dobitoace lor a chivernisi începură şi pe jigăniile carile să împrăştiiasă, pînă la vinirea Filului, iarăşi la locul său le adunase, fără numai Gu ziul Orb şi Hameleonul, în fuga lor rămîind, ca cum sămînţa răutăţilor şi tulburărilor într-alţii de ar pieri, într-aceştea să să păzască.. 2 Iară înturnarea Pardosului la locul său aşe pre lesne n-ar fi fost, de nu l-ar fi împuns la inimă cărţile carile împotriva Corbului şi a Brehnacii scrisese, căci şi Pardosul de pe socoteala vremii bine cunoştea că cărţile acelea în mîna Filului sau a Ino rogului ar fi cădzut, şi acmu, el, deodată, în monarhiia pasirilor capul aciuîndu-şi, nu fără frica vieţii acolea să zăbăviia. De care lucru, decît supt pliscul Corbului, supt hortumul Filului a trăi mai bine a fi socoti. Şi aşe, nu mult acolea zăbăvindu-să, prin încredinţarea Lupului, iarăşi la locu-şi să întoarsă.

Iară descoperirea cărţilor Pardosului cătră Uleu într-acesta chip au fost: Filul, cu toată nevoinţa prieteşugul Corbului a dobîndi nevoindu-să şi pentru ca cu descoperirea vicleşugului Pardosu lui şi a Hameleonului, mai tare spre ura lor să-l pornească, pre Inorog pofti ca, chemînd pre Uleu, să i le arete. Către carile Ino rogul dzisă: „Nu ieste, frate, lucru de cinste aşe îndată să ne arătăm, că, cînd mîna ne dă, macar cevaş răul a face nu pestim. Ce mai cu cale socotesc a fi întîi de la alţii pentru acestea ştire luînd şi ei întîi rugîndu-ne, apoi noi pofta să le facem." Şi nu mult, una din molii, la Uleu mărgînd, precum nişte cărţi ca ace lea la mîna Inorogului să află îi spusă. Uleul, de lucru ca acesta ştire luînd, îndată cu mari linguşituri şi cu capul pînă la pămînt plecat cătră Inorog vini, i să ruga, dintr-adîncul inimii gemea şi cărţile să vadză îl poftiia. Inorogul încăşile, nu puţin, întrei şi împătri ţeremoniile, ce pînă mai pre urmă, de multe rugăminte biruit fiind, să le citească în mînă i le dede. Uleul, cartea deşchi dzind, o slovă citiia şi de năcaz o dată pre nări pufniia, un rînd săvîrşiia şi de mare rău la pămînt piuind să trîntiia, ce să dzică de mînie nu ştia, ce să răspundză, de dosadă nu putea. Sughiţul pieptul îi astupa, flegma în grumadzi îl îneca, în locul cuvîntului, oftare, şi în locul voroavii suspinare-i ieşiia. Uleul, acestea vădzind, de prorociia Şoimului, carea mai denainte vreme cătră Corb dzisese, aminte îşi adusă. În scurt, să dzicem, după multe a Uleului rugăminte, Inorogul cărţile în mîna Brehnacii le trimasă. Ce Brehnacea, ca cela ce în multă tăcere era învăţată, cu totului tot (precum mi să pare), aceste cărţi despre Corb pînă astădzi tăinuite le ţine. Poate fi, în vremea lor anagnostis a le citi, filosof a le tîlcui şi therapevtis slujba a le plini să va afla (că precum dreptatea în veci astupată, aşe vicleşugul pînă mai pre urmă fără plată să rămîie nu poate).

Aşedară, după vînarea Strutocamilii, siloghismul Corbului în barbara, carile odată ieşisă în: cra, cra, cra, acmu aievea pre lim ba Strutocamilii să înţelegea Racova. Care stihii pre amănuntul, după meşterşugul cabalistilor tălmăcindu-să, va să dzică: Rău, ai, capul, oh, vai, ah. Şi adevărat, dară, că ascunsă a numelui acestuia taină cu lucrurile mai de pre urmă foarte bine ş-au răspuns, de vreme ce în mreaje încurcată, pe Grumadzii-Boului călare puind-o, mult rău i-au dat de cap şi nespus ah şi vah din focata-i inimă ieşiia, unde viaţa în vremi şi giumătate de vreme să-şi petreacă o lăsară.

Iară Hameleonul (pre carile cu ce nume să-l împodobăsc şi cu ce titul să-l slăvăsc mult mă mir, poate fi mai adevărat sămînţa vicleşugului şi simburile minciunii să-l număsc, că adevărat vicleşugul şi minciuna ca alalte odrăslitoare sămînţă de ar avea şi în toată dihaniia sămînţa şi simburile de i s-ar usca, cu bună samă numai în singur Hameleonul pururea vie şi neveştedzită ar rămînea, din carile în toată zidirea a să împrăştiia şi mai mult decît dintîi pre la toţi a să ijdărî destulă şi de prisosit ar fi). Acesta, iarăşi dzic, sămînţa vicleşugului, rădăcina răutăţii, odrasla spurcăciunii, cranga scîrnăvii <i>, iasca sicofandiii, izvodul epi orhiii, pilda obrăzniciii şi văpsala polipichiliii, Hameleonul, după ce cu cîteva jigănii cu fuga în părţile nopţii, în Ţara Munţilor, scăpasă şi nu multă vreme într-acolo zăbăvindu-să, prin monar hiia pasirilor trecînd, iarăşi la locul prundişului vini, unde, îndată ce sosi, Inorogului ştire trimasă (O, Doamne, ce obraz şi ce feliu de peliţă peste obraz!) şi ca greşealele carile cu a altora îndem nare, iară nu din răutatea lui, i-au făcut, să i le ierte să ruga, şi iarăşi ca dintîi, rob neschimbat şi slugă fără prihană să-i fie dzi cea. Cătră acestea, mai cu de-adins să ruga ca, de va şti vreun leac asupra muşcăturii crocodilului, să-l înveţe, căci îndată ce la locul prundişului au sosit, crocodilul să-l fie prins dzicea, carile deodată, macar că de tot nu l-au înghiţit, însă foarte de greu să-l fie încolţit să jăluia. Inorogul, a firii, iară nu a pizmei, urme călcînd, cătră Plotunul (căci acesta era trimisul de la Hame leon) ce vinisă, răspuns ca acesta dede: „Greşealele vicleşugurilor acestora, o, Plotune, de mi-ar fi vinit de la un chip ca acela carile în răutăţi să nu fie fost ispitit, adevărat că oarece, sau poate fi şi mult, voia mi s-ar fi betejit. Iară de vreme ce orice împotrivă mi s-ar fi tîmplat şi cu vicleşugurile Hameleonului mi s-ar fi pri cinit, spune-i că organul răutăţii obiciuitele sale au ispitit şi au lucrat. Iară primejdiile carile am tras voii norocului mieu le dau, carile, pînă împotrivă îmi va merge, încă mulţi Hameleoni să vor izvodi. Iară el acmu să ştie că acestea toate ca cum nu mi le-ar fi pricinit, aşe le-am luat şi ca cum nu mi le-ar fi făcut, ase le-am uitat. El, cu trup, cu suflet, vicleşug şi cu stat, cu fapt, răutate ieste. Deci în care parte mă voi uita? Şi căriia iertăciune sau izbîndă să dau sau să iau? Agiunge-i lui, o, Plotune, singur şie şi lucrătoriu şi izbînditoriu să-şi fie (că cu vreme celea ce din singure faptele rele ochiul dreptăţii izbîndeşte şi răsplăteşte, nici voia împotrivnică, nici mîna vrăjmăşască mai cu asupră a afla poate). Iară pentru leacul ce mă întreabă, îi vii spune că altăceva mai mult nu ştiu, fără numai visul carile odînăoară dzic să fie visat, precum ieste şi precum adevăraţilor onirocriţi să cade să-l tîlcuiască (că cine spune minciuna, întîi obrazul îşi ruşineadză, iară mai pre urmă sufletul îşi ucide). Iară cela ce oaă de vipere bea puii prin pîntece cu mari chinuri naşte, precum şi el, giurămînturile înghiţind, pîntecele sufletului despicîndu-i, pre unde nici să gîndeşte, pre acolo în ocara a toată lumea vor să-l scoaţă. Aşijderea, a sulemendriţii învăţături, carea spre înghiţirea oaălor viperii le-au îndreptat, pofta răutăţilor spre vicleşugul şi călcarea dreptăţii aducîndu-l, cele de apoi mai rele decît cele dintîi i-au arătat, că cînd prin spinii şi deasă pădurea visului îmbla, umbra necunoştinţii îl acoperiia şi soarele adevărului nu-l videa, căci între doaă împotrivnice chipuri cu cuvinte împleticite îmbla, umbra minciunilor precum lumina dreptăţii va astupa i să părea. Iară cînd lîngă para focului să apropie, atuncea la ivala vicleşugurilor sosind, de la pămînt pînă la nuări, adecă preste toată lumea cu mari sunete, vestea răutăţii lui au ieşit. Inorogul precum în munte înalt şede prin vis i să părea, iară acmu în bună nedejde stăruit, unde vicleşugurile lui a agiun ge nu pot, cu lineşte viaţa îşi petrece. Pasirea neagră (carea Cor bul ieste) cu neprietiniia în cap a i să pune neputînd, din mîndria sa gios cădzind, la pace să pleacă. Iară Hameleonul, în groapa carea singur au săpat, într-aceiaşi singur au cădzut; precum odînăoară pre mine fălcilor crocodilului nevinovat mă vîndusă, aşe acmu acelaşi crocodil, în fălci ţiindu-l, nu-l înghite, ce-l suge, nu-l amestecă, ce-l încolţeşte. După aceasta, sfîrşitul şi izbînda dreptăţii în curînd să aşteaptă, ca ce au sămănat, aceia să se cere, şi ce ş-au aşternut, pre aceia să să culce. Iară după aceasta viaţă, fiii răutăţilor, pre carii preste fire şi împotriva a tot binele i-au prăsit, spurcat îl vor moşteni, de vreme ce amintrilea firea ca o înţeleaptă stîlciu stărp şi făr de roadă a fi l-au arătat." Pentru acestea dară, acmu agiunge şi la cuvîntul nostru să ne întoarcem. Filul, după ce mreajea după voie îşi luă, după cîteva dzile din munţi sculîndu-să, în monarhiia dobitoacelor, la locul epitropiii sale să dusă, în strajea munţilor şi a gîrlelor pre numai pre Căprioară lăsind (facă cereştii lucrul spre bine şi începăturile proaste spre sfîrşit bun să le întoarcă) (că decît un muritoriu degetul în apă a-şi băga, cel nemuritoriu toată umedzala mării în clipala ochiului a usca mai pre lesne-i ieste). Aceştea, aşe cu toţii, cineşi cum putură, un chip mai ales lucrurilor sale pusară şi cineşi la ale sale întornîndu-să, să aşedzară.

