Melodiile româneşti
Cu o nemărginită bucurie facem ştiut că o parte din cele mai duioase melodii ale poporului român au ieşit la lumină într-un Album foarte elegant, tipărit la Leopol şi cuprinzând 48 de arii de tot soiul: doine, hore, cântece de lume, cântece hoţeşti etc.
Unul din compatrioţii noştri din Bucovina, un artist de frunte, elev ale vestitului pianist Chopin, dl Şarl Miculi, pe care societatea ambelor capitale, a Moldovei şi a Valahiei, a avut plăcere de a-l asculta şi a aplauda minunatul său talent, este alcătuitorul şi totodată editorul acelui Album nepreţuit. În voiajul ce a făcut, la 1850, în provinciile noastre, dl Şarl Miculi, deşi deprins din copilărie cu armoniile europeneşti, totuşi s-a simţit cuprins de un adevărat entuziasm la auzirea melodiilor poporale ale românilor şi a şi hotărât a le prescrie pentru ca să le scape de noianul uitării.
Cu o răbdare şi un tact de artist înamorat de frumuseţile artei, el a ascultat pe cei mai vestiţi lăutari din Iaşi şi din Bucureşti şi a ştiut a deosebi ariile adevărat româneşti din mulţimea de arii străine ce au năvălit de vro câţiva ani la noi, trecând prin gurile şi instrumentele ţiganilor şi ajungând la urechile noastre într-un hal de dihanie muzicală fără formă şi fără nume.
Mulţumită fie dar dlui Miculi din partea românilor pentru fapta sa patriotică şi vrednică de toată lauda, căci, în mijlocul grozavelor nenorociri ce au căzut ca un potop negru asupra neamului românesc, acest neam a ştiut a feri de înecare toate odoarele naţionalităţii sale, portul, limba, credinţele, poezia, cântecele şi numele său atât de falnic! Şi oricare om îi vine într-ajutor, oricare îi întinde o mână frăţească pentru ca să scoată în lumina soarelui acele nepreţuite odoare face o faptă bună şi nobilă, o faptă ce merită recunoştinţa patriei.
Albumul dlui Miculi are îndoitul merit de a fi întocmit cu gust şi ştiinţă, şi mai cu seamă de a se ivi la vreme priincioasă. Astăzi, când Europa întreagă se ocupă de soarta Principatelor, când mai toate publicaţiile periodice tipăresc articole interesante despre dânsele, când o mulţime de broşuri şi volumuri scrise în toate limbile ies pe fiecare zi, tratând despre chestia Orientului şi, prin urmare, despre viitorul României; astăzi, când ţările noastre au deşteptat nu numai curiozitatea, dar chiar şi simpatia lumii; când oamenii politici cercetează istoria tractatelor încheiate între Poarta Otomană şi Principatele Dunării; când economiştii studiază izvoarele de avuţie a pământului nostru; când pictorii ilustrează unele publicaţii cu o mulţime de desenuri ce înfăţişează priveliştile cele mai pitoreşti ale câmpiilor, ale munţilor, ale oraşelor şi ale costumurilor româneşti; astăzi, zic, Albumul dlui Miculi e binevenit, căci aduce un contingent de mare preţ la comoara cunoştinţelor Europei în privirea naţionalităţii noastre.
Până acum am fost noi, românii, uitaţi şi neştiuţi de lume; dar de la 1848 am început a ieşi din întunericul în care eram cufundaţ i, şi fraţii noştri de la Apus, şi toate naţiile civilizate au îndreptat privirile lor în partea Răsăritului, ca să vadă ce este acest neam românesc, rătăcit de două mii de ani pe marginea Europei !
Revoluţia din Valahia, mişcările din Moldova, ocupaţiile armiilor rosieneşti au tras asupra acestor provincii luare-aminte a celor care nu vroiau să priceapă importanţa acestor ţări neînsemnate în cumpăna politicii; pe de altă parte, împrăştierea prin lume a exilaţilor de la 1848 a deprins urechile străinilor cu numele de român şi, încet câte încet, ajutaţi prin scrierile autorilor ce se interesau de soarta noastră, precum şi prin minunatele desenuri ale dlui Buke şi alţii, românii au izbutit a ieşi puţin la iveală.
Chestia Orientului de astăzi ne-a scos cu totul la lumină, şi acum suntem un suget de studii interesante pentru Europa: istoria patriei noastre, obiceiurile poporului, poeziile sale, tot ce se atinge [de] naţionalitatea românilor au deşteptat curiozitatea publică; suntem astăzi o naţie nouă, descoperită de puţin timp, şi avem tot prestigiul noutăţii; trebuie dar să ne arătăm europenilor cu ce avem mai frumos şi mai vrednic de a-i interesa.
