Frunză verde alunică!
Mircea suie pe potică
Şi-ntâlneşte o fetică
Ce purta cofiţă-n mână
Cu apă de la fântână:
,,Copiliţă, stăi să beu,
Răcori-te-ar Dumnezeu!"
,,Ba, bădiţă, ba, nu vreu,
Că mă tem de dragul meu,
El mi-a zis să mă feresc
De străini ce-i întâlnesc,
Că de apă nu le-i sete,
Ci de sărutări de fete."
Nu te teme, fata mea,
Că el de s-a mânia
Cu baltagul l-oi lovi,
Cu pământ l-oi înveli.
,,Mergi în valea cu sulcină,
Că-i găsi o cofă plină
Scoasă chiar cu mâna mea,
Descalecă şi o bea,
Bea-o toată dacă-i vrea,
Da-ţi fă cruce mai întăi
Şi suflă pe faţa ei
Să nu fie descântată
De baba cea blestemată,
Să nu aibă vreo nălucă,
În pustiu ducă-s-ar, ducă!
Mircea-n vale se ducea,
Dar el cruce nu-şi făcea,
Peste apă nu sufla,
Ci la ea năvală da.
Înghiţea, bietul, o dată
Şi-l lovea dorul de fată.
Înghiţea de două ori
Şi-l apucau reci fiori.
Înghiţea iar de trei ori
Şi cădea mort între flori!

Românul a păstrat multe obiceiuri şi crezuri din timpul păgânismului, pierzând simţul mitologic acelor datini. Aşa el, fără a se gândi la libaţiile vechilor romani, crede că e de augur bun a sufla în faţa apei sau a vântului dintr-un vas şi chiar a vărsa o parte din băutură pân-a nu duce vasul la gură. Acest soi de libaţie el o face pentru ca să alunge nălucile morţilor ce zbor prin lume şi se amestecă în faptele oamenilor. Asemenea este în ţară o datină veche de a pune câte o mică monedă în mâna fiecărui mort, când este a-l înmormânta, şi aceasta poporul o face fără a se gândi la antica obolă a lui Caron.