Iară toată greutatea lucrului în Inorog şi în Corb rămasă. Amîndoi, unul de altul, a să înfrînge nu numai cu lucrul, ce aseşi nici cu gîndul nu priimia. Corbul în întemeierea sa cea vecinică să bizuia, Inorogul în dreptatea sa cea neclătită să sprijeniia şi mai vîrtos ca acmu de atîta vreme cu ispita şi deprinderea din toate dzilele împotriva a toate vrăjile şi farmecele Corbului lea curi ca acelea învăţase, cît toate nevoinţele în zădar şi toate osteninţele în darn îi întorcea. Şi încă în vremea vrăjitoriului ace luia, nu puţină nedejde avea că de nu va împleti cumva mreajea asupra Corbului, asupra lui aşeşi nicicum nu o va împleti. De una amîndoi să temea, şi aceia amîndoi tare o ascundea, adecă fără veste unul altuia farmecele să nu cumva facă, că amintrilea, de ştire luînd, energhiile a le opri, meşterşugurile a-şi batgiocuri şi fără primejdie a să păzi putea. Acestea şi ca acestea ei în inimile lor tăvălindu-le şi prăvălindu-le, Uleul, cu mari rugăminte (cu porunca Corbului poate fi) la Camilopardos mărgînd (după cum şi Corbul îi scrisese), pentru pacea între dînşii mijlocitoriu să să puie îl poftiia, ca doară, prin buni chedzi, lucrul carile mulţi l-au ispitit şi a-l săvîrşi nu l-au putut, el la bun şi cuvios sfîrşit l-ar aduce, că amintrilea vrajba aceasta aşe de va rămînea, fără nici un prepus aievea ieste, dzicea, că asupra amînduror monar hiilor cea desăvîrşit pieire şi prăpădenie stăruieşte.

Aceste Uleul dzicînd, Camilopardalul de isprăvirea lucrului să să apuce să giurui şi cu socoteala carea mai gios să va arăta începu. Ce acmu, puţintel zăbăvindu-ne, puţintele carile pentru firea şi viaţa aceştii jigănii ştim să dzicem. Această jiganie la trup cît cămila ieste de mare, piielea, ca cum cu soldzi ar fi, în feliu de feliu pestriţă şi picată îi ieste, de unde şi numele, poate fi, Cămilăpardos i s-au alcătuit. Partea denapoi cu pîntecele în sus ieste rîdicată, ca cum ar fi a leului. Iară armurile şi picioarele denainte, cu piept cu tot, decît cum măsura trupului ar pofti, mai sus sint rîdicate. Grumadzii îi sint sulegedzi şi gingaşi şi din trupul cel gros şi măminos, de ce mărg spre cap, gîtlejul i să supţie. Capul cu a cămilii să asamană, şi de mare ca cum ar fi de da-ori cît a strutocamilii de Livia, ochii mierîi, în giur îm pregiur, ca cum ar fi cu siurmea văpsiţi şi pre lîngă albuşuri roşii, întorcîndu-i încoace şi încolea, groznic caută. Îmbletul îi ieste de tot schimbat, şi aşeşi tuturor dihaniilor, precum celor de uscat, aşe celor de apă împotrivă, că nu-şi mută pre rînd pi cioarele, nici unul după altul le duce, ce din partea cea dreaptă, pe amîndoaă odată şi deosebite, iară din partea stîngă, cîte unul şi împreunate, cu îmbe părţile totdeodată clătindu-să, din loc în loc să mută, însă la mărs lesne şi sprintină ieste. Aceasta jiganie macar că dintr-amîndoaă monarhiile afară ieste, însă într-îmbe părţile la mare cinste şi frică să ţinea (că frica mai pe deasupra şi dragostea deplin din rădăcini oarecum despărţite ieşind, la acelaşi vîrv a evlaviii agiung), şi aceasta pentru doaă pricini: una, căci cu toţi vrăjitorii, mare şi de multă vreme cunoştinţă avînd, la multe farmece a o amesteca obiciuţi era (precum din învă ţăturile şi tîlcurile hrismosurilor lor să cunoaşte). A doa, căci încă de demult era aşedzată ca hrana ei pre an dintr-aceste monar hii să să orînduiască, hrana nu atîta de multă, cît era de scumpă, căci nu carne, iarbă sau altă materie săţioasă, ce sau argint, sau aur, de multe ori şi diamanturi era (căci între toate jigăniile nu mai acesta fărămăturile diiamantului şi alte pietri scumpe a amis tui poate). De care lucru, şi ea foarte aminte lua, ca nu cumva mai mult aceste monarhii stropşindu-să şi cu adese stropşiturile, mai mult slăbind şi sărăcindu-să, obrocul ei cel din toate dzilele să scadză. Despre tată, neamul dintr-un ostrov să trăgea, unde nişte copaci să nasc, carii într-alt loc în toată lumea undeva nu să mai află. Poama copaciului aceluia nu din flori să leagă, ce din coajă cură, mai toate jigăniile o mănîncă, însă nu o înghit, ce o amestecă. Sămînţă n-are, coajă ca alalte poame n-are, ce miedzul, simburile şi peliţa tot într-o formă îi sint. Aceasta aşe hirişă dintr-acest ostrov fiind, cu ruşine ostrovan, iară cu cinste muntean a să numi şi a să ţinea priimiia. Spre alte multe nu mere ce avea, singură din sine - tvn crusmjn mai hiriş să-i fie ş-au ales. Iară despre maică, dzicea că din neamul pasirilor ieste, ce lucru într-adevăr nu aşe să avea. Că odînăoară unul din corbi, vrînd pe maică-sa să ia, numai cu împreunarea unii nopţi, iarăşi la părinţii săi o înturnase, pentru lipsa viderilor vinuind-o, care sămn de hereghie între simenţiia lui şi pînă astădzi trăieşte, că precum Camilopardalul, aşe fiii lui aşeşi în tinereţe puterea viderilor slabă le ieste. Şi aşe, din corbi scoţind kappa, rămîn hirişi orbi. Ce pentru firea ei, acmu, destul, la cuvîntul nostru să ne întoarcem.

Acesta, dară, treaba aceasta a mînă luînd, între Inorog şi între Uleu şi între alalţi dulăi, carii acolea să afla, soroc pusă, ca la dzi la sălaşurile ei adunîndu-să şi dintr-îmbe părţile ce le-ar fi cu şi pătruns de conştiinţa valorii proprii, Mavrocordat prefera însă titulatura - tvn crusmgn (de la oracole), asemănătoare, simbolic, cu xaporitvn vintele ascultînd, lucrurile încotro s-ar pleca să poată înţelege (că amintrilea jiganiia aceasta în alcătuirile păcilor vestită era) şi ce mai cu cuviinţă şi mai pe drept i s-ar părea, aceia să aleagă (ce coada lăcomiii de scaiul făţărniciii nespurcată şi curată a fi lucru peste putinţă ieste).