În Franţa, Germania şi Anglia poeziile noastre poporale, traduse şi tipărite, au produs o mare plăcere şi au recomandat cât se poate de mult geniul poetic al românilor. Nu rămâne îndoială că melodiile noastre naţionale vor dobândi locul ce merită în admirarea acelor ce preţuiesc frumuseţea originală a melodiilor poporale şi care ştiu a cunoaşte sufletul unui neam în tainele acelor melodii.
Nu-mi este iertat mie ca să hotărăsc despre meritul şi armonia cântecelor româneşti, căci poate aş cădea în prepus de părtinire. Mărturisesc eu însumi că pentru mine unele din melodiile româneşti, unele doine, unele hore, unele cântece de lume cuprind o lume întreagă de armonie dulce şi duioasă, care îmi pătrunde inima de lacrimi; las dar să se exprime asupra lor un om competent şi nepărtinitor, un pianist de mare talent ce a petrecut câţiva ani printre noi, dl Hanri Erlich. lată ce zice acest artist în prefaţa colecţiei de arii româneşti ce a tipărit în Viena, la 1850: „Strigătul de naţionalitate şi de drepturi egale a aflat un răsunet puternic în poporul român care locuieşte Valahia, Moldova, Basarabia, Bucovina, precum şi cea mai mare parte din Transilvania şi Banat şi câteva comitaturi din Ungaria“.
„Ocupând el singur un teritoriu [de] peste 5000 mile pătrate, poporul român prezentează un element naţional compact, tare şi unit.
Am trăit mai mult de trei ani printre acest popor. Am avut prilej a-i învăţa limba, a-i cunoaşte obiceiurile, năravurile şi ariile naţionale; şi fiindcă pământenii m-au încredinţat că am nimerit bine caracterurile acestor melodii atât de originale şi atât de interesante, cred că îndeplinesc o datorie de recunoştinţă pentru primirea favorabilă de care totdeauna m-am bucurat lângă români, contribuind din partea mea prin publicarea acestei colecţii care este o probă mai mult că naţionalitatea acestui popor se pronunţă curată şi necontestabilă nu numai în limba şi datinile sale, dar încă şi în muzica sa, care se deosebeşte de oricare alta cunoscută până acum.
Negreşit, aceste arii se vor părea foarte curioase la întâia vedere pentru melodia lor cu totul originală şi câteodată sălbatică, pentru acompaniamentul lor, care uneori cuprinde acordurile cele mai capricioase, cele mai bizare, şi alteori e cu totul simplu şi chiar monoton.
Şi cu toate acestea nu ne sfiim de a spera că, cu cât îşi va da cineva osteneala de a le juca, cu atât va preţui expresia de melancolie, dulce, şi dureroasă chiar, care se pronunţă mai în toate ariile de cântec ale românilor. Sunt în muzica naţională a acestui popor de acele pasaje misterioase care fac să se presimtă dorinţe înfocate şi ascunse în fundul inimii şi care se manifestă prin plânset numai.
De altă parte, ariile de dans răsună acea veselie nebunatică, zgomotoasă, la care nenorocitul se aruncă cu totul în aceste momente de plăcere.
Instrumentele ce întrebuinţează românii sunt: buciumul, fluierul păstorilor, cimpoiul şi naiul. Sunt mulţi ţărani care mai joacă şi din vioară, dar artiştii de acest instrument se află mai cu seamă printre ţigani, care sunt adevăraţii muzici ai oraşelor.
Aceştia se slujesc şi cu naiul, şi cu cobza, un soi de mandolină cu coarde de metal, pe care le ating cu o pană. Capul trupei execută melodia pe vioară; naiul face să se audă mai tare, în sunete ascuţite, pasajele cele mai pătimaşe; cobza ţine loc de bază, şi mai totdeauna e jucată de către cel mai în vârstă dintre artiştii ţigani, care execută pe acest instrument acompaniamentele cele mai grele cu o îndemânare vrednică de mirat.
Pe aceşti lăutari îi întâlneşti în toate sărbătorile; ei poartă mai totdeauna haine orientale. Când cineva îi aude executând în chip serios şi melancolic, care niciodată nu-i lasă, ariile naţionale române într-o societate aleasă, adăugând muzicii instrumentelor lor un cântec plin de tristeţe, şi când vede cineva impresia ce produce asupra auzitorilor, atunci pricepe că, deşi toţi românii care au primit o educaţie cât de puţin îngrijită au luat manierele şi năravurile societăţii moderne, cu toate acestea sentimentul naţional există în toată virtutea la dânşii şi pătrunde lustrul modelor străine.
