Partea I

L’homme est de feu pour le mensonge

Et de glace pour la vérité 1

La Fontaine

Ciubăr-vodă, domn faimos,
Lui Papură strănepot,
Avea un singur fecior,
Frumos ca luna lui mai,
Gigât ca un tânăr brad,
Vârtos ca un vechi stejar
Şi viteaz ca un român.
Acest fiu când s-au născut,
Moaşa ce l-au strâns de nas
Şi l-au prenumit Bogdan,
Au tras boghii şi au spus
Mancei ce l-au aplecat,
Ce soţie va lua
Şi câte va pătimi
Despre farmece şi vrăji;
Deci domnişorul Bogdan,
Făcându-se flăcăuaş,
Tatăl său, domnul bătrân,
L-au chemat în curtea sa,
Fiind boieri adunaţi
Şi după ce l-au pupat,
I-au zis: “Fătul meu, să ştii
Că de-acum vreau să te-nsor,
Şi mireasă să-ţi alegi
Fată de domn sau de crai,
Ca să nu piară cu noi
Al lui Ciubăr soi vestit
Din care eu rămăsei;
Căci pe faimoşii strămoşi
Guzanii i-au ospătat”.
Atunci Făt-Frumos grăi:
“Tată, nu pot să mă-nsor
Cu fată de trup de om,
Căci baba ce m-au moşit
Mi-au spus că ursita mea
Zână frumoasă va fi,
Ce sub soare n-au mai fost,
Deci dă-mi arme şi ostaşi,
Să mă duc să o găsesc”.
Atunci tatăl lăcrimând
Au împlinit voia lui;
Şi bravul meu domnişor
De porneală se găti:
Peste trup s-au înarmat
Cu cămaşă de oţel,
Pe cap cu coif cu zebre,
Peste coapsă s-au încins
Cu paloş de mare preţ,
Şi pe spate aruncă
Arc şi tulbă cu săgeţi,
Iar pe piept şi-au agăţat
O platoşă de argint
Pe care săpat era:
“Ori să mor, ori să găsesc
Amata ursita mea”.
Apoi scutarul luând,
Din piei de bivol făcut
Şi cu criţă blehuit,
Se aruncă ca un şoim
Pe al său cal, ce era
Negru ca corbul la păr,
La picioare pintenog,
În frunte având o stea,
Iar din nări foc slobozind.
Deci agăţând la oblânc
Buzduganul de oţel,
Chiar ca vântul s-au pornit
Cu ai săi aleşi oşteni
Peste munţi şi peste văi;
Şi nu puţini au ucis
Cu vânoasa mâna sa,
Hoţi cumpliţi şi groaznici urşi
Ce în calea lui ieşea.
Dar, în sfârşit, ajungând
La codri merei, pustii,
Au strigat: “Noroc! noroc!
Unde eşti, vin să-ţi grăiesc”.
Şi iată că dintre stânci
O roată au şi sărit,
Pe care într-un picior
Norocul venea spre el,
Repede ca un vârtej
De mai că nu l-au stropşit,
Şi zicea: “Ce vrei să-ţi dau,
Comorile de sub munţi,
Sau să te fac împărat?
Căci eu nu pot s-aleg
Cine-i bun şi cine-i rău,
Şi demn de al meu dar,
Pentru că m-am născut orb;
Însă uneori fac haz
Să ajut pe nătărăi”...
Iar Bogdan i-au răspuns lui:
“Eu sunt, jupâne Noroc,
Mulţumit de mintea mea,
Şi altă nu cer să-mi dai
Decât să-mi spui, unde pot
Să găsesc ursita mea?”
Atunci Norocul i-au zis:
“Mergi, Bogdane, spre apus,
Nouă zile, nouă nopţi,
Şi pe-al unui munte pisc
Pe sora mea vei afla
Ursitele împărţind,
Însă chibzuind aşa:
Ca să fie potriviţi
Acei ce se însoţesc,
Pentru că ea are ochi...
Şi ea îţi va da un măr
Cu care tu să alergi
La izvor sau la pârău:
Şi acel măr despicând,
Din el pruncă va ieşi,
Ursita mireasa ta,
Căreia din al tău pumn
Îndată apă să-i dai,
Căci negrăbind va muri.”
Aşa Norocul grăind,
S-au şi făcut nevăzut.
Iar Bogdan, mire erou,
Pohodnicul şi-au întors,
Spre apus l-au îndreptat,
Cu pintenul l-au împins,
Şi ca săgeata din arc
Slobozită de un brav
La fugă l-au repezit.
Aleargă negrul comos,
Şi zdravănul său picior
Unde calcă peste stânci
Scapără mii de scântei.
Aleargă negrul ţintat
De nu seamănă a cal,
Ci chiar negru nouraş
Gonit de un vânt cumplit,
Lucind la mijlocul său
O steluţă când şi când
Ca ţinta din fruntea lui;
Fugea negrul pintenog
Şi lasă în urma sa
Munţi, câmpii, văi şi păduri
Şi companionii toţi;
Iar în vârtejul de colb
Ale lui picioare iuţi
Se văd numai fluturând
Ca patru albe aripi.
Şi fuge negrul mereu
Prin dumbrăvi de pomi rodiţi,
Ce clatină a lor crengi,
Şi cheamă a lui stăpân,
Măcar să guste din ei;
Dar Bogdan râdea de pomi
Şi căta de calea sa.
Deci copacii mânioşi
Îl mustrau aşa grăind:
“Doar de ulcica au pus
Cestui mândru nătărău
Vreo cotoroanţă rea.
Doar de naiba l-au luat
Călare pe dosul său,
Să-l ducă în iad prezent;
Căci încotro fuge el
Sunt numai prăpăstii, stânci,
Şi apoi câmpi de arin,
Pân’ la muntele cel2 nalt
Al pământului sfârşit”.
Bogdan, în loc de răspuns,
Dă pinteni negrului său,
Şi toate în urma sa
Se tupilă, pier încet,
Ca o dungă înnegrind
Departe în orizont.
Aleargă negrul mereu
Peste stânci şi peste râpi,
Şi de ropotul grozav
Potcoavelor de argint,
Vulturii s-au speriat
Şi cârâind între ei
Zic: “Flăcău neghiob ce eşti,
Tu eşti tâmp şi calul tâmp,
Că aţi venit pe aice;
Căci oricine au văzut
Acest al nostru pustiu,
Stârvul lui nouă l-au dat;
Pân’ şi zefirul uşor,
De vine pe-aici suflând,
Se fărâmă printre stânci;
Pân’ şi noi de ne lăsăm
Pe locul unde alergi
Balaurii ne înghit”.
Iar el în loc de răspuns
Le zice: “Fugiţi, fugiţi,
De nu vreţi să vă pătrund
Cu săgeţile ce port”.
Deci vulturii sperieţi.
Zburând roată-n orizont,
Se urca mereu în sus,
Pân’ când s-au văzut pe cer,
Intâi ca nişte porumbi,
Apoi ca nişte lăstuni,
Apoi ca nişte ţânţari,
Şi apoi încet, încet
În nouri s-au mistuit.
Aleargă negrul sirep,
La nisipiş au ajuns,
Şi iată un nouraş
Despre rumănul apus,
Ca din a soarelui disc,
Au ieşit şi s-au pornit.
Şi mergând se tot mărea,
Se împrăştia pe cer.
Soarele îngălbenea
Şi ziua întuneca;
Deci nourul se lăţea
Şi feţele îşi schimba
Ca a fumului clăbuci,
Ieşind iarna din hogeag,
Când soarele luminos,
Dimineaţa răsărind,
Îl vopseşte fel de fel,
Aci ca când ar ieşi
Foc pe gură de cuptor,
Aci mohorât sau roş
Ca sângele închegat.
Dar când nourul văzu
Alergând Bogdan mereu,
Pe luciul de arin,
Făr’ a se teme de el,
Atunci faţa şi-au schimbat,
Galben-vânăt s-au făcut,
Ca pizmaşul veninos,
Şi înflându-se grozav
Au zbucnit din sânul său
Un vârtej de vânt cumplit;
Şi spulberând pân’ la cer,
Stâlp de arin ca un turn,
Răsună un glas din el
Cu zgomot înfricoşat,
Şi zicând: “Unde alergi,
O! bravule Făt-Frumos?
Şi cum îndrăzneşti să calci
În împărăţia mea,
Când mulţi ca tine aicea,
În aceşti câmpi de arin,
Eu de vii i-am îngropat,
Încălţaţi şi îmbrăcaţi?”
Dar Bogdan, nerăspunzând,
Dă pinteni, bate mereu
Pe zdravănul său fugaci.
Calul zbiară mânios,
Ochii lui s-au încruntat,
Coama, coada încordă,
Se întărtă la fugit,
Ca şi când ar zbura-n vânt,
Mai necălcând pe pământ,
Decât când îşi împlânta
În nisip al său picior,
Sfârâia ca fierul roş,
În apă acufundat.
Deci vârtejul mânios
Ca uliul se repezi
Şi peste Bogdan căzând
Cu stâlpul cel de arin
Când pe şa îl răsucea,
Când îl izbea în pământ,
Când îi arunca în ochi
Spuză, de mai îl orbea,
Şi când îl înăduşea
Cu-al său abur înfocat.