Deci după cuvîntul dat şi dzua sorocită cu toţii la un loc să împreunară. Unde Camilopardalul, dintr-îmbe părţile, toate pre amănuntul dacă întrebă şi toate pricinile vrăjbilor dacă înţăleasă, nesăvîrşită pizma Corbului şi neînduplecată firea Inorogului cunoscu (pizma şi neînduplecarea într-aceasta să deosăbăsc, că pizma merge înainte, iară neînduplecarea urmadză).

Din cele multe, Camilopardalul un cuvînt alegînd, dzisă: „Cor bul de pizmă părăsindu-să şi Inorogul voii mele înduplecîndu-să, precum lucrul acesta vreo ieşire va afla socotesc. Deci cuvînt ca acesta cu hirograf întărit la mînă de-m viţi da, de începerea lu crului acestuia mă voiu apuca." La aceasta Uleul cu ochii a clipi şi din grumadzi a adii începu, dulăii coada între picioare şi ure chile pe spinare a-şi ciuli să apucară. După cîtăva tăcere, cu ochii unul cătră alţii, ca cei în furtuşag prinşi căutîndu-şi, precum de la epitropul pasirilor pozvolenie ca aceasta să nu fie avînd răspunsără. Iară Inorogul, apucînd cuvîntul, dzisă: „A lucrului mieu singur eu stăpîn îi sint şi cuvîntul mieu din singură voia mea să ţine, pre carile sau a-l da, sau a nu-l da, în singură socotea la mea rămîne. De care lucru, dzic, că orice Camilopardalul între noi drept ar giudeca, spre aceia învoitoriu şi priimitoriu sint. Dară voi ce dziceţi, o, priietinilor? Au iarăşi tăvălituri de cuvinte a ispiti şi după vechiul vostru obiceiu cu şuvăituri vremea a vîna poftiţi? De aveţi ceva cu socoteală a grăi şi cuvînt vrednic de ascultare a povesti, acmu în faţa adunării aceştiia, dziceţi."

Iar ei altă ceva a dzice nu putură, fără numai dzuă să să puie poftiră, pentru ca mintea Corbului cercînd, de le va da pozvole nie ca aceasta să întrebe. De această poftă a lor, firea Camilo pardalului oarecum să tulbură şi: „Ce poate fi răspunsul şi pofta aceasta? — dzisă. Au nu-mi scrie Corbul aievea că cu mijlocul vostru orice vom alege, aceia să fie? Şi precum toate a aşedza şi a alcătui în voia voastră au lăsat, prin cîteva cărţi ne însăm neadză? Dară acmu ce cuvinte brudii sint acestea? Şi ce răspuns dziceţi să mai aveţi şi încă de acmu înainte mintea Corbului să-i cercaţi? Noi în lucruri ca acestea am bătrînit, cărora ce rînd şi ce orînduială le-ar trebui foarte am învăţat. Ce de pre cuvintele voastre vechea dzicătoare să adevereşte (că cine nu va să fră mînte, toată dzua cerne), ce şi eu fire-aşi fi vrut ca bătrîneţele în copilărie să mi să întoarcă, şi aşe, cuvinte copilăreşti ca aces tea a asculta şi la lucruri brudieşti a mă uita să pociu. Iară acmu, în vîrsta carea mă aflu, nu numai a grai, ce nici a asculta cu vinte bolbăitoare nu priimăsc."

Acestea cuvinte ale Camilopardalului, macar că tare, nu nu mai urechile, ce şi inimile le pătrundea, însă ei, săltătoare şi nestîmpărată inima Corbului ştiind, cătră chip ca acela cuvînt apofasisticos să dea nu îndrăzniia. Însă iarăşi aceasta faţă a scoate mare frică avea, în ascunsul inimii aceasta ţiind, ca, de s-ar tîmpla cumva lucrul deplin şi lăudat a nu să isprăvi, nu în Corb, ce într-altul pricina să poate muta. Şi aceasta era pricina carea cu acest feliu de şuvăituri cuvintele a-şi rumăga îi făcea. Acestea Inorogul mai mult a să scîrşni neputînd suferi, dzisă: „O, priietine, Cami lopardale, tusăroasă şi sughiţoasă răspunsurile jiganiilor acesto ra în divă nu prinde, căci doaă pricini sint carile, uscăciunea cuvîntului scornindu-le, umedzala tusei şi izvorîrea flegmei le înmulţeşte (că tot dobitocul un muget ce ştie fireşte îl face, iară dobitocul înţelegătoriu înţelegerea pierdzind, sau tusă, sau ge mere, sau alt chip de glas dobitocesc scorneşte), una firea, iară alta asupreala firii. Firea, dzic, căci deosăbi de Uleu, alalţi toţi dulăi sint, la carii fără lătratul în gîtlej şi muşcatul în gură altă nu să află. De care lucru, cînd vor ceva după înţelegere să grăiască, articulul glasului într-altă ceva, fără numai în lătrătură şi brehăitură, să deosăbască nu pot. Aşijderea alta, asupreala firii, dzic, căci neamul dulăilor cînd ceva năcaz, asupreală sau altă oarecare pătimire peste voie li să tîmplă, atuncea nu numai cuvîntul tocmit, ce şi lătratul nealcătuit uitînd, de scîncitură să apucă şi de schilălăitură că ce suspinul cu lacrămile la cei în doaă picioare şi fără pene (adecă la dobitoacele platoniceşti), aceia scîncetura şi schilălăitura la dulăi ieste. Cătră acestea, a triia şi altă pricină a să adaoge s-ar putea, căriia singur eu mar tur neminciunos a-i fi a dzice voi îndrăzni. Carea în doaă părţi să împarte, una în stăpîn, iar alta în stăpînit. În stăpîn, dzic, că singuri din sine stăpîni lucrului de ar fi, ori spre ce mai de folos şi mai bine ar alege, spre aceia voia şi cuvîntul ş-ar da. În stăpînit, dzic, că ei supt a altora stăpînire şi voie supuşi fiind, nu ce lor, ce ce celui ce-i stăpîneşte place, aceia le caută a dzice şi a face (că cînd suflă stăpînul, atuncea răsuflă stăpînitul şi în cuvintele slugii duhul domnului lucreadză). De care lucru, so cotesc că precum cea multă vreme cu acest feliu de îngăimele au trecut şi spre toate răbdare neclătită am avut, aşe şi de acmu înainte încă puţină îngăduinţă să avem, ca o dzi puindu-şi şi aces tea aporii a-şi dezlega să poată şi cu acesta chip toată lătrătura şi scîncitura sfîrşitul să-şi ia."

După aceste a Inorogului cuvinte, Camilopardalul, oarece mîniia potolindu-şi (carea atuncea de nu şi era zugrăvită, iară mai pre urmă în zugrăvită să să fie întors vremea au dovedit-o), soroc în 20 ani pusără, ca chiarul răspuns de la Corb luînd, adevăratul cuvînt a-şi da să poată. Aşedară, într-acea dată cu atîta voroava încheindu-să şi cu toţii împreună ieşind, cineşi la ale sale să dusără.

Partea a 12-ecea

Iară după ce cineşi la locurile sale să întoarsără, dulăii cătră Corb carte într-acesta chip scrisără:„Uleul şi toţi dulăii Corbului, stăpînului milostiv, cu plecate capete, sănătate! După ce încă de demult, după a domnului no stru poruncă, în tot chipul am nevoit, ca doară pre vrăjmaşul Inorog după a noastră voie a aduce am fi putut (carii nevoinţe şi ceriul şi pămîntul marturi ne sint), numai de vreme ce vrăjile nu ne-au slujit, mrejile nu l-au ţinut, laţurile nu l-au oprit, seciu rile nu l-au încuiat şi tot feliul de măiestrii a-l domoli nu l-au putut, de mare nevoie, nu ce-am vrut, ce ce-am putut ne-au căutat a face. Şi mai vîrtos de la trimisul Uleu înştiinţîndu-ne, precum spre aceasta şi voia domnului nostru să să fie plecat (că pasirile rumpătoare, cînd carne proaspătă a cîştiga nu pot, prin stîrvuri şi prin împuţiciuni foamea a-şi domoli obiciuite sint). De care lucru noi vădzind că din dzi în dzi a norocului nostru căldură să răceşte şi oarecum a impotrivnicului să încăldzeşte, am socotit ca să nu aşteptăm pînă de tot răceala ei ne va cu prinde şi toate mădularele ne amurţi, ce cu un ceas mai înainte, cu blîndeţe priimind-o, împotrivă să nu-i stăm (că norocul ple care, iară nu asprime priimeşte). Aşijderea, de multe ori s-au vădzut (că trestiia, după vînt plecîndu-să, să îndoieşte şi iarăşi să scoală, iară bradul, împotrivă puindu-să, din rădăcină să prăvăleşte, cu a căruia răsturnare, cele de prin pregiur mlădiţe şi zmicele, stropşindu-să, cu pămîntul să amestecă). De care lucru, cu tot sfatul împreună pre Camilopardalul am rugat ca, în mijlocul nostru puindu-să, cea dorită pace între domnul nostru şi între vrăjmaşul Inorog să alcătuiască. Ce Camilopardalul, macar că osteneala aceasta a priimi s-au arătat, însă de la noi hirograf ca acela au cerşut, carile alegerea lui, oricum ar fi, să întărească şi să adeverească. Ce noi, pozvolenie ca aceasta de la domnul no stru neavînd, altăceva mai mult a-i răspunde n-am avut, fără nu mai cît soroc am cerşut, ca pentru acestea domnului nostru în ştire să facem. Deci acmu, iată, pînă în 20 ani soroc avem, în carii după pofta şi plăcerea domnului nostru aievea răspuns să avem ne rugăm. Iară noi în toată slujba gata şi neobosiţi vom fi." La aceasta a dulăilor scrisoare, Corbul într-acesta chip răspunsă:„Cu mila a cereascului Vultur, Corbul, mai-marele epitrop a monarhii tuturor pasirilor, Uleului şi dulăilor, carii în munţi să află, sănătate! Cartea carea ne-aţi scris am luat-o, celea ce ne scrieţi, înţeles-am. La carile mai mult altăceva a vă răspunde nu avem, fără cît, iată că, avînd aicea lîngă noi pre Biholul de Cina, cum mai curînd într-acea parte îl trimasăm, căruia toată plini rea puterii i-am dat, ca şi el împreună cu priietinul nostru, Cami lopardalul, orice mai de folosul nostru ar cunoaşte, aceia să facă (Biholul de Cina la trup ieste negru, la cap alb, la picioare pag, la coamă comos, ca caii de Schitiia, la isteciune din vulpe nu rămînea. Iară hirişiia cea mai chiară îi ieste totdeauna a răgi şi nepărăsit a mugi)."