Cât pentru caracterul şi ritmul muzical al ariilor române, se cade să mărturisesc curat că este tot ce e mai greu de a deprinde şi de a înţelege dacă cineva nu le-a auzit jucate în ţară de către lautarii indigeni. Mă voi încerca însă de a explica, pe cât se va putea, deosebitele genuri şi nuanţele cele mai caracteristice ale muzicii naţionale române.
Ariile române se împart în doine sau balade, în cântece de lume sau romanţe, în cântece de Joc sau hore şi altele şi în marşuri antice naţionale.
Baladele sunt arii vechi ale cărora cuvinte totdeauna amintesc vreun suvenir istoric sau vreun roman de amor. Ţăranii de la munte, care sunt adevăraţii barzi români, cântă aceste balade cu un glas plângător foarte lin, cu un muvement de muzică cu totul neregulat, stăruind asupra notelor de cântec şi iuţind pe cele de fantezie. Ei ştiu să dea acestor arii o expresie de întristare visătoare, de un efect extraordinar. Adeseori, când cineva umblă în munţii ţărilor române, aude de departe un fluier care fluieră cu dulceaţă un cântec de dor. Atunci se opreşte fără voie ca dominat de un farmec necunoscut spre a asculta mai mult timp aceste suspine ale muntelui. Am întâlnit mulţi călători străini în ţările române care, nefiind deloc de şcoala romantică, mi-au mărturisit că aste cântece atât de simple şi atât de expresive le-au făcut o impresie mai vie şi mai adâncă decât toate gambadele muzicale ce se aud azi în sălile de concert şi de teatru şi care sunt primite cu aplauze frenetice.
Cântecele de lume (romanţele) sunt melodii făcute pe poezii mai noi şi au mai tot acel caracter ca al baladelor. Ele se deosebesc de balade în aceea că, jucate cu un muvement mai iute, ele slujesc asemene ca arii de Joc. Cântecele de Joc sunt melodii înadins pentru dans.
Dansul cel mai obişnuit în oraşe este hora. La ţară se joacă hora, jocul de brâu, căluşarii etc.
Hora să joacă astfel: dansatorii, atât oameni, cât şi femei, al căror număr nu este mărginit, se apucă de mână şi formează un cerc unde fiecare poate intra şi ieşi după plac. Se joacă în rând, îndoind un picior, în vreme ce celălalt face un pas înainte sau îndărăt; totdeodată braţurile se clatină încet; dansatorii se apropie sau întind cercul tot cu acele mişcări, ceea ce dă horei un oarecare aer de indolenţă şi de o lene care nu se întrerumpe decât de către vreun vesel dansator ce-şi manifestă Veselia bătând cu piciorul în pământ. Această legănare graţioasă se cuvine mai cu seamă de a se exprima în muzică; de aceea trebuie să se apese mai mult baterea dintâi a fiecărei măsuri, iar a doua foarte puţin.
Cu cât mişcările horei sunt line, egale şi liniştite, întru atât cele ale jocului de brâu sunt vioaie şi zgomotoase: dansatorii se ţin cu mâna stângă de încingătoare, rezemându-se cu mâna dreaptă de umărul vecinului, şi execută acest dans cu cea mai mare iuţeală. Dansul Căluşarilor are o semnificaţie cu totul istorică pentru români; ţăranii păstrează în memoria lor fapte confuze din istoria vechilor romani, ai căror sunt urmaşi, şi răpirea sabinelor este unul din înaltele fapte, cele mai memorabile, ale glorioşilor lor străbuni, al cărei suvenir ei îl celebrează prin jocul Căluşarilor. Ei aleargă la sunetele fluierului, ale vioarei şi ale cimpoiului, înarmaţi cu emblemele anticelor arme romane, măciuci, lănci, securi, şi sar, strigă, iau poziţii rezbelice, încât, prin aceste mişcări şi prin zângănitul armelor, ei îşi reprezintă suvenirul acestui cavaleresc episod al analelor primitive ale Romei antice. Săptămâna Rusaliilor este cu totul consacrată acestui Joc al Căluşarilor, care ţine loc de capitol de istorie.
Cititorul îmi va ierta că m-am oprit la descrierea tuturor astor amănunte. Am socotit că era neapărat a zice câteva cuvinte asupra caracterului unei muzici naţionale care, fiind necunoscută artiştilor, precum şi amatorilor până acum, nu va lipsi, după cum sper, de a lua unul din cele întâi rânduri printre ariile naţionale ale altor popoare ce au fost primite cu favor... etc.“