Însă vârtosul Bogdan
Se lupta, se zbihuia
Şi pe al său zdravăn cal
În scări s-au înţepenit,
Şi în braţe cuprinzând
Stâlpul acel de arin,
L-au strâns la piept pân’ l-au frânt,
Cu dinţii au rupt din el
Şi l-au fărâmat bucăţi.
Aşadar, viforul rău,
Văzându-se frânt şi rumpt
De eroul moldovean,
S-au prefăcut în vârtej,
Şi sorbind nisip din câmp
L-au răsucit pân’ la cer,
Şi de-acolo vâjiind
Au vărsat asupra lui
Nisipul din al său sân,
Ca să-l îngroape de viu;
Dar neobositul cal
În trei copce s-au izbit,
Şi cu pieptul răzbătând
Prin vârtejul colburos,
Au scos pe al său stăpân
Din nămolul de nisip.
Iar vârtejul, ruşinat,
Rămasă în urma lui,
Lungit gios ca un troian.
Deci eroul, ostenit,
De primejdie scăpând,
Şi văzând cerul senin,
Şi departe-n orizon
Culmea muntelui dorit,
Lasă calul său încet,
Şi cu mâna pe grumaz
Netezindu-l îi zicea:
“O, nepreţuite cal,
Amicul, scăparea mea,
Mai opinteşte puţin
Pân’ la muntele ce văd,
Şi acolo te-oi lăsa
Bine să te odihneşti
Şi ţi-oi da din al meu coif
Apă rece de izvor,
Şi pentru păscut imaş
De chirău şi de trifoi”.
Deci calul se-nvioşă,
Simţindu-se dezmierdat,
Şi la fugă se porni,
Iar soarele începu
Spre sfinţit a se pleca;
Aerul se limpezi
Ca cel mai curat cristal;
Şi-n acel timp liniştit
Altă nu se auzea,
Decât numai sfârâind
Nisipul ce arunca
Calul cu al său picior
Sau vreun ţânţar flămând
Bâzâind pe la urechi.
Însă deodată zări
Obositul călăreţ,
În pustiul acel sterp,
Pe un troian de nisip,
Înălbind un şirag lung
De călăreţi înarmaţi;
Deci scuturând din dârlogi,
Dă ştire negrului său
Ce are de petrecut;
Şi nepregetatul cal
Îndată s-au încordat,
Forăind cumplit din nări
Şi din ochi scântei vărsând;
Iar inimosul Bogdan,
Buzduganul său luând,
Răcneşte înfricoşat:
“Feriţi în lături din drum,
Feriţi de sunteţi oşteni
Şi de vreţi ca să trăiţi;
Iar de sunteţi arătări,
Eu pe crucea mea vă jur
Să pieriţi din calea mea
Ca dracul de tămâiet”...
Însă lui nu i-au răspuns
Matahalele ce stau,
Nici de cruce au pierit;
Deci bravul meu domnişor
Se mira în gândul său
Cum acele arătări
De braţul lui nu se tem,
Nici de cruce au pierit!
Dar când s-au apropiat,
Văzu înaintea sa
Cavaleri încremeniţi,
Înzăuaţi şi înarmaţi,
Şi stând toţi călări pe cai.
Atunci el au înţeles
Că aceşti nenorociţi
S-au fost pornit ca şi el
Să-şi afle ursita lor
Tot în muntele ştiut;
Dar al pustiului domn,
Viforul neândurat,
Îi înghiţise de vii,
Viscolindu-i cu arin;
Şi după ce i-au topit,
Tot el i-au şi dezgropat,
Ca oricare călător
Să vadă puterea sa.
Al nostru însă român,
Rămânând nebiruit,
Trece buzna printre ei
Cu pieptosul său fugar,
Şi îndată ce-au atins
Şiragul de călăreţi,
Cu toţii s-au povârnit
Şi s-au risipit sunând
În ale lor zale de fier,
Chiar ca nucile în sac;
Iar din a lor căpăţâni,
Curgea pârâu de nisip
Pe unde fusese ochi,
Gură, nasuri şi urechi.
Deci Bogdan, bun sănătos,
Pân’ la munte au ajuns,
Al cărui vârf trecea
Peste nourii uşori,
Iar cu temelia sa
Pân-în al mărilor fund.
Deci soarele au apus
După muntele înalt,
Şi stelele începu
Să clipească în senin
Ca nişte de aur ochi,
Ce se uita la Bogdan,
Ţintă, ca când se mira;
Căci ele prea rar vedea
Alt om pe-acolo umblând.
Deci eroul ostenit
Opri obositul cal
Lângă un şipot curat,
Ce din munte izvora
Şi în coif apă luând
Întâi calul adăpă
Şi, făr-a se îngriji,
I-au dat drumul la păscut
Pe-a muntelui costişăeî
Acoperite de flori,
Căci acest credincios cal,
Întocmai ca un dulău,
Pe al său stăpân amat
Îl păzea şi-l apăra,
Şi treaz fiind şi în somn;
Iar Bogdan au adormit
Lângă frumosul izvor,
Cu capul pe-al său scutar.
Deci eu să doarmă îl las,
Fiind şi eu ostenit,
Şi contenesc să vă spui,
Boieri cuminţi ce-ascultaţi,
Ceastă fabulă a mea
Pân’ şi dumneavoastră toţi
Nu-ţi zice precum zic eu
Că ceea ce eu v-am spus
Chiar aşa au fost, au fost

Partea II

Zorile de după munţi
Începur-a se ivi
Şi pe cât se lumina
Somnul se împrăştia
Al bravului meu Bogdan,
Pân’ când s-au şi deşteptat;
Şi frecându-se la ochi,
Şi căscând de două ori,
S-au sculat şi s-au pornit
Pe naltul munte în sus;
Deci cât mai sus se urca,
Felurimi de flori găsea
Picurând de pe-a lor frunzi
Lacrimi chiar ca de brilant,
A răcoroaselor zori,
Care zori, încet-încet,
Revărsând lumina lor,
Trezea şi învioşea
Pe somnorosul Bogdan.
Alămâi şi portocali,
Chedri, dafini, chiparoşi
Cu a lor poame cu gust
Pe Bogdan ademenea,
Printre care mai creştea
Roze, crini şi iasomii;
Ş-apoi toate la un loc
Mirosind îl ameţea.
Iar când mai asculta el
Păsările ciripind,
Mai de tot se buimăcea;
Încât întru adevăr
Acest munte minunat
Era demn de lăcaş
Ursitelor omeneşti.
Deci în al muntelui vârf
Sumeţul mire sosind,
Au văzut din văi adânci
Ridicându-se încet
Neguri chiar ca norii groşi
Ce se dezvelea încet
Pe al muntelui costiş,
Ca nişte valuri de pânzi;
Apoi l-au împresurat
O pâclă ca un noian,
Încât Bogdan socotea
Că nourii l-au răpit,
Dar soarele repezi
O rază chiar ca un sul,
Şi, spărgând nourii groşi,
Răzbătu încetişor
Întâi pe-al muntelui vârf,
Apoi prin văi şi prin râpi,
Şi prin grotele adânci,
Şi-n sfârşit, împrăştiind
Nourii întunecaţi,
Au ieşit biruitor
Din lupta ce i-au fost dat
Negurile de prin văi.
Bogdan, mai încremenit
De al soarelui răzbel
Şi de biruinţa lui,
Se uita uimit la el!!!
Dar deodată au văzut
Un nouraş luminos
Că spre dânsul s-au lăsat,
Pe care o zână sta,
Ce purta pe al său cap
Coroană de mare preţ,
Şi pe trup un veşmânt alb,
Fiind vopsite pe el
Ursitele omeneşti;
Unele cu cap de drac
Şi în mâna lor ţinând
Cociorve, bice de foc
Pentru bărbaţii mişei,
Altele coarne de cerb
Pentru fruntea celor tâmpi,
Alte ursite era
Cu chipul frumos şi blând
Ca îngerii mângâioşi
Bărbaţilor norociţi...
(Însă de-aceste figuri
Prea puţine se vedea.)
Iar cele multe era
Cu capul înhobotat,
De nu se putea afla
Ce chip şi caracter au...
Deci acea zână ţinea
În dreapta corn de belşug
Plin de roduri şi de flori,
Iar în stânga smoc de şerpi.
Deci ea lui Bogdan i-au zis:
“Eu împărăteasă sunt
Ursitelor omeneşti,
Şi care mie îmi plac
Şi sunt la fapte oneşti,
Soţie bună le dau
Din îmbelşugatul corn,
Iar muritorilor răi,
Ce sunt mândri sau pizmaşi,
Le arunc din acest smoc
Al şerpilor veninoşi.
Tu, însă, care te tragi
Dintr-o viţă ce iubesc
A lui Ciubăr domn vestit,
Lui Papură strănepot,
Îţi dau ţie acest măr
În care s-au zămislit
Ursita soţia ta,
Pe care eu ţi-am ales
Dintre ale mele zâni
Ca să te pot ferici.