Deci după sosirea Biholului, la lăcaşul Camilopardalului, iarăşi de iznoavă adunare mare să făcu, unde Camilopardalul un prolog ca acesta făcu: „Duhurile a toată jiganie, o, priietinilor, în doaă chipuri fac clătirea lor: una iute şi netocmită, care naşte vrajba şi mîniia, iară alta moale şi tocmită, carea lineştea începînd, dra gostea între dînsele-şi scorneşte, înmulţeşte şi netulburată o păzeşte. Aşijderea, de multe ori dintr-acea iute şi netocmită a duhurilor răpegiune, muritorii, răpiţi fiind, din carile ca dintr-o ameţală trezindu-să, şi ca dintr-un spăriiat şi tulburat vis deştep tîndu-se, spre odihnă şi lineşte a să întoarce să nevoiesc, ca ce lor obosite şi oarecum înăduşite duhuri odihnă şi răpaos să dea. De care lucru, în clătiri ca acestea mai cu de-adins doaă sint de socotit: una, că ţenchiul odihnii carile, unde şi cînd va să fie mai denainte şi aşeşi din începutul clătirii să-l însămnedze. Alta, că, pînă la însămnatul ţenchiu va sosi, macar cum cevaşi lenevirii loc să nu dea, ce toate mijlocele şi împregiurstările foarte cu mare osirdie să să păzască şi dintr-îmbe părţile să să păzască. Că du hurile muritorilor asemenea sint vînturilor clătitului aier, carile şi plăcut, şi împotrivă a sufla pot. Inimile corăbii<i> pre ne stătătoare lucrurile tîmplărilor ca pre umerile mărilor plutesc, sfîrşitul lucrurilor liman, întrarea la liman, aflarea lineştii şi scăparea din furtună ieste. Deci precum adese s-au vădzut că cu nepaza cîrmaciului şi cu lenevirea corăbierilor, acmu în sinul limanului întraţi fiind, aceia pat, de carea între groznice undele valurilor au scăpat. Într-acesta chip şi lucrurile voastre, ca un vas de multe valuri şi din multe părţi izbit şi strînciunat, acmu la limanul adăpostirii şi la lineştea odihnirii să fie agiuns socotesc. Cea mai multă primejdie, precum să vede, au trecut. Rămas-au acmu ca în adăpost, pentru paza vivorului, fierul să să arunce, pîndzele să să învălească, funele să să întărească şi vasul, cu nerumpte odgoane, la margine legîndu-să, să să sprijenească, ca nu cîndailea, despre uscat vivorul duhurilor fără veste scornin du-să, iarăşi mările odată călătorite şi valurile mai denainte tre cute a le poftori să silească, unde de nu cea de tot prăpădenie, însă cea mai rea decît cea dintîi primejdie, poate să să tîmple. Iată, deoparte, Inorogul singur cîrmaciu, singur vasul voii sale încotro ar pofti a-l porni ştie şi poate, carile, în liman întrînd, cu ce odgon şi la ce stîncă vasul s-ar lega, singur din sine voii şi alegerii noastre au lăsat. Deci despre aceasta parte fără prepus sint că în adăpostul odihnii vasul inimii sale, fără nici o primejdie, cu groase odgoane, cu tari funi şi la credincioase locuri să va lega, unde, neclătit rămîind, vivor cît de repede, furtună cît de mare şi holbură cît de năprasnă a-l mai urni nu va putea (că mai pre lesne ieste vîntului o mie de odgoane a rumpe şi o mie de fiiară a smulge, decît sufletului cinstei purtătoriu din cuvîntul dat a să întoarce). Acmu, dară, lucrul rămîne că, de vreme ce vasul Cor bului prin epitropie ieste să să chivernisască, carile dintre voi ar fi acela carile voie slobodă şi toată puterea să aibă ca la locul ce vom cunoaşte noi că-i mai de credinţă, cu funea carea vom dzice că-i mai tare şi cu fierul carile vom pricepe că-i mai de nedejde, acolo şi cu acelea să să lege şi să să priponească. Deci carile epitro piia navarhului ar avea să mi să arete, ca cu acela cuvintele obştindu-mi, celea ce spre sfîrşitul lucrului ar căuta să vorovască." La aceste a Camilopardalului cuvinte, Uleul arăta precum lui nu numai piiedecele în picioare, ce şi gîrliţa în grumadzi i s-au pus, de vreme ce Corbul scrie precum tot lucrul pre sama Biho lului au lăsat. Dulăii acmu nici lătra, nici scînciia, ce ca cei ce muşcă pe furiş, numai din semne să cuciriia, să muşce locul mîna nu le da, să latre iarăşi socotiia că adese şi de multe ori lătrînd, acmu a tuturor urechile de lătrăturile lor să să fie deprins (că minciuna adese grăită şi adevărul grăit în minciună îl preface). Aceştea tăcînd, Biholul într-acesta chip a răgi începu: „Între noi cineva, o, Camilopardale, hiriş şi cu deplină putere epitrop Corbului nu ieste, nici cineva pozvolenie ca aceia are, carile ce ar lega să fie legat şi ce ar dezlega, să fie dezlegat, fără numai a îmbe părţilor pofte ascultînd, cuvintelor giudecători, dreptăţii alegători şi asupra celui de obşte folos sfătuitori şi îndemnători să fim. Nici aşi socoti cu cale a fi lucrul acesta supt siloghismurile aristoteleşti şi sentenţiile platoniceşti să cadză, nici pînă într-atîta de adînc scociorît ar trebui, ce numai inimile acmu plecate cu un chip mai pre iuşor să le alcătuim (că funele socote lii mai mult decît ce vremea pofteşte, întindzîndu-să, şi destin dzîndu-să, din socoteală, socoteală naşte şi din cuvînt, cuvînt izbucneşte, şi aşe, cele vechi trecînd, altele noaă, ca în roată, să întorc). Ce de ieste lucrul vrăjbii în pace să să săvîrşască, ei în de iei voroavele şi poftile să-şi arete, iară noi, cele cu cuviinţă din cele cu necuviinţă alegînd, după dreptate să giudecăm. Spre carea, de vor vrea a să odihni, bine, iară de nu, voia lor în mîna lor ieste şi precum le va fi pofta, aşe facă."

Camilopardalul, cunoscînd că socoteala Biholului spulbărat, iar nu întemeiat lucru ieste să facă (căci răutatea Corbului po căinţă nu ştie), foarte să mînie şi într-acesta chip răspunsă: „De vreme ce socoteala lor au fost, o, priietine, pentru ca numai între dînşii să să vorovască, alt loc de împreunare să-şi fie căutat. Iară de au fost (precum Corbul, scriindu-ne, să roagă) lucrul acesta, cu mijlociia noastră să să caute, chipul al triilea, adecă adevărat epitropul Corbului, de faţă a fi ar fi trebuit, carile noi ce vom giudeca, ca cum singur Corbul ar fi, sau astădzi priimitoriu, sau astădzi nepriimitoriu giudecăţii noastre să să arete. Ce acmu aievea ieste că şi acestea ispite sint şi apă în piă bătută. Însă ispită ca aceasta printr-un alt chip, lor asemenea, iar nu prin mine, să o facă, căci nu mai puţin pentru a altora decît pentru a mea cinste port grijă, şi inima carea voia în mîna mea ş-au pus, precum pentru a mea, aşe pentru a lui, a sta mi să cade." Şi aşe, Camilopardalul, de mînie aprins, sculîndu-să, dintre dînşii ieşi. Iară după ieşirea Camilopardalului din adunare, cu toţii tul burată firea-i vădzind, într-o întristare cu tăcere amestecată întrară. Şi mai vîrtos Inorogul cunoscînd că din toate părţile şi în voroavă, şi în faptă vicleşugul nu lipsiia, ales că Corbul, macar că toată pozvoleniia Biholului dedese, însă Biholul, nestătătoare socoteala Corbului ştiind, supt darea cuvîntului să să lege nu vrea. Dulăii, aşeşi din-ceput, spre isprăvirea lucrului cu piatra la deal siliia, de vreme ce toată cinstea şi agonosita lor în vînători şi vrăjituri ca acela să sprijeniia.

