Spre deosebire de arta confecţionării de covoare la alte popoare, la moldoveni de producerea lor s-au ocupat numai femeile, bărbaţii luînd parte numai la unele operaţii de pregătire a materiei prime. Însuşi procesul lor de confecţionare e foarte migălos, fiindcă desenul ce execută prin numărarea permanentă a firelor de urzeală şi băteală. Prin urmare deosebim: covoare netede cu 2 feţe, netede cu o faţă, flauşate cu noduri legate, covor cu laţuri ridicate, facturale „alese în bumbi” ş.a.

Cît priveşte particularităţile tehnico-decorative ale covoarelor e necesar să menţionăm că denumirea procedeului de lucru „a alege la covor” este, tehnică numită în nordul şi centrul Moldovei, datorită faptului că covorul se creează ca şi o pictură, numai că se lucrează cu fire scurte de lînă, „se alege fir cu fir” și se obține covor pe două feţe deopotrivă. Datorită tehnicii desăvîrşite, decorului original, palitrei calde obținute din coloranți naturali, fiind alese neted cu două fețe identice, covoarele vechi moldoveneşti au devenit cunoscute la expozițiile de peste hotare sub denumirea de „covoare basarabene”.

În sudul Moldovei are loc „ţesutul şi alesul covoarelor” în 3 iţe, care au numai o singură faţă.

În Moldova peste tot s-au produs covoare manuale, dar necătînd la un şir de elemente comune legate de colorit, ornament, mărime, proporţii, funcţii, ele nu sînt identice după tehnica de confecţionare şi caracterul ţesăturii. În centrul şi nordul republicii covoarele se aleg neted dea-ntregul 1 m 50 – 2 m 50 lăţime cu două feţe pe o unealtă verticală – „război”, „cărîngi”, „druci”, iar în raioanele de sud – pe „stative” orizontale, numit „război”. Folosirea a două tipuri de unelte de ţesut diferite, demonstrează că şi covoarele se deosebesc prin modul de confecţionare şi factura ţesăturii. Covoarele de la sud sînt cusute din 2, 3 părţi, sînt cu o faţă care e mai puţin deasă se vede urzeala şi e moale, pe cînd covoarele din raioanele de nord şi partea centrală a republicii sînt alese pe războiul vertical şi sînt bătute bine cu un pieptene greu de lemn. Astfel ţesătura lor e netedă, densă şi e cu două feţe, utilizînd pentru un covor de 3 m x 2m la nord – 10-15 kg lînă, iar la sud pentru aceiaşi mărime – 6-7 kg. Prin urmare, ţinem să menţionăm că nordul şi centrul „alege pe fire” covoarele, iar sudul ţării „ţese şi alege”, fiindcă se trece un fir de băteală din capăt pînă în capăt, apoi în alt rînd se alege numai porţiunea desenului.

Alesul covoarelor a apărut şi s-a diferenţiat ca o ramură bine dezvoltată a industriei casnice textile, dar în unele sate pe lîngă mănăstiri şi curţile boiereşti se organizase ateliere meşteşugăreşti de ţesut şi ales covoare la comandă sau pentru vînzare. Printre acestea au fost: satul Tabora, Răciula (r-nul Călăraşi), s. Vărzăreşti (r-nul Nisporeni), s. Rudi (r-nul Donduşeni) ş.a.

Deşi pe parcursul secolelor arta covorului moldovenesc şi-a cristalizat şi perfecţionat un şir de deprinderi tehnice şi procedee artistice, care sînt în dependenţă unele de altele, constatăm faptul, că pînă astăzi covorul moldovenesc e ales cu mîna „fir cu fir”, „mutătură cu mutătură”, „scăritură cu scăritură”, după izvoade-model aşa, cum se alegea şi în trecut. O tehnică mai înaintată, ce grăbeşte şi uşurează unele procedee de ales a covoarelor – facerea rostului, o întîlnim în raioanele Rîşcani, Donduşeni, Drochia, Orhei. De exemplu, dacă în trecut la un covor mare (război) de 3,5 m x 2,5 m lucrau împreună 3 femei, făcînd rostul cu mîna şi-l alegeau în 3-4 luni, astăzi aşa covor se alege de 3-4 femei într-o lună de zile, rostul fiind făcut de unele detalii auxiliare.