Deci ţie ţi-au spus prea larg
Norocul, fratele meu,
Ce să faci cu acest măr;
Însă, Bogdane, să ştii,
Că multe ai să păţeşti,
Pân’ când te vei însoţi
Cu mireasa care-ţi dau”.
Aceste vorbe grăind,
Împărăteasa pieri,
Şi pe capul lui Bogdan
Cunună de trandafiri
Aruncă din al ei corn;
Iar în mână s-au trezit
Bogdan cu un măr domnesc,
Cu care el alergând
Pân’ sub munte la izvor,
Îndată l-au despicat,
Şi dintr-însul au ieşit
Pruncă cât un puişor
Mândrişor şi mititel,
Şi guriţa sa căscând,
Apă cerea de băut,
Căruia bunul Bogdan
Din pumnul său i-au şi dat;
Apoi în năframa sa
Învelit l-au pus în sân,
Şi încălecând pe cal,
Chiar ca vântul s-au pornit
Înapoi spre ţara sa,
Unde degrab’ au ajuns;
Căci nimic în drumul său
Nu l-au oprit la întors.
Deci bătrânul domn Ciubăr
Zi şi noapte aştepta
Să-şi vadă fiul viind.
Şi zărind din foişor
Ridicându-se pe deal,
Ca de vânt un mare colb,
Şi un călăreţ frumos
Ca săgeata alergând,
Îndată au înţeles
Că Bogdan se întorcea;
Şi-naintea lui ieşind
Bătrânul domn cu alai,
În braţe au primit
Pe mult dorit fiul său,
Şi în frunte l-au pupat.
Iar Bogdan i-au pus în pumn
Mireasa ce şi-au adus,
De care prea s-au mirat
Ciubăr, înţeleptul domn;
Dar pricepând mai apoi
Că este de zână pui,
Ciubăr nu s-au mai mirat,
Ci s-au făcut ei nănaş,
Numindu-o din botez
Ileana cea cu păr lung
(Cosânzeana la români);
Iar cununa cea de flori
Ortodoxul meu Bogdan
La icoană o au pus.
Deci miresei înadins
Leagăn de aur făcu
Şi mancă i-au însemnat
Pe soţia unui crai,
Ce-o sclăvise în răzbel
Faimosul domn Ciubăr;
Dar ades au trebuit
Leagănul de prefăcut,
Căci zâna creştea în trup
Cât într-o lună pe zi,
Pe lună cât într-un an;
Şi în sfârşit în doi ani
Ea era de măritat.
Iar pre cât am auzit,
Şi chiar mândreţele ei
Sporea pe zi ce mergea;
Părul ei galben şi lung
Ajungea pân’ la călcâi,
Şi pe spate răşchirat
Ca peteala strălucea;
Ochişorii ca de şoim
În inimă răzbătea;
Iar guriţa îi era
Ca cireaşa pe la mai,
Şi dinţii ca un şirag
De mărgele potrivit,
Şi ca ghiocii de albi.
Naltă, gigâtă la stat
Ca nuiaua de alun,
Şi mijlocul ei curmat
Ca şi al leoaicei trup,
Ca porumbiţa la piept
Şi ca lebăda la gât,
Iar mânuşiţele ei
Chiar ca de ceară era,
Şi picioruşele ei
În pumni le puteai lua.
Deci galantonul Ciubăr
Zestre nurorei i-au dat
Scule de aur leit,
Odoare de mare preţ,
Şapte târguri de negoţ
Şi trei sute de moşii,
Iar de ţigani mii de mii.
Şi de nuntă s-au gătit,
Poftind vecini domni şi crai
Şi eroi din alte ţări,
Ca să se întreacă ei
La harţă şi la dejghin
Asemenea au adus
Voinici ştiuţi de vârtoşi
Să se lupte cu ai săi;
Şi vânătorii domneşti
Au adus din munţi pustii
Cecale şi urşi cumpliţi,
Şi zimbri înfricoşaţi,
Ca să se lupte morţiş
Cu zăvozii ungureşti
Ce se numea medeleni.
Iar curtea s-au podobit
Pe la ferestri, pe la uşi
Cu crengi şi cununi de flori,
Prin odăi s-au aşternut
Covoare de mare preţ,
Şi jilţul acel domnesc
Cu stofă şi catifea
S-au îmbrăcat peste tot,
Dezvelind deasupra lui
Steaguri ce-au fost câştigat
Eroul domn Ciubăr
De la învinşii în răzbel.
Pe pereţi s-au înşirat
Armele vechi strămoşeşti.
Deci să nu mai prelungesc,
Ca să vă fiu urât,
Amici şi lectorii mei,
Eu nu cutez să vă spui
Câţi boi şi oi s-au ucis
De fripturi pentru popor,
Poleind coarnele lor
Cu aur şi cu argint,
La câte buţi s-au dat cep
De mied, vişinap şi de vin.
Câţi marţoli s-au ridicat,
Înfigându-i în pământ,
De a cărora vârf nalt
Năfrămi cu bani s-au legat
Pentru cei ce vor putea
Să se caţere pe ei,
Câţi brazi din munţi s-au adus,
Pe carii i-au răsădit
Pe drumuri şi prin oraş,
Acăţând pe vârful lor
Stegurele fel de fel,
Clopoţei bucăţi de şăc,
Care ziua se vedea
Ca un codru înflorit,
Şi noaptea tot acei brazi,
Fiind de candele plini,
Cer cu stele semăna;
Iar când vântul aburea
Clătind ramurile lor,
Groaznic sunet se făcea,
Ca când menea a răzbel;
Asemenea de prisos
Socotesc să vă mai spui
Câţi beceri şi bucătari
S-au chemat din alte ţări,
Ca să facă fel de fel
De mâncări şi bunătăţi,
Şi jigănii de zahar,
După cum: cloşte cu pui,
Ce se numea marţepan,
Păuni, lebede, cocoşi,
De se părea că sunt vii.
Deci ale nunţii gătiri
De le-aş spune până mâni,
Nu le voi putea sfârşi,
Însă vă fac cunoscut
Că nunta s-au hotărât
Pe-a doua zi negreşit;
Iar oaspeţii toţi trudiţi,
După ce au făcut chef,
Şi lăutarii domneşti,
După ce au hăulit,
Lado-Mano* i-au cântat
Miresei cum era dat
Când peteala se-nşira,
Apoi toţi au adormit.
Dar iată tocmai în zori
Deodat-au răsunat
Clopotul de dandana,
Şi răcnete pân’ la cer
Din oraşul ce ardea,
Cu clocot se ridica,
Strigând poporul: “Săriţi,
Că tătarii ne-au călcat,
Săriţi că cu toţi pierim
De a lor junghi otrăvit,
Nu lăsaţi, că ne iau sclavi,
Ne pradă şi ne dă foc;
Iată că biserici sparg,
Le jefuiesc şi le ard,
Şi pe preoţi îi ucid,
Altarele jefuiesc!”...
Deci Ciubăr domnul bătrân
Şi cu tânărul său fiu,
Trezindu-se sperieţi,
Cu oaspeţii adunaţi,
Voievozi şi crai viteji,
Servi, comişei şi paici,
Cu toţii s-au înarmat,
Şi din buciume trăgând,
Adună puţini oşteni
Ce se afla în oraş,
Şi pe cai încălecând,
Cu toţii au năvălit
Cu iuţeală în tătari.
Iar Bogdan intrând în ei,
Cu paloşul făcea drum,
Tăind hăbuc pe tătari,
Ca pe curechi sau bostani.
Căci unii tătari fugea
Făr’ de cap sau făr’ de mâini,
Alţii se ţinea pe cai
Sau cu jumătăţi de trup,
Sau pân’ la brâu despicaţi.
Asemenea ceilalţi
Voievozi şi crăişori
După pilda lui Bogdan
Tăia tătarii ciopăţi,
Dar bătrânul domn Ciubăr,
Lâng-o biserică stând
Unde păgânii prăda,
Rândui oştenii lui
Ca să-i ia prizonieri.
Însă-n biserică sta
Însuşi hanul tătăresc,
Care, trântind la pământ
Al Maicii Domnului chip,
Sub picioare îl ţinea,
Şi cu mâinile rupând
Podoabele de pe el,
Aur şi mărgăritar,
Şi pietre de mare preţ,
Îşi umplea desagii săi.
Acest han, cel mai cumplit
Din crâmgherii cei vestiţi,
Era şi cel mai amar
Al Moldovei prădători
El singur numai avea
O armă, lucru drăcesc,
Neştiută la români
Pe timpurile de-atunci;
Căci hanul, de multe ori
Când era înconjurat
Despre bravii moldoveni,
Cu dânsa îi speria
Şi dintre dânşii scăpa.
Această armă era
Ca o ţevie de fier
Astupată la un fund,
Lângă care fund avea
O prea mică borticea;
Deci în ţevie puind
Un fel de praf vânăt, sur,
Şi ca un nastur de plumb,
Apoi un chibrit aprins
La tigăiţă ţiind,
Pulberea se aprindea,
Şi din ţevie zbucnind,
Ca fulgerul scăpăra
Şi ca trăsnetul buhnea,
Şi acel nastur de plumb
Aşa de iute ţâşnea,
Că prin zale de oţel,
Prin piei de bivol, prin fier
Răzbătea, şi omora
Pe acel mai brav oştean
Făr-a şti cine şi cum
Tâlhăreşte l-au ucis.