Uleul, macar că într-adevăr spre săvîrşirea lucrului tare năzuia, însă slujba aceasta supt titulul numelui lui plineala să ia poftiia, care lucru vădzind că Corbul Biholului l-au orînduit, oarecum căldura cu răceala amesteca şi, precum la dînsul vreo putere nu ieste dzicînd, tot lucrul asupra Biholului arunca. Cami lopardalul, aşijderea, singur numai schiptrul giudecătoriii nedej duind, apoi pre Bihol giudecătoriu, iar nu epitrop a să numi audzind, pricini, macar că adevărate, însă nu fără venin ameste cate, arunca şi lucrul oarecum mai greu decît era a-l arăta siliia. Inorogul a tuturor, precum cuvintele, aşe chipurile bine so cotind, de pre semnele ce la ivală videa, adevărat cunoştea că toată greuimea lucrului nu atîta în sine, pre cît în lăcomiia titu lului giudecătoriii rămăsese. De care lucru, într-acesta chip le vorovi: „Această a noastră vrajbă nu proaspătă, ce precum am dzice de veche acmu împuţită ieste, pre carea încă de la părinţi, ca datoriia, rea moştenire preste voie şi ca cu mînule ciunte am apucat-o. Aceasta, dară, atîtea rădăcini în toate părţile, în lat, lung şi adînc aruncate avînd, nu ieste cu divă, de să arată aşe de cu greu a să dezrădăcina (că vrajba neprietiniii ca piatra cu var lucrată pînă în 40 de ani tot fiierbe). Ce cît despre a mea parte ar fi, precum pururea şi în răbdare şi în aşteptare gata am fost, şi de acmu înainte încă cîtăva vreme loc îngăduinţii a da nu mă voi feri. Şi pentru ca pricina rămînerii vrăjbii eu a fi să nu mă arăt, încă un sfat am a vă sfătui, pre carile, audzindu-l, de va fi plăcut, noi în de noi lucrul la săvîrşit a duce să putem socotesc. Iară de nu, fietecarile la punctul său cel dintîi a să întoarce cu voia sa să slujeşte. Sfatul mieu, dară, ieste acesta: întîiaşi dată Camilopardalului pentru osteninţa carea pînă acmu în treaba noastră au făcut, precum să cade, mulţemită prietineşte să-i facem. După aceasta, la alt loc undeva, de iznoavă să ne împreunăm, unde ce cu nevoie şi ce pre lesne în lucrurile noa stre ar fi să înţelegem. De ciia, carile mai aspre ar rămînea, de acelea pre Camilopardal să înştiinţăm, ca cu mijlocirea şi socoteala lui şi acelea aşedzindu-să, ca pre un martur şi întăritoriu aşe dzimînturilor noastre să-l punem".

Sfatul acesta Uleului plăcu, Biholul nu-l lepădă, dulăii încă pentru bunătatea sfatului cu capetele plecînd sămnul primirii arătară. Ce nice sfatul Inorogului de îngemănarea gîndului lip sit era, întîi că, vădzind Inorogul pre Camilopardal precum asu pra celorlalţi oarecum s-au mîniiat, ca şi mai mult asupră-le să-l pornească siliia, ca doară pentru mîniie, ar uita lăcomiia şi în fierbînteala singelui cuvîntul dreptăţii ar grăi (că nu puţin pre pus era ca nu cumva cu aceasta pricină obrocul Camilopadalului de la Corb să să fie adaos, care lucru s-au şi tîmplat, precum mai gios să va dzice). A doa, ca doară ar putea cunoaşte la ce săvîrşit bate a lor socoteală, ce ar avea de la dînsul să ceară şi în ce feliu ar pofti să să aşedze acea neîncălzită între dînşii răceală.

Aşedară, cu toţii împreună sculîndu-să, a doa dzi într-alt loc să împreunară, unde întîi Uleul într-acesta chip voroavă făcu:„Eu, o, priietinilor, unde nedejduiam că mai mult folos şi agiu torinţă spre a lucrului isprăvire vom avea, acolea semne împo trivnice şi cuvinte cu zgrăbunţi de gheaţă amestecate vădzuiu (însă pentru aceasta, într-această dată mai mult voroavă a face nu pociu). De care lucru, după a Inorogului întreagă sfătuire, ale altora în chip de prorocii paradigmate într-o parte lăsind, acmu între noi cu line suflete şi împăcate inimi, ce greu şi ce iuşor înainte ne-ar ieşi, cu osirdie să cercăm, ca aşe, după a lucrului trebuinţă, într-o parte lăsindu-ne, spre ce cinsteş şi cu cuviinţă ar fi să ne alcătuim."

Atuncea, Inorogul, vădzind că boldurile Uleului în piielea Camilopardalului împung, dzisă: „Eu încă, o, priietine, mult m-am mierat că chipul pre carile singuri voi de cinstit şi de drept l-aţi ales, acela acmu între miiere amestecă fiiere, şi foarte rău îmi pare, căci pricina mai dintr-adînc a cunoaşte nu pociu (că pricina cunoscută fiind, oricît de aspră ar fi, vreun leac spre netedzirea ei să nu să afle nu poate)."

Biholul dzisă: „(Ucenicii Epithimiii supt dascalul Pleonexiii să supun), ce acmu vremea acestor provlimate nefiind, la ale noastre enthimemate să ne întoarcem. Inorogul într-o parte, Corbul într-altă parte trage, iară dreptatea pre calea sa va merge. Ce acmu întîi trebuie să ştim pofta Inorogului de la Corb, ce şi carea ar fi." Inorogul dzisă: „Eu, o, priietinilor, ceva greu şi fără cale de la Corb nu poftesc, fără numai el singur în sine socotindu-să, ce va afla strîmb să îndreptedze, şi ce dreptatea pofteşte, să poftească şi să învoiască. Acmu, dară, asemenea şi eu a şti aşi pofti de la mine Corbul ce ar cere."

Uleul dzisă: „Corbul de la tine altăceva nu pofteşte, fără nu mai prieteşug şi dragoste adevărată."

Inorogul răspunsă: „De vreme ce el prieteşug şi dragoste adevărată pofteşte, iată că şi lui ca aceleaşi a ne da i să cade (că toată pofta bună cu binele cătră altul a să obşti pofteşte). Însă de pre ce vom într-adevărat a cunoaşte putea, că unul cătră altul aceiaşi cerere şi dare plineşte (că voile de bine voitoare din cuvînt încep şi fără zăbavă în faptă sfîrşesc). Deci, cît despre a mea parte ar fi, părăsind vrăjmăşiia neprietiniii, îndată toată giuruinţa şi plinesc (că nici mai mult ceva Corbul de la mine are a pofti). Care lucru, Corbului deplin a-i sluji nu poate, de vreme ce eu, deosăbi de aceasta, asupra lui şi alt feliu de dreptate pre cum să fiu avînd în toată lumea ştiut ieste. De care lucru, atun cea numai să va dovedi precum adevărat din vrăjmăşie întor cîndu-să, spre dragoste să fie purces, cînd strîmbătatea lăsind, dreptatea a lucra va începe. Aşijderea, împotrivă lucrul ieste de socotit, că Corbului despre mine pace dîndu-i-să, îndată toată odihna îşi agoniseşte, carea la mine nu ieste aşe, căci sint şi altele carile neodihna îmi pricinesc, şi acelea toate de nu să vor spre odihnă alcătui, nici eu de tot a mă aşedza şi a mă odihni pociu (că prieteşugul adevărat ieste de bunăvoie închisoarea su fletului în trupul strein şi pătimirile streine ca pre ale sale a le suferi). Însă nici cu socoteala întreagă să poate numi acela carile, focul aţiţind, cu ochii în fum să stea, că macar că focul spre trebuinţă să aţiţă, însă mai denainte a socoti trebuie ca fumu lui loc de răzsuflare dîndu-să, celuia ce-l aprinde înăduşală să nu facă. Deci de vă ieste socoteala ca aceasta dragoste deplină şi adevărată să să facă, întîi toate peristasele să să cerce şi aflîndu-să precum să cade să să aşedze şi aşedzindu-să cinsteş să să păzască."