Cercetările etnografice evidenţiază unele etape în dezvoltarea covorului popular: secolul al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea, căreia i se spune perioada „covorului vechi basarabean” – perioada de înflorire a artei covorului şi altă etapă, care intervine la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi se caracterizează cu începutul unor influenţe şi schimbări în decorul, cromatica şi proporţiile covoarelor – perioadă de decădere şi modificare radicală a decorului covorului popular moldovenesc.

Dezvoltarea în masă a alesului de covoare îndeosebi în secolul al XVIII-lea - I jumătate a secolului al XX-lea era stimulată de un şir de factori, respectarea cărora era cerută de tradiţiile populare. Covorul este obiectul tradiţional de bază în amenajarea locuinţei populare. Pe parcursul secolelor în corespundere cu interiorul locuinţei tradiţionale s-au stabilit un şir de tipuri de covoare respectiv funcţia pe care o ocupa şi caracterul tehnico-decorativ: covoare mari de perete, păretare alese, lăicere alese, grindare, covoare de podea, covoare de nuntă. Fiecare din ele avea o anumită funcţie, corespunzător căreia avea mărimea şi ornamentul tradiţional respectiv. În fiecare grupă deosebim un şir de variante tipologice şi zonale.

Covoarele de perete (război, scoarţă, covor chilim) sînt mari (3-4 m x 1,8-2,5 m ) în mediu şi cel mai frumos şi mai bogat ornamentate. Ele sînt atîrnate pe pereţii centrali din casa mare sau odaia de locuit. Păretarele alese sînt covoraşe mai înguste 3-6 m x 0,8-1 m, cu figuri geometrice sau vegetate stilizate, care erau atîrnate pe perete, mai jos de covoarele mari, pînă în dreptul pervazului, îmbrăcînd pereţii casei de jur împrejur. Atît războiul cît şi scoarţa, covorul şi chilimul sînt alese neted, însă fiecare din ele au diferite compoziţii ornamentale, tehnica de ales are unele particularităţi (ales legat între fire, ales legat în jurul unui fir de urzeală, ales dezlegat). De exemplu scoarţa era aleasă neted, dar avea în ţesătură mici găurele, spărturi transparente.

Lăicerele alese cu lungimea de 2,5 – 3 m şi lăţimea de 1-1,5 m cu decorul cu vrîste sau combinate cu motive geometrice, vegetale stilizate servesc pentru aşternutul paturilor, acoperirea peretelui în dreptul patului, şi de aşternut podeaua.

Casa veche moldovenească avea grindă, pentru înfrumuseţarea căreia serveau covoraşe înguste, (de 4-5 m x 0,5 m) frumos ornamentate, numite „grindare”. Pentru podea serveau covoare cu ornamente geometrice ţesute şi alese mai simple.

În zona centrală a Moldovei de rînd cu covoarele netede a fost răspîndită grupa de covoare cu factura buclată, în formă de „nasturi”, fiind numit acest tip de covor – „covor ales în bumbi”, „covor brodat”, „covor – sînii fetei”. Tradiţiile lui au fost dispărute în secolul al XIX-lea şi reluate în ultimii zece ani, fiind îmbunătăţită tehnica de lucru şi numit simbolic „covor-pentru masaj”. Un centru de confecţionare a acestor covoare se află în s. Palanca, r-nul Călăraşi.

În prezent mai des întrebuinţate sînt covoarele mari de perete, cele pentru podea şi lăicerele, ce se folosesc ca aşternuturi pe paturi, scaune lungi – „osloane”, păretarele utilizate în odaia de locuit, sau mai jos de covorul de perete din casa mare ş.a.

Istoria multiseculară a „alesului” covorului şi-a asumat pe parcurs un şir de tradiţii, superstiţii, legate nemijlocit de acest gen artistic frumos şi important. Finisarea alesului unui covor e o mare sărbătoare a familiei, a meşterițelor. Ele sînt mulţumite cu bani, cadouri. Se găteşte o masă bogată de bucate şi băutură, sînt invitaţi vecini, rude. Se alege cine din tineri va dormi primul pe covorul nou ales, acela „va visa ursitul, va vedea visuri reale”.