Deci al tătarilor han,
Temându-se cu Ciubăr
Să se bată piept la piept,
Căci odată la răzbel
Cutezase de cercă
Tăioasa sabia lui,
Şi o ureche pierdu
Pentru aceea acum
Îndată ce l-au zărit,
L-au pitit tocmai în piept
Cu arma, lucru drăcesc,
Şi când focul au buhnit,
Ciubăr parcă n-au mai fost.
Iar oştenii, sperieţi,
Fugeau care încotro,
Sau cădea jos la pământ.
Atunci păgânul tătar,
Tăind capul lui Ciubăr,
În suliţă l-au luat;
Şi încălecând pe cal,
Spre câmp de fugă plecă,
Şi s-au făcut nevăzut;
Dar inimosul Bogdan
Pe tătari i-au interit
Şi de tatăl său aflând,
Că hanul l-au fost ucis
Şi că capul i-au luat,
Începu a-l căuta;
Însă neputând a şti
Încotro au apucat,
Răcnea ca un leu cumplit
Ce puii şi-au fost pierdut,
Alerga în toate părţi,
Prin codri şi munţi pustii.
Dar pe tătar negăsind
Atâta s-au rătăcit,
Că n-au putut nimeri
La curtea sa înapoi,
Ci a treia zi zări
Pe al unui munte vârf
Un palat foarte frumos
Înconjurat de livezi
Deci dar Bogdan apucă
Spre acel munte înalt,
Şi iată în calea sa
Un râu lat şi ţărmuros,
Peste care era pod,
În capra căruia sta
O stahie, urieş
Înzăuată prea ciudat,
Pe cap având ca un coif
O scoică cât un căuş,
Şi trupul său îmbrăcat
Întru o piele de zmeu,
A căruia solzi luceau
Ca când erau de argint,
Iar în mână învârtea
Un paloş mare cu zimţi
Ca când era herezeu;
Acea stahie era
Călare pe lup turbat,
Şi îndată ce văzu
Pe hirişul domnişor,
Se repezi drept la el
Cu paloşul ridicat;
Dar suliţa lui Bogdan
Era groasă cât un par,
Şi în mâna lui fiind,
Chiar ca trăsnetul lovea;
Căci el zdravăn opintind
Pe al său negru sirep,
Mai degrabă au ajuns
Al suliţei sale vârf
În al stahiei gâtlej
Decât paloşul la el.
Şi stahia au căzut
De pe lup jos la pământ.
Deci Bogdan au şi sărit
De pe cal deasupra ei
Şi capul i-au retezat;
Dar numai cât s-au întors
Şi capul s-au prins la loc;
Deci el iarăşi au tăiat
Trupul ei în patru părţi,
Şi numai cât s-au întors
Şi stahia s-au sculat,
Ca când nimic n-au păţit.
Atunci Bogdan auzind
Că calul său forăia,
S-au întors şi au văzut
Groaznicul lup năvălind
Ca să-l apuce de bot;
Dar Bogdan au şi înfipt
Suliţa în piept la lup,
Şi foarte s-au minunat
Că el pe lup ucigând
Şi stahia au pierit.
Deci atunci au priceput
Că fermecători erau
Ceste două arătări;
Apoi, făcându-şi trei cruci,
Pe calul său au sărit,
Şi pe pod buzna trecând,
În munte s-au şi suit
La palatul cel frumos,
Şi la poartă ajungând,
Înainte i-au ieşit
Fecioare vro douăzeci,
Îmbrăcate prea frumos
În straie albe şi flori;
Iar între dânsele sta
O zână, stăpâna lor,
Pe care nici Rafael,
Pictorul cel renumit,
Nu o putea zugrăvi,
Şi nici eu să spun nu pot
Cât de frumoasă era,
Decât atâta vă zic
Că ai ei galbeni zulufi,
Pe la tâmple împletiţi,
În cosiţe mărunţel,
Ca găitane de fir
Erau încujbaţi puţin
Pe grăsuţii obrăjei,
Rotunzi, albi şi rumeiori.
Iar părul ei despletit,
Ca mătasa răsfirat,
Cădea şi se-nvăluia
În unde şi în verigi,
Pe un boi cam grăsuliu,
Şi bun în braţe de strâns;
O viţă însă de păr
Zefirul o arunca
Pe un piept ca de omăt,
Unde se vedea săltând
Prin subţire burangic,
Două ţâţe ce era
Ca două mere domneşti.
Deci puteţi a judeca,
Înţelepţi ascultători,
Cât de bine se prindea
Pe un chip alb ca al ei
Două roze în obraji,
În buze un bobocel,
În guriţă nişte dinţi
Chiar ca de mărgăritar,
Ochii verzi ca de smarald,
Ce prin gene negre lungi
Galeş la lume privea,
Ca când era somnoroşi;
Apoi al ei picioruş,
Ce era mic, grăsuliu,
Şi alte graţii a ei
Eu nu pot să le mai spui,
Decât ştiu că pe Bogdan,
Ce o privea buimăcit,
Coborându-l de pe cal
Ca pe un de paie snop,
De o mână l-au luat
Şi cu un glas mângâios
Ca sunetul de izvor
I-au zis: “De mult te aştept
În împărăţia mea,
O, tinere domnişor,
Ca să te pot primi;
Căci mi-i drag să primesc
Eroi ca tine faimoşi;
Deci vin în palatul meu
De vrei să te fericesc
În toată viaţa ta”.
Bogdan nimic n-au răspuns
Ci mergea unde vrea ea
Ca un neghiob fermecat;
Şi fecioarele cântând
Din organe fel de fel,
Şi cu viersuri foarte dulci,
Cu totul l-au frăgezit,
Însufleţindu-i amor.
Iar la palat ajungând,
Câţiva ciocoi îmbrăcaţi
Tot în fir şi urşinic,
De subsuori l-au luat
Şi la feredeu l-au dus,
Şi după ce l-au spălat
Şi trupul i-au miresmit,
L-au îmbrăcat în caftan
De o stofă foarte grea
Şi în cămară l-au dus
La zâna ce-l aştepta
Cu un ospăţ răsfăţat
De bucate foarte rari,
Ce nici Ştefan-vodă cred
N-au mâncat la masa sa.
Şi nici paharnicii lui
Să-i dreagă nu au găsit
În podgorii la Cotnar
Aşa vin şi pelin vechi
Ca cel de zână gătit
Pentru frumosul Bogdan.
Deci mâncând şi bine bând
Dintr-un blid, dintr-un pahar,
Aceşti doi amorezaţi,
Şi-mbucându-se cu drag
Chiar ca nişte hulubaşi,
Au adormit amândoi.
Şi eu să doarmă îi las,
Şi contenesc să vă spui,
Boieri cuminţi ce-ascultaţi,
Ceastă fabulă a mea,
Pân’ şi dumneavoastră toţi
Nu-ţi zice precum zic eu,
Că ceea ce eu v-am spus
Chiar aşa au fost, au fost.

Partea III

Al lunii corn se ivi
Ca de argint poleit,
Printre copacii tufoşi
Ce ferestrele umbrea
Cămării unde era
Amorezii fericiţi.
Şi o rază au izbit
Pe Bogdan tocmai în ochi;
Dar el nici că s-au trezit,
Şi luna au asfinţit.
Iar a doua zi târziu,
Când soarele era sus
De nouă suliţi pe cer,
S-au deşteptat somnoros,
Şi după ce s-au trezit,
Amândoi au mai căscat,
Şi zâna-n palme bătând,
Îndată au răsunat
Viersuri de mulţi lăutari
Şi organe fel de fel.
Deci în cămară intrând
Multe fete şi ciocoi
Cu haine de mare preţ,
Pe zână o îmbrăcă
După moda de atunci;
Iar pe frumosul Bogdan,
În loc de strai bărbătesc
Şi de arme oşteneşti,
Ciocoii l-au îmbrăcat
Cu cămaşă de melez,
Ce pe la mâneci şi piept
Avea grele cusuturi,
Cu sârmă şi cu mărgean,
Ce altiţe se numesc;
Şi apoi l-au pregiurat
Cu fotă peste mijloc,
Şi coapsele i-au încins
Cu un colan foarte scump,
Care sub piept se-ncheia
Cu două paftale mari
De aur curat leit;
Iar în picioare i-au pus
Conduri cu călcâiul nalt,
Şi apoi de subsuori
Prin cămară îl purta
Ca să-l deprindă cu ei.
Apoi zâna l-au luat,
Şi punându-l în genunchi,
Pletele i-au pieptănat,
În gâţe le-au împletit,
Şi colătău le-au făcut,
În vârful capului lui,
Iar la gât ghirdan i-au pus
De smarald şi de rubin;
Şi apoi l-au rumenit,
Mustăţile i le-au ras,
Urechile i-au bortit
Şi cercei i-au aninat.