Biholul dzisă: „Ce şi carile pot fi acele ţircumstanţii?" Inorogul dzisă: „După a mea socoteala, sint acestea: Întîi: împuţite ranele vrăjmăşiii, cu mehlemul adevăratei dra goste ungîndu-să, să să tămăduiască şi toate asuprelele din tr-îmbe părţile, ca cum nici n-ar fi fost, să nu să mai pomeneas că (că pomenirea asuprelelor înnoiesc şi ijdărăsc neprietiniia). A doa: pentru cele viitoare lovituri bună pază, ca de vor şi vini, a lovi să nu poată, iară de vor şi lovi, a răni putere să nu aibă (că ce s-au tîmplat o dată, să poate tîmpla şi de altă dată). A triia: vrăjmăşiia nu numai din gură să să părăsască, ce de odată cu cuvîntul şi ciniile răutăţii din mîni să să lepede, ispitele să să părăsască, uşile şi ferestrile simţirilor, despre tot aburul şi vîntul tulburării astupîndu-să, tare să să păzască, ca nu cîndai nepriimitorii bunului acestuia lucru, vreme şi loc aflînd, în casa lineştii oaspele tulburării să poată băga (că vîntul răutăţii şi a vicleşugului atîta de supţire ieste, cît nu numai prin găuricea urechii destupate, ce şi prin inima supt lăcata socotelii încuiată a răzbate poate).

A patra şi cea mai de treabă ieste ca toată dreptatea să să plinească, pentru ca nu cumva, unul despre altul în pagubă rămîind, mosorîtura aceii lovituri durerile vechi în minte să aducă (că paguba avuţiii la muritori din rădăcina sufletului a fi să socoteşte, pentru aceia, precum averea din suflet să fie să dzice şi la cei mai mulţi aşe să crede). Deci cu bună osirdie să căutăm trebuie, ca cine supt pagubă ieste şi carile pricina aceii păgubiri să fie fost să aflăm, de ciia, cu cumpăna dreptăţii cumpănindu-să, fietecăruia partea ce i s-ar cădea, dreaptă împăr ţală să i să facă. Nici dzic, o, priietinilor, pagube ca acela să să pomenească, carile unul în pizma altuia pre la vrăjitori şi pre la vînători ar fi pierdut, ce ca celea carile tirăneşte streinele pră dînd, ca cum ale sale ar fi, le ţine şi fără nici o pravilă a dreptăţii le stăpîneşte."

Uleul dzisă: „Adevărat că precum în multe dreptate ai şi noaă şi altora ştiut ieste. Însă am pofti ca şi acmu de la tine să aud zim, ce ar fi acea dreptate şi cum s-ar putea plini?" Inorogul dzisă:„Întîi: birlogul carile de moşie ne ieste şi pînă acmu de cîteva ori Corbul tirăneşte cu siloghismurile sale, unora şi altora l-au dat, de acmu înainte aceasta să nu mai adaogă a face. A doa: în monarhiia dobitoacelor pasirile amestec să nu aibă, nici pliscul Corbului de piielea Boului să să mai atingă. A triia: toate cuiburile Corbului, carile mai denainte de acesta epitrop pasirilor au fost, Corbul de acmu într-însele nici să să oaă, nici pui să scoaţă, nici altor pasiri să le dea, ce după dreptate, puilor Corbului carii săraci de părinte au rămas, înapoi să să întoarcă. A patra: penele, aripile şi toţi fulgii şi tuleiele Corbului tre cut, Corbul de acmu între penele sale să nu le amestece, ce moştenitorilor înapoi să le dea. Căci penele Corbului trecut dintr-acestui de acmu foarte bine să cunosc, că aceluia sint cu doaă feţe, pe de o parte negre ca a Corbului, iar pe alta pestriţe ca de pajoră şi sure ca de vultur.

Acestea, dară, Corbul cu fapta plinind, o, priietinilor, precum spre adevărata dragoste s-au întors voi putea cunoaşte. Iară amintrile, macar cum a mă încredinţa nu voi putea (că giuruinţele cuvintelor fără plineala lucrurilor, ca oaăle fără plod şi ca să minţele fără roadă sint)."

Biholul, macar că toată puterea şi pozvoleniia epitropiii avea, însă pentru neîncredinţarea în lesne a să muta socoteala Corbu lui, din sine asupra lucrului apofasin să facă nu îndrăzniia. De care lucru, vremea cumpărînd (că Biholul precum la căldură, aşe la frig din fire nesuferitoriu ieste), într-acesta chip răspunsă:„Toate poftele tale drepte şi pe cale sint, şi aşe, s-ar cădea ca toată dreptatea să să plinească. Însă pentru tuleile Corbului tre cut din gura Corbului acestuia, cu giurămînt asupra numelui Vul turului ceresc am audzit, precum nici vreodată să nu le fie luat, nici acmu la dînsul să să afle. De carea, macar că cu toţii bine ştim că adevărul nu grăieşte, însă noi ca priietini a îmbe părţilor nevoitori vom fi, ca nici el de minciună să să ruşinedze, nici dreptatea ta acoperită şi călcată să rămîie. Şi de vreme ce poftele ce sint acmu cum să cade am înţeles şi lucrul pînă la atîta au sosit, încă puţină vreme îngăduitoriu să fii cu toţii te poftim şi acestea toate de nu să vor face, încă mai cu multul decît ai poftit, atuncea amăgeala despre mine să o ţii."

Aşedară, cu atîta cuvintele şi voroavele între dînşii puindu-se şi cu lucrul a le săvîrşi rămîind, cineşi la ale sale să dusără. Iară Biholul cătră Corb carte într-acesta chip scrisă:„Biholul Cinei, Corbului Dealurilor, sănătate! Pentru pricina între tine şi între Inorog, pre carea ca să o caut şi să o isprăvăsc tare m-ai rugat şi în ori în ce chip o voi alege, aşe să şi fac, voie slobodă mi-ai dat, iată, cu puţine cuvinte vei şti că lucrul la aceas ta au vinit, ori din tuleiele Corbului trecut, ori dintr-ale tale în tot anul Inorogului patru mii de tuleie să dai, adecă în toate trii lunele cîte o mie, şi tuleiele să nu fie negre de pe spate, ce albe, de pre supt pîntece zmulte. Din toate cuiburile, cîte Corbul tre cut au avut şi acmu în monarhiia pasirilor să află, a triia parte în puterea şi oblăduirea Inorogului să să dea, căci acestora adevărat şi drept moştenitoriu a fi să cade. Apoi, pre piielea Bou lui clonţul tău să nu mai îmble, nici în monarhiia dobitoacelor să te măi amesteci. Acestea noi am ales (macar că cu toţii ştim că mai multă şi mai mare parte dreptatea lui ar pofti). Aceasta de folosul obştii şi de odihna ta a fi sfătuim. Deci într-acesta chip cu dînsul prieteşugul a lega de vii vrea, chiar şi adevărat, spre întăritura aşedzimîntului răspuns să ne dai, ca, împreună cu Camilopardalul şi cu alţii ai tăi carii aicea să află, cuvînt stătătoriu să dăm şi să luăm. Şi altă mai mult lucrul a cerca şi a zbate nu mai ispiti (că leneşul mai mult aleargă şi scumpul mai mult păgubeşte)."

Corbul, de acestea înţelegînd, cum mai curînd înapoi răspuns ca acesta trimasă: „Pentru cîte mi-ai scris, foarte bine am înţeles. Deci vii şti că acestea toate, cu toată inima priimindu-le, le întăresc şi le adeveresc şi, după al vostru aşedzimînt, cu fapta a le plini nevoitori vom fi. Numai şi eu aceasta deosăbit poftesc, ca tuleiele carile pre an voi da, nu supt numele dăriii, ce supt chipul darului să fie. Pentru cuiburi, aşijderea, vreo scrisoare la mijloc să nu să facă, pentru ca să nu să înţăleagă că doară vreodînăoară supt mîna noastră fiind, acmu de supt mîna noa stră au ieşit."

Ca acestea Corbul şi cătră Camilopardal scrisă şi pre amîndoi tare îi ruga ca, foarte nevoitori fiind, să nu cumva lucrul neisprăvit să rămîie, pentru carea har şi mare prieteşug de la dînşii va cunoaşte, a căruia mulţămită şi răsplătire fără zăbavă şi pre larg o va face.

Răspuns ca acesta Biholul luînd, împreună cu Uleul la Cami lopardal să dusără, pre carile, în multe feliuri rugîndu-l (căci precum mai sus s-au pomenit, la adunarea dintîi mîniindu-să, de lucru mai să părăsisă), îl poftiia ca pre Inorog să poftească şi să-l îndemne ca celea că la mijloc să pun să priimască. Deci Cam ilopardalul, de o parte adaogerea obrocului vădzind (căci aceas ta încă de demult i să giuruisă), iară de altă parte, plecată rugă mintea lor înduplecîndu-l, pre Inorog la sine chemînd, întîi pre taină, iar apoi şi la ivală, cu multe chipuri şi tropuri ritoriceşti pacea lăudă, iară vrajba huli (că ritorii mai multă materie de dzis decît în lauda păcii şi în hula vrăjbii a afla nu pot), apoi inima Inorogului cu alte feliuri de dulci voroave şi giuruinţe a domoli începu, pînă mai pre urmă, la deşchiderea cuvîntului viind, Cor bul din mîndriia lui la cît s-au lăsat îi spunea şi precum atîta dare pre an să dea priimeşte îi dzicea. Aşijderea, crescînd dra gostea, precum şi darurile vor creşte îi giuruia. „De ciia, de socoteşti, dzice, căci sint priietin, cuvîntul şi sfatul priietinului tău ascultînd, acestea de această dată de la Corb, priimeşte. Aces tea făcînd, pare-mi-să că nu vii greşi." Aşedară, de o parte Camilopardalul, de alta Biholul şi cu Uleul îl ruga. Inorogul încă, pre o parte, de viaţă primejdioasă supărat şi săturat fiind, iar pre altă parte, îndemnarea şi pofta priieti nilor a călca neputînd, pre pomenitele condiţii aşedzimîntul păcii priimi.

După aceia, cu toţii de acolea sculîndu-să, iarăşi la lăcaşul Bivolului să dusără, unde toţi dulăii, ogarii, coteii, împreună cu Uleul adunîndu-să, pre cinstea numelui şi pre credinţa cuvîn tului legămîntul păcii aşedzară (căci pre numele Vulturului ceresc a să lega amîndoi nu priimiră) (de vreme ce cine a sa cinste nu păzeşte, a celor cereşti de abiia va cunoaşte). Apoi cu toţii scu lîndu-să, cu capetele plecate, copitele Inorogului săruta. Ino rogul încăşi îmbrăţîşîndu-i, precum i-ar săruta şi sămn de pace le-ar arăta, cu cinste îi priimia.

Şi aşe, într-acesta chip vrajba de 1.700 de ani între Corb şi între Inorog sfîrşitul îşi luă.

Iară toată cuprinderea istoriii aceştiia aceasta ieste: că Vul turul şi Leul de puternici împăraţi vrînd să să slăvască, muştele îi batgiocuriră, Vidra cu neştiinţa în fericire petrecînd, cu sfatul, fără vreme, cine să fie o pricepură şi dintr-amîndoaă monarhiile o izgoniră, pre jiganiile şi pasirile viclene Liliiacul le batgiocuri, Cămila, coarne cercînd, ş-au pierdut şi urechile, Corbul, în doaă monarhii să stăpînească vrînd, supt cea pre an dare mai-micu lui său s-au legat. Şi precum toate sfîrşitul său au, aşe şi dreptatea, vremea, locul, puterea şi biruinţa sa îşi află.

Iarăşi cătră cititoriu

Aminte, cinstitule, îmi aduc că în rădăcina cărţii am fost giuruit, precum scara a numerelor şi cuvintelor streine tîlcuitoare, la sfîrşit, iară a numerelor pasirilor şi dobitoacelor şi alalte supt alte numere supusă dezvălitoare la început vom pune. Ce după greşală mutînd socoteala (că şi de pe aceasta sămnul slăbiciunii noastre vii putea cunoaşte), mutat-am şi scările şi pre una în locul alţiia am aşedzat. Cătră aceasta, macar că dezvălirea numerelor aievea giuruim, însă, de betejirea inimilor foarte ferindu-ne, dezvălind, le acoperim, şi acoperindu-le, le dezvălim, precum semnele arithmeticăi destul te vor învăţa, în carile, puţin ostenindu-te, ce vii cerca vii afla, şi a noastră pînă într-atîta fereală de nu vii lăuda, încailea nu vii de tot defăima, pentru carea toată bună vrerea în măsurata-ţi înţelepciune lăsăm. Ia aminte că scara aceasta nu după rîndul azbuchelor, ce după numărul feţelor îmblă.

Scara a numerelor şi cuvintelor ieroglificeşti tîlcuitoare

Zidirea Vavilonului

Începătura răutăţilor

Semiramis

Pofta izbîndirii strîmbe

Raiul spîndzurat

Fericirea nestăruitoare.

Evfrathul

Nesaţiul lăcomiii

Leul

Partea moldovenească

Vulturul

Partea muntenească

Jiganie

Tot neamul moldovenesc

Pardosul

10.50.20.400.30 (Iorgaki vornicul)

Ursul

2.1.200.8.30.10.5.2.70.100.50.8.20.400.30 (Vasilie vornicul)

Lupul

2.70.3.4.1.50.600.1.300.40.1.50.400.30 (Bogdan hatmanul)

Vulpea

10.30.10.5.200.300.2.30.50.8.20.400.30. (Ilie stolnicul)

Ciacalul

40.1.20.200.400.300.400.200.5.100 (Maxut uşer)

Mîţa Sălbatecă

10.30.10.5.20.1.300.1.20.400.7.8.50.70 (Ilie Cantacuzino)

Pasire

Tot neamul muntenesc.

Brehnacea

20.800.200.300.1.50.300.8.50.200.300.70.30.50.8.20.400.30 (Costantin stolnicul)

Şoimul

9.70.40.1.8070.200.300.5.30.50.8.20.400.30 (Toma postelnicul)

Uleul

200.300.5.500.1.50.80.1.600.1.100.50.8.20.400.30 (Ştefan paharnicul)

Cucunoz

40.8.600.1.8.200.80.1.300.1.100 (Mihai spatar)

Coruiul

100.1.4.400.20.1.50.400.30 (Răducanul)

Hîrăţul

100.1.4.400.30.3.70.30.5.200.20.400.30 (Radul Golescul)

Bălăbanul

200.5.100.2.1.50.20.1.300.1.20.400.7.8.50.70 (Şerban Catacuzino)

Blendăul

200.5.100.2.1.50.30.70.3.70.500.5.300.400.30 (Şerban logofetul)

Monarhie

Ţară, publică

Cînii

20.1.80.8.20.5.600.1.50.30.5. (Capichehaile)

Ogari

20.1.30.1.100.1.200.8 (Călăraşi)

Coteii

8.200.20.800.1.4.5. (Iscoade)

Bursuc

30.400.80.400.30.2.70.100.50.8.20 (Lupul vornic)

Nevăstuică

500.1.300.1.4.5.4.400.30.400.8 (Fata Dedului)

Guziul Orb

4.5.4.400.30 (Dedul)

Şoarece

400.100.200.5.20.5.30 (Ursechel)

Corbul

2.1.200.1.100.1.2.1.2.70.4.1 (Basaraba voda)

Alalte numere de pasiri sau de dobitoace carile să pomenesc sau nici vreo sămnare nu au, sau carea ieste să aibă însămnare la locul său să va pomeni.

Pasire rumpătoare

Rudeniia şi boierimea celor mari, a muntenilor

Jiganie rumpătoare

Boierimea şi cei mai mari a moldovenilor

Jiganie vînătoare şi de vînat

Boierime mai de gios a moldovenilor

Pasire vînătoare şi de vînat

Boierimea mai de gios a muntenilor

Dobitoc supus

Ţărănimea, prostimea moldovenilor

Pasire supusă

Ţărănimea, prostimea muntenilor

Căprioara

20.1.100.1.300.7.8.5.200.300.8.8. (Caratziestii)

Lebăda

20.70.100.50.5.200.20.400.30.2.1.50.400.30(Cornescul banul)

Adunarea soborului dintîi

Domniia lui Constantin vodă dintîi

În săbor a să obşti

Cu toţii într-un sfat a fi

Epitrop

Domn a fietecării ţări

Liliac

40.1.100.20.70.700.5.2.4.70.40.80.5.10.7.1.4,5 (Marco Pseudobeizade)

Vidra

20.800.200.300.1.50.300.10.50.2.70.4.1.4.400.20.1 (Constantin vodă Duca)

Bîtlanul

4.8.40.1.20.8 (Dimaki)

Brebul

40.80.400.100.50.1.7.80.70.200.300.5.30.50.8.20 (Bpuraz postelnic)

Monarhiia celor de apă

Ţărigrădenii

Năvoadele

Lucrurile 300.400.100.300.7.5.200.300.8(turceşti)

Cămila

40.8.600.1.30.1.20.8.100.1.20.2.8.300.7.1. (Mihalaki Racovitza)

Strutocamila

40.8.600.1.8.2.70.4.1 (Mihai vodă)

Marginile gîrlelor

Fănariul Ţarigradului

Căprioara de Aravia

4.8.40.8.300.100.1.200.20.70.20.1.100.1.300.7.5. (Dimitraşco Caratze)

Epitrop Vulturului

Domn Ţărîi 40.400.50.300.5.50.5.200.300.8 (Munteneşti)