Apoi l-au luat cu ea
La primblare prin livezi,
Unde şezând amândoi,
Se sărută ne-ncetat,
Şi din pomii încărcaţi
De portocale, smochini
Şi feluri de bunătăţi
Gustau şi se desfătau.
Şi aşa în toate zile
Fostul odată erou
În aceste desfrânări
Îşi petrecea viaţa sa,
Mâncând, bând şi sărutând.
Dar ca să se ia mai mult,
Zâna l-au pus de ţesea
La burangic sau melez,
Iar seara furcă îi da,
Şi cu fetele torcea,
Sau împletea la colţuni.
În sfârşit, aşa trăind,
Bietul Bogdan, fermecat,
Multe luni şi câţiva ani.
Muieratic se făcu.
Şi aşa se mişeli,
Că se temea şi de mâţi,
Sau vânt mare de bătea
Ori fulgera, sau tuna,
El cădea jos leşinat.
Dar odată adormind
Zâna trudită de şăgi,
Pe a lui Bogdan genunchi,
El îi lua când şi când
O mânuşiţă de-a ei
Şi o săruta oftând.
Dar iată că au văzut
Pe a ei scumpă brăţea
Un baier de matostat
Cu multe scrijilituri,
Ce foarte se potrivea
Cu slova ce au fost scris
Împăratul Solomon
În solomonia sa,
Pe care carte citea
Prea ades domnul Ciubăr.
Deci Bogdan încetişor
Au desprins acea brăţea,
Ca să vadă nu cumva
Să citească va putea
Pe baierul fermecat;
Şi îndată ochii lui
Mare minune văzu,
Căci brăţeaua desprinzând,
A sa zână pe genunchi
În babă se prefăcu
Cu aşa chip de grozav,
Că Bogdan s-au speriat
Şi de la el o zvârli.
A ei piele pe obraz
Chiar ca punga s-au zbârcit
Când cu baierul o strângi;
Şi aşa s-au flecuit
Ca un mârşav seftian,
Iar din părul cel frumos
Câteva viţe de floci
Alb-galbene se zăreau,
Sub o tichie de şam.
Nişte ochi ca doi cărbuni
Ca ai mâţei strălucea;
Iar barba cu nasul ei
Mai îi astupa de tot
Gura, din care ieşea
Un singur colţ ascuţit;
Şi trupul ce era gol
Cu picioare şi cu mâini
Chiar cu broasca semăna,
La piele şi la boia,
Mai având şi dinapoi
O codiţă ca un ţap.
Iar când s-au întors Bogdan
Şi la sine s-au uitat,
S-au văzut cu totul gol
Şi chiar ca un feteleu
Făr’ de mustăţi şi cu gâţi;
Căci pierise tot atunci,
Şi straiele de pe el
Cu juvaieruri cu tot,
Şi palaturi, şi livezi,
Şi demonii ce slujea,
Ca când ar fi fost ciocoi;
Iar el singur rămânând
Pe un munte foarte nalt
Înconjurat de păduri,
Şi deasupra lui zburând
Buhne, cucuveici şi corbi
Şi scârbelnici lilieci.
Deci atunci înţelegând
Că el fermecat au fost
De-acea cotoroanţă rea,
Au luat un bolovan
Şi capul i-au sfărâmat;
Apoi în genunchi căzând,
Mulţumi lui Dumnezeu
Că de dânsa l-au scăpat
Şi de a ei vrăji drăceşti,
După care se porni
Dincotro au fost venit,
Iar calul lui, ce păştea
Sub munte lângă podeţ,
Îndată ce l-au văzut,
Au alergat nechezând
La voinicul său stăpân;
Dar mai nu l-au cunoscut,
Văzându-l în piele gol;
Însă cum l-au mirosit,
A zburda au început,
Şi-n capra podului stând,
Cu copita sa bătea,
Ca când spunea lui Bogdan
Că a lui arme era
Mistuite acolo.
Deci voinicul căutând,
Le-au găsit toate sub pod
Îngropate în nisip,
Cu al calului tacâm,
Şi înarmând trupul său,
Şi pe cal şeaua punând,
Pe dânsul s-au aruncat
Şi ca vântul s-au pornit
Încotro ochii l-au dus,
Pân-în sară alergând.
Dar deodată auzi
Un ţipăt foarte cumplit
În codru de-a dreapta sa,
Ca când cerea ajutor;
Şi mergând la acel loc,
Au văzut un tricolici
Pe o fecioară gonind
Foarte frumoasă la stat,
Cu dulce şi galiş chip,
Şi purtând pe trupul său
Un veşmânt vânăt cu roş,
Pe piept cruce de briliant,
Şi peste umăr un arc
Şi cucură cu săgeţi,
Iar din fruntea sa ieşea
Chiar ca o limbă de foc;
Şi repede ea fugind,
Lungul ei păr rămânea
Înapoi în urma sa;
Iar tricoliciul vrăjmaş,
Prinzându-l cu-a sale căngi,
După dânsul o trăgea.
Deci Bogdan s-au repezit,
Şi cu paloşul lovind
Pe tricolici după cap,
L-au şi zburat de pe trup.
Dar trupul rămase viu,
Şi pe fecioară lăsând,
Au început a fugi,
Iar capul, săltând pe jos,
Clipea din ochi şi râdea,
Clănţăia groaznic din dinţi,
Apoi, scuipând pe Bogdan,
S-au dus iute rostogol
După trupul ce fugea
Şi în codru s-au ascuns.
Deci fecioara, la Bogdan
Viind, l-au îmbrăţoşat
Şi foarte i-au mulţumit
De servisul ce-au făcut,
Zicând: “Bravule, să ştii
Că eu o genie sunt
Menită de Dumnezeu
Pe români să orcotesc
Cât vor fi buni patrioţi
Şi neamul nu-şi vor corci,
Având putere de sus
Să descântec, să desfac
Pe românii fermecaţi
De fermecători, de strigi
Ce demonul cel pizmaş
În ţara ce ocrotesc
Foarte multe au trimis;
Deci ele mă prigonesc
Şi de mult m-ar fi ucis,
Sau poate mă otrăveau,
Dacă aş putea muri;
Însă pozne tot îmi fac,
Că trimit draci fel de fel
Să mă supere aici
Îndată ce mă ivesc
Din iezerul cest adânc,
Unde îi palatul meu.
Deci tu fiind prigonit,
De când mă-ta te-au născut,
De fermecători şi strigi,
Din pricină că Ciubăr,
Vestitul domn, tatăl tău,
Credea în solomonii;
Pentru aceea şi el
De-arma dracului pieri,
Ce hanului tătăresc
Un mare fermecător
Din Eghipet i-au fost dat,
Învăţându-l fel de fel
De farmici diavoleşti,
Cu care te-au şi orbit
De nu l-ai putut găsi
Când te-ai luat după el;
Ba încă ţi-au şi trimis
Pe dracul, sau un vânt rău,
Care în munte te-au dus
La striga acea mai rea
Din câte pe-aicea au fost.
Şi tot acel han cumplit
Acum iarăşi se porni
Ca să prade ţara ta
Şi pe tine să te ia;
Iar tu, măcar că eşti brav,
Lui nu poţi să-i faci nimic,
Căci zaua şi coiful său,
Ce-s fermecate de el,
Nici o armă nu le prind.
Eu însă voi încânta
Junghiul care porţi la şold,
Cu care poţi să răzbaţi
Amarnicul han tătar,
Iar ca să-l poţi omorî,
Tot drept în piept să izbeşti,
Unde avanul de han
Poartă baier fermecat,
Ce este puterea sa,
Fiind în baier cusut
Un deget afurisit,
Câteva fire de păr
Din barba lui Solomon,
Şi alte lucruri drăceşti”.
Genia aşa grăind,
Au luat de la Bogdan
Junghiul ce purta la şold,
Şi şoptindu-i nu ştiu ce,
În iezer l-au împlântat,
Şi apoi suflând pre el,
L-au şters cu al său veşmânt
Şi l-au întors lui Bogdan.
Şi iată că începu
Să clocotească mereu
Munţii şi codrii vuind
De-a tătarilor strigări,
Ce pârjoleau şi robeau
Pe bieţii locuitori;
Iar populul, speriat,
Striga cerând ajutor,
Şi zicând: “Unde-i Ciubăr,
Al nostru părinte bun,
Unde-i fiul său Bogdan,
Să ne scape de tătari,
Ce ne mână ca pe boi
Şi ne taie ca pe oi;
Să ne scape de ţigani,
Ce domnesc în curtea sa,
De când bunii noştri domni
Au pierit şi ne-au lăsat!”
Deci Bogdan s-au înfocat,
Auzind populul său
Că îi cerea ajutor,
Şi, încălecând pe cal,
Au alergat spre tătari,
Măcar că oşti nu avea.
Şi iată că-ntâmpină
Pe avanul han viind
Singur între doi mârzaci,
Căci prădătorii tătari
Rămaseră-n urma lui,
Deci Bogdan strigă la el:
“Stă, câine, de eşti deliu,
Stă cu mine să te lupţi
Că eu am să-ţi răsplătesc,
Am să te jupoi de viu
Şi din titva ta să beau!”
Iar tătarul, cunoscând
Pe Bogdan, duşmanul său,
Foarte s-au învoioşat
Că în mână i-au picat,
Şi i-au zis: “Vină, gheaur,
Vino, capul să-ţi retez,
Aşa cum am retezat
Pe a tătâne-tău cap,
Pe care l-am pus în par
Şi spre ţintă l-am menit
Copiilor tătăreşti;
Dar de prăştii, de săgeţi,
Acea titvă s-au sfărmat,
Şi am venit înadins
Să iau căpăţâna ta!”
Grăind aşa amândoi,
Ca leii se repeziră
Unul la altul răcnind;
Şi măcar că s-au izbit
Cu mâzdracele în piept,
Dar ei au stătut pe cai
Chiar ca turnul neclătit;
Iar mâzdracele s-au rumpt,
În aşchii s-au tăndurit,
Dintre care câteva
Pân’ la soare au ajuns,
Şi de-acolo luând foc,
Arzând, căzur’ pe pământ.
Atunci duşmanii, cruntaţi,
Săbiile au golit,
Şi se lovir-amândoi
În a coifului zebrea;
Dar pe a lor gratii tari
Săbiile lunecau,
Făr-a le putea tăia.
Deci începură să-şi dea
Mai groaznice lovituri
Peste zale, peste coif,
De scânteile curgeau;
Dar ei sta nevătămaţi,
Ca când grindina cădea
Pe două de cremeni stânci.
Însă sânge mai întâi
Tătarul au slobozit
Îndrăzneţului Bogdan,
Căci lovind pavăza lui
Cu sabia ce era
De un fier scump de Damasc,
În două o au tăiat,
Şi cu vârful ajungând
Platoşa lui de pe piept,
Printr-însa au răzbătut,
Şi ca fulgerul cumplit
Paloşul acel tăios
Pe piept, pântece, picior
Căzând le-au şi scrijelat;
Dar nu au pătruns adânc,
Însă lăsă după el
Plagă ca un găitan.
Bogdan, dacă s-au simţit
Că tătarul l-au cruntat,
De mânie se-nfocă,
Şi sabia ridicând
Aşa îl trăsni în coif,
Că l-ar fi tăiat hăbuc
De n-ar fi fost încântat;
Dar tătarul ameţi,
Îi ţâşni sânge din ochi,
Căzu pe-al calului gât,
Mâinile lăsând în jos
Şi picioarele crăcind,
Încât abia se ţinea
Să nu cadă de pe cal;
Iar paloşul îl scăpa
Dacă n-ar fi fost legat
De braţ cu un lănţujel;
Deci calul lui, speriat
De trăsnetul ce-auzi,
S-au întors în loc cu el
Şi începu a fugi.
Bogdan însă au stătut,
Socotind tătarul mort;
Dar iată că l-au văzut
Că, sculându-se pe şea,
Se întorcea iar spre el,
Şi hrăpind chiar ca un leu
Zicea: “Câine de creştin,
Sfârşitul tău au sosit!”
Iar când s-au apropiat,
În scări s-au şi ridicat,
Şi cu amândouă mâini
Sabia sa apucând,
C-o lovitură au vrut
Să despice pe Bogdan;
Dar îngerul păzitor
Al creştinului Bogdan
Îi apără capul său,
Şi paloşul tătăresc
Căzând chiar ca un satâr
Pe capul calului său,
I l-au despicat pe loc.
Bogdan, sărind de pe cal,
La tătar s-au repezit,
De barbă l-au apucat,
Şi izbindu-l drept în piept
Cu încântatul său junghi,
Zalele i-au răzbătut
Şi inima i-au pătruns.
Încât al junghiului vârf
De un palmac au ieşit
Prin spata de dinapoi;
Şi apoi de pe cal jos
Trântind pe duşmanul han,
De arme l-au dezarmat,
De piele l-au jupoiat,
Căpăţâna i-au tăiat,
Şi făcându-şi mâzdrac nou,
În vârful lui l-au luat,
Şi pe calul tătăresc
Voinicul încălecând,
Către zână s-au întors.
Acolo mazdracul său,
Înfigându-l în pământ,
S-au tologit lângă el,
Şi la al hanului cap
Cu mulţumire privea,
Iar mârzacii sperieţi,
Ce venise după han,
Văzându-l că au pierit,
Au rupt de fug’ îndărăt,
Şi înştiinţând pe oşti
Că hanul lor s-au ucis,
Toţi a fugi începură,
Aşa de înspăimântaţi,
Că românii prizonieri
La îndrăzneală luând,
Cu coasele îi tăia;
Iar fetele, apucând
Cociorve şi umblăcii,
Capetele le zdrobea;
Şi aşa scăpar-atunci
Nenorociţii români,
De crâmgherii ceşti cumpliţi.
Deci genia s-au ivit
Din al său iezer adânc,
Şi dezbrăcând pe Bogdan
De armele ce purta,
Plăgile lui le-au spălat
Şi le-au vindecat pe loc,
Ca când n-au fost plăguit,
Ş-apoi înarmându-l iar,
I-au zis: “Bogdane, să ştii
Că ai să fii domn faimos,
Căci tu ai să biruieşti
Şi pe alţi vrăjmaşi cumpliţi,
Şi că din prăsila ta
Vor ieşi mulţi domni viteji,
Moldovei ocrotitori
Şi românilor părinţi;
Dar viţa soiului tău,
Cu vreme părăginind,
În Moldova vor domni
Mulţi grecomani limonjii”...
Multe de-aceste grăind,
Ce cu mintea nu le ţii,
Genia l-au descântat,
Şi în faţa lui suflând,
I-au dat de aur inel,
Şi iarăşi i-au zis aşa:
“Bogdane, acest inel
Din deget să nu-l mai scoţi,
Căci el te va apăra
De farmece ţigăneşti,
Ce în curtea ta acum,
De când acolo nu eşti,
Ţiganii tăi făptuiesc.
Iar ca să poţi nimeri
La curtea ta înapoi,
Eu o săgeată slobod
Şi tu de ea să te ţii”.
Atunci genia scoţând
Săgeată din tulba sa,
Şi încordând al său arc,
Spre răsărit săgetă.
Deci Bogdan s-au aruncat
Pe calul cel tătăresc,
Şi la ciochine legând
Al ucisului han cap,
Ca vântul s-au repezit,
Tot săgeata urmărind.
Deci eu tac, nu vă mai spun,
Boieri cuminţi ce-ascultaţi,
Încotro au apucat
Bogdan, al meu făt-frumos,
Pân’ ce dumneavoastră toţi
Nu veţi zice că ce-am spus
Chiar aşa, aşa au fost.

Partea IV

După trei zile Bogdan
La domnescul său palat
Sosind, îndată-ntrebă
De zâna soţia sa;
Şi iată că alergă,
Înaintea lui ieşind,
O ţigancă fetnegea,
Îmbrăcată prea frumos,
În stofe şi urşinic,
Şi pe Bogdan sărutând,
I-au zis: “Bine ai venit,
Dorite mirele meu,
Căci de mulţi ani te aştept,
Şezând ziua în cerdac
Şi cătând în calea ta,
Iar noaptea amar plângând,
Încât de lacrimi şi dor
Pielea pe obrazul meu
S-au îngroşet, s-au zburlit,
De scârbă s-au înnegrit;
Şi bălană de am fost,
Acuma, vezi, m-am smolit.
Vezi, dragă mire al meu,
Vezi cât te-am dorit de mult,
Şi de-ai fi mai zăbovit,
Ori mă găseai în mormânt,
Ori mă ofticai de tot!”
Deci bunul nostru Bogdan,
Crezând întru adevăr
Că este ursita sa
Ţigăncuşa ce-i vorbea,
O strângea la pieptul său,
Dar el însă nu ştia
Că aceea ce-i vorbea
Fata judelui era,
Al ţiganilor domneşti.
Şi că muma ei au fost,
Când trăia domnul Ciubăr,
Una din găinăriţi
A păsărilor domneşti.
Însă farmece ştiind,
Şi fiindcă şi Ciubăr
Credea în solomonii,
Pe dânsa el o avea
De dragoman credincios
Între dracul şi-ntre el.
Dar pierind domnul Ciubăr,
Şi lipsind şi fiul său,
Lăieşiţa acea rea,
Cu-a sale farmici drăceşti,
Încântase pe boieri,
Pe hatmani şi pe oşteni,
Încât unii pribegiră
Încotro ochii i-au dus,
Alţii, nebunind de tot,
Strângea ciolane pe câmpi,
Şi alţii se prefăcură
În lupi, în urşi, sau în cerbi,
Fugind în codri pustii;
Iar ea cu bărbatul său
Domnea şi orânduia
În ţară şi pe români;
Şi pe zâna lui Bogdan,
Sugrumând-o, o zvârli
Într-un adânc heleşteu,
Ce lângă curte era.
Deci Bogdan au socotit
Mai întâi pe tatăl său
Să-l pomenească un an
Şi să poarte tot negrit,
Şi petrecând acel an
În jale şi rugăciuni.
Pentru răposatul domn,
Să se însoare apoi
Cu ţiganca ce gândea,
Că ursita lui era.
Deci petrecând acest fel,
Ţiganii prea se silea
Că doar îl vor fermeca;
Dar al geniei inel
Pe dânsul îl apăra;
Iar fata cea de ţigan
Se podobea, se dregea
Ca să placă lui Bogdan;
Şi oglingioara luând,
Ce ţiganca, maica sa,
În taină i-au fost dat,
Se privea, în ea zicând:
“Oglindă, oglingioara mea,
Spune drept ca chipul meu
Este altul mai frumos,
Mai delicat, mai cu haz,
Din câte fete au fost
Şi sunt astăzi pe pământ?”
Iar oglinda răspundea:
“Că mai frumoasă era
Şi iarăşi în grab’ va fi
Ileana cu părul lung
Ce Cosânzeana îi zic”.
Şi fata cea de ţigan
Mâniindu-se zvârlea
Oglinda ce grăia drept.
Deci într-o zi au venit
Toţi comişii la Bogdan
Şi i-au spus că caii săi
Nicidecum nu vor să bea
Din heleşteul domnesc,
Căci în el s-au arătat
De aur un peştişor,
Care apa tulburând
Pe cai foarte speria.
Aşadar, domnul Bogdan
Cu fata cea de ţigan
Au mers cu sârg amândoi,
Să vadă cel peştişor,
Pe care Bogdan văzând,
Foarte de el s-au mirat.
Dar ţiganca pricepu
Că acel peşte era
Zâna ce au fost ucis
Lăieşiţa, maica sa,
Şi-n heleşteu o zvârli;
De aceea se rugă
Să i-l dăruiască ei,
Şi bunul domn Bogdan
Cheful să-i strice n-au vrut,
Ci să prindă porunci
Pe frumosul peştişor,
Dar toţi pescarii domneşti
Să-l prindă nu au putut;
Iar Bogdan însuşi luând
Undiţa de la pescari,
Peştişorul au venit
Şi singur în ea s-au prins,
Pe care el l-au şi dat
Ţigancei ce aştepta.
Iar ea, alergând cu el,
Bucătarilor l-au dat,
Să i-l cureţe de solzi
Şi să-l frigă pe cărbuni.
Şi după ce l-au mâncat,
Oglingioara îşi luă
Şi iarăşi i-au zis râzând:
“Oglingioară, spune-acum,
Spune drept, ca chipul meu
Este altul mai frumos,
Mai gigât şi mai cu haz
Din câte fete au fost
Şi sunt astăzi pe pământ?”
Iar oglingioara au zis:
“Că mai frumoasă era,
Şi iarăşi în grab’ va fi,
Ileana cea cu păr lung
Ce Cosânzeana îi zic”.
Dar ţiganca i-au răspuns:
“Oglingioară, spui minciuni,
Căci eu mâncai carnea ei,
Şi nu va fi în etern
Ileana cea cu păr lung”.
Aşa ţiganca zicea,
Pentru că ea n-au ştiut,
Că din ai peştelui solzi
Unul nu ştiu cum sări
La fereastra lui Bogdan,
Şi din el curând crescu
Un tei foarte răsfăţat,
Sub care domnul Bogdan
Cu haz la prânz ospăta;
Căci teiul acel frumos
Slobozea deasupra lui
A lui înverzite crengi,
Şi de soare îl umbrea,
Şi-l răcorea fiind cald;
Iar sara tot acel tei
Rază de foc slobozea,
Şi aşa se lumina,
Că toată noaptea sub el,
Curteni, bărbaţi şi muieri
La şezătoare venea,
De torcea şi depăna;
Iar mătalnicii flăcăi
Se hârjonea între ei,
Sau spunea cimilituri
Femeilor ce torcea,
Sau cu fetele râzând,
În pilde se pâcălea
Sau spunea fabule lungi.
Iar când fata de ţigan
Se apropia de el,
Crengile lui se clătea,
Se scutura mânios,
Şi aşa o şfichiuia
Peste cap, peste obraz,
Că fugea de el cu sârg.
Deci ea iar au priceput
Că acel tei minunat
Zâna lui Bogdan era,
Şi iarăşi au început
Ca să roage pe Bogdan
Să i-l dăruiască ei.
Deci el iarăşi şi acum
Pofta ţigancei făcu.
Şi-ndată ea porunci
Să taie acel copac
Şi să-l ardă întreg tot,
Însă vântul au zburat
Numai o frunză din el,
Şi purtând-o pân’ la nori,
Au lăsat-o de-au căzut
În codrii cei mai merei
La un bătrân prisăcar;
Şi frunza căzând la el,
În flăcău se prefăcu,
Tânăr şi frumos la chip,
Sprinten şi gigât la stat.
Deci bătrânul prisăcar,
Văzându-l, i-au zis aşa:
“Făt-Frumos, de eşti străin
Şi dacă nu ai părinţi
Şi aici ai nimerit,
Te rog cu mine petreci
Şi fii ca copilul meu,
Ca murind eu să mă-ngropi
Aice, în acest pustiu,
Unde pe nime nu am,
Pierind seminţia mea
De farmici diavoleşti;
Căci pierind domnul Ciubăr
Şi domnişorul său fiu,
Pe care eu l-am deprins
Ca să săgete în zbor
Pe lăstunii uşurei,
Sau cu mazdracul pe urşi
Să pătrundă făr’ de greş,
A lor curte rămase
Şi ţara făr’ de stăpân.
Deci eu şi cu alţi boieri
Ocârmuiam cum puteam
A domniei trebuinţi,
Dar nu trecea nici o zi
Să nu piară dintre noi
Câte un boier sau doi,
Pân’ ce într-o zi văzui
Pe soţie şi pe fii
Straiele pe ei rupând
Şi ca nişte îndrăciţi
Fugind în codrii pustii;
Iar eu, ca să-i pot găsi,
M-am aruncat pe un cal
Ce l-am găsit priponit
De al cerdacului stâlp,
Şi îndată acel cal,
Ce duh necurat era,
M-au ridicat în văzduh,
Zburând cu mine pe sus,
Încât sub talpe simţeam
Vârful brazilor înalţi
Că mă zgâria cumplit,
Şi în sfârşit peste munţi,
Peste ape, peste văi,
Zburând cu mine mereu,
Am ajuns până aice,
Şi călare m-am trezit
Nu pe calul ce zbura,
Ci pe prăjină de tei;
Şi niciodată de-aici
Înapoi nu am putut
Să nimeresc la oraş.
Dar domnul m-au miluit,
Găsind aici în pustiu
Prisaca unde trăiesc,
Şi nu cred să mai văd eu
Pe eroul meu Bogdan
Şi pe seminţia mea.
Te rog dar, o, fătul meu,
Fii tu mângâierea mea,
Nu mă lăsa părăsit;
Căci de mult în ochii mei
Om pân-acum n-am văzut”.
Deci tânărul ce-asculta
I-au răspuns cu glas duios:
“Nu pot să-ţi făgăduiesc,
Cucernicule bătrân,
Să împlinesc voia ta;
Căci şi eu sunt prigonit
Tot de duhul necurat,
Pân’ nu se va împlini
Aceea ce mi-au menit
A norocului meu stea;
Dar eu voi trăi aici
Cât se va putea mai mult!”
Tânărul aşa grăind,
Iată că se auzi
Clocotind codrul mereu
De-a gonaşilor strigări,
De ţâhnete de copoi,
De buciumi vânătoreşti;
Şi iată că se văzu
Când şi când printre copaci
Fugând urşi, capre şi lupi,
Şi iată că se ivi
Bogdan ca un vânător,
Gonind de-aproape un urs;
Şi rănindu-l dinapoi,
Ursul s-au întors la el,
În picioare s-au sculat,
Înfricoşat mormăind,
Şi apucând pe Bogdan
Îl trânteşte la pământ
Şi începe a-l stropşi.
Dar tânărul Făt-Frumos
S-au repezit ca un şoim,
Şi încălecând pe urs
L-au apucat de urechi,
L-au întors de la Bogdan
Şi, dându-i pinteni mereu,
Mergea călare pe el
Chiar ca pe o gloabă rea.
Deci Bogdan s-au ridicat,
Tânărului mulţumind,
Şi viind la curtea sa
Spunea minunea la toţi
Aceea ce au văzut.
Iar ţiganca pricepu
Că acel tânăr au fost
Tot ursita lui Bogdan;
Deci pe maica sa chemând,
I-au zis plângând cu amar:
“Mamă, nu te îndura,
Fă orice farmece ştii,
Sau orice otrăvi mai tari,
Şi mă mântuie, te rog,
De ursita lui Bogdan,
De vrei doamnă să mă vezi,
Sau de vrei să nu pierim;
Căci anul mai a trecut
De când Bogdan au venit
Şi foarte mă îngrijesc
Să nu vie cumva ea
Duşmanca mea cea mai rea,
Şi să-i spuie cine sunt,
Şi câte au pătimit
Despre amândouă noi;
Căci eu, orice am făcut,
N-am putut să-i viu de hac,
Ca să o pot prăpădi”.
Lăieşiţa auzind
Ce spusese fiica ei,
La miezul nopţii s-au dus
La ţintirimul din câmp
Unde erau îngropaţi
Hoţii ce se spânzurau,
Sau cei ce se dovedea
Că sunt strigi sau tricolici,
Sau vestiţi fermecători,
Şi acolo aprinzând
Un mititel focuşor
Cu lemn ce au fost furat
Din raclele celor morţi,
Carii când se dezgropa
Se găsea afurisiţi,
Şi lepădând de pe ea
Hainele ce purta,
Goală au înconjurat
Ca o furie din iad,
Focuşorul ce ardea,
Pe Scaraoschi chemând,
Şi vorbe diavoleşti
Bâiguind, din dinţi scrâşca,
Din ochi scântei slobozea,
Flocii pe cap îşi zburlea,
Încât semăna a fi
Diavol împeliţat.
Şi iată fum ca un stâlp,
Negru şi prea puturos,
Din focuşor au zbucnit,
Şi în aer clocotind,
Au trăsnit şi au ieşit
Un diavol slut din el,
Însă prea puţin mai slut
Decât ţiganca era;
Şi i-au zis ei: “Eu sunt Benga,3
Zânul tău, deci ţi-am adus
Acest măr dintr-un pom,
Din care Eva gustând
S-au izgonit din Eden.
Deci tu cu el să te duci
La prisăcarul ştiut;
Şi ursitei lui Bogdan
Dându-i-l ea va gusta,
Şi îndată va muri”.
Aceste dracul grăind,
În pară s-au prefăcut
Şi s-au ridicat în vânt,
Şi apoi prăsnind scântei,
În întuneric pieri.
Deci ţiganca alergă
La boierul prisăcar,
Şi plecându-se în băţ,
Ea calică se făcea,
Dar al prisacăi căţel
S-au repezit ca un leu
La ţiganca ce venea.
Şi ca când era turbat,
Să o spârcuiască vrea;
Iar Făt-Frumos alergă,
Şi pe căţeluş gonind,
Ţigancei pâine i-au dat
Şi de faguri un chersin (căuş).
Ţiganca i-au mulţumit,
Din torbă mărul au scos
Şi dându-l lui Făt-Frumos
I-au zis: “Că mă rog să guşti,
Să vezi bunătatea lui;
Căci livădarul domnesc
De pomană mi l-au dat,
Şi mere de acest fel
Numai domnii au mâncat”.
Deci ursita lui Bogdan,
Apucând mărul domnesc,
O dată numai putu
Să muşte din acel măr
Căci căţelul au sărit,
Din mână i l-au răpit
Şi l-au înghiţit întreg
Şi îndată a crăpat
Şi pe loc căzu şi el
Chiar mort. Dar sufletul său
S-au prefăcut în porumb,
Şi zburând în văzduh sus,
S-au dus tocmai la Bogdan,
Care atunci se afla
În al său scaun domnesc,
Şi populul judeca
Cu boierii mari şi mici.
Deci porumbul s-au şi pus
Pe umărul lui Bogdan,
Şi cu glas chiar omenesc
I-au spus toate ce-au păţit
Despre lăieşiţa rea,
Şi câte mai făcu ea
Cu farmece şi venin
La curteni şi la boieri
În vreme ce au lipsit
Bogdan din scaunul său.
Deci Bogdan s-au mâniet,
Ca un tigru au răcnit,
Şi cu piciorul izbind
Foarte groaznic în pământ,
Crăpă ziduri câteva,
Clopotele răsuna,
Caii, boii au zbierat,
Mâţele au miorlăit,
Şoarecii au leşinat,
Şi tot populul căzu
La pământ cu dosu-n sus.
Iar Bogdan, pufnind din nări
Chiar ca un zimbru rănit,
Călăilor porunci
De au schinjuit cumplit
Cu căngi şi vine de bou
Pe lăieşiţa cea rea,
Cu fiică-sa la un loc.
Apoi iepe aducând
Ce mai sirepe au fost
În a curţii herghelii,
Pe ţigance le-au legat
De ale iepelor cozi,
Şi le-au alungat apoi
Peste râpi şi peste stânci
Pân’ le-au spârcuit bucăţi.
Iar pe ceilalţi ţigani,
Pe unii i-au înţăpat,
Pe alţii i-au jupoiat.
Pe alţii în patru părţi
Tăindu-i i-au dat la câini,
Şi alte de acest fel
De torturi le-au mai făcut.
Apoi Bogdan căutând
Sufletul ursitei lui,
Ce se făcuse porumb,
Nu l-au mai putut afla;
Căci şi el s-au speriat
Când s-au mâniet Bogdan,
Şi fugise în pustiu.
Deci Bogdan s-au şi pornit
Să cate ursita sa,
Însă el neputând şti
Unde s-au mistuit ea,
Pe soare au întrebat
Încotro s-ar fi aflând;
Dar soarele n-au putut
Să-i spuie de ea nimic,
Căci când lăieşiţa rea
În iaz o au aruncat,
La miezul nopţii au fost
Şi el pe cer nu era;
Dar să întrebe, i-au zis,
Şi pe lună, sora lui.
Deci Bogdan au întrebat
Pe lună de nu ştia
Ceva de ursita lui,
Şi luna iar i-au răspuns
Că noaptea când au pierit
Ileana cea cu păr lung,
Ce Cosânzeana îi zic,
Ea nu au putut vedea,
Căci se pişcase atunci,
Şi era nouri pe cer;
Dar să întrebe i-au zis,
Pe vântul ce au suflat
Când ursita lui pieri.
Deci Bogdan au întrebat
Vânturile se suflau
Din a lumei patru părţi;
Şi crivăţul i-au vestit
Ileana cum au pierit
Şi în ce loc se afla
Trupul cu sufletul său.
Şi el grabnic se porni
La prisaca din pustii,
Unde ajungând văzu
A Ilenei sale trup
Zăcând cu faţa în sus,
Şi pe pieptul ei şezând
Porumbul, sufletul său.
Deci Bogdan, plângând amar
Pe moarta ursita sa,
Se ruga lui Dumnezeu
Să i-o dăruiască iar;
Şi făcându-i multe cruci
Trupului ce zăcea mort,
Porumbul se prefăcu
Într-un abur luminos,
Şi în trupul mort intrând,
Fecioara s-au şi trezit
Ca din somnul cel mai greu,
Şi frecându-se la ochi,
Au oftat, au strănutat;
Şi apoi, îmbrăţoşind
Pe Bogdan, mirele său,
Amândoi încălecă
Pe armăsarii domneşti,
Şi împreună luând
Pe boierul prisăcar,
S-au întors toţi cu alai,
La scaunul lui Bogdan,
Unde ca şi mai întâi
Gătiri de nuntă făcând,
Şi poftind mulţi megieşi,
Crai, domni şi viteji vestiţi
Mare nuntă s-au făcut,
La care am fost şi eu,
Am dănţuit şi am dres
Cu paharele domneşti,
Iar Bogdan atunci bău
Din scafa, precum au zis,
A hanului tătăresc,
Pe care l-au fost ucis.
. . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . .
Acolo m-au deşteptat
Soarele, ce răsărea
Tocmai în fereastra mea;
Şi pe masa ce era
Lângă al meu aşternut,
Lumânarea tot ardea;
Iar lângă mine pe pat
Era un hronicar vechi,
Deschis tocmai acolo,
Unde scrie de Ciubăr;
Iar jos lângă cuptoraş
Dormea bătrânul chelar,
Ce-mi tot fabule spunea
A domnilor celor vechi,
Sara pân’ ce adormeam.
Deci atunci am înţeles
Că şi fantazia mea
S-au fost prea înfierbântat
De hronicarul cel vechi
Şi de a lui bârfituri.
Şi acest vis minunat
Ce în somnul meu văzui,
Adunătură au fost
Din fabule ce mi-au spus el
Şi din ceea ce citii
Sara când am adormit...

Pe mine m-au îndemnat să alcătuiesc această fabulă eroică şi printre ideile fantastice să descriu spre neuitare şi vechile tradiţii şi întâmplări ale României, mai întâi: suferinţele românilor despre cumpliţii tătari, ce foarte ades prăda şi cotropea România, răpindu-le averile, muierile şi fetele, căci pe bărbaţi ce le cădea în mână îi omora; al doilea, să amintesc de eroicele lupte ale domnilor cu aceşti fel de crânceni şi neâmpăcaţi duşmani ai moldovenilor; al treilea, să descopăr uzurile vechi şi eresurile populului, precum şi ceremoniile ce erau îndatinate la nunţile domneşti, care mai pân’ în secolul trecut s-au păstrat, şi, în fine, am vrut să descopăr câtă înrâurire aveau lăieşii, ţiganii în demoralizaţia populului român cu magiile şi descântecele lor, făcându-i a crede mai mult în Benga (Dracul), zeul ţigănesc, şi de a se teme mai mult de acest spirit necurat decât de Dumnezeul creştinesc, în care ţiganii nu aveau un crezământ, şi cu aceste uneltiri ale lor nu numai că câştigau mulţi bani de la moldoveni, dar făceau multe daune muierilor şi fetelor românce, ce se încredeau mai mult în farmecele lor decât bărbaţii.