Siloghismul

40.1.7.8.30.10.5 (Mazilie) unuia şi 4.70.40.50.10.5 (domnie) altuia

Ca asina despre maică

Viţa bună, carea să trage despre maică

Coţofana

3.100.1.40.1.300.8.20.400.30 (Gramaticul) muntenesc

Cornul cel de putere

Pecetea domniii Moldovei

Povaţa Leului

Jelea şi tragerea neamului moldovenesc

Brîul ars

Ieste meideanul pe ceriu de la zodiacul Racului pînă la al Capricornului

Căderea la gramatică

Sloveneşte padej, lătineşte casus

Moimîţa

Chipul voroavii 40.400.50.300.5.50.5.200.300.8 (munteneşti)

Coşcodanul

2.1.20.1.100.5.200.20.400.30.1.3.1 (Vacarescul aga)

Papagaia

80.1.80.8.20.70.40.50.5.50.70 (Papi Comneno)

Privighitoarea

20.1.20.1.2.5.30.1 (Cacavela)

Cinci glasuri a lui Porfirie

Temeiul loghicăi: neamul, chipul, deosăbirea, hiriş şi tîmplarea

Şcoala lui Dioghenis

Să chema filosofiia cînească, carii toate lucrurile fireşti dzicea că n-au ruşine

Părintele planetelor

Soarele

Coarne ca a boului

Luarea domniii, adaogerea puterii

Rîsul

40.8.600.1.30.1.20.8.100.800.200.5.300 (Mihalaki Roset)

Pestriciune şi picături

Meşterşuguri şi vicleşuguri

Stîbla finicului a apuca

Cinstea numelui a cîştiga

Din cămilă în pasire

Din moldovan, muntean a face a muta

Alegerea dintr-alaltă

Pribegia din ţara sa monarhie

Din dobitoc pasire

Din moldovan, muntean

De la pasiri aripi, iar

De la munteni agiutoriu, iar de la dobitoace coarnede la moldoveni domnie, buăr

Cercînd coarne, ş-au pierdut urechile

Poftind domnie, ş-au pierdut moşiia

Cercînd pasire a fi, nici dobitoc nu poate fi

Vrînd a fi cu muntenii, au mai ieşit şi din moldoveni

Hameleon

200.20.1.100.30.1.300.1.20.8.100.70.200.5.300 (Scarlataki Roset)

Veveriţa

40.1.50.70.30.1.20.8.100.70.200.5.300 (Manolaki Roset)

Coracopardalis.

50.5.20.400.30.1.8 (Neculai),

Pardos făcut Corb

ficiorul lui 10.800.100.3.1.20.8 (Iorgaki)

Căpuşi pline de singe

Pungi pline de bani

Vremea foameţii

Domniia 4.400.20.10.8.2.70.4.1. (Duchii voda) celui bătrîn

Căcăradza Cămilii

Banii ce ar strînge 40.8.600.1.8.2.70.4.1. (Mihai voda)

Dinafară de grajd

Afară din trebele ţărîi, curţii

Gîndacii

Datornicii de la Ţarigrad.

Pestriciunea Rîsului pe supt pîntece, iară spinarea tot într-un păr

Acesta la nume om bun, iară la fapte, într-ascuns, viclean şi rău

Sac de nuci

Voie slobodă, fală deşartă

Hărariu de hămeiu

Ocna de sare, cămărăşie de ocnă

Coada, mai denainte tăiată, să-i puie

Boieriia, din carea era mazil, să-i dea

Florile, văpselele Hameleonului dăruite

Voie slobodă, minciuni, vicleşuguri a face şi a scrie

De poama Helgii mulţi dinţii îşi ascuţiia

De nunta ei mulţi nedejduia

Finicul în focul său murind

Cela ce în năcazul său să pe depseşte şi să mîngîie

Ţînţari, grieri, albine, furnicile, muşiţile

Cîntăreţi de nuntă, fete şi neveste carile poartă danţul

Broaştele şi broateci

Ţiganii alăutari şi cobzari. Aceştea lăcuiesc în Broşteni

Evfrathul Evropii

Dunărea

Din cele cu soldzi peştelui

Din Gălaţi, unde ieste bişugul

Nevastă ficioară, ficioară nevastă

Pînă a nu să mărita era nevastă, iară măritîndu-să, au ieşit fată

Peste şese vremi roada să-i coboară

El, stărp fiind, ea peste şese ani să purceadză grea

Patul nevăpsit

Semnele ficioriii neaflate, nearătate

Dzilele de fier în veacul de aur

Vremea turburată în fericire întoarsă

Laconeşte

Pre scurt şi deplin ar grăi ce ar trebui

De pre unghe leul

Din puţin, mult, de pre mic, mare a cunoaşte

Sămnul biruinţii între coarnele taurului

Sămnul crucii între coarnele buărului

Bîrlogul

Casa, lăcaşul, satul de moşie

Irod, Inorog, monocheros, el.

4.8.40.8.300.100.4.200.20.70.2.70.4.1 (Dimitrasco voda)

Filul, elefantul, el.

1.50.300.10.800.600.8.2.70.4.1 (Antiohi voda)

Cetatea Deltii

Udriiul, zidiul cetăţii în chipul deltii

Începutul A, sfîrşitul s

1.4.100.10.1.50.70.80.70.30.8.200 (Adrianopolis)

Apa lui M., apa lui A., apa lui T

40.1.100.8.200.1.1.100.300.1.300.400.50.300.7.5. (Marisa, Arta, Tuntze)

Vulturul ceresc

Dumnădzău-Părintele

Taurul ceresc

Dumnădzău-Fiiul

Capiştea Epirochiii

2.30.1.600.200.1.100.1.10 (Vlah Sarai)

Munţii Casele,

porţile turcilor celor mari

Codrii Casele,

porţile mai mici

Camilopardalul

1.30.5.600.200.1.50.4.100.4.200.40.1.2.100.70.20.70.100.4.1.300 (Alehsandros Mavrocordat)

Hrismos

Gîndul, învăţătura şi avaniia Porţii

Povestea Camilopardalului pentru apa Nilului

Minunată lăcomiia Porţii şi viniturile împărăţiii turceşti

Capiştea Pleonexiii

Împărăţiia 300,400.100.20.400.30.400.8 (turcului)

Cetatea Epithimiii

Inima, omul lacom sau lumea

730 stîlpi

Dzilele şi nopţile într-un an

24 de mile

Lunele de dzi şi de noapte

Patru uliţe

Patru părţi a anului

Nu monarhie, ce publică

Neaşedzămîntul stăpînirilor

Chipurile bodzilor

Mulţimea strîmbătăţilor

Pleonexia

Lăcomiia, la carea muritorii să închină

Vinătoarea filului cu harbuzul

Meşterşugul Porţii spre lucrarea lăcomiii

Şepte trule despre răzsărit şi şepte despre apus

Şepte dzile si şepte nopţi a săptămînii

Trula cea mare din mijloc

Poarta veziriului. Haznaoa

Soarele de unde răzsăriia, în trulă loviia

Aurul, avuţiia de pretiutinderea, acolo să strîngea

Arătarea ceasurilor în trule

În toată vremea nepărăsită pofta şi strînsoarea avuţiii

Cămara cu şepte stîlpi

Cetatea, tîrgul Ţarigradului pe şepte munţi

Drumul planetelor

Uliţile cetăţii şi giudeţele

Lebăda bătrînă

80.1.50.1.10.70.300.1.20.8.300.5.100.300.7.8.40.1.50.400.30 (Panaiotaki tertzimanul)

Voia voilor, puterea puterilor

Voia, puterea dumnădzăiască

Nilul apa

Adunarea şi împrăştiierea lăcomiii

Cuvîntul cuvintelor

Dumnădzău-Fiiul

Începutul începăturilor

Dumnnădzău-Părintele

Sfîrşitul sfîrşiturilor

Dumnădzău-Duhul Sfînt

Chipul bodzului a privi

La slujba Porţii, la lăcomie a întra

Jirtfă

Mită, mîzdă, daruri

Mîna strîmptă

Sărăcie, slăbiciunea averii

Iară în mine ceva lucru de materie nu am, fără numai duhul, carile mă poartă

Camilopardalul, sufletul de materie şi muritoriu a fi crede

Lut galbăn

Aur, galbeni

Scaun de foc

Aşedzămîntul, viaţa poftii şi pedeapsa lăcomiii

Supt picioare cuptoraş de aramă plin de jeratec

Sprijineala lăcomii în avuţiia trecătoare

Făclii şi pară de foc

Pofta lăcomiii nestîmpărată

Chip veşted boleşte

Lacomiia de rîvna tuturor

Boala împărătească

Gălbănarea

Cumpăna

Giudecata socotelii, dreptăţii

Ahortatos, anevsplahnos

Pentru mita nesăturată şi nemilostivă

Leica

Punga sau voia lacomului

Închiderea ochilor boadzăi

Lacomii să fac a nu videa şi a nu priimi darurile

Punerea urechii spre ascultare

Vor să audză cît şi ce li să dă

Filohrisos

Robul, iubitoriul aurului şi mijlocitorii pentru aducerea mîzdii

Gura tartarului

Nesaţiul lăcomiii

Cărămida roşie

Arama şi alte daruri mai proaste

Fîntînele Nilului